Universul, ianuarie 1950 (Anul 67, nr. 1-23)
1950-01-16 / nr. 12
POETUL NĂSCUT ACUM UN VEAC 15 IANUARIE ISI50 - 15 IANUARIE 1950 I0C DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI MIHAIL EMINESCU POEZII DE EMINESCU Dacă priveşti de afară Peştera lalomicioarei, te întrebi m ativat ce legătură poate fi între măreaţa piatră scoletă şi isvoarele mărunte sau pârâiaşele mititele care năpădesc în juru-i, adunându-se ca toatele în vadul sglabei lalomicioare. Te cuprinde uimirea faţă de , firişorul argintiu de apă isvor , rit din ,,piatră seacă”, cum se spune în vorba poporului. Şi stai şi ,te gândeşti de unde toare puterea pe care o are fiecare dintre isvoarele ce pătrund prin piatra peşterii, afară, spre lumină, spre soate, spre pământul care aşteaptă însetat unda lină. Privind un astfel de îsvor, in preajma peşterii, mi s’a întâmplat odată, să-mi răsară în minte imaginea poemuei Mihail Erminescu. Şi isvorul ce învinsese piatra ca să apară la lumini avea, în lupta şi ’n izbîrda reuşitei sale, ceva din fierbintea dorinţă de împlinire care străbate, ca un fir de foc, întreaga operă a lui Mihail Eminescu. Gândul mă ducea la neştiuta luptă din măruntaiele pământului, luptă din care însoţitele lacrimi de rouă an ieşt biruitoare. îmî mcT’iuuiam apă, şerpuind prin mii de fete în inima pietre', învineând până şi piatra cu năvalnica-i putere, cu continua-i curgere. Şi m topta ane’or vedeam şi lupta versurilor lui Eminescu, versuri cu care poetul a căutat Să pargă piatra, să spargă stanca mizeriei şi asupririi, stânca nmn^eieger'i care-1 «nass, strivlndu-l. îmi închipuiam versul său ca pe un fir de apă care, lu8ndu-«i pitter», pin lupta mînoanrior de picături, sparge stânca şi răzbeşte la lumină. Cet noi, In adolescenţă, pe minescu şi apoi ascultând pă’rile curente despre pesimistul sau, încercam un simţământ de nedumerire, pe care urna cu timpul am izbutit să -l tălmăcesc. Intridevâr, din dura poeziilor lui simţeam , omul iubise viaţa, o dorise mai dreaptă şi mai frumoasă şi se se putem e legat de semeţii săi. Chiar tristeţea lui citisea regretul că lumea şimenii nu sunt altfel, iar dacă tava multe lucruri şi stări in vremea lui, în schimb cartea trecutului şi visului virat şi lumini ce îi erau necerte. Deci, chiar pe atunci, când ştiam să deosebesc limpede vizitiile şi contrastele poezei Şi tot îmi dădeam seama ?, nepotrivirile dintre realitara arterei lui şi părerile curt exprimate, care-l făceau n mizantrop, un izolat, un pemiri întunecat şi năzuind netul Desigur că aceea ni simiminte le-au încercat mai toţi iritării de odioară al poetii, dar presiunea şi „prestl\nl“ cr fi cei oficiale erau alt de putemce încât nu Wlu să vezi limnede adevărul. Aprecierea justă a poetului e ctre un critic ca Dobroaean-Gherea se pierdea în notaul crl‘leilor care denaturau dar atât onora cit și personalntea ■ooetn'nl. lată că, In zVele în care se nnlineste suta de ani dela^nn-grea poetului» se împrăștie zata din jurul operei lui și xplicatiile juste, stîwțifi e j-i reril*niesc așa mm a fost, sa cum l-am sîmrit uneori, dar te l-am putut vătrunde îndeains din pricina falsif cărilor rteresate ale eri*icei de ieri, i maren, ei majoritate. Urm*? nd studiile. arifcoVe i conferințele rostite în ulimul an. ve mirăm cum atâta reme am fost. chiarâti de criica domnantă a societății de iri şi cum nu am văzut decât nete turnee*? rie type-ei n-’P*«ti, nu totdeauna cele mai ieidn're si. nu d*n punctul de ede~p cel mai juri. Intri adevăr, Eminescu nu evn \ul*vmit de stările ?i condiţiile remii sale si se răzvrătea îmiiitt'va contemporanilor. Dar are striri «I care contemporani - aiea azi înţelegem mai desrtslf. Jnir’”d'’v'r. ei poetim trentut, dar nu pentru a muri în l. rl pentru a scoate d nfT’tn„î r,li*e înt'lrl*pnre pentru facerile necesare prezentuui său. . -■ţv*rraăer*T „ natura, Waanrtea. prim iul hmn» 9? vini pr~*ru n că*i liniștirea, ne ere chinuim si ned rea-o*a zu} n ia*ă a c»ntn. ca n cnmnpn-n*ie. ^ ,,n ri-- «-n I un rsirnntvr,^, r*,j S-iUo-*# Ttip e. nn se leaaă Ae tllpri'V PC nen r. nd^n^ă rphni n*ă Să se lenet.P. CPVC. tainic, spre a căpăta noi r»’ Căci poezia lui Eminescu abia acum răzbeştea luminii. Versul lui ce-şi trăgea adesea puterea din frământarea miilor de oameni simpli abia actum încape în matca largă a râului, abia acum e dăruit şi împărtăşit milioanelor de cititori, oamenii simpli, adevăraţii cititori ai marelui poet. Viaţa lui Mihail Eminescu a fost o vun apăsată de necazuri şi mizerie Poezia sa, munca sa de scriitor era socotită de către burghezia conducătoare a ţării drept joc, anume făcut pentru amuzamentul ei. Datorită măruntelor socoteli aici celor mai mulţi dintre criticii săi contemporani, datorită felulii în care lumea cârmuitorior îl privea pe poet considerând că sărăcia şi nefericirea îi sunt „necesare** pentru a putea creia, Eminescu a fost silit să munceaască în mizeria şi să sufere umilirea de a-şi putea smulge, cu greu, bucata de pâine pentru hrana cea de toate zilele. Eminescu omul nu s’a bucurat, am viaţa, de înţelegere. Puţini erau acei prieteni ai săi, care l-au înţeles şi l-au ajutat atunci când viaţa îi era din ce în ce mai grea. Cei mulţi, cei care l-ar fi înţeles, erau ţinufi de către burghezie departe de cultură şi cultura era ţipută departe «l' ei Muncitorii, cei de a căror viaţă se revlta poetul în ..imnărat şi proletar” erau vajnic îngrădiţi în lanţurile exploatării Ţăranii, din al căror grai a dăltuit poetul cuvinte noul pe care te-a dăruit limb’î literare .. nu cunoşteau buchile, pentrucă burghezi® ţinea departe srmja de ponor ..ca să nu se deştepte mârlanii”. Iar ieri pentn lupta lui de răzvrătit, Eminescu n’a fost un indiferent..n om nepăsător, ci mereu a luat atudini împotriva cărmuitorilor din vremea sa, ghiftuiţi şi trăind numai un huzur, împotriva oamenilor corupţi care nu aveau nimic sfânt, fiind nişte profitori ai bunurilor şi sclavi ai poftelor, împotriva acelora care depreţuiau gândirea, arta, virtutea, frumuseţea, ca şi împotriva acetora care le foloseau pentru a se slăvi pe ei înşişi. Eminescu a văzut că lumea este împărţită intre bogaţi şi săraci, între profitori şi exploataţi, între trândavi ai huzurului şi muncitori chinuiţi In poezii ca „împăratul Proletari' ,Junii corupţi'', ,,Cugetările sărmanului Dionis", "Singurătate", în „Scrisori* sau în poezia postumă „Viaţa”, el se vădeşte un aprig revoltat împotriva societăţii în vremea sa, împotriva nedreptelor ei orânduiri, storcănd vlaga celor mulţi, care munceau pentru chiverniseala celorlalţi în tmp ce de ei se ţineau doar mizeria, boalele şi nevoile. Revolta lui Eminescu s’a maniifestat sub multiple feţe, fie atacând direct pe exploatatori şi îndemnând la răsturnarea lor („împărat şi Proletar”), fie descriind mizeria clasei muncitoare (,Viaţa“), fie ironizând şi râzând de propria lui mizerie („Cugetărie sărmanului Dionis") fie contrazicând orânduelite s prejudecăţile celor de sus (basmele, în care iubirea înfruntă prejudecăţile feudale şi burgheze), fie refugiindu-se poeziile lui Eminescu adesea trunchiate şi răstălmăcite, în tomuri puţine, erau puse numai la îndemâna clasei stăpânitoare, care-l interpreta pe poet aşa cum îi convenea, dând la o parte aspectul „supărător” al omului ce luptă şi suferă şi lăsând mimai aspectul... „eteric”. ..pur”, ampoziîlor sale. Se împlinesc 100 ani de când s’a născut poetul, care a scris» a suferit şi a murit în mizerie Astăzi, această bogată comoară a versurilor sale străbate spre lumină, spre înţelegere. Milioane de oameni citesc versurile sale, se bucură de poeziile sale. Cuvântul potrivit în vers şi dăltuit cu îndemânare e recunoscut, e prinţi cu bucuria regăsirii, ca o oglindire. Oamenii simpli, oamenii pe umerii cărora apăsa nedreptatea socială şi a căror revoltă a găsit puternic ecou în opera lui Eminescu, oamenii a căror dragoste pentru ceea ce-i roman, pentru natură, şi că mie în fiecare vers, oamenii aceştia se împărtăşesc astăzi din poezia tumultoasă a lui Mihail Ersiînescu, poetul născut acum un I vere. Ancuţa Maitan în sânul naturii şi al dragostei, în vis şi dor (Scrisorile), fie arătându-şi — în sfârşit — ura şi dispreţul împotriva acelora care urau şi dispreţuiau gândirea, arta şi misiunea scriitorului (in special „Scrisoarea II"). Un artist care a fost Îndurerat de înfrângerea Comunei din Pars (versiunea doua din ,,Împărat şi Proletar") şi care a scris astfel de versuri: Sdrob ţi orăndueala cea crudă şi nedreaptă C« lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! fiind conştient de misiunea scrisului şi artei, de menirea înaltelor valori şi idealuri, nu putea fi decât un revoltat. Iar revolta lui o găsim nu numai , în atacurile şi ironizările, în I ura şi dispreţul faţă de clasa exploatatoare şi de orânduirile vremii sale, dar chiar şi în I poemele declarate mai „pure" I şi mai depărtate de social, ca I poemele de dragoste, de cânta- I re a trecutului, de refugiu în vis, basm şi peisaj fascinant. Cercetată în legătură cu istoria epocii şi cu condiţiile în care A trăit şi a suferit genialul poet, opera îşi capătă adevăratul înţeles al unei creaţii izvorâtă din revoltă, din trio aprigă dragoste de dreptate şi frumuseţe, iar pesimismul, evadările, izolările, neantul însuşi nu construiesc decât provizorii şi părelnice subterfugii. Desigur, aşa cum s’a observat de către criticii actuali, critici înarmaţi cu teoria marxistă, Mihail Eminescu un revoltat nu un revoluţionar, n’a ştiut totdeauna cum şi Unde să-şi canalizeze revolta, unde să găsească sprijin pentru revolta şi suferinţele lui, n’a putut găsi soluţiile defintive. Opera lui cuprinde numeroase contradicţii şi rătăciri, false şi incerte soluţii, pe care critica de odinoară le-a folosit şi răstălmăcit, punând accentul pe scepticismul, pesimismul şi neagra-i disperare, pe izolarea şi anarhismul său care toate însă îşi au drept cauză confuzia politică a poetului, neinarmarea lui cu o justă înţelegere a societăţii pe care o vedea hâdă şi nedreaptă, dar nu-l găsea căile de îndreptare. Dacă Eminescu a suferit cumplit, dar ca o nobleţe de erou tragic, mizeria şi nedreptatea, el nu a fost niciodată nepăsător şi nesimţitor nici în faţa valorilor vieţii şi nici în faţa relelor ei, datorite orânduirii sociale din vremea sa Dându-şi seama, de nedreptăţile societăţii vremii sale el n’a încetat să lupte, să iubească poporul, să urască pe asupritori. Soluţiile pândiri lui au fost depăşite, dar revolta, dragostea şi năzuinţele lui ne rămân ■mereu îndreptar, prin nepieritoarea artă ,, prin pilda măreţei şi vrednicei lui vieţi, închinată celor mulţi, cărora mereu le-a , rămas viu şi fiind dintr’ai lor cum o dovedeşte, încă odată, unanima sărbătorire de acum„ Petru REVOLTA LUI EMINESCU PROLETARUL JUNII CORUPŢI Este prima versune a poeziei „împărat şi proletar“. "Proletarul" este un adevărat manifest de ură împotriva exploatatorilor. Poetul nu isbuteşte însă să găsească o rezolvare justă a stărilor nefaste pe care le constata, el neoferind decât o soluţie utopică profund greşită: întoarcerea omenirii la un trecut îndepărtat. Tăceţi şi ini-mi mai spuneţi că omu-i o lumină Pe lumea asta mare, pe acest pământ pustiu Nicio scânteie’ntr’nstil tiu-l candidă şi plinii Murdară e scânteia ca globul cel de tină Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin, Spuneţi-mi ce-i dreptatea^ Cei tari se îngrădi - Cu cele ce-au odată în cercul lor de legi Prin bunurile lucrate în veci vezi că conspiră Tăcut contra acelor ce n’au nimic în lume Şi Ie subjugă munca vieţii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a l or viaţă Zilele trec aurie şi orele surâd In cupe vin de ambră, iama grădini, verdeaţă Vara văile Alpii cu frunţile de ghiaţâ Ei fac din noapte ziuă, şi-a zilei «chii’nchid Virtutea?... Pentru dânşii ea nu esistă! însă V’o predică— căci trebue să fie braţe tari A statelor groase care trebuempinsă Şi trebuesc luptate războaiele aprinsă... Căci voi luptând cu sânge, ei pot să fie mari Şi fetele puternici şi-armatele făloase Coroanele ce regii Se port pe fruntea lor Şi-acele milioane, ce în grămezi luxoase Stau strânse Ia bogatul, pe cel sărac apasă, Is supte din sudoarea prostitului popor. Religia ! O formă de dânşii inventată Ca cu a ei putere să vă apleceti jug Căci de-ar lipsi cum inimi sperinţa de răsplai După ce-amar tummiră-ţi flămânzi viaţa toată Aţi mai purta osânda ca vita dela plug ? Cu umbre cari nu sunt v’a’ntunecat vederea Şi v’a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi Nu, moartea cu viaţa a stins toată pl acere« Cel ce în astă lume a dus numai durerea Dincol’ n’are nimica căci morţi-s cei muriţi Minciuni, fraze sunt toate ce statele sostim Nu-i ordine în oameni cum ei susţin că e Să le-apăraţi averea, mărirea, a lor bine Ei braţul tău l’înarmai ca să loveşti în tine Şi pe voi contra voastră vă mână la măcel. Şi dacă nu-l nimica dincolo de viaţă Atuncea aida trebue, cu toţii să trăim Şi cupa fericirei cu’ntreaca ei dulceaţă Să o golim cu toţii cât suntem în viaţă A tuturor e lumea ~ egal s’o împărţita! S’aibă mai mult ca alţii, nu are dreptul nume Ce au mai mult, cu-aceea ceîlalţi-s în nedrep Război să mi mai fie — d’ntreaga omonime Să’mpartă a ei bunuri c’o egală mărime Ce-a rămânea, rămână — căci viitorul lung. De ce voi să fiţi sclavii milioanelor nefaste De ce din munca voastră abia puteţi trăi De ce boală şi moarte s’aveţî din munca voastră Când el în bogăţia cea splendidă şi vastăPetrecând ca în ceruri n’sr,. timp mici de-a muri. De ce uitaţi ea’a voi e numărul şi puterea Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să’repliţiţi Nu îe mai faceţi ziduri unde să’nchidă-averea Pe voi unde să ’nchidă, când rupându-vă durerea Veţi crede c’aveţi şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege pacurilor se laşi Şi sucul cel mai dulce-a pământului îl suc J Şi chiamă’n voluptatea orgiei sgontonease De instrumente oarbe fetele-vă frumoase Frumuseţele lor tineri, bătrâni că le distin Şi de’ntrebaţi atuncea vouă ce vă rămâne... Munca, din care dânşii se’mbată în plăceri Robia viaţa toată, lacrimi pe neagră pline Copilelor usate mîzeria’n ruşine Ei tot şi voi nimica —~ Ei cerul, voî dureri De lege n’au nevoe — virtutea e uşoară ^ Când ai ce-ţi trebueşte,legile-s pentru voi Vouă vă pune leg®, pedepse vă măsoară Când mâna o întindeţi la bunuri zâmbitoare... Sa nu iertat aici braţul teribilei nevoi! Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o împarte în meseri şi bogaţi Atunci când după moarte răsplata nu v’aşteaptă Faceţi c’an astă lume să aibă parte dreaptă Egală fiecare. Trăiţi, iubiţi ca fraţi ! Pământul să vă dee tot ce-a vă darin stare la toţi visuri plăcute, la toţi plăceri cereşti Femeia ce vă place căreîa-i plăceţi iară Vă dea chipu' ei splendid, privirea-i zâmbită* .• Să fie a cui voeşte nu a celor ce-o plătesc. Atunci vă veţi întoarce la vremîie aurite Ce mitele albastre ni Se şoptesc ades Plăcerile egale egal or fi’mpărţite Sătui de-ale vîeţei nectarurî fe'urîte Moartea va f! un înger cu părul blond şi des. Ş atunci veţi muri lesn®, pentru fii fără grijă ■— Veţi şti c’asemenî vouă pe lume vor trăi, Chiar clopotul n’a plânge cu limba lui de epîtă, Pentru acel ce’n lume norocul nu-l neglija Nimeni de-a plânse n’a redit traiul ş’a trăit Şi boale ce miseria ş’averea nefirească O nasc în oameni toate cu’ncetul mor topi Va creşte tot ce’n lume este menit să crească Va bea până’n fund cupa cu viaţă... Şi va muri, când nu va avea la ce trăi. Atunci veţi vedea numai că secolii greşiră Clădind în omenire eres peste eres Că omul cu’ncezare în oarba lui gândire s’au pus ea să lupte cu legi din sânta fire Şi că dureri şi lacrimi , tot ce-au cules. Ş’atunci se’mparte lumea in slabi şi tari... iu «nn* Se’mparte din nou iarăşi în proşti şi in şireţi Cei proşti duc greutatea — sunt tunş* ca şi o turmă Şîreţi’nvaţă proştii, că moartea toate curmă Că dincolo de-a lumpi dureri veţi fi mângâieţi ! întoarceţi-vă iarăşi de unde voi plecarăţi, intearecţi-vă iarăşi la ai naturii sân Cunoaşteţi doar odată că lung vă înşe’arăfi Că secoli cu mirri- uri durerile purtarăţi Pe rând înşelători’ durea«, un trai divin in această poezie Eninescu atacă nepăsarea şi corupţia tineretului claselor dominante. Poezia e o dovadă «■ puterii celor avânturi pentru libertate ale poetului. La voi cobor acuma, Voi suflete- amăgite. Şi ca să vă ard fierea, o spirite-ameţite. Blestemul II invoc; Blestemul mizantropic cu vânata Iul ghiară Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se ’nfiora Cu fierul ars în foc, .Deşi ştiu c’a mea liră d'a surda o sa bată In preajma minţii voastre de patimi îmbătate De-al patimilor dor, în preajma minţii voastre ucisă de orgie Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie. Şi seacă de amor. O, fiarbă-vă mânia to vinele stocite, In ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite De sânge putrezit; Că *n veci nu se va teme Profetul meu data De braţele slăbite, puterea leşinată A junelui cănit. Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă? Ce foc fări « se stinge, ce drept fără să-mi minţui, oameni morţi de vii! Să vă admir curajul în vinurile vărsate, In sticle sfărâmate, hurii neruşinate Ce chim ’s orgii?. Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat Suflănă din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o, Şi arşi pân’ în rărunchi; Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară. Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară, Cum cădeţi în genunchi! Scutaţîsvă !... căci anii trecutului se ’nşiră, In şiruri triumfale stindardul îl resfiră, Căci Roma s ’nviat; Din nou prin glorii calcă cu faţa înzeită, Cte faclele nestinse, puterea-l împietrită. Poporul împărat. Sculaţî-vă căci trombă de moarte purtătoare Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare Ca leul speriat; Tot ce respiră-i Uber, a tuturor e lumea, Dreptatea, libertatea, ce sunt numai un nme. Ci-aievea s’a serbat, incingeţi-vă spada la lanţul cel de moarte„ Aci vă poartă vântul, cum ştie să vă poarte A ţopăi în joc! Aci vă duceţi valuri în mii batalioane. Cum în păduri aprinse, mânat de uragane, Diluviul de foc. Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman, Cum umbrele se ’mbracă in zale ferecate. Şi frunţile cărunte le ‘ndlţă de departe Un Cesar, un Tratam Cad putredele tronuri în marea de urgie. Se sfarmă de odată cu lanţul de sclavie Şi sceptrele de fier; In două părţi infernul portalele-şî deschid Spre-a încăpea at mia răsufletele hâde Tiranilor nu pier! I»dam răsună vocea-mi de eco repeţit; Vă sgudue arama urechea amorţită; Şi simţul leşinat; Virtutea despletită şi patria-ne zeie Nu pot ca sa aprinză o singură scânteie In sufletu ’ngheţat. Şi singur stau şi caut ca uliul care cată In inima junimii ăe viaţa-i desbrăcată Un stârv spre-a-l sfâşia; Ca pasărea ăe sboru-i din ceruri dismeţită, U« muntele ce în frunte-î ăe nouri încreţite Un trăsnet ar purta. Der cel puţin nu spuneţi că aveţi simţămin: Cal n veci nu se îmbracă în vestede vestmtnu ^ ^ Misteriul cel sânt; Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie. Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, Ca râsul la mormânt AI NOŞTRI TINEjvJ Această poezie este un portret satiric necruţător al timpul de carierist şi ,,fecior de bani gata“ burghez, ceeace fă ca sonetul să fie ignorat de critica literară burgherii noştri tineri la Paris învaţă La gât cravata cum se leagă, nodul Şî-apoi ne vin de fericesc norodul. Cu chipul lor isteţ de oaie creaţi La eî îşi cască ochii săi norodul, Că-l vede’n birje răsucind mustăţi Ducând în dinţi ţigara lunguiaţă Ei toată ziua bat de-a lungul Podul5» Vorbesc pe nas,ca saltimbanci se st. Stâlpi de bordeie, crâşme, cafenele, Ş! viaţa lor nu şi-o muncesc,— şi-o plini Şî-aceste mărfuri fade, uşurele, Ce au uitat până şi-a noastră limbă Pretind a fi pe cerul ţării: steif. Ctnf Hin Ipi’Osli în ›;;‚rO p locuit Vf H*'1” mu xmn&GzxngßmmmBBmtmuBmnm mmmi DIN EMINESCU d» Cicerone Theodoroscv „De din vale de Rovine”... — Mai ţii minte, Păuniţă? — .Grăim, Doamnă, către tine" — la citeşte, şcolăriţă .Nu din gură, ci din carte.. Glăsula oşteanu-aceia. Vfica eşti şi grijă foarte Mi-i de tine, Michaela Dar cum ei, bătrânii-aceia. Bine se luptau odată» Le-om cinsti obrazul, tată, Celor din „Scrisoarea treb Fiara din trecut şi azi-U Pânda fălcilor îşi strânge. Fiara vrea şi astăzi sânge Şi bejenii şi invazii. Soll ar vrea cotropitorul Să-l fim iarăş pe moşie? Pentru voi are să fie "^infiii Zale port pe sub cămaşă, Zornăite ne ‘r.treruptă. E cămaşa mea de lupta Libertăţii pătimaşă. Sângele din nou să curgă? Viforele să pornească? Fără vreme-i, nefirească, Moartea roade Io? în pârga Stau cu viaţa voastră ’n faţa — Tu eşti mare, puiul tatei. Adâncimile săbate-i„. Lupta noastră-l , -ntru viaţa Scoată şerpii capul verde De săgeţi nl e plină torba Şi ne-om bate, dacă-i vorba Nu ne temem. Nu ne-om pic Drept, netulburat, firescul. C ’dec ce oi-l las eu vouă Sue cald spre lumea nouă Din bătrân, din Eminescu UNIVERSUL