Vatra, 1981 (Anul 11, nr. 1-12)

1981-12-01 / nr. 12

VATRA 129-D Un vrăjitor preschimbase pentru cîteva clipe locul într-o aşezare de basm. Co­lumne lucitoare de cremene şi foc se înăl­ţau într-un imens alai multicolor. Şi parcă acesta se îndrepta spre Alba-Iulia. Adică, spre cetatea ce se vedea bine din creştetul măreţelor răsaduri de gresii şi argile ,ţîşnite din tainiţele pămîntului. De-acolo de sus zărise, pe vreme de adîncă limpezire a zărilor, marginea lu­mii. La capătul vederilor sale admirase Munţii Apuseni, straja neamului său, ocrotiţi de zeităţile plăsmuite de copilărie. In vale, dincolo de pîrîul Secaşului, recu­noştea pe rînd­uliţele Sebeşului şi în pre­lungirea lor casele Lancrămului natal. Cu acestea din urmă se juca uneori de-a v-aţi ascunselea printre crestele unduite de vînt ale unui prelung crîng de arini. Inserarea îl prindea adesea printre fî­­şiile vălurite ale rocilor roşii, galbene, al­bastre şî chiar negre, purtîndu-i paşii pe cărări întortocheate, care se împleteau aevea cu coloanele ieşite din memoria geologică a naturii. Din cînd în cînd în pieptul cîte unui ortac de joacă se învîrteja chiotul bucu­riei, multiplicat de trîmbiţele ecoului în zeci de variante. Atunci se simţeau stă­­pînii absoluţi ai palatului încremenit de vreme şi numai cînd oboseala alergărilor şi căţărărilor îi răzbea, se lăsau spre ca­sele lor, sub umbrele lungi ale nopţii ciu­ruite de pîlpîirile stelelor. Cu o mişcare bruscă a capului întors spre alaiul sculptat în carnea sîngerîndă a argilei, se scutură de amintirile mai vechi. Il atrăgea acum imaginea aceasta proaspătă şi vie, ca o realitate fără sea­măn. Şi tot visînd cu ochii deschişi, în­cepu să-i descifreze taina. Se făcea că zeci de mii de ţărani, cu steaguri fluturînd în soare apucară pe Drumul lui Traian, ce suie din Sebeş spre aceste culmi, parcurgînd calea Legiunii a XIII-a Gemina spre Apulum. In fruntea lor trecu călare Traian, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, şi Avram Iancu, Craiul Munţilor. Dar unde călăuzeau mulţimile strămoşii aceştia aproape le­gendari? La Alba-Iulia, unde rosturile noastre trebuiau îndreptate, cum dese­ori auzise de la părinţii şi bunicii lui, în ceasuri de tainice mărturisiri... — Dar gîzele? aruncă vorba Miţu. — O! Şi acestea. Uitaţi-vă la muşu­roiul de lîngă prun, ce zarvă şi ce pă­ruială găzduieşte. Iar mai la vale de adă­postul broaştelor ţestoase greierii în uni­forma neagră şi greieriţele blonde se joacă de-a capra. Ascultaţi şi bîzîitul că­răbuşului ! Dar ce ziceţi de zumzetul al­binelor? „Fetele, albinele Au furat sulfinele, Ţărina de soare, De pe flori uşoare, Pulberea de lună, De pe mătrăgună .. — Vai, ce frumos! izbucniră amîndoi fraţii. Tocmai atunci se auzi ca o adiere plă­cută chemarea la masă. Cu Tătuţu în frunte coloana alergă la datorie, sărind fiecare peste cîte una dintre căpriţele ce păşteau printre pomi. Măicuţa îi aştepta cu mîncările aburind în farfurii... — Este oare numai meritul său? — Nu, este şi al şcolii care i-a stimu­lat inteligenţa şi preocupările. Dealtfel, avem aici telegrama trimisă de el cînd se sărbătorea centenarul liceului şi cînd Titulescu ajunsese la Liga Naţiunilor să fie răsfăţat de un întreg continent. „... Rog a spune tuturor concetăţenilor mei că, cu gîndul şi sufletul meu, sînt în mijlocul lor. N-am uitat tot ce datoresc liceului meu din Craiova şi mă mîndresc a mă număra printre elevii săi“. — Care din marile lui daruri viitoare socoţi că au înmugurit în anii şcolari­tăţii? — Păi, cred că atît farmecul său orato­ric, cît şi capacitatea de argumentare clară şi temeinică. Ştiţi ce spun în acest sens foştii săi colegi în amintirile presă­rate prin reviste sau anuare şcolare? — Aştept să-mi relatezi. — Reputaţia sa era atît de mare încît atunci cînd careva spunea „Nicu“, toţi ştiau că e vorba despre oratorul şcolii, aşa cum atunci cînd se pomenea numele de „Gogu“, se înţelegea că este citat ma­tematicianul liceului, adică Gogu Con­stantinescu. Nicu şi Gogu erau buni prie­teni, avînd o pasiune comună: muzica. Cîntau în corul liceului şi discutau cu înflăcărare despre marii compozitori şi operele lor. — Cunoşti şi alte pasiuni ale sale din anii de liceu? — Desigur, din iniţiativa lui s-au orga­nizat conferinţe şi spectacole de teatru ale elevilor. Diferiţi colegi ai săi rela­tează că din fondurile dobîndite au fost dotate laboratorul de fizică şi muzeul de ştiinţele naturii, iar o sută de şcolari săraci au primit îmbrăcăminte. — El a luat parte activă la aceste ma­nifestări? — Categoric ... grigore moisil 16 octombrie 1914. Azi mama iar mi-a pus capul la încer­care. M-a trimis să cumpăr o căpăţînă de varză de la hală. Cînd i-am adus-o m-a întrebat cît a costat. I-am răspuns: 21 bani. Dar dînsa mai dori să ştie cît am dat pe un kilogram. Nu i-am putut spune cifră exactă. Atunci s-a interesat ce greutate avea căpăţînă. Aflînd că ba­lanţa arătase 3,5 kg, mi-a cerut să-i spun cît aş fi plătit dacă varza ar fi cîntărit trei kilograme. După ce-mi puse întreba­rea mă lăsă un timp de capul meu. Eu începui să socotesc de zor în minte cît ar fi costat varza dacă o plăteam cu un ban kilogramul, cu doi, trei, patru şi tot aşa mai departe. Mama s-a bucurat foarte mult cînd i-am spus, după vreo cîteva încercări, că un kilogram costase 6 bani. Dar voi să ştie cum am socotit. După ce i-am înşirat toate socotelile făcute în minte, m-a lăudat, zicînd că descoperisem regula de trei simplă, ceea ce credea că-i stă bine unui copil ce abia începuse clasa a doua primară. De ce i-o fi zicînd așa regulei astea, nu știu. Nici de ce stătuse ascunsă ca s-o găsesc eu. Atît pentru azi. I.­.... Gri­gri eminescu Cea mai mare desfătare, încă de copil, era să încerce valoarea cuvintelor ca vis­tiernicii grijulii pe cea a banilor. Simţea înfiorat sunetul de aur sau de argint al unor vorbe pe care le aşeza apoi la loc de cinste. Il amuzau, la un moment dat, nespus de mult sensurile inverse ale cuvintelor. Faptul că găsea unele vorbe ce se citesc aidoma şi de la coadă la cap, îl făcea să caute mereu altele: atîta, luxul, mărirăm, etate, coc, soios, cazac, rotitor, supus, aevea, minim, lupul, cojoc, rever, reper... Dar şi mai surprins se arăta de înţele­surile noi dobîndite de alte cuvinte citite în acelaşi fel: visam — masiv, tînăr — rănit, Roma — amor, drag — gard, zero — orez, luna — anul, luni — inul, eram — mare, roşu — uşor, Irod — dori, Azil — Liza, Roza — Azor, tatar — ratat, apus — supa, aluna — anula, amara — arama, iesim — mişei, tropar — raport, arcul — lucra, vals — slav, apus — săpa, lume — omul, amusa — asuma, mitic — citim, ucidem — medicu, rama — amar, după— apud... Cîntărirea continuă a cuvintelor i-a dezvăluit situaţii în care inversul unora se transforma într-o propoziţie: tapiţa — a ţipat, mareşal — laş eram, adunăm — mă, nu da, certăm — mă trec, mucenic — cine? cum?, reciţi — îţi cer, totuna — a, nu tot, anapoda — ad-o pana!... Combinînd astfel de expresii se trezi cu adevărate texte cifrate, al căror înţe­les se dezvăluie prin citire inversă: eram rănit, — tînăr mare, reciţi totuna — a, nu tot îţi cer, uşor ucidem — medicu roşu, visam Roma — amor masiv... Dacă preţuitorii metalelor scumpe se iau după suspinul scos de acestea cînd sînt izbite de piatră, Mihăiţă începuse să simtă valoarea vorbelor după sunetele şi aşezarea fiecărei litere în cuvinte. Aşa descoperi cu uimire că un cuvînt format din numai patru sunete se poate meta­morfoza în alte douăzeci şi patru, dintre care unele cu înţeles şi altele fără nici un sens. Din verbul „arca“ răsăriră cu înţe­les: acru, racu, cura, caru, arcu, erau. O seamă de surprize îi oferiră pe aceas­tă cale şi numele frăţiorilor săi mai mici: Aglae, Harieta şi Matei. Aglae deveni Agale, Galea, Leaga... Harieta se trans­formă în Hetaira, Hierata... iar Matei, Tămie, Ameţi, Tăiem, Mitea, Etiam... El ajunge să simtă de mic cum sune­tele unor părţi de vorbire foarte diferite între ele încep să dobîndească o anume rezonanţă prin simpla alăturare sau suc­cesiune. Aşa i se dezvăluie lumea plină de muzicalitate a rimelor. Căutările lui îi hărăzesc desfătări nepotolite, împere­chează substantive sau adjective cu verbe, adverbe sau pronume: veghează / rază, totul / de-a-notul, nespus / mai sus, acu / făcu, Cătălin / vin, gîrle / azvîrle, în­tins-a / dînsa, mult / ascult, fier / pier, rece / trece, creşti / poveşti, lunci / a­­tunci, cale­ şi / galeşi, privi-o / adio, duc / nue, luminători / de-atîtea ori, luminîn­­du-i / gîndul, adumbriseţi / letopiseţi, subsuori / atîtea ori... Şi astfel un întreg dicţionar de rime începu să se înfiripe din acest joc. I se părea că la sunetele lui realitatea se însu­fleţea, dobîndind sclipiri şi armonii ne­­maiîntîlnite, glasuri tăinuite, pline de vrajă... PATIŢA SILVESTRU documentele continuităţii Cum negustorii din Constantinopol Întind in piaţă diferite mărfuri, Să ieie ochii la efenzi şi popor. Astfel la clăi de vorbe eu fac vîrfuri de rime splendizi... tudor arghezi Pe iarba verde, sub cireşii înfloriţi, Tă­­tuţu le depăna mereu copilaşilor poveşti, iar aceştia îl ascultau cu ochii măriţi de uimire. — Iată, acum vă arăt un pom în care cresc păpuşi, din care pricină pomul se cheamă păpuşoi, adică tată de păpuşi. — Şi tătuţul lor cum arată? dori Miţu să ştie. — Păi, el are douăsprezece mustăţi şi douăsprezece ţăcălii de ţap, toate roşco­vane. — De ce sînt roşcovane? vru băieţelul să afle. — Fiindcă aşa e neamul lor; de stat prea mult la soare s-a pîrlit. — De ce nu s-a pitit în pădure, la umbră? se interesă fetiţa tatii. — Acolo i-ar fi fost frig printre atîţia copaci. Şi o mulţime de făpturi cu coarne sau copite l-ar fi călcat în picioare. — Dar aici, la noi, de ce nu vin alea cu coarne şi copite? întrebă mezinul. — Şi la noi vin, cînd doarme ariciul. Acum intră doar păsărelele în grădină. Şi pisoii care aleargă după ele. nicolae titulescu — Vă aflaţi aici în rotonda Liceului „Nicolae Bălcescu“, cea mai veche şcoală naţională de limbă românească din Olte­nia, mi se adresă ghidul în uniformă de şcolar. — Cînd a luat fiinţă? dorii să aflu. — După revoluţia lui Tudor. — E impresionant ceea ce-mi spui. Dar şi în această rotondă văd o seamă de plăci, portrete în basorelief, tablouri şi chiar busturi. Pe cine reprezintă ele? — Pe cîţiva dintre absolvenţii şcolii noastre care au ajuns oameni de seamă. — Cum s-ar zice, e o galerie a celebri­tăţilor ce-şi dau punctul de pornire în acest locaş? — Exact. Priviţi, vă rog, plăcile care evocă pe matematicienii de renume mon­dial — Gheorghe Ţiţeica şi Simion Stoi­­lov, pe părintele sonicităţii — inginerul Gogu Constantinescu, geologii şi geografii Ludovic Mrazek, George Vîlsan, Sabba Ştefănescu, sau pe astronomul Nicolae Coculescu. Dintre artişti sunt evocaţi scriitorii Traian Demetrescu şi Alexan­dru Macedonski, compozitorul Ion Vasi­­lescu, violonistul şi compozitorul Con­stantin Bobescu, pictorii Theodor Aman, Ion Ţuculescu, Corneliu Baba, arhitectul Duiliu Marcu, apoi filosoful C. Rădulescu- Motru, medicii Ştefan Milcu şi Petre Van­­cea, marele diplomat Nicolae Titulescu şi... — Dragul meu, pentru Titulescu mă aflu aici. — Priviţi ce elev a fost Titulescu! A­­ceasta e o foaie matricolă a sa. Rezultă din ea că s-a născut în 17 martie 1882 la Craiova și că a absolvit fiecare clasă cu premiul I. Dealtfel, încă de la admiterea în clasa întîi, în anul 1893, a avut media zece. — Era primul chiar la toate materiile? încercai să-i mai verific o dată tînărului gradul admiraţiei faţă de ilustrul pre­cursor. — Vă pot şi demonstra acest lucru, mă asigură ghidul, punîndu-mi din nou sub ochi un document. Aceasta e diplo­ma premiului de onoare, creat special pentru elevul excepţional de către liceul nostru. Cred că nu este exagerat să spun că primul premiant de onoare al nostru a fost şi cel mai strălucit elev al liceu­lui, din toate generaţiile de absolvenţi.

Next