Vatra, 1975 (Anul 5, nr. 1-12)

1975-01-01 / nr. 1

M. EMINESCU „Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decit păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit in curgerea vremii lor, cel ce e de altă părere s-o spună ţării*. Patria vieţii e numai prezentul. Clipa de faţă numa-n ea suntem, intoarceţi-vă-n voi şi veţi cunoaşte Că toate-n lume, toate-s în prezent. Tot ce au fost şi tot ce-a fi vreodată Au fost, va fi numai pentru că e. (Patria vieţii e numai prezentul) VATRA 4« ■ ■: ~ ■. W- ^ f.; •- V*. . • .... . ,o (Continuare în pag. 10) 125 de iini de la naştere eminescu — omii timpului sau „Unul din miturile cele mai semnificative din cite a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborîseră cele trei ursitori..(„Timpul“, 14 februarie, 1880); în puţine cuvinte, Eminescu reia basmul „tinereţii fără bătrîneţe şi vieţii făr’de moarte“, adormit în „valea aducerii aminte“, feciorul pornit să colinde pămîntul, se trezi la realitate; trecură însă veacuri, şi lumea n-avea să-l mai recunoască „şi-l crezu nebun“; „şi astfel pe orişiunde trecea, pe orişiunde vedea înflorire în urma lui, lumea-şi bătea joc de el, îl lua în rîs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela care curăţise codrii de fiară şi pustiurile de monştri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuseră din timpul cînd el plecase în lume după nemurire“ ... Poetul Scrisorii a IlI-a gîndea într-acest fel o întrupare a „geniului neîmbătrînit al istoriei Românilor“, în fiinţa lui Mircea cel Bătrîn ori Cuza Vodă, printre nişte contemporani uituci, ireverenţioşi faţă cu tradiţia la care el ţinea aşa de mult. Se discuta atunci problema independenţei ţării care — scrie poetul — „departe de a fi meritul actualei generaţii, e suma vieţii noastre istorice“. Aşadar nu urmarea nemaipomenitului zel depus de guvernanţi şi monarhia prusacă, ci rodul unei lupte de veacuri, triumful rezistenţei şi statorniciei elementului autohton. Nu tot asemenea vedeau lucrurile politicienii momentului care se împopoţonau cu titluri de glorie pe seama unei biruinţe plătite cu sîngele sărăcimii la Plevna, la Griviţa, Smîrdan şi cu preţul a numeroase alte sacrificii. Atitudinea de „răceală“ a lui Eminescu nu se referă la acest episod dramatic de istorie naţională ci, derivă dintr-o „înnăscută neîncredere contra oricărei demagogii“. Era convins că fiecare generaţie este chemată a contribui la cauza comună, cum izvoarele se adună în matca fluviilor şi acestea în marele ocean. Ceea ce, la un moment dat, istoria concentrează ca „moştenire“ în puterea unei generaţii, îşi are obîrşie străveche în alte „zeci de generaţii, care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (a statului — n. n. C. C.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare“ şi nimic din acest tezaur „nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale“ („Timpul“, 31 august, 1878). Strateg admirabil în polemici de răsunet, format la şcoală maioreseiană, dar depăşindu-şi maestrul, Eminescu cerea actului jurnalistic, mai presus de orice, onestitate. „Ziaristica e menită a lămuri chestiunile zilei şi a pregăti astfel calea pentru nişte soluţiuni fireşti şi binefăcătoare“ („Timpul“, 20 noiembrie, 1877). Numai disputa de idei, controversa pozitivă, facilitează descoperirea şi stabilirea adevărului. Intre preopinenţi care „din fire chiar sunt deosebiţi de noi“, se explică Eminescu, rostul confruntării „nu este de a uni pe oameni, ci din contra, tocmai de a face să se ştie lămurit întrucît ei se deosebesc unii de alţii“, delimitare necesară pentru depistarea punctelor de vedere de mai sigură valabilitate. Ceea ce nu înseamnă că poetul ar fi fost cumva dispus a da dreptate adversarului, atîta timp cît îi verificase... bunele intenţii şi... valoarea! Nu o dată, Eminescu ţine să arate cititorului cu cine are de-a face, pregătindu-l într-un fel, pentru miezul polemicii, nu din dorinţa expresă de a-1 cîştiga de partea sa, dar pentru a-1 sensibiliza la dedesubturile seducătoarelor „fraze“ liberale. „N-ar fi greu de polemizat în ziaristică, dacă am avea a face cu raţiunea, nu cu voinţa adversarilor noştri. Cine nu poate să înţeleagă, aceluia îi mai putem subveni lipsurile traducînd ceea ce voim să-i zicem în termeni mai concreţi, dar pentru cine voieşte să nu înţeleagă, mijloacele de înduplecare nu sunt argumentele minţii, ci cu totul altele“ („Timpul“, 23 februarie, 1880). De cîte ori melancolic în această „artă“ — gazetăria, considerată pînă la el și după el, seacă, incoloră, de cîte ori pătruns de un umor amar, de cîte ori încercîndu-i sentimentul paralizant al zădărniciei, de cîte ori patetic, exuberant, optimist, da, optimist (la descoperirea statuii lui Ștefan Vodă cel Mare, scrisese, în preclipa primului sfîrşit: „Alte mîini mai pure, alte inimi lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii — vor C. COSTIN eminescu 1975 Definind în 1889 pe Eminescu drept „geniu cuprins de lumea ideală“, „rezultat al geniului său înnăscut“, care, în orice ţară şi în orice condiţii sociale şi materiale, „rămînea acelaşi“, fiinţă „eterizată“, desprinsă de cele lumeşti şi aspirînd statornic spre „prototipul nerealizabil“ al lucrurilor lumii, Titu Maiorescu a semnat actul de naştere al unui nou Eminescu, după ce cel real fusese înghiţit de pămînt, al unui Eminescu pentru eternitate. Acest Eminescu, sporit şi îmbogăţit de urmaşi, a străbătut deceniile, pînă în zilele noastre. O singură tentativă notabilă de demitizare şi de studiere a lui pe baze propriu-zis ştiinţifice cunoaşte istoria noastră literară, a lui C. Dobrogeanu Gherea. Din nefericire, anume simplificări şi exagerări comise de critic au creat impresia că drumul deschis de el duce spre o înfundătură, spre determinismul vulgar, lanternă oarbă, care fireşte că nu poate lumina în nici un fel taina genialităţii sale. Critica noastră literară a continuat pînă în zilele noastre, să şlefuiască chipul unui Eminescu etern, transcendent, să caute justificări şi temeiuri unei legende, fără să bage de seamă că acest mod de devoţiune riscă să nu-l depărteze în loc să-l aşeze între noi. Or, aşa cum, cît timp a trăit, Eminescu a fost un „copil al veacului“ său, căutînd răspunsuri — absolute, e drept, dar la întrebări cît se poate de concrete — tot astfel, astăzi năzuim firesc să citim un Eminescu al nostru, al celor de azi, integrat în viața noastră nu deasupra ei. Nu ne putem resemna să-l vedem transformîndu-se încet, încet într-un clasic „nemuritor şi rece“, înstrăinat nouă de veneraţia nedublată de conştiinţa critică sau de apologia festivistă ocazională. Eminescu este, fără doar şi poate, un poet al absolutului, dar el mai este înainte de toate un poet al omului, şi anume, al omului din epoca modernă. Titu Maiorescu intuia deja în Eminescu un „om al timpului modern“, dar el n-ar fi putut în nici un caz să-şi argumenteze ştiinţific previziunea pe care o făcea în finalul articolului din 1889: „literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui“. Astăzi însă, critica noastră, înarmată cu mijloacele moderne de cercetare şi cu o concepţie ştiinţifică, poate încerca un pas mai departe în acest sens. Ea poate şi trebuie chiar să încerce şi o depăşire a punctului pînă la care a ajuns, la vremea lui, G. Călinescu. Monumentala exegeză călinesciană, aplicare la spaţii uriaşe, a aceleiaşi metode bazate pe intuiţia unei verticale infinite în fiecare fragment în parte, completate cu criteriul lansat de Ibrăileanu al specificului naţional, ne-a dat formula devenită loc comun astăzi, a unui Eminescu sinteză profundă şi complexă a sufletului etic şi istoric al poporului român, a eternului românesc. Consemnând marele salt înainte pe care-l reprezintă acestă viziune asupra poetului, nu putem astăzi să nu observăm că din perspectiva ei, încă prea vastă şi prea generală, rămân insuficient de clare unele probleme însemnate ale eminescianismului. De ce n-a fost înţeles Eminescu de contemporani? Pentru că, răspunde G. Călinescu, el „propunea o simfonie beethoveniană unor lăutari“. Dar e vorba numai de diferenţa de cultură şi de rafinament artistic? De ce generaţiile care s-au succedat după moartea lui, pînă la aceea a lui Tudor Vianu inclusiv, au fost sensibile îndeosebi la „pesimismul“ lui Eminescu? Şi de ce în ultimele decenii se poate căuta şi descoperi un nou Eminescu, cu un fond de optimism care cumpăneşte pesimismul? Intr-un cuvînt, de unde îşi trage materia ţesătura de antinomii pe care se structurează gîndirea poetică eminesciană, în care s-au regăsit sufleteşte generaţii atît de diferite? Pentru a încerca un răspuns la aceste întrebări şi la altele, puse sau nepuse încă, trebuie, mi se pare, pornit (păstrînd, bineînţeles, toate adevărurile parţiale cucerite pînă acum) din punctul de unde se oprise Gherea, de la necesitatea de a concepe arta ca fenomen social. Punctul de vedere sociologic în abordarea operei de artă nu a fost ignorat în general de către criticii români, dar numai astăzi dispunem de o concepţie filozofică materialist dialectică organic asimilată şi deci operativă, precum şi de metode adecvate, elaborate de sociologia modernă. In ce priveşte ANTON COSMA (Continuare în pag. 10) gînduri despre românia NOBIL DAC Sculptură in marmură (Piazza del Popolo, Roma) efigie FLOARE PENTRU O STATUIE DE BRONZ O făclie arde, luminează consumîndu-şi fiinţa, contradicţie şi dilemă, tragice. Ce întîlnire ciudată ar fi de închipuit: între un bătrîn înalt, înalt incit se mişcă drept cu adevărat numai sub cerul liber, în Ţara de Sus, şi un tînăr fără alte semnalmente. Întîlnire întîmplătoare, sau nu. Mirare şi durere a unuia care a avut fericirea să citească stîngacele semne grafice, siluete de plopi şi chipuri de constelaţii, litere şi semne scrijelite în lemn cu vîrf de cuţit întors spre inima bătrînului copac, sau zgîriate pe o piatră de zid interior. Să se imaginăm cîte întrebări şi-ar pune tînărul acesta. Poate, zice el, acest om e bolnav şi lipsit de puteri s-a retras să ardă singur; cum l-aş putea ajuta? Iată, dacă acel tînăr l-ar căuta în înaltul său refugiu ar afla că nu bătrinul are nevoie de ajutor ci el, îngrijoratul, cere ajutor. Şi după ce ar răspunde întrebărilor severe ale înaltului bătrîn, dovedindu-se demn, ar primi la plecare în dar o crizantemă albă. De s-ar întîmpla aşa, îl vom vedea ieşind în strada luminată de toamnă, stingherit de o nefirească teamă de sublim, crezându-se ridicol cu lujerul acela în mină. Ar dărui, înfricoşat, floarea unei femei, cea mai gingaşă dintre cele întîlnite întîmplător într-un mare oraş, dacă n-ar şti că floarea nu i se cuvine acum acesteia. Şi că, de fapt, bătrinul singuratic şi demn, consumîndu-se ca o făclie, claustrat într-o mîhnire cu prea multe nume, cauzată şi de cei care bolborosesc obraznic vorbe sfinte, i-a încredinţat misiunea de mesager. S-ar grăbi atunci, mîndru şi emoţionat să depună lujerul cu floare albă, primit din mîna mare şi pietroasă a bătrînului, la picioarele de bronz ale Poetului, ruşinat că n-a făcut gestul la vremea cuvenită şi din propriu îndemn. DAN CULCER 3 IANUARIE