Universul - Provincie, noiembrie 1943 (Anul 60, nr. 299-328)

1943-11-01 / nr. 299

Anul al 6o-lea 10 Pagini Fondator: LUIGI CAZZAVILLAN Proprietar: „UNIVERSUL" S. A. înscris sub Nr. 160 Trib. Ilfov EXEMPLARUL 7 LEI CELE URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU NR. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.10; SECRETARIATUL DE REDACŢIE: 3.30.15 TEHNICA SI ANALIZA APTITUDINILOR In legătură cu expoziţia în­văţământului practic şi cu bu­nele roade ce se pot recolta perseverând în acest domeniu, am arătat zilele trecute că pe lângă dezvoltarea simţului practic şi gospodăresc al ele­vilor, această ramură a cursu­rilor trebue să constitue pen­tru profesor un prilej de stu­diere a aptitudinilor şcolarilor, pentru a putea să îndrumeze, să orienteze şi să încurajeze pe fiecare spre o meserie către care se simte atras, sau pentru care manifestă însuşiri pronun­ţate şi deosebite-Ministerul culturii naţionale, într’o publicaţie oficioasă, scoa­te în evidenţă rezultatele ob­ţinute pe teren şi îmbunătăţi­rile ce s’ar putea aduce meto­dei adoptate: confecţionarea obligatorie a obiectelor de uz casnic; însămânţarea unei bune părţi din grădina şcolară cu materialul prim necesar (câ­nepă, mături etc.); expoziţii cu obiecte lucrate numai în şcoa­lă; cultivarea legumelor; pro­curarea uneltelor necesare po­trivit puterii şi rezistenţei co­piilor etc.întrebuinţându-se metoda di­rectă, adică elevii fiind puşi să lucreze de la început obiecte simple, explicaţiile teoretice dându-se în timpul efectuării lucrului, s-a ajuns la concluzia că învăţământul profesional, sub forma de pre-ucenicie, se poate începe din cursul pri­mar, urmând ca după consta­tarea aptitudinilor reale, să fie promovaţi efectiv în şcolile tehnice. Plecând dela principiul că elevii cursului inferior nu for­­m­ează o masă omogenă, dar ei pot constitui mici pepiniere de selecţionare, se subliniază ro­lul imens al învăţătorului care trebue să aibă nu numai pricepere şi răbdare, dar să pună tot sufletul în serviciul unei opere mari de care depin­de repunerea elementului ro­mânesc în locurile atât de bă­noase din variatele ramuri ale meşteşugări­ei. In ultimele decenii ştiinţa modernă dă o deosebită aten­ţie metodei de psihotehnică — s’ar putea traduce : tehnica ori analiza aptitudinilor — metodă de selecţionare adoptată de câtăva vreme şi la noi în unele ramuri ale muncii. Dar un specialist francez, Frangois Canac, după ce arată cât de minunat poate fi un a­­parat care prin diagrame poate să spună precis calităţile şi re­­acţiunile temperamentale ale subiectului pus sub observaţie, adaugă că nu trebue să uităm că adolescentul şi copilul sunt în faza evoluţiei care trebue supravegheată şi îndrumată-Psihotehnică fixează o sen­tinţă, dar ea nu poate fi defi­nitivă pentru că îndrumarea individuală trebue să fie de­terminată de o sinteză a obser­vaţiilor psihologice mai înde­lungate, observaţii ne cari în domeniul de care ne ocupăm azi le poate face învăţătorul misionar, care vede în tot cursul anului evoluţia însuşi­rilor şi caracterului elevului respectiv. Constatările ştiinţei arată rolul imens al psihotehnicei în catalogarea profesioniştilor a­­dulţi, cărora li se cere vigilen­ţă, atenţie şi spirit rapid de decizie, dar în ce priveşte pasta în formaţie care este şcolări­­mea primară, rolul precumpă­nitor în sublinierea aptitudini­lor, spre o anumită îndeletni­cire, îl are învăţătorul care de­vine apreciatorul, sfătuitorul îndrumătorul elementelor po­trivit înclinărilor fiecăruia. Tocmai de aceeea nădăjduim ca, pe linia continuităţii şi dez­voltării învăţământului prac­tic, să vedem realizată sugestia înregistrată în publicaţia ofi­cioasă a ministerului culturii naţionale, de a se începe cu pregătirea elementelor din şcoala normală de învăţători şi învăţătoare, elemente care, la rându-ne, să ducă mai de­parte lumina priceperii şi a cunoştinţelor căpătate acolo, spre­­minţile fragede ale mici­lor elevi din mijlocul cărora se vor putea selecţiona mâine buni meseriaşi, profesionişti, plugari ori cărturari, potrivit meritelor reale ale fiecăruia. Teorie şi Expoziţia documentară a în­văţământului practic a repus în actualitate problema orientării învăţământului românesc. Este un loc comun al retoricei noa­stre didactice afirmaţia că şcoa­la noastră trebue să se inspire de la specificul naţional şi să îndrumeze tineretul ţării cât mai mult spre carierele produc­tive, nu numai pentru a da a­­cestuia o carieră remuneratoa­re, dar mai ales pentru a creea ţării un mai bun echilibru so­cial. Aceste lucruri au ajuns să fie considerate ca adevăruri ba­nale, nimeni nu le mai pune în discuţie. „Prea multă teorie în şcoala românească. Mai multă practică” este lozinca ce se aude şi se citeşte peste tot; ea a fost şi leit-motivul cuvântărilor ţi­nute la inaugurarea expoziţiei. Este interesant că noua im­­punsătură de vâslă înspre apele Învăţământului practic s’a ivit atunci când barca şcoalei româ­ne era luată de curent înspre o­­rizonturi de nebulositate. De­ MfM «’« apăsat de vorbitori — oameni cu înalte rosturi în Stat —, împotriva unui învăţământ de abstracţiuni şi pentru o îndrep­tare spre realităţile vieţii, precum şi asupra necesităţii de a creea oameni cu spirit positiv, munci­tori, creatori, iar nu firi con- ÎNSEMNĂRI culturale practică de CONSTANTIN KIRIŢESCU templative, lipsite de iniţiativă, incapabile de acţiune. Dacă asupra principiilor toată lumea e de acord, greutatea în­cepe de la aplicarea lor pe te­ren, adică atunci când e vorba a organiza un învăţământ în care să se poată doza precis cantitatea de elemente teoretice şi practice trebuitoare formaţiunii spirituale a tineretului, aşa cum o cer interesele vieţii noastre naţionale. Problema se înfăţişează sub aspecte deosebite după cum con­siderăm şcoala în ţelul ori în spiritul ei. Cel dintâi punct de vedere pune chestiunea raportului de cantitate între şcoala teoretică —­­tip liceu — şi şcoala profe­sională. E curios că toată lumea pledează pentru cea de-a doua, dar... votează pentru cea dintâi. Cu toate sforţările sincere fă­cute de atâţia amar de ani, în­văţământul teoretic distanţează încă, şi cu mult, pe cel profe­sional. Românul se naşte poet ales boer; când boeria n’o are prin naştere, caută s’o dobân­dească prin şcoală. A dat dova­dă de cunoaştere a psihologiei (Continuare in pag. 2-a) DOMNUL VAN LEISEN INFORMEAZĂ EUROPA de ZENOVIE PÂCLIŞANU Sub titlul general Marile pro­bleme ale zilei, numite astfel sigur, pentru a se deosebi de marile probleme ale nopţii, dom­nul Herbert van Leisen tipăre­şte la Kundig, în Geneva, tra­ducerea germană a cărţii sale apărute la începutul anului în limba franceză, despre problema provinciei atât de scumpe ini­milor româneşti. In limba ger­mană cartea se întitulează Das siebenbürgische Problem. Auto­rul, cu nume olandez, de sub mantaua căruia răsare însă un cap turanic cu mustaţa răsucită, după ce constată că Europa nu e lămurită asupra problemei Transilvaniei, care e de-o actua­litate internaţională de primul Ordin (erstrangig!) îşi propune să o lămurească domnia-sa. Pen­tru lămurirea acestei biete Eu­rope ignorante îi toarnă un imens ghiveci din care nu lipse­şte nime­ni nimic. Găsim aci pe Atila şi pe Bismarck, pe Gelu şi pe dr. Anghelescu, pe Arpad şi pe Ha­şdău, pe Iorga şi pe Petru Rareş, pe Samuil Klein şi pe Vlad Dracul, pe cronicarul Ne­­culce şi pe Susana Lorantfy, vă­duva principelui Gheorghe Ra­­koczy I, pe Kossuth şi Vlad Ţe­­peş, pe Titulescu şi pe împăratul Adrian, pe Coresi şi pe Petre Carp, pe sultanul Baiazid şi pe Onisifor Ghibu şi alţii mulţi, morţi şi vii. După acest abraca­dabrant amestec de oameni şi de întâmplări sucite şi răsucite, bătrâna Europă primeşte sfatul să se ferească a judeca... mo­mente singuratice din problema provinciei, căci cea mai bună metodă de a o cunoaşte este pu­nerea faţă in faţă a evenimen­telor. Aplicând această metodă dom­nul van Leisen pune mereu faţă în faţă adevărul şi neadevărul, ignoranţa care trezeşte mila şi ignoranţa care revoltă, ca să a­­jungă la concluzia că... Europa cunoaşte acum problema Iată câteva pilde. Intre altele, autorul cu nume olandez vorbeşte şi de adunarea de la 1 Decemvrie 1918 care a proclamat unirea Transilvaniei cu Regatul României libere. Domnia-sa spune Europei că lu­crurile s-au petrecut astfel : câţiva politicieni români au citit in faţa unei adunări o moţiune, care, cum e obiceiul în astfel de adunări, a fost primită cu acla­­maţiuni, ceea ce a făcut pe anu­miţi politicieni să declare că moţiunea a fost primită cu una­nimitate. Prin urmare nu a fost vorba de un plebiscit şi înainte de această adunare nime nu s’a gândit la o unire necondiţionată cu România şi nu s’a gândit nici după. Dovadă : la Sibiu s’a con­stituit un consiliu dirigent care vroia să guverneze independent de guvernul din Bucureşti. Apoi dacă moţiunea dela Alba Iulia a fost acceptată fără rezervă, asta s’a făcut fiindcă în oraş se gă­seau trupele româneşti de ocu­paţie, comandate de generalul Neculcea. Şi, continuă autorul, adunarea a fost o simplă adu­nare de partid, la care nu au fost reprezentate toate clasele sociale ale României ardelene Atâta trebue să ştie bătrâna Europă despre adunarea naţio­nală de la 1 Decembrie 1918, care a proclamat unirea Ardealului cu Patria Mamă! Dacă nu am şti cine şi ce se ascunde sub pulpana domnului Herbert van Leisen, noi i-am şopti încet la ureche, ca să nu se sperie, ur­mătoarele : 1) Singurele trupe care se gă­seau la 1 Decemvrie 1918 şi în zilele următoare în Alba Iulia erau trupele mareşalului Mac­kensen, care, trupe nu erau ro­mâneşti. 2) Consiliul dirigent a fost un guvern provizoriu, de transiţie, al Transilvaniei, care a încetat de a‘funcţiona la 2 Aprilie 1920 3) Adunarea de la Alba Iulia nu a fost o adunare de partid, ci o adunare naţională, la care au fost reprezentate toate cla­sele sociale ale României de pe­ste Munţi. Fiecare circumscripţie electorală, care a existat la ale­gerile parlamentare din 1910, a ales, cu sufragiu universal, câte cinci deputaţi. Judeţul Alba avea 7 circumscripţii, Aradul 8, Bi­­chişul 2, Bihorul 12, Braşovul 5, Caraş-Severinul 6, Cenadul 2, Bistriţa Năsăud 2, Ciucul 3, Clu­jul 5, Făgăraşul 4, Hunedoara 7, Maramureşul 4, Mureş-Turda 6, Odorheiu 2, Satmarul 7, Solnoc- Dobăca 5, Sibiu 6, Târnava Mare 4, Târnava Mică 3, Timişul 11, Torontalul 7, Turda-Arieş 4, Treiscaune 3, Sălajul 5, Ungo­­­cea 1. In afară de aceşti delegaţi a­­leşi, au fost membri ai adunării episcopii celor două biserici ro­mâneşti şi vicarii lor, toţi pro. (Continuare in pag. 2-a) ARUNCĂTOARELE DE FLĂCĂRI Pionierul german înarmat cu aruncătorul de flăcări pornește la ata. SECRETELE UNUI SUCCES La aniversarea Republicei Turceşti In două decenii de regim re­publican, Turcia a realizat pro­grese pe care nu le putuse înfăp­tui în dmig ser-ule tip regim al­ sultanilor. In această afirmaţie nu intră vreo exagerare. Se cere însă explicată. Căror cauze se datoreşte un succes atât de ui­mitor — uimitor chiar şi pentru noi cei ce pretindem că, oare­cum, cunoaştem stările de lucruri din Turcia ? Dintre răspunsuri ,trebue înlă­turat tocmai acela care s’ar părea mai indicat sau, în tot cazul, care ar veni mai întâi în minte: răspunsul că progresele înfăp­tuite ar fi opera regimului re­publican. După cum s’a făcut şi conti­nuă a se face dovada cu expe­rienţa atâtor state, simpla schimbare de formă a unui re­gim nu schimbă neapărat în bine şi stările de lucruri din statul acela. Sunt atâtea şi atâtea sta­te — printre ele este şi Ro­mânia — care îşi datoresc des­­voltarea regimului monarhic. Astfel de adevăruri cu caracter general sunt, fireşte, valabile şi pentru Turcia. Totuşi, nu rămâne mai puţin adevărat că, fără schimbarea de regim înfăptuită acum douăzeci de ani de Aduna­rea Naţională de la Ankara în ur­ma cererei lui Kemal Ataturk, Turcia ar fi continuat să trăiască sau, mai bine zis, să se sbată în spasmele unei vieţi ce nu promi­tea a fi de lungă durată. Motivul de căpetenie este că Turcia sultanilor continua să stărue în caracterul ei de stat medieval, să nu aibă o concepţie naţională proprie, deci să stea pe baze perimate şi şubrede. Aşa, dată fiind calitatea sulta­nului, fosta împărăţie turcească era un stat teocratic. Mai n''H decât un suveran temporal, sul­ de N. BATZARIA tanul era „calif“ cuvânt care în­seamnă „urmaş“ — urmaşul pro­­rocului Mahomet, deci şeful re­­liglos al tuturor musulmanilor de pe pământ. E drept că nu era recunoscut ca atare de toate sta­tele şi popoarele musulmane, în­să faptul acesta nu-l împiedeca să îndrumeze propria sa activi­tate şi activitatea statului în di­recţia religioasă, tinzând la afir­­marea cât mai reală a caracteru­lui său de şef religios, în dauna calităţii sale de şef al unui popor cu individualitate proprie. Această concepţie avea urmări importante, iar unele aşa de ciu­date, încât sunt aproape de ne­crezut. Prima şi cea mai importantă urmare a fost dispariţia oricărui sentiment naţional, oricărei idei naţionale. Să cităm unele fapte, ca să se vadă până la ce punct se ajunsese în acest domeniu. Deşi statul era un stat turcesc, totuşi, cuvintele „Turcia" şi „Turc" nu figurau în nici un act oficial. Faptul constitue o ciudăţenie. Totuşi, este cât se poate de adevărat. „Turcia“ sau „Imperiul turcesc" erau nume întrebuinţate de străini. Denumirea oficială tur­cească era... iată, încă o ciudă­ţenie : nu era una singură şi consacrată. I se spunea sau „Ţă­rile Imperiale“ (Memaliki Şa­­hane) sau „Ţările ocrotite“ — de Dumnezeu — (Memaliki Mahru­­sa) şi mai rar „Ţările Otomane” (Memaliki Osmanie). Precum ve-­­­dem, cuvântul „Turcia" care să­­ amintească elementul naţional predominant, nu figura câtuşi de puţin Acelaş lucru şi pentru cuvântul „Turc". Bunăoară, creştinii su-(Continuare in pag. 2-a) 4 Nr. 299 Luni 1 Noembrie 194­ 10 Pagini DIRECTOR $1 ADMINISTRATOR DELEGAT STELIAN POPESCU POZIŢIE DEFENSIVĂ Un câmp de mine şi reţele de sârmă întăresc un punct de apărare al liniilor germane LEGĂTURĂ DINTRE EVENIMENTELE MILITARE DIN RĂSĂRIT ŞI CONFERINŢA DE LA MOSCOVA Rezerva cercurilor berlineze faţă de situaţia frontului Prin telefon de la corespondentul nostru particular din Berlin Berlin, 29. — Comentariile an­­glo-americane asupra situaţiei de pe frontul de Est înc­earcă şi azi să atribue un caracter senzaţio­nal evenimentelor din Răsărit. Despre aceasta — după părerile germane — nici nu poate fi vorba, din punct de vedere mili­tar. Comentariile londoneze au, fără îndoială, o tendinţă politică. Prin aceste comentarii se urmă­reşte probabil a se lipsi de orice justificare cererile continue ale Moscovei de a se înfiinţa cel de al doilea front, problemă care este una din cele mai importante de pe ordinea de zi a conferinţei de la Moscova. In realitate, bolşevicii s-ar mul­ţumi cu cel de al treilea front din Italia şi ar renunţa la cel de al doilea front, dacă situaţia lor ar fi atât de splendidă pe primul front — frontul de Est — cum se silesc anglo-americanii să afirme. ❖ La Berlin se continuă a se păs­tra rezervă în comentarea eveni­mentelor militare, dar comunica­tul militar german întăreşte pă­rerea că bolşevicii n’au înaintat nicăeri şi n’au putut obţine suc­cese esenţiale cu ofensiva lor în spaţiul Crivoirog. Şi comunicatul militar sovietic confirmă această părere, deoarece în caz contrariu ar arăta cifrele prizonierilor şi ale prăzii făcute. Adevărat este că luptele sunt foarte tenace. Strategia germană a devenit şi mai elastică, de când acţiunile de degajare urmate de contraatacuri s-au dovedit atât de extraordinar de economicoase în pierderi de oameni şi material. Aşteptările iniţiale optimiste ale Londrei în legătură cu con­ferinţa de la Moscova au devenit din zi în zi mai slabe. Ştiri din Elveţia, sosite la Berlin, arată că bolşevicii se menţin la pro­gramări lor iniţial şi nu vor să cedeze în nic­io chestiun­e. Chiar dacă se va publica un comunicat final obişnuit, în care se va vorbi bineînţeles de ,solidarita­tea şi acordul deplin“ dintre a­­liaţi, se poate afirma de pe acum că toate acestea nu sunt decât decoruri. Mult mai importante sunt — după părerile germane — faptele ce nu se vor publica, dar au fost decise într’adevăr. întreaga conferinţă dela Krem­lin nu este — în ciuda cererii bolşevicilor de a se desfiinţa di­plomaţia secretă — nimic alt­ceva decât diplomaţie secretă în sensul adevărat al cuvântului. Cererea ziarului .Pravda“ şi a ziarului .,Războiul şi clasa mun­citorească“ — oficiosul d-lui Mo­lotov — de a se înlocui diploma­ţia secretă cu aşazisa „manifes­tare a voinţei libere a poporu­lui" nu este deci­ altceva decât o manevră politică, care urmăre­şte revoluţionarea popoarelor europene. Cu toate că Berlinul păstrează o atitudine rezervată în comen­tarea conferinţei de la Moscova, totuş se poate spune de pe acum că analo-americanii, conştienţi de slăbiciunea lor, au capitulat şi de data aceasta în faţa bolşevi­cilor Situaţia alimentară a Europei după război este aai discutată in ultirm­ul timp de anglo-ameri­­cani. D. Wallace a declarat că vom trebui să fim foarte mul­ţumiţi dacă un an după prăbu­şirea sperată a Germaniei, teri­toriile eliberate nu vor sta, din punct de vedere al alimentării, mai rău decât azi Acest fapt constitue — cum se subliniază la Berlin — o recunoaştere că nu va exista nimeni care să stăpâ­nească situaţia, aşa cum se în­tâmplă azi. D. Dingle Foot a declarat că state ca Grecia şi Belgia expor­tă mai puţin decât import. Prin aceasta, după cum se su­bliniază la Berlin, se desminte în mod categoric afirmaţia că Germania jefueşte teritoriile o­­cupate. Situaţia agrară a statelor ocu­pate a devenit chiar mai bună ca înainte Perceperea cheltuelilor de ocu­paţie este făcută în conformitate cu convenţia de la Haga ceea ce nu se poate spune despre „Am­­got“. (N. R. Asociaţia aliată pen­tru exploatarea teritoriilor ocu­pate) care a introdus o nouă mo­­netă în teritoriile ocupate, ma­netă fără acoperire şi cu un curs preferenţial faţă de moneta lo­cală. Aceasta înseamnă scum­pete şi inflaţie. Măsuri excepţionale la Copenhaga Benin, 29 (Kauer). D­in urma unui act de sabotaj comis în­tr’un restaurant public din Co­penhaga, au fost luate măsuri excepţionale pentru capitala da-In legătură cu aceasta, la Wil­helmstrasse s’a declarat că se aşteaptă ca această măsură să aibă numai un caracter provizo­riu. INSPECŢIILE D-LUI MAREŞAL ANTONESCU IN JUD. DOLJ Comunicat Domnul Mareşal Antonescu a inspectat în cursul zilelor de 24 şi 25 octombrie mai multe insti­­tuţiuni, unităţi şi autorităţi din judeţul Dolj, constatând urmă­toarele : 1. IN ORAŞUL CRAIOVA, Cantina, Infirmeria şi Căminul Ostaşului din gara oraşului, în­grijite de doamnele de la Crucea Roşie“ în frunte cu doamna ge­neral Manafu, îşi împlinesc bine misiunea. Biserica Sf. Gheorghe Nou restaurată cu cheltuiala maestru­lui Eustaţiu Stoenescu, care să­­vârş­ed prin muncă de ani înde­lungaţi pictura cea nouă în vechea biserică ctitorită de înaintaşii săi continuă o meritorie tradiţie­ i. IN ORAŞUL CALAFAT. Spitalul, curat întreţinut de medicul oraşului dr. N. Strefea, are nevoe de o modernizare la a cărei înfăptuire strădaniile locale vor trebui să se adauge la ajuto­rul Statului. Orfelinatul de băeţi, condus de d-na Veronica Lateş, creşte şi în­­drumează cu însufleţire şi exem­plară hrănire orfanii din judeţ, strânşi şi îngrijiţi de Prefectura judeţului. Căminul cultural, condus de d-na Paula av. Petrescu, îşi con­stitue în ritm mulţumitor un mo­bilier şi posibilităţi de activitate redusă. Catedrala, frumoasă şi pios în­grijită de parohul Dum Urdă­­reanu. Şcoala primară mixtă, de sub direcţia prof. Aurel Rădulescu, mulţumitor gospodărită. Liceul teoretic, condus de di­rectorul Ion Blendea şi Liceul co­mercial, de sub direcţia pr. D-tru Ivănescu, ocupă împreună un ace­­laş local, curat şi îngrijit ţinut S-au făcut elevilor fişe de sănă­tate. Rămâne ca Prefectura jude­ţului să constitue şi pentru inter­nii acestor licee echipamente uni­forme de aşternuturi, scutindu-i de obligaţia de a şi le aduce de acasă. Liceul industrial de fete, de sub conducerea d-rei Vărulescu Eufe­­mia, instalat în spaţioasa clădire donată de familia Marincu,­­ constitue un adevărat model de institut practic prin îndrumarea elevelor, echipamentul ateliere­lor şi alimentaţia dată internelor. Munca profesoarelor şi iscusinţa elevelor au putut fi remarcate şi la standul expoziţiei vizitate ulte­rior în comuna Poiana Mare. Portul oraşului, cu instalaţiile de frontieră curat întreţinute, personalul de vamă este prea nu­meros pentru actualele nevoi. Piaţa oraşului, încă rudimen­tar instalată, în curs de oarecare îmbunătăţire. Primăria, instalată într’un local curat din care va trebui mutat Serviciul geodezic, este harnic gospodărită de primarul Dumitru Catană, deşi cu puţine mijloace Dacă la ajutorul autorităţilor su­perioare se vor adăuga iniţiativele creatoare ale localnicilor, prospe­ritatea ar spori mult în acest oraş care poate deveni un centru de industrii alimentare noui,­ nu o simplă schelă pentru încărcarea grânelor în anii cu recoltă bună şi cu export. 3.­­ In comuna Poiana Mare, condusă de primarul Marius Stănoiu, care activează cu mult zel pentru terminarea nouei li­nii ferate Golenţi-Poiana Mare, au fost găsite astfel gospodă­rite.Biserica, slujită de parohul D-tru Petrescu, ar putea fi mai curat ţinută. Şcoala primară nr. 3, condusă de directorul Titulescu Alexan­dru, lipsită de ateliere şi de o cantină bine organizată­ Căminul cultural, unic, mult prea mic şi insuficient pentru o comună cu 15.000 locuitori, cari nici nu pot veni din marginile satului, nici nu ar putea încă­pea aci la o festivitate Atelierul comunal, lipsit de încăperi şi unelte abundente, nu are decât un număr redus de u­­cenici, faţă de populaţia unei comune atât de mari. La expoziţia agricolă locală, una din cele 3 organizate în ju­deţ, se remarcă produsele gos­podarilor Gheorghe C. Vintila, Eracle Iovănescu, Gheorghe M­­Vintilă, Marin Maglaviceanu, Const. Dugăisescu și Ion Alexie Vintilă Baia comunală — construită cu premilitarii — va trebui mă­car dublată de încă una, atunci când conducerea comunei va is­­buti să o facă folosită de marele număr al sătenilor acestei comu­ne-Grajdul comunal va trebui re­făcut după un model mai larg întocmit, cu distribuţia adăpos­turilor de vite, unelte, furaje astfel realizat încât să se înlă­ture şi neajunsurile aglomerării şi primejdia incendiilor. Şcoala de agricultură, sub con­ducerea directorului Valentin Ciobanu, a expus frumoase pro­duse în acest an. Spitalul rural, condus de dr.­­David Jurcă, este cu desăvârşi­re neîncăpător pentru populaţia ce deserveşte. Şi la mărirea acestui spital, ca şi la alinarea mizeriilor în opera de asistenţă socială locală. (Continuare in pag. 2-a) Mai multe persoane ne-au exprimat nemulţumirea l­or pentru articolul nostru prece­dent. Ele se aşteptau, din par­tea noastră, la mustrarea sau chiar la condamnarea acelora care nu respectă regulile orto­grafiei oficiale. Mărturisim că am primit cu inima uşoară mustrările cen­zorilor noştri. Căci, după con­cepţia noastră, rolul acestei rubrici, în materie de ortogra­fie, nu este de a urmări cu străşnicie abaterile ci de a arăta, cum au fost stabilite le­gile şi întrucât sunt ele în­dreptăţite. Printre regulile ortografiei noastre oficiale, este una care impune scrierea lui u final în cuvinte care au în ultima si­labă un i­­biciu, cuiu, noroiu, ochiu, paiu, etc. In formularea regulii se spune că acest u „se păstrează“. De fapt, el nu se păstrează, căci dispăruse demult. Intr’a­­devăr, în pronunţare, acest u mi se aude. De unde atunci, impunerea lui u ? Scrierea cu u este un ultim ecou al Şcolii latiniste. In fe­lul acesta se menţine până as­tăzi o regulă ortografică fixată de Academia Română în 1904, care nu e decât o concesie fă­cută acelora care adăugase un u la sfârşitul tuturor cuvinte­lor cu finală consonantică. Încă din 1880, într’un raport prezentat Academiei Române, Maiorescu arătase că scrierea cu u scurt final în cuvinte ca o mă, b­una, etc., trebue aban­donată. Dar u a găsit apără­tori vajnici în sânul Acade­miei Române, şi el nu a putut fi eliminat decât în 1904, şi nu de tot Scrierea cu u final nu avea, de fapt, nici o îndreptăţire fo­netică, ci numai una grafică. Căci el transcria o slovă ciri­­lică (­ ieri“ tare), care, la înce­put, nota un’ fel de u foarte scurt, dar încă în secolul al XII-lea acest ieri nu mai avea nici o valoare fonetică în limbile slave ; ieri figura la sfârşitul cuvintelor româneşti nemru că scrierea noastră cu mo­­cirilice imita scrierea limbii slavone, în care toate cuvintele se terminau în vo­cală. Intrebuinţarea acestei slove era, deci, pur ortogra­fică-Când s’a adoptat scrierea cu litere latine, „ieri“ a fost transcris cu ă, deşi ar fi tre­buit să nu fie transcris deloc, deoarece nu nota mei un sunet. Iată cum s’a ajuns la scrie­rea cu u final, în toate cuvin­tele. Mai târziu, s’a găsit de către latinişti o îndreptăţire acestui u, în cuvinte ca om, bun, etc., ale căror prototipuri latineşti avusese, cândva, un u în ultima silabă. Din cuvintele enumerate mai sus sunt, însă unele care nu au avut niciodată un u final, nici in limba română, nici In limba de origine (slava de sud); ast­fel, de exemplu : bici, noroi, dibaci, etc. Aci u a fost Introdus fără J­ustificarea că reproduce­ un— sunet mai vechi. Acelaşi lucru se poate spu­ne despre scrierea cu u final impusă de ortografia noastră oficială în atribuiu, moiu, etc., adică la persoana I singular a indicativului prezent a unor verbe. Cititorul care ne va fi un­­mărit până aci îşi va fi dat seama că nu întotdeauna o or­tografie tradiţională este în­dreptăţită. Dar aceasta nu a­­trage nicidecum discreditarea ei. Căci există în ortografia limbii franceze sau a limbii engleze cazuri asemănătoare care nu au ad­us după sine mo­dificarea ortografiei acestor limbi. Astfel, de exemplu, fr. poids „greutate“ se scrie cu un d, printr’o apropiere greşi­tă a cuvântului de lat. pondm, în loc de pensutm. Grafia da­tează din secolul al XVI-lea şi a rămas neschimbată până astăzi. Căci aspectul grafic al unui cuvânt nu mai poate fi modificat, fără grave preju­dicii, în limbi cu o veche tra­diţie literară­ De aceea e bine ca ortogra­fia unei limbi să fie modifica­tă cât mai rar, şi, atunci când i se aduce vreo modificare, se cuvine ca ea să fie făcută cu­ multă chibzuială, pentru ca întreg edificiul să nu se re­simtă de această schimbare. ^ LIMBA NOASTRĂ DESPRE­­ FINAL de AL. ROSETTI profesor universitar

Next