Universul, ianuarie 1950 (Anul 67, nr. 1-23)

1950-01-16 / nr. 12

POETUL NĂSCUT ACUM UN VEAC 15 IANUARIE ISI50 - 15 IANUARIE 1950 I0C DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI MIHAIL EMINESCU POEZII DE EMINESCU Dacă priveşti de afară Peş­tera lalomicioarei, te întrebi m ativat ce legătură poate fi în­tre măreaţa piatră scole­tă şi isvoarele mărunte sau pârâia­şele mititele care năpădesc în juru-i, adunându-se ca toatele în vadul sglab­ei lalomicioare. Te cuprinde uimirea faţă de , firişorul argintiu de apă isvor , rit din ,,piatră seacă”, cum­ se­­ spune în vorba poporului. Şi stai şi ,te gândeşti de unde t­oare puterea pe care o are f­iecare dintre isvoarele ce pă­­trund prin piatra peşterii, a­­fară, spre lumină, spre soate,­­ spre pământul care aşteaptă însetat unda lină. Privind un astfel de îsvor, in preajma peşterii, mi s’a în­­tâmplat odată, să-mi răsară în minte imaginea poemu­ei Mi­hail Erm­inescu. Şi isvorul ce învinsese piatra ca să apară la lumini avea, în lupta şi ’n izbî­rda reuşitei sale, ceva din fierbintea dorinţă de împlini­re care străbate, ca un fir de foc, întreaga operă a lui Mi­hail Eminescu. Gândul mă ducea la neştiuta luptă din măruntaiele pămân­tului, luptă din care însoţitele lacrimi de rouă an ieşt birui­toare. îmî mcT’iuuiam apă, şer­puind prin mii de fete în i­­nima pietre', învineând până şi piatra cu năvalnica-i putere, cu continua-i curgere. Şi m topta ane’or vedeam şi lupta versurilor lui Eminescu, vers­uri cu care poetul a căutat Să p­a­r­g­ă piatra, să spargă stanca mizeriei şi asu­pririi, stânca nmn^eieger'i ca­­re-1 «nass, strivlndu-l. îmi în­­chipuiam versul său ca pe un fir de apă care, lu8ndu-«i pit­­ter», pin lupta mînoanrior de picături, sparge stânca şi răz­beşte la­ lumină. Cet noi, In adolescenţă, pe minescu şi apoi ascultând pă­­’­rile curente despre pesimis­tul sau, încercam un simţă­mânt de nedumerire, pe care urna­ cu timpul am izbutit să -l tălmăcesc. Intri­­­devâr, din dura poeziilor lui simţeam , omul iubise viaţa, o dorise mai dreaptă şi mai f­rumoasă şi se se putem e legat de seme­ţii săi. Chiar tristeţea lui c­­i­tisea regretul că lumea şi­menii nu sunt altfel, iar dacă tava multe lucruri şi stări in vremea lui, în schimb car­­tea trecutului şi visului vir­at­­ şi lumini ce îi erau nece­­rte. Deci, chiar pe atunci, când ştiam să deosebesc limpede vizitiile şi contrastele poezei­­­ Şi tot îmi dădeam seama ?, nepotrivirile dintre reali­ta­ra arterei lui şi părerile cu­rt exprimate, care-l făceau n mizantrop, un izolat, un pe­­miri întunecat şi năzuind ne­­t­ul Desigur că ace­ea ni sim­­im­inte le-au încercat mai toţi iritării de od­­ioară al poet­­­ii, dar presiunea şi „prestl­­\nl“ cr fi cei oficiale erau a­­lt de putem­ce încât nu W­­lu să vezi limnede adevărul. Aprecierea justă a poetului e c­tre un critic ca Dobroaea­­n-Gherea se pierdea în nota­ul crl‘leilor care denaturau dar atât onora cit și persona­­lntea ■ooetn'nl. lată că, In zVele în care se nnlineste suta de ani dela^nn­­-grea poetului» se împrăștie zata din jurul operei lui și xplicatiile juste, stîwțifi e j-i reril*niesc așa mm a fost, sa cum l-am sîmrit uneori, dar te l-am putut vătrunde îndea­­ins din pricina falsif cărilor rteresate ale eri*icei de ieri, i maren, ei majoritate. Urm*? nd studiile. arifcoVe i conferințele rostite în ul­­imul an. ve mirăm cum atâta reme am fost. chiarâti de cri­­ica dom­nantă a societății de iri şi cum nu am văzut decât nete turnee*? rie type-ei n-’P*«­­ti, nu totdeauna cele mai ie­­idn're si. nu d*n punctul de ede~p cel mai juri. Intri adevăr, Eminescu nu evn \ul*vmit de stările ?i condiţiile remii sale si se răzvrătea îm­­iiitt'va contemporanilor. Dar are striri «I care contemporani - aiea azi înţelegem mai des­­rtslf. Jnir’”d'’v­'r. ei poetim tre­­ntut, dar nu pentru a muri în l. rl pentru a scoate d nfT’tn­­„î r,li*e înt'lrl*pnre pentru facerile necesare prezentu­ui său. . -■ţv*rraăer*T „ natura, Waanrtea. prim iul hmn» 9? vi­ni pr~*ru n că*i liniștirea, ne ere chinu­im­ si ned rea-o*a zu} n ia*ă a c»ntn. ca n cnmnpn-n*ie. ^ ,,n ri-- «-n I un rsirnntvr,^, r*,j S-iUo-*# Tti­p e. nn se leaaă Ae tllpri'V PC n­en r. nd^n^ă rphni n*ă Să se lene­­t.P. CPVC. tainic, spre a căpăta noi r»’ Căci poezia lui Eminescu a­­bia acum răzbeşte­­a luminii. Versul lui ce-şi trăgea adesea puterea din frământarea miilor de oameni simpli abia actum încape în matca largă a râu­lui, abia acum e dăruit şi îm­părtăşit milioanelor de cititori, oamenii simpli, adevăraţii citi­tori ai marelui poet. Viaţa lui Mihail Eminescu a fost o vun­ apăsată de neca­zuri şi mizerie Poezia sa, munca sa de scri­itor era socotită de către bur­ghezia conducătoare a ţării drept joc, anume făcut pentru amuzamentul ei. Datorită mă­runtelor socoteli aici celor mai mulţi dintre criticii săi con­temporani, datorită felulii în care lumea cârmuitorior îl privea pe poet considerând că sărăcia şi nefericirea îi sunt „necesare** pentru a putea creia, Eminescu a fost silit să munceaască în mizeria şi să su­fere umilirea de a-şi putea smulge, cu greu, bucata de pâine pentru hrana cea de toate zilele. Emin­escu omul nu s’a bu­curat, am viaţa, de înţelegere. Puţini erau acei prieteni ai săi, care l-au înţeles şi l-au a­­jutat atunci când viaţa îi era din ce în ce mai grea. Cei mulţi, cei care l-ar fi înţeles, erau ţinufi de către burghezie departe de cultură şi cultura era ţipută departe «l' ei Mun­citorii, cei de a căror viaţă se revlta poetul în ..imnărat şi proletar” erau vajnic îngrădiţi în lanţurile exploatării Ţă­ranii, din al căror grai a dăl­tuit poetul cuvinte noul pe care te-a dăruit limb’î lite­rare .. nu cunoşteau buchile, pentrucă burghezi® ţinea de­parte srmj­a de ponor ..ca să nu se deştepte mârlanii”. Iar ieri pentn lupta lui de răzvră­tit, Eminescu n’a fost un indife­rent.­­.n om nepăsător, ci me­reu a luat at­­udini împotriva cărmuitorilor din vremea sa, ghiftuiţi şi trăind numai un hu­zur, împotriva oamenilor co­rupţi care nu aveau nimic sfânt, fiind nişte profitori ai bunurilor şi sclavi ai poftelor, împotriva acelora care d­epre­­ţuiau gândirea, arta, virtutea, frumuseţea­, ca şi împotriva a­­cetora care le foloseau pentru a se slăvi pe ei înşişi. Eminescu a văzut că lumea este împărţită intre bogaţi şi săraci, între profitori şi exploa­taţi, între trândavi ai huzuru­lui şi muncitori chinuiţi In poezii ca „împărat­ul Prole­tari' ,Junii corupţi'', ,,Cugetă­rile sărmanului Dionis", "Sin­gurătate", în „Scrisori* sau în poezia postumă „Viaţa”, el se vădeşte un aprig revoltat îm­potriva societăţii î­n vremea sa, împotriva nedreptelor ei orânduiri, storcănd vlaga celor mulţi, care munceau pentru chiverniseala celorlalţi în tmp ce de ei se ţineau doar mizeria, boalele şi nevoile. Revolta lui Eminescu s’a ma­niifestat sub multiple feţe, fie atacând direct pe exploatatori şi îndemnând la răsturnarea lor („împărat şi Proletar”), fie descriind mizeria clasei mun­citoare (,Viaţa“), fie ironizând şi râzând de propria lui mize­rie („Cugetăr­ie sărmanului Di­­onis") fie contrazicând orându­­elite s­ prejudecăţile celor de sus (basmele, în care iubirea înfruntă prejudecăţile feudale şi burgheze), fie refugiindu-se poeziile lui Eminescu adesea trunchiate şi răstălmăcite, în tomuri puţine, erau puse nu­mai la îndemâna clasei stăpâ­­nitoare, care-l interpreta pe poet aşa cum îi convenea, dând la o parte aspectul „su­părător” al omului ce luptă şi suferă şi lăsând mimai aspec­tul... „eteric”. ..pur”, am­po­zi­­îlor sale. Se împlinesc 100 ani de când s’a născut poetul, care a scris» a suferit şi a murit în mizerie Astăzi, această bogată comoară a versurilor sale străbate spre lumină, spre înţelegere. Mili­oane de oameni citesc versu­rile sale, se bucură de poeziile sale. Cuvântul potrivit în vers şi dăltuit cu îndemânare e recunoscut, e prinţi cu bucu­ria regăsirii, ca o oglindire. Oamenii simpli, oamenii pe umerii cărora apăsa nedrepta­tea socială şi a căror revoltă a găsit puternic ecou în opera lui Eminescu, oamenii a căror dragoste pentru ceea ce-i ro­man, pentru­ natură, şi că mie în fiecare vers, oamenii aceştia se împărtăşesc astăzi din poezia tumultoasă a lui Mihail Ersiî­­nescu, poetul născut acum un I vere.­ ­ Ancuţa Maitan în sânul naturii şi al dragostei, în vis şi dor (Scrisorile), fie arătându-şi — în sfârşit — ura şi dispreţul împotriva acelora care urau şi dispreţuiau gân­direa, arta şi misiunea scriito­rului (in special „Scrisoarea II"). Un­ artist care a fost Îndu­rerat de înfrângerea Comunei din Pars (versiunea doua din ,,Împărat şi Proletar") şi care a scris astfel de versuri: Sdrob ţi orăndueala cea crudă şi nedreaptă C« lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! fiind conştient de misiunea scrisului şi artei, de menirea înaltelor valori şi idealuri, nu putea fi decât un revoltat. Iar revolta lui o găsim nu numai , în atacurile şi ironizările, în I ura şi dispreţul faţă de clasa­­ exploatatoare şi de orânduirile­­ vremii sale, dar chiar şi în I poemele declarate mai „pure" I şi mai depărtate de social, ca I poemele de dragoste, de cânta- I re a trecutului, de refugiu în­­ vis, basm şi peisaj fascinant. Cercetată în legătură cu is­toria epocii şi cu condiţiile în care A trăit şi a suferit genia­lul poet, opera îşi capătă ade­văratul înţeles al unei creaţii izvorâtă din revoltă, din trio aprigă dragoste de dreptate şi frumuseţe, iar pesimismul, e­­vadările, izolările, neantul în­suşi nu const­ruiesc decât pro­vizorii şi părelnice subterfugii. Desigur, aşa cum s’a observat de către criticii actuali, critici înarmaţi cu teoria marxistă, Mihail Eminescu un revoltat nu un revoluţionar, n’a ştiut tot­deauna cum şi Unde să-şi ca­nalizeze revolta, unde să­ gă­sească sprijin pentru revolta şi suferinţele lui, n’a putut găsi soluţiile defin­tive. Opera lui cuprinde numeroase contradic­ţii şi rătăciri, false şi incerte soluţii, pe care critica de odi­­n­oară le-a folosit şi răstălmă­cit, punând accentul pe scep­ticismul, pesimismul şi nea­­gra-i disperare, pe izolarea şi anarhismul său care toate însă îşi au drept cauză confuzia po­litică a poetului, neinarmarea­­ lui cu o justă înţelegere a so­cietăţii pe care o vedea hâdă şi nedreaptă, dar nu-l găsea căile de îndreptare. Dacă Eminescu a suferit cumplit, dar ca o no­bleţe de erou tragic, mizeria şi nedreptatea, el nu a fost nicio­dată nepăsător şi nesimţitor nici în faţa valorilor vieţii şi nici în faţa relelor ei, datorite orânduirii sociale din vre­mea sa Dându-şi seama, de nedreptă­ţile societăţii vremii sale el n’a încetat să lupte, să iubească poporul, să urască pe asupri­tori. Soluţiile pândiri lui au fost depăşite, dar revolta, dragos­tea şi năzuinţele lui ne rămân ■mereu îndreptar, prin nepieri­toarea artă ,, prin pilda mă­reţei şi vrednicei lui vieţi, în­chinată celor mulţi, cărora me­reu le-a , rămas viu şi fiind dintr’ai lor cum o dovedeşte, încă odată, unanima sărbăto­rire de acum„ Petru R­EVOLTA LUI EMINESCU PROLETARUL JUNII CORUPŢI Este prima vers­une a poeziei „împărat şi proletar“. "Pro­letarul" este un adevărat manifest de ură împotriva exploa­tatorilor. Poetul nu isbuteşte însă să găsească o rezolvare justă a stărilor nefaste pe care le constata, el neoferind decât o soluţie utopică profund greşită: întoarcerea omenirii la un trecut îndepărtat. Tăceţi şi ini-mi mai spuneţi că om­u-i o lumină Pe lumea asta mare, pe acest pământ pustiu Nicio scânteie’ntr’nstil tiu-l candidă şi plinii Murdară e scânteia ca globul cel de tină Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin, Spuneţi-mi ce-i dreptatea^ Cei tari se îngrădi - Cu cele ce-au odată în cercul lor de legi Prin bunurile lucrate în veci vezi că conspiră Tăcut contra acelor ce n’au nimic în lume Şi Ie subjugă munca vieţii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a l or viaţă Zilele trec aurie şi orele surâd In cupe vin de ambră, iama grădini, verdeaţă Vara văile Alpii cu frunţile de ghiaţâ Ei fac din noapte ziuă, şi-a zilei «chi­i’nchid Virtutea?... Pentru dânşii ea nu esistă! însă V’o predică­­— căci trebue să fie braţe tari A statelor groase care trebuempinsă Şi trebuesc luptate războaiele aprinsă... Căci voi luptând cu sânge, ei pot să fie mari Şi fetele puternici şi-armatele făloase Coroanele ce regii Se port pe fruntea lor Şi-acele milioane, ce în grămezi luxoase Stau strânse Ia bogatul, pe cel sărac apasă, Is supte din sudoarea prostitului popor. Religia ! O formă de dânşii inventată Ca cu a ei putere să vă apleceti jug Căci de-ar lipsi cum inimi sperinţa de răsplai După ce-amar t­umm­iră-ţi flămânzi viaţa toată Aţi mai purta osânda ca vita dela plug ? Cu umbre cari nu sunt v’a’ntunecat vederea Şi v’a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi Nu, moartea cu viaţa a stins toată pl acere« Cel ce în astă lume a dus numai durerea Dincol’ n’are nimica căci morţi-s cei muriţi Minciuni, fraze sunt toate ce statele sostim­ Nu-i ordine în oameni cum ei susţin că e Să le-apăraţi averea, mărirea, a lor bine Ei braţul tău l’înarmai ca să loveşti în tine Şi pe voi contra voastră vă mână la măcel. Şi dacă nu-l nimica dincolo de viaţă Atuncea aida trebue, cu toţii să trăim Şi cupa feri­cirei cu’ntreaca ei dulceaţă Să o golim cu toţii cât suntem în viaţă A tuturor e lumea ~ egal s’o împărţita! S’aibă mai mu­lt ca alţii, nu are dreptul nume Ce au mai mult, cu-aceea ceîlalţi-s în nedrep Război să mi mai fie — d’ntreaga omonime Să’mpartă a ei bunuri c’o egală mărime Ce-a rămânea, rămână — căci viitorul lung. De ce voi să fiţi sclavii milioanelor nefaste De ce din munca voastră abia puteţi trăi De ce boală şi moarte s’aveţî din munca voastră Când el în bogăţia cea splendidă şi vastă­­Petrecând ca în ceruri n’sr,. timp mici de-a muri. De ce uitaţi ea’a voi e numărul şi puterea Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să’repliţiţi Nu îe mai faceţi ziduri unde să’nchidă-averea Pe voi unde să ’nchidă, când rupându-vă durerea Veţi crede c’aveţi şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege p­acurilor se laşi Şi sucul cel mai dulce-a pământului îl suc J Şi chiamă’n voluptatea orgiei sg­onto­nease De instrumente oarbe fetele-vă frumoase Frumuseţele lor tineri, bătrâni că le distin Şi de’ntrebaţi atuncea vouă ce vă rămâne... Munca, din care dânşii se’mbată în plăceri Robia viaţa toată, lacrimi pe neagră pline Copilelor usate mîzeria’n ruşine Ei tot şi voi nimica —~ Ei cerul, voî dureri De lege n’au nevoe — virtutea e uşoară ^ Când ai ce-ţi trebueşte,legile-s pentru voi Vouă vă pune leg®, pedepse vă măsoară Când mâna o întindeţi la bunuri zâmbitoare... Sa nu­ i­ertat aici braţul teribilei nevoi! Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o împarte în meseri şi bogaţi Atunci când după moarte răsplata nu v’aşteaptă Faceţi c’an astă lume să aibă parte dreaptă Egală fiecare. Trăiţi, iubiţi ca fraţi ! Pământul să vă dee tot ce-a vă da­rin stare la toţi visuri plăcute, la toţi plăceri cereşti Femeia ce vă place căreîa-i plăceţi iară Vă dea chipu' ei splendid, privirea-i zâmbită* .• Să fie a cui voeşte nu a celor ce-o plătesc. Atunci vă veţi întoarce la vremîie aurite Ce mitele albastre ni Se şoptesc ades Plăcerile egale egal or fi’mpărţite Sătui de-ale vîeţei nectarurî fe'urîte Moartea va f! un înger cu părul blond şi des. Ş atunci veţi muri lesn®, pentru fii fără grijă ■— Veţi şti c’asemenî vouă pe lume vor trăi, Chiar clopotul n’a plânge cu limba lui de epîtă, Pentru acel ce’n lume norocul nu-l neglija Nimeni de-a plânse n’a re­d­it traiul ş’a trăit Şi boale ce miseria ş’averea nefirească O nasc în oameni toate cu’ncetul m­or topi Va creşte tot ce’n lume este menit să crească Va bea până’n fund cupa cu viaţă... Şi va muri, când nu va avea la ce trăi. Atunci veţi vedea numai că secolii greşiră Clădind în omenire eres peste eres Că omul cu’nc­ezare în oarba lui gândire s’au pus ea să lupte cu legi din sânta fire Şi că dureri şi lacrimi , tot ce-au cules. Ş’atunci se’mparte lumea in slabi şi tari... iu «nn* Se’mparte din nou iarăşi în proşti şi in şireţi Cei proşti duc greutatea — sunt tunş* ca şi o turmă Şîreţi’nvaţă proştii, că moartea toate curmă Că dincolo de-a lumpi dureri veţi fi mângâieţi ! întoarceţi-vă iarăşi de unde voi plecarăţi, intearecţi-vă iarăşi la ai naturii sân Cunoaşteţi doar odată că lung vă înşe’arăfi Că secoli cu mirri-­ uri durerile purtarăţi Pe rând înşelători’ durea«, un trai divin in această poezie Eninescu atacă nepăsarea şi corupţia ti­neretului claselor dominante. Poezia e o dovadă «■ puterii celor avânturi pentru libertate ale poetului. La voi cobor acuma, Voi suflete- amăgite. Şi ca să vă ard fierea, o spirite-ameţite. Blestemul II invoc; Blestemul mizantropic cu vânata Iul ghiară Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se ’nfiora Cu fierul ars în foc, .Deşi ştiu c’a mea liră d'a surda o sa bată In preajma minţii voastre de patimi îmbătat­e De-al patimilor dor, în preajma minţii voastre ucisă de orgie Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie. Şi seacă de amor. O, fiarbă-vă mânia to vinele stocite, In ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite De sânge putrezit; Că *n veci nu se va teme Profetul me­u data De braţele slăbite, puterea leşinată A junelui cănit. Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă? Ce foc fări « se stinge, ce drept fără să-mi minţu­i, oameni morţi de vii! Să vă admir curajul în vinurile vărsate, In sticle sfărâmate, hurii neruşinate Ce chim ’s orgii?. Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat Suflănă din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o, Şi arşi pân’ în rărunchi; Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară. Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară, Cum cădeţi în genunchi! Scutaţîsvă !... căci anii trecutului se ’nşiră, In şiruri triumfale stindardul îl resfiră, Căci Roma s ’nviat; Din nou prin glorii calcă cu faţa înzeită, Cte faclele nestinse, puterea-l împietrită. Poporul împărat. Sculaţî-vă căci trombă de moarte purtătoare Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare Ca leul speriat; Tot ce respiră-i Uber, a tuturor e lumea, Dreptatea, libertatea, ce sunt numai un nme. Ci-aievea s’a serbat, incingeţi-vă spada la lanţul cel de moarte„ Aci vă poartă vântul, cum ştie să vă poarte A ţopăi în joc! Aci vă duceţi valuri în mii batalioane. Cum în păduri aprinse, mânat de uragane, Diluviul de foc. Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman, Cum umbrele se ’mbracă in zale ferecate. Şi frunţile cărunte le ‘ndlţă de departe Un Cesar, un Tratam Cad putredele tronuri în marea de urgie. Se sfarmă de odată cu lanţul de sclavie Şi sceptrele de fier; In două părţi infernul portalele-şî deschid Spre-a încăpea at mia răsufletele hâde Tiranilor nu pier! I»­dam răsună vocea-mi de eco repeţit; Vă sgudue arama urechea amorţită; Şi simţul leşinat; Virtutea despletită şi patr­ia-ne zeie Nu pot ca sa aprinză o singură scânteie In sufletu ’ngheţat. Şi singur stau şi caut ca uliul care cată In inima junimii ăe viaţa-i desbrăcată Un stârv spre-a-l sfâşia; Ca pasărea ăe sboru-i din ceruri dismeţită, U« muntele ce în frunte-î ăe nouri încreţite Un trăsnet ar purta. Der cel puţin nu spuneţi că aveţi simţămin: Cal n veci nu se îmbracă în vestede vestmtnu ^ ^ Misteriul cel sânt; Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie. Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, Ca râsul la mormânt AI NOŞTRI TINEjvJ Această poezie este un portret satiric necruţător al tim­pul de carierist şi ,,fecior de bani gata“ burghez, ceeace fă ca sonetul să fie ignorat de critica literară burgher­ii noştri tineri la Paris învaţă La gât cravata cum se leagă, nodul Şî-apoi ne vin de fericesc norodul. Cu chipul lor isteţ de oaie creaţi La eî îşi cască ochii săi norodul, Că-l vede’n birje răsucind mustăţi Ducând în dinţi ţigara lunguiaţă Ei toată ziua bat de-a­ lungul Podul­­5» Vorbesc pe nas,ca saltimbanci se st. Stâlpi de bordeie, crâşme, cafenele, Ş! viaţa lor nu şi-o muncesc,— şi-o plini Şî-aceste mărfuri fade, uşurele, Ce au uitat până şi-a noastră limbă Pretind a fi pe cerul ţării: steif. Ctnf Hin Ipi’O­sli în ›;;‚rO p locuit Vf H*'1” mu xmn&GzxngßmmmBBmtmuBmnm mmmi DIN EMINESCU d» Cicerone Theodoroscv „De din vale de Rovine”... — Mai ţii minte, Păuniţă? — .Grăim, Doamnă, către tine" — la citeşte, şcolăriţă­ .Nu din gură, ci din carte.. Glăsula oşteanu-aceia. Vfica eşti şi grijă foarte Mi-i de tine, Michaela Dar cum ei, bătrânii-aceia. Bine se luptau odată» Le-om cinsti obrazul, tată, Celor din „Scrisoarea treb Fiara din trecut şi azi-U Pânda fălcilor îşi strânge. Fiara vrea şi­ astăzi sânge Şi bejenii şi invazii. Soll ar vrea cotropitorul Să-l fim iarăş pe moşie? Pentru voi are să fie "^infiii Zale port pe sub cămaşă, Zornăite ne ‘r.treruptă. E cămaşa mea de lupta Libertăţii pătimaşă. Sângele din nou să curgă? Viforele să pornească? Fără vreme-i, nefirească, Moartea roade Io? în pâr­ga Stau cu viaţa voastră ’n faţa — Tu eşti mare, puiul tatei. Adâncimile s­ăbate-i„. Lupta noastră-l , -ntru viaţa Scoată şerpii capul verde De săgeţi nl e plină torba Şi ne-om­ bate, dacă-i vorba Nu ne temem. Nu ne-om pic Drept, netulburat, firescul. C ’dec ce oi-l las eu vouă Sue cald spre lumea nouă Din bătrân­, din Eminescu UNIVERSUL

Next