Universul, septembrie 1930 (Anul 48, nr. 209-238)
1930-09-01 / nr. 209
Anul XLVIII Nr. 209 Luni 1 Septembrie 1930 ren te eie praisgi? înainte de a fi vestitor al Evangheliei, Apostolul Pavel a fost prigonitorul bisericii. El a învoit uciderea diaconului Ştefan ţi ,,a cinstiit biserica, intrând din casă n casă şi târând pe bărbaţi şi pe femei, pentru a-i băga în temniţă“. (Fapte VIII 3) Dar, în drum spre Damasc undise se ducea să facă aceleaşi „îngroziri şi ucideri“, o lumină, neobişnuit de strălucitoare, îl copleşeşte şi-l încovoaie la pământ, iar un glas, care era aii lui Isus însuş, îi pune această înfricoşată întrebare : Pentru ce mă prigoneşti ? Primind apoi lămurirea că nu va putea lupta ,,împotriva boldurilor“, adică a adevărului veşnic, pe care nimic nu-l poate răsturna şi că intrând în Damasc va afla ce trebue să facă, Pavel se botează şi ajunge, în loc de duşman al credinţei, neînfricatul ei vestitor şi apărător. Ceea ce trebue să neintuiască luarea aminte, în această împrejurare, este mai ales întrebarea pe care o pune Iisus lui Pavel şi la care acesta răspunde, botezându-se întrebarea se pune şi se va spune mereu dealingul veacurilor, pentru toţi cei ce nu vor să adâncească taina pe care a deslegat-o Nazarineanul cel răstignit pe Golgota pentru păcatele noastre şi a înviat din morţi pentru slava Dumnezeului celui atotputernic şi necuprins de minte. Să cercetăm puţin împrejurările.Deşi trăim In veacul tuturor libertăţilor, nu trebue să ascundem că o robie nouă tinde să ne înfăşure mereu In lanţurile ei robia trupului. Pentru a pune stăpânire deplină pe noi, trebue însă alungat din inimi cel ce ne-a câştigat libertatea şi ne-a învâţat s’o preţuim, trebue alungat şi prigonit lisus. Aceasta o încearcă aiii prin puterea felului şi a îngrozirii, ca pe vremea lui Neron şi Depoliţien, iar alţii prin o viaţă de nepăsare şi îndoială care înlesneşte duhului celui rău să-şi întindă împărăţia. Ceea ce se petrece în Rusia şi în Mexic este cu mult mai mult decât ceea ce şi-au putut îngădui guvernatorii şi pretorii Cezarului, acum nouăsprezece veacuri, cari erau cel puţin îndrituiţi de grija pentru păstrarea veche aşezii obşteşti. Iar nepăsarea« tuturor creştinilor în faţa primejdiei care ameninţă însăş libertatea conştiinţei şi deci putinţa « oricărei propăşiri spirituale, nu-şi găseşte »»emanare decât în epocile de decadenţi a popoarelor istovite de răzlaie sau moleşite de trai prea bun. Într'o Formă sau alta, Hristos este de prigonit acum ca atunci. Şi de ce? Pentru că a învaţat şi învaţă pe oamen, să fie „curaţi cu inima" şi să se iubească, pentru ca a biciuit păcatul şi a recomandat virtutea ca temelie a vieţii. Iată crima pentru care in Rusia se închid bisericile şi sunt spânzuraji acei ce se adăpostesc ,la umbra ei , tata pricina pentru care atâţia dintre cuminţii zilelor de azi, socotesc de prisos drumul spre locaşul de închinare , fără înţeles, cercetarea tainei care lămureşte acest drum. Robia cea nouă îşi întinde astfel împărăţia pretutindeni şi peste toţi. Spunând aceste, Înţelegem acum întregul rost al întrebării Domnului. Căci, în fapt, pricina acestei stări de lucruri este următoarea: Sufletul omenesc este frământat amarnic de lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi păcat, dintre a fi şi na fi. Fiindcă drumul piratului este ademenitor, cei mai mulţi alunecă şi cad. In această stare, fiecare ar trebui să recunoască greşala şi căindu-se să se îndrepte. Dar iată că în calea întoarcerii se pune deacurmezişul un duşman nou : trufia. Recunoaştem — şi recunosc chiar necredincioşii — că în Isus stă tot Adevărul, dar nu ne putem lipsi de minciuna la care ne-am îmbrăcat. îngâmfarea şi iubirea de noi înşine ne împiedică să facem ceea ce a făcut Pavel şi să devenim ceea ce a fost apostolul neamurilor. Aceasta este pricina răsvrătirii care ne-a făcut să scoatem pe Iisus din hotarul îndeletnicirilor noastre. Creştine, gândeşte-te cu dinadinsul la întrebarea de mai sus. Ean’afost pusă numai la Ravel, ci nouă tuturor. Dacă prigonitorii din Rusia şi-ar întreba cinstit cugetul, le-ar fi ruşine de zădărnicia întreprinderii lor, şi dacă noi, cei copleşiţi de nepăsare şi îndoială, am pătrunde mai adânc rostul întrebării Mântuitorului, câte schimbări na va aduce vieţii întrebării lui Iisus, Pavel a răspuns botezându-se şi ostenindu-se până la moarte. Dar noi ce facem ?... Pr. C. DRON -------iQi—— O ciupercă uriaşă Trecând printr'o pădure, din apropiere de Belfort (Franţa) o femee a dat peste o ciupercă comestibilă uriaşă. Ciuperca avea în diametru 1,20 m., era înaltă de 60 cm. şi cântărea 35 kg. -------x t_j x------- Căli oameni au dreptul să poarte arme in Franța Anul acesta s'au scos în Franța mai multe permise de a purta armă, ca niciodată. Totalul permiselor eliberate se urcă la 1.573.000, cu 103.000 mai multe ca anul trecut. Vorbe cu tâlc Când zice cineva „comoară" la aur sau argint, •— el minte : Comorile adevărate sunt doar în suflet şi în minte, Că’n timp ce unele sunt bunuri care se spulberă şi pier, Cu celelalte pleci din viaţă şi sui la Dumnezeu în cer! II Câinele ce ţine drumul, se repede să te-atace: De’i răspunzi, — mai dârz te latră; dacă taci, te lasă n pace. Omule, — pe drumul vieţii, în afară de-a ta vatră, Nu răspunde acelui semen care ese şi te latră, Căci şi omul care latră azi pe unul, pe-altul mâine. Când nul bagi în seamă, tace, precum tace orice câine ! III Diogene, Diogene, — subt al omenirii dom, Tu, cu foinarul, ziua, n’ai putut găsi un OM! Mii de ani de-atunci trecură, — lumea năzuind anume : După placul tău să facă oameni mii şi mii pe lume. Dar, de-ai re’nvia din moarte, mai învins ar fi să cazi, Căci, un OM, — cu felinaru-ţi, n’ai putea găsi nici azi! VASILE MILITARU ! UNIVERSUL Sânge de baron... ■ OXOi Directorul unui ziar care duce o campanie de moarte împotriva vechilor partide politice, se pomeni — la redacţie — cu vizita a două musafiri neobişnuiţi. O femee bătrână intrase urmată de un bărbat tânăr... Femeia purta costumul ţărănesc din Ardeal, pe când tânărul era îmbrăcat orăşeneşte... Amândouă s'au oprit lângă uşă. Cu două degete în gură, mirată tare de îndrăzneala ei că păşise pragul unei redacţii, bătrâna parcă încremenise. Era uscată de tot ţăranca asta : o scândură îmbrăcată femeeşte... In mijlocul feţei, cu obrajii scofălciţi, lucra — ca un vârf de ardei roşu — un nas cârn, cu nările, dezgustător de deschise. Tânărul era ars de soare şi ras pe cap după maniera eşească. Indemnându-se unul pe altul, se hotărîră să se mişte de lângă uşă şi înaintară, sfioşi până aproape de biroul directoului. Cu un accent curat românesc, cu totul deosebit de al d-lui Cicio Pop — de pildă, tânărul explică, timid, vizita sa: — M’am liberat zilele astea din armată.. Serviciul militar l-am făcut la vânătorii de mânie şi am stat în Regat, aproape patru ani... Şi vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala... Nu-i nicio îndrăzneală.. Luați loc.. Nu vă sfiiţi (_ — căută directorul să-i înbărbăteze Nici femeia şi nio* bărbatul nu cutezară să stea jos, numai că tânărul se mai încurajă puțin. — Am fost mânați la gazeta de o mare nedreptate!... — Aşat... O mare d’ vrere! — oftă femeia, ai cărei ochi mici şi scânteetori spionau toate mişcările directorului — O nedreptate şi o durere!— complectă tânărul, oftând la fel cu bătrâna. Am venit la Domnia-Voastră ca la un părinte bun pentru noi, cei negăsiţi de la ţară... Dar, mă iertaţi că tot parcă nu îndrăznesc !... Mi-e teamă să nu vă supăr... — N'avea nicio teamă !... Spune tot ce ai pe inimă... Eu n-am de ce să mă supăr... Sunt chiar dator să te ascult!... Țăranca îl înboldi și ea cu cotul ei ascuțit, șoptindu-i: — Spune-i tot, domnului doctor !... Tânărul se codi puțin, apoi vorbi cu glas mai sigur și mai ridicat: — Aşa, domnule !... O nedreptate mare ni s-a făcut... O vedeţi ?! (arătă spre bătrână)... E mama mea şi eu îi sunt fecior... Suntem din Săcădatele... Români din ţara Oltului.. Mama, cum o vedeţi, a fost şi ea tânără... şi iertaţi-mi cuvântul... Ca tânără a greşit şi ea... ca toate femeile !... Dar nu s'a făcut de râs că, vedeţi, a greşit cu un grof mare... cu baronul ungur Béla Tok a greşit... Baronul a avut mii de jugăre în ţinutul Hermanstat... Din greşeala mamii cu baronul, am venit eu pe lume, cum mă vedeţi... Să iertaţi de îndrăzneală... Ironic din firea lui, directorul se ridică repede şi cu un gest solemn, îi arată un fotoliu, da altfel singurul fotoliu din toată redacţia: — Luaţi loc, vă rog, domnule baron !... Mama şi fiul s’au privit repede pe sub gene, şi umiliţi şi-au curbat spatele... Directorul regretă îndată gluma sa nesocotită. Dar, in clipa când se gândea cum să-şi repare actul său de impoliteţă, deodată rămâne surprins şi Încântat, când îl văzu, pe tânărul din Săcădate că îşi trage fotoliul, cu un gest degajat de adevărat baron şi că, fără alte formalităţi, se aşeză comod în fundul fotoliului, picior peste picior Directorul îşi deschise tabachiera: — Fumaţi, domnule baron ? — încă nu sunt baron, domnule jurnalist!... Căci, vedeţi, tocmai de asta am venit la dumneata !... Groful nu vrea să mă recunoască, în niciun chip !.. Şi câte scrisori nu i-am trimis !.. La toţi ungurii, n’are inimă de român !... — Și ce pot să-i fac eu baronului, dacă nu vrea să te recunoască !... Doar n’ai fi dorind să-l somez prin gazetă !... — Nu, nu ! — sări alarmată bătrâna!.. Nu trebuie să se scrie astfel de secrete la gazetă!.. — Atunci ce poftiţi dela mine ?... Nu vedeţi că nu vă poi fi de niciun folos !... — Ba, de un mare folos !.. — se închină respectuos tânărul — Numai să voiţi ? — Ce anume ?... Nu te înţeleg... — Să faceţi să încapă In mâna Măriei Sale Regelui, o jalbă a noastră ! — La Rege !... Ce tot vorbiţi, d-voastră !... Se vede că v a păcălit un glumeţ când v a trimisa mini !.. Doar nu sunt ai mareşalul Curţii ... Bătrâna şi tânărul îl priviră decepţionaţi, aproape prostiţi. Indurorat de oftările bătrânei, directorului îi fu milă să i poftească afară,, şi li mai reţinu : — Şi ce ecriţi în petiţia voastră ! — Se plânge mama cum a înşelat-o ungurul— Şi cum ungurul se teme numai de Măria Sa Regele, apoi Intră dracii în el... — Şi crezi că o să te recunoască baronul !— Chiar de nu mă recunoaşte !. Cel puţin să nu scape de sărăcie.... Ridicându-şi gheaţa până la înălţimea biroului redacţional, vorbi indignat caşi când ar fi cerut socoteală directorului. — Uite domnule !... Nici n’am ghete în picioare ! Ce fel de fecior de baron sunt eu ?... Asta-i dreptate !... Adecă degeaba am cheltuit eu bani cu drumul până la București?... — Cine te-a pus să vii ?... Tânărul baron se uită necăjit la director: — Și zici că nu'i nimic de făcut ?... — Nimic !... Cu un gest obraznic, românul din Săcădate, îşi trânti pălăria în cap şi vorbi de sus — directorului — cu semeţia unui adevărat fiu de baron ungur : No !... Ca bine a grăit domnul Maniu, când a zîs la Făgăraş că ’n ţara românească, nu găseşti dreptate nici la Vodă !... Hai mamă !... Ce ai înţepenit acolo, cu ochii holbaţi ca o proastă !... AL. CAZABAN o¥8fítatoral şampaniei Acum câteva zile a fost celebrata la Hautvilliers (Franţa) amintirea lui Dom Perigrion, călugărul benedictin care, în 1700, a inventat procesul de fermentaţie a şampaniei. întregul cler, autorităţile civile şi numeros public, s’au dus într’o impozantă procesiune, la biserica din Hautvilliers, unde a îngropat călugărul și au depus pe mormântul lui o placă de bronz. -------* - ------- Evreii din Anglria şi carnea csssor c© ngelată Evreii din Anglia fac, mare larmă pe chestia importului de carne cuşer din străinătate. încercările de a se introduce la Londra consumaţia cărnei cuşer congelate, au întâmpinat o puternică opoziţie din partea autorităţilor ecleziastice evreieşti. Iată ce declară în această privinţă un negustor evreu din Londra : „Dacă autorităţile spun că niciun fel de carne congelată străină tăiată cuşer să nu fie mâncată, astfel de carne nu va fi mâncată de evreii din Anglia ! O înmormântare la bord Nimeni în afară de personalul bordului de punte nu știa că printre călătorii de clasa treia se declarase epidemia de holeră. In spitalul infectiv toate paturile erau ocupate. O tânără spaniolă instalată provizoriu în spitalul comun din tribord, își dete sufletul câteva ceasuri după apariţia simptomelor teribile boale. In zorul acela mare de a se izola cei suspecţi, s’a neglijat a i se face întrebările după tipul formular al spitalului pentru stabilirea identităţii şi afara de biletul de călătorie cu numele ei Gianina de Fernandez Cabrera della Bernardo, nu s-a mai dat peste nici un alt act. Infirmiera însă a găsit în sânul moartei o scrisoare prin care un anume Lorenzo, o chema să vie mai curând în patrie, că o aşteaptă cu nerăbdare şi că după ce vor face nunta la Barcelona să se retragă la ţară. Unde şi de unde îi scria, cu toate cercetările făcute, nu s’a putut măcar deduce. Spania e aşa de mare ! încă dela plecare, pe când aştepta pe cheu la Buenos-Ayres să-i vie rândul la trumeratorie, mireasa spaniolă atrăsese atenţia tutulor de pe vapor. La careul ofiţerilor a fost subiectul discuţiilor câteva zile dearândul şi chiar cei însuraţi în cap cu bătrânul şef mecanic, complectau cu plăcere afirmaţiile noastre. Astăseara însă era ordin s’o aruncăm In mare. Se aştepta numai ca pasagerii de clasa treia să se retragă de pe punte. După ce s'a dresat actul de stare civilă şi s'a făcut inventariul obiectelor găsite, comandantul cu aceiaşi voce liniştită ordonă ofiţerului însărcinat să-l reprezinte la înmormântare ca nimeni în afară de oamenii bordului să nu asiste la aruncarea în mare. Cu puţin mai înainte de încherea hârtiilor oficiale, telegrafistul îi înmânase o marcontogramă prinsă de la transatlanticul Principesa Mafalda prin care i se comunica darea de seamă referitoare la o serbare dată la bord. Pe lângă altele, erau adăugate și notițele triste cari de altfel nu lipsesc niciodată din reportul lungilor călătorii. Un englez bătrân de la clasa întâia murise în urma impresiilor avute pe când asista la aruncarea în mare a unui cadavru. Pentru aceasta comandantul nostru voia să fie cât se poate de precaut. — Vor fi de față numai oamenii trebu încinşi, căpitanul de arme, cu doi marinari, comisarul, doctorul și dumneata. Nimeni altul, nu vreau să mi se întâmple ca pe Mafalda. Amibii părăsiră sala nautică. Ofițerul se îndreptă să-și îndeplinească misiunea, iar comandantul scoborî în salonul cel mare unde câteva doamne elegant gătite il așteptau cam supărate de atâta întârziere, să deschidă balul. Goarna urmată de strigătul căpitanului de arme : „Ombre e mulier a bacco a dormir !“ curăţă în mai puţin de o jumătate de oră puntea de pasageride clasa treia. Bărbaţii scoborau prin dreapta, femeile prin stânga în cabinele comune din baterii. Pe covertă, din al treilea catarg spre pupa s'au stins toate luminile, astfel că de puntea principală să nu se poată vedea convoiul ce urma să treacă. Se luase toate măsurile ca înmormântarea să se facă pe ascuns şi în linişte. Jos în spitalul comun, zăcea corpul gol al moartei. După ce l-au înfăşurat într'o pânză albă, doi marinar îl ridicară, unul de la cap, altul de la picioare și în timp ce aceştia se căzneau să-l să-l scoată pe scări, unul din infirmieri al cărui tată se prăpădise într'un naufragiu îi strigă salutând cu şorţul : — Hei fetiţe nu uita de a transimte complimente lui papa ! încet, ferindu-se de a nu fi văzuţi, cei doi marinari se furişară spre papa, printre gâturile de trombe ale cărora guri căscate în vânt parcă cereau aer, viaţă, putere, parcă voiau să respire. In negura nopţii cutele pânzei albe, întinse peste formele bogate ale cadavrului, îi dădeau aspectul unei statui de marmoră căzute de pe un piedestal. Ia pupa, aştepta comisarul şi doctorul. Printre fâşiile de nori care veşnic stagnează pe cerul equatorial, puţin mai sus pe orizont spre miazăzi, scânteiau stele din Crucea de Sud, pe când în par-tea emiisferului opus, începuse să se distingă la orizont Steaua Polară. Deasupra capetelor noastre, Sirius, cel mai frumos diamant al cerului asvârlea sclipirile sale colorate, era singura candelă aprinsă la înmormântarea miresei spaniole. Ajunși la pupa, marinarii lăsară binişor cadavrul pe un sghiab într’adins construit pentru astfel de operaţii. Căpitanul de arme cu mânie ele sunte se legă de picioare peste pânză câteva grătare vechi de la căldări şi când fu gata, le dete brânci cu piciorul în afara bordului. Acele bucăţi vechi de fontă cari au susţinut odată jăraticul infernal în imense calorii spre a transporta dintr'un emisfer într'altul atâtea idealuri, atâtea suflete, atâtea speranţe, acum serveau ca să să târască spre fundul Oceanului, corpul neînsufleţit al frumoasei mirese, spaniole, Gianina de Fernandez Cabrera del la Bernardo. Rămăsese doar ca la comanda ofiţerului, marinarul care ţinea de un colţ al pânzei să ridice mâna şi pachetul sub greutatea fontei să se prăbuşească în abuzul undelor. Ne descoperirăm cu toţii. Un marinar începu Tatăl Nostru, ca de obicei,... dar se încurcă pe la jumătate. — Funda ! — strigă ofiţerul. Pachetul alunecă pe sghialb. Din vârtejul produs de rotaţia elicelor săriră doar câţiva stropi de spumă şi nu se mai văzu nimic. Colosul transaltlantic împrăştiind nori de fum gonea nebuneşte însă acum fără mireasa spaniolă. De la salonul de clasa întâia, unde balul era în plină animaţie, acordurile unui vals plăcut se pierdea în haosul Calmelor Equatoriale. C. TONEGARU De la Buenos-Arres la Genova !SK8HBBSIÎS!BHSI CÂNTEC TRIST Dă-mi floarea ochilor tăi negri Ce creşte’n umbra de sub gene, De care s’a’ndrăgit norocu-mi Ca fluturii de largi poene, Dă-mi crinul sânului tău tânăr Parfumul lui cald să mă’nbete, Să scuture ,balsam deasupra Sărmanei inimi sfâşiete. Dă-mi trandafirul gurii tale, O, mult doritul trandafir! Să-l răsădesc pe veci în suflet: O floare... într’un cimitir!... Soroca D. IOV Doi stingheri Salcie pletoasă, tristă, plângătoare. Umbră îngenunchiată la răscruci de drum! Salcie stingheră, plânsul tău mă doare, Că aceleaşi vânturi frânge-ne-or de-acum. Şi cu tine, maşter a mai fost destinul! Parcă-ţi porţi a silă trupu'ngenunchiat... Amândoi, pe semne, îndurarăm chinul Deopotrivă’n viaţa’n care-am sângerat... Zac la umbră-ţi câinii... du-te din răscruce; Mută-te’n cărarea dorurilor mele... Şi’om fi doi pe lume: eu Christos; tu, cruce; Două umbre mute; doi stingheri sub stele! G. ŞT. CAZACU PROCES LA CASAŢIE Pe sala de sus a Palatului de justiţie, grupuri de avocaţi aşteaptă să se deschidă sălile de şedinţă lunecând în cascade de râsuri, şuete de anecdote, pe când clienţii fac gesturi nerăbdătoare, scoti supinuri nervoase sau îşi aruncă priviri agresive. — Tot singur !... Un asocit bătrân, cu accent grecesc şi cu barba retezată în chip de Sadi Cannot, arată colegiilor o silada înnoită, de o eleganţă isbitoare, care îşi plimbă vestonul albastru, pantalonii de pichet alb şi pantofii de lac de la un capăt la celalt al sălii de mozaic, răspunzând cu o mină neschimbată saluturilor şi evitând vizibil convorbirile. Din când în când o mână strânsă în mănuşă galbenă, mângâe ci o delicateţă femenină, două mustăţi bogate, ce completează, împreună cu coama mătăsoasă şi irizantă, figura interesantă şi gravă a lui Toma Stellara. — Pledează la Casaţi© contra lui Vasil© Lascar ! — Tocmai vine şi el! Pe scara de marmoră urcă, cu paşi de pisicuţă, un bătrân tinerel, cu obrajii supţi, nas ascuţit, urechile flancate de favorite subţiri şi sburiile, ceva în felul energiei întrupate a lui Waldeck-Rousseau, şi cu nişte ochi cenuşii, ce fac să te gândeşti la apariţia unei vulpi în marginea şoselii, iarna, într’o pasivitate simpatică, lipsită de orice ostilitate în contra drumeţului îngrozit. Fostul ministru de interne, cu ghiozdan mic şi subţire, surâde saluturilor apropiind uşor pleoapele şi aşternându-şi pe frunte un portativ de creţuri subţiri, intră în sala somptuoasă a secţiei întâia, care se deschidea chiar atunci, şi seîndreaptă încet, mărunţel, spre banca avocaţilor, unde colegii îi fac loc cu o respectuoasă grăbii. ,Se perindă primele procese. Vasile Lascar îşi răsfoeşte notele, trage o cruce la pagina de citat dintr’o colecţie de jurisprudenţe, şi din când în când înseamnă prescurtat argumente de ultimă oră, sublimânmdu-le cu roşu. Câte odată lasă tocmi şi se uită in tavan. S’ar părea că numără colacii aurii ai grelei ornamentaţii In realitate, nici nu-i vede. Caută ceva — şi nu se poate să nu .găsească... A găsit... Căci s’apleacă la urechea vecinului, un fost decan, şi-i zice cu satisfacţie juvenilă : — Evnika ! — Ce? — O să vezi. Se strigă procesul cel mare. Pe uşa deschisă larg, apare fostul ministru de justiţie şi, escortat de admiraţia şi curiozitatea asistenţii, înatorează la bară cu paşi rari, egali, privind drept la tabloul Regelui Carol, de pe păretele din fund, cu solemnitatea unui preşedinte de republică introdus în Adunarea Naţională după alegerea de la Versaifles. Un semn discret de omagiu adus Curţii. Se lasă pe bancă cu o privire ce solicită cât mai multă izolare. Când preşedintele dă cuvântul părţii recurente, se scofală tot atât de ceremonios. Vorbeşte rar, apăsat, corect. Nu încălzeşte , interesează. Nu captivează , place. Frază de om cu carte, limpezime de om deştept, cunoştinţe de jurisconsult logică de profesor, şi toate într’un decor care, dacă nu este răpitor, este totuş frumos Din capul locului, atenţia Curţii, confraţilor, asistenţilor este câştigată. Vasile Lascar a simţit-o. O şi prevedea. Oamenii se cunoşteau. Dar peste îngrijorarea firească din faţa unui adversar puternic, în ochii cenușii sclipi siguranța unei piedici fatale luptătorului neprevenit. Şi când fostul decan îi şopti: — Trebue combătut complet ş, hotărît, căci s’a pus pe un teren tare ! Vasile Lascar îi răspunse fără să-l privească: — Ți-am spus adineauri: o să vezi. — Dac’o merge până la urmă tot atât de concludent și de inspirat... — Păi tocmai aci ’ aci ? ripostă Vasile Lascar, cu un surâs pentru sine și cu un semn pentru vecin, să nu-l mai distragă din urmărirea ofensivei contra căreia își desemna defensiva pas cu pas. Am fi grijă !... Toma Steilian ajunsese la jumătatea expunerii, se pregătea să abordeze partea finală și își punea nădejdea supremă într’o sinteză decisivă. Luase un act din dosar cu dexteritatea unei fete bine crescute, mânuind cleştele de argint al zahariţei la recepţii, şi începuse să-l comenteze, când iată că Vasile Lasoir se ridică binişor, cu tocul în mână. — îmi permiteţi să văd şi eu această piesă ? — Desigur. Schimb de amabilităţi atât de potrivit locului şi oamenilor. Toma Stelian dă să-i înmâneze actul cu graţia amărâtă a omului care nu admite întreruperi, fie pentru că le crede incapabile să-l scoată de pe linie, fie pentri că au uneori efectul duşului rece peste iluzii încălzite... Dar Vasiile Lascar se apropie de el prietenos, şi pe când îşi plimbă privirea pe document, scutură sdravăn peniţa — şi o baltă de cerneală albastră începu să se întindă pe pantalonii de o albeaţă sclipitoare ai lui Torna Steilian, ca pe o hârtie sugătoare de la percepţie. Apoi îi mulţumeşte şi îşi reia locul. — Onorată înaltă Curte, reîncepe energic şi încrezător Toma Stelian, după cum am avut onoarea să vă arăt, este învederat că... Dar deodată se Întrerupe. Ca un oblon de fier căzut peste o vitrină luxoasă. Se priveşte de sus până jos, un nod îl supări, sudorile îl năpădesc, oscilează, cât p’aci să-l lase picioarele. Numai după sforţări mari, urmărite de unii cu compătimire, de alţii cu dispoziţie, isbuti să reia firul pledoariei, — dar cu tulburarea fulgerată peste calmul unei preocupări unice de o lovitură care, pentru unii mai relativă, luase proporţii en-rirs la omul-1 eminent, care radia presupunerea că credea în eleganţa sa, tot atâta cât tn valoarea sa. Când s'a aşezat, era ca după boală-Vasile Lascar răspunse din partea intimatului cu acea vervă uscată dar pătrunzătoare, şi cu acea simplitate luminoasă ce ,.1- ceau podoaba fizionomiei sale profesionale, și reduceau chestiunile complicate la ecuaţii precise. Pronunţarea deciziei, se amână, şedinţa se ridică. Vasile Lasear ta© drumul lui Toma Steilian, pe când se adăpostea după nişte asistenţi, ca să nu se expună privirilor generale. — Te rog să mă ierţi... A fost fără voe... Chiar astăzi voi achiita costul la Pangil, ca să ţi facă alţii In 24 ore. Şi ca să-l însenineze, adăogă în glumă : — Ai câştigat o pereche de pantaloni noui... — Dar mi se pare c'am pierdut... un proces vechi! răspunse Toma Stelian, tot încruntat, în ciuda sforţărilor de a schiţa un zâmbet egalului său —■ care-i tăiase efectul. M. MORA ——ana Bătrânii... Căpitanului de marină, aviator Aurelian Păunescu Miile amice, Te-ai întrebat vreodată câţi oameni îşi dau seama de măreţia cuvântului Patrie ? Câţi oameni simt focul unei flăcări mocninde sub cenuşe, care la cel mai mic freamăt se înalţă în vâlvătae şi face ca ochii să se încrunte, să ia forma unor puncte luminate de o strălucire divină, sau să plângă, atunci când numele Patriei, flutură pe buzele altora ? Ce cântec ceresc trebue să sălăjşluiască în inima acestor oameni, care tremură de durere sau bucurie odată cu nenorocirea sau fericirea Patriei ? In anii adolescenţei, când capul ne este plin de sumedenia citaniilor căzute sub privirea ochilor lacomi ai tinereţii, simţirile înflăcărate iau proporţii nebănuite la un moment dat ; dar tot aşa cum te aprinzi, (nu-s de vină oamenii, ci-s de vină anii), tot aşa de uşor te stingi. Mai târziu când vălmăşagul vieţii te mai oţeleşte, inima şi sufletul se deschid mai anevoe, dar odată deschise, cu greu le mai poţi închide. Imaginea locului de bucurii şi dureri, imaginea Neamului şi a Gliei, se sădesc în trupul tău, şi o durere sau o bucurie a Patriei, te pune multă vreme pe gânduri. Apoi, când anii te-au îngreuiat, end sgomotele lumii te lasă in tăcerea ta, sufletul se încleştează de umbrele măreţe ale poporului tău, şi inima îţi svâc naşte de viitorul lui. Ce simţuri mistice răscolesc în oamenii ceia cărunţi cu priviri fixe, cu demnitatea în umblet şi mişcări, cu haină lunea şi barbişomil mie, nenorocirea sau fericirea Patriei ? Am cunoscut şi eu un bătrân. 11 vedeam aproape întotdeauna în drumul meu, cu mersul lui domol şi măsurat, cu liniştea cu priviri, cu pălăria înaltă, haină lungă butonată cu rozeta unei cruci, pantalonul strâmt şi ghiaţa militărească cu gumelastic. Mergea drept, cu toate că, albul părului, colilul mustăţilor şi surul barbişonului, îţi spuneau că a trecut de 60 de ani. Ba, ceva mai mult, bastonul cu mânerul de argint, în chiipul unui cap de prepelicar, era totdeauna purtat ca un obiect de cochetărie jună pe braţul stâng, mai jos de încheetura lui. Ochii, două puncte negre, îl fixau pe călătorul ce-i trecea pe dinainte, măsurându-l, sau mai bine zis cântărindu-l, de la înălţimea vieţii lui. L-am văzut mai apoi la furioaisele şi entuziastele întruniri ale neutralităţii. Retras într'un colţ al maselor de oameni, cu redingota nouă, şi cu Steaua României şi Trecerea Dunării prinse sub rever, privea impunător cârdurile de cetăţeni, care ascultau pe nemuritorul Take Ionescu, înflăcăratul Nicu Filipescul, sau pe furtunatecul Barbu Delavrancea. Nici o cută a feţei nu se mişca din radioasa lui înfăţişare. Părea că spune tuturor prin demna lui poză, că inima lui bate cu aceiaş putere ca în anii de glorie 77—78, când românii au început la Griviţa şi Plevna, măreaţa lor operă de întregire. Dacă întrunirea era pentru neutralitate (interesele celelalte se ascundeau pe atunci sub largul cuvânt de neutralitate) apărea fără impozanță, fără dicoraţii şi fără ghetele cele nou Privea blajin omenirea (străinele neam), care nu purta în siflet credinţele neamului, ci doa credinţele metalului sunător. I din colţul lui singuratec, îi iert pe toţi pentru fărădelegile lo iar pentru cei ce "amăgeau poporul, avea doar un „lira", naşa prelungit, şi-o mişcare nervos a vârfului de mustaţă, din colţi stâng al gurii. Pleca gândite când lumea se împrăştia tăcut, ducând in sufletul lui icoanei celorlalte manifestaţii, al adevăratului suflet românesc când imaginea Patriei şi a Franţei, învăluia chipurile miilor d oameni ce aveau un singur gân şi im singur dor, cu nimbul martirilor creştini. După sunarea nobilizării îşi cumpărase o hartă ţării cu vecinii ei, şi seara , ceasurile de odihnă, steguleţel tricolore înfipte în ace cu gamele, se aşterneau pe drumul frontului de luptă. Dimineaţa nici n se deştepta bine, şi cea dinţi mişcare ce-o făcea, era să deschidă larg fereastra, să cumper jurnalul şi să soarbă cu nese laconicul comunicat oficial. Dac veştile erau bune, îşi îmbrac redingota cea bună, ghetele , zile mari, îşi anina sub reve crucile, şi călcând apăsat, plec pe străzi vorbind din ochii ei ca două mărgele negre, omenit întreg.. ,,Vedeţi om dreptate puii noştri de vulturi se duc isbandă". Dacă vestea era în doi per sau rea, scotea un „hm", pe na: mişca nervos de două sau de tre ori mustaţa din colţul stâng a gurii, se gătea cu hainele, obiţiuite şi se pierdea printre oo demn, grav şi finişti Când a căzut Turtucaia n’a eşi două zile din casă, dar nici stăguieţele mici de hârtie nu s-a mişcat de pe frontul de sud.A mângâiat mai târziu ştirea că a noştri luptă pe dealurile Sibiul. Atunci hainele de sărbătoare a fost scoase din ladă şi decoraţii aprinse sub rever. Silueta lui impunătoare se desprindea demn în furnicarul de omenire eşită pstrăzi, dornică de noutăţi. Vestea retragerii grăbită din Aldea s-a ţintuit la pat. Câteva zile, comunicatul a rămas necitit, şi steguleţele au fos ■uitate pe câmpurile lor de glorie o a sculat din pat in ziua cai« ■soarta, crudă deschidea porti’] puhoiului de oşti duşmane. S ■apropiat de fereastră cu paşi şo voitori , dar văzând femei şi fete din fericire străine, mergind grăbite cu buchete mari de flori îi braţe, faţa i s’a luminat. S'a sco In grabă hainele cele bune del naftalină şi decoraţiile din ladă şi a luat drumul înspre calea cea mare oraşului. Statura la dreaptă, hainele şi decoraţiile de paradă, îţi vorbeau îndeajuns „Ai noştri au sdrobit duşmanul" .Sa amestecat în lume aşteptând trecerea armatelor români victorioase. Un murmur străbat: deodată, mulţimea de străini ei umpleau strada. In depărtare fanfară numeroasă spărgea timpanele, cântând unul şi acela: marş trufaş al uriaşilor din poveşti, cari au învins pe eroic pitici de suib ciupercă, sdrob în clasa lor de carne. Bătrânul ş’a pus mâna la cravat, potrivind-o, ş‘a înălţat statura, a ridicat capul şi s‘a sprijinit în bastonul cu mânerul de argint, ţinându-l în poziţia demnă a mareşalilor de Franţa de pe timpui Regelui Soare. Aştepta armata română biruitoare, să treacă cu drapele zdrebuite în lupte.... Dar la un colț al străzii, chiverele prusacilor străluci în bătaia soarelui. Bătrânul se frecă la ochi. Visa sau nu visa? Nu. Armata imperiala teutonă începu să treacă în pasul gâştei, defilând in delirul veneticilor, hrăniţi din sudoarea pământului nostru. Patria era pierdută. Când duşmanii trecură prn faţa unei case înalte, un basto cu mânerul de argint, în chipi unui cap de prepelicar, se ridic ameninţător. Un geamăt dar rănit, un sgomot de prăbuşire, bătrânul retezat de durere, zicea întins pe pavajul trotuarulu Amice ! Câţi oameni îşi da seama de măreţia cuvânituli Patrie ? Al tău Locot. PAUL EPUREANU