Vatra, 1990 (Anul 20, nr. 1-12)
1990-01-01 / nr. 1
2 TIMIŞOARA Primele clipe, primele zile , şi atesta un mod de a reţine ce ţi se întîmplă, ce ai prins de la alţii. Să-ţi faci propriul film, să atribui montajului ad-hoc un sens dialectic. Pastorul Tőkés din cadrul ferestrei. Mulţimea nu se leagă, e tăiată mereu de pendulările curioşilor, ale „băieţilor“. Cineva, pe un ton de rugă, cere libertate pentru omul în sutană. Glasuri umile reiau cuvântul. Parcă-i prind gustul, cadenţa rostirii se intensifică, dobindeşte asprime. Nu durează mult, se instalează iarăşi rumoarea înfricoşată. Deodată, de undeva din mijloc, se aude „Deşteaptăte, române." Nu-i chiar un cor, dar sună bine. Un imn al naţionalităţii cântat în faţa unui pastor ungur. Acesta face semn că a înţeles. Ceea ce a fost odinioară un cint de demarcaţie s-a transformat în paşaport de (re)intrare în Europa. „Preoţi cu crucea-n frunte..." Reformaţii nici măcar n-au cruce.16 decembrie, ora 171. Cei cu bîte, căşti şi scuturi, sprijiniţi de cei cu tulumbele, nun lumea pe fugă. Peste pod, prin parc. O mamă goneşte cu pruncul în cîrcă, un bătrîn îşi trage cîinele de lesă. Se prăbuşeşte o femeie, este pocnită. Oamenii se regrupează, huiduie. Ciomăgarii trec la contraatac. O protejezi din ochi pe tînăra mamă. Cad alţii, se ridică împiedicat, alergarea lor pare să fie pe loc. Gata. Asta a fost totul. (16 decembrie, ora 20). 21 decembrie (fragment) O altă coloană vine dinspre Calea Şagului. Ne îndreptăm spre Iosefîn. Suntem cel puţin zece mii, acum, pentru că, tot timpul, coloanei i se alătură, de pe margine, alţi oameni: „Români, veniţi cu noi“! Acum se strigă, preţ de citeva minute: „Să fie judecat. Aicea în Banat! Să fie judecat, aicea în Banat“! Strig, scos din fire. Aici trebuie să fie judecat în faţa familiilor celor morţi. Să răspundă întrebărilor şi lacrimilor. Altceva decit răspunsurile date aseară, cu atacarea soldaţilor de către huligani şi focurile de avertisment, înaintăm spre podul de pe Bega, dinspre gară. Pe pod, urc pe parapet şi mă cuprinde un val de bucurie nebună, nemăsurată. Coloana se întinde plnă departe, la colț, înspre Cazarma Pompierilor, şi tot mai vin. Sînt acum vreo cincisprezece mii. Dinspre gară sosește „Elba“. O coloană imensă. Este greu de descris bucuria întîlnirii celor două coloane. Sunt în primele rânduri. Chiar în primul. Alerg spre oameni pe care nu i-am văzut niciodată, ne Îmbrăţişăm, strigînd „Libertate“, cu lacrimi în ochi. Coloanele se opresc, se contopesc, se îndreaptă spre gară. Acum se circulă pe ambele părţi ale bulevardului. Dar tramvaiul circulă. Un tînăr se repede la frînghia troliului, trage de ea, vrînd să oprească vagoanele galbene. Cei din jur 11 opresc, sînt, gata să linşeze: „Fără violență! Fără violentă"! „Dacă facem asta, vor avea din nou motive să ne numească huligani“. Pe trotuarul din partea stingă se aude zăngănitul infernal al unui borcan spărgîndu-se. Mii Coloana (sînt vreo 500 de inşi) a ajuns la căminele de lingă F.A.E.M. Se aprind toate luminile, feţe Întrebătoare, speriate, se arată la geamuri (cum adică: „Jos cu Ceauşescu“!?), dar nimeni nu coboară. Disperarea de a nu-i vedea coborînd. Se ataşează doar trei trecători (doi ţipi la fix, cu blugi, geacă, pume şi o fată în rochie de seară, ţinând un buchet de flori). „Dacă-i groasă ne topim.“ (16 decembrie, ora 22). O maşină de pompieri vine din faţă, alta , din spate. Ca la o comandă, manifestanţii trec pe banda cealaltă. Vehiculele dau bot în bot Se hohoteşte ca-n vremea marelui mut (16 decembrie, ora 22.15). Acuma-s ca nimic patru mii. Şefi de ocazie s-au cocoţat pe containere. La colţ cu Bogdăneştilor e spartă cu băţul camera de luat vederi montată pe un stuon. Din pămînt se ivesc cel cu scuturile. Bat amarnic In ele. Coloana face stînga-mprejur. Dar şi de-acolo răsar bătăuşi. De pe străzile laterale — aşijderi. Un băiat se vaită de stomac, ronţăie Întruna biscuiţi. Se lasă pe vine. Sînt atitea voci că pe a ta nici n-o mai poţi auzi. Se apropie blindatele argintii. Trebuie să scapi aceşte straturi, prin intrările de la blocuri. (17 decembrie, ora 2.30). Complexul studenţesc, în faţa căminului , stau la taclale trei studenţi şi un profesor. Trec cîteva TAB-uri. Un „huooo“ prelung de la mai multe ferestre covîrşeşte bătaia motoarelor. Rafalele se îndreaptă spre cei aflaţi în poartă. Doi mor pe loc, unuia îi zboară o bucată din mină, al patrulea, dascălul, se alege cu spaima. (17 decembrie, ora...) Calea Girocului. Trasoarele saltă de citeva ore peste blocuri, printre ele, se opresc chiar şi în apartamente. Transportoarele se învîrt fără încetare. Cînd iţi zici că demonstranţii au fost tocaţi, strigătele lor se înalţă din nou. (17 spre 18 decembrie). Excavatorish.il bîlbîie la uşă. Nevastă-sa ii deschide. El n-apucă să spună ceva. Vomită şi plînge. (18 decembrie, dimineaţa). Piaţa Operei. La tot pasul, siguri pe ei, civili ferchezuiţi îşi flendură automatele pe burţi. (18 decembrie, dimineaţa). Toate fabricile au ieşit în stradă. Şirul nu se mai termină. U.M.T.-iştii le întind merinde soldaţilor. „Noi vă dăm pline, voi ce ne daţi?" O sută de mii de oameni umplu spaţiul dintre Catedrală şi Operă. Pancarte, cu duiumul. „Ceauşescu, cine eşti? / Un vampir din Scorniceşti." Peste poza unei fetiţe: „A murit Tăticu / Lampuşcat nea nicu“. Asta trebuie să fie prima zi de libertate, numai că i o libertate cu colţi. Tancurile stau încă la răsplntii. (20 decembrie). Te uiţi de pe balcon în curtea vecinilor. Se pregătesc să taie porcii. Au chemat ajutoare. In scurt timp, din tunie ţîşneşte flacăra, izul de pîrlit se ridică plnă la tine. Gazda aduce din casă ceşti aburind. Te simţi un pic mai sigur. Iţi aminteşti de starea de necesitate. Le strigi de sus: „Aţi fost şase, de-aia i-aţi sacrificat pe doi." (21 decembrie, dimineaţa). Viorel MARINEASA de oameni, strigă, ca la un semnal: „Fără violenţă! Fără violenţă“! Ajungem în faţa Gării de Nord. Peronul gării este arhiplin, ca în ajunul unei mari sărbători cînd oamenii se grăbesc să plece şi să vină. Dar acum cu toţii stau pe treptele din faţa gării, ca la un spectacol care a luat fiinţă din visele lor cele mai ascunse. „Este adevărat? Nu e“? Se strigă: „C.F.R.-ul, C.F.R.-ul"."Puţini vin. în dreapta se află, aliniată, o subunitate militară. Un pluton. Soldaţi cu petliţe verzi. Ii conduce un căpitan brunet, cu mustaţă. „Soldaţi, veniţi cu noi! Armata e cu noi! Voi ne cine apăraţi? Şi voi sînteţi poporul! Şi voi aveţi părinţi“! Lingă mine, o femeie poartă legată de un băţ cioplit grosolan, o panglică neagră, din catifea, în vene să ţipe sfîşietor: „Mi-aţi ucis copilul“! între timp, din spate se striga: „Aici vă sînt părinţii! Aici vă sînt nărinit“! Smulg băţul din mina femeii, fac cîţiva paşi Înainte, şi strig, cu lacrimile curgîndu-mi pe faţă, arătînd cu mîinile încleştate panglica neagră precum moartea: „Aici vă sínt părinţii!“ Cei care vegheau să nu ne îndreptăm spre soldaţi vin şi mă roagă să reintru în coloană. Ei sínt oamenii de ordine, constituiţi ad-hoc, ai demonstraţiei. O fac, dar sínt zbuciumat Am uitat să mai spun că foarte des se striga: „Unde ne sînt morţii?“ Şi „Vrem arestaţii! Vrem arestaţii!“ Ajungem la Spitalul Clinic de copii. La geamuri apar femei, cadre medicale, plîngînd, ţinîndu-şi obrajii uzi in palme, aplaudînd: „Aveţi grijă de copii! Aveţi grijă de copii"! (înainte, la tribuna unde se oficiau demonstraţiile de bilet de „dinainte“, au vorbit cîţiva dintre cei care erau în fruntea demonstraţiei, dar nu am înţeles ce. Se încearcă pătrunderea înspre Operă, dar acolo sunt soldaţi înşiruiţi disciplinat, cu armele strălucind de curăţenie. Ne îndreptăm spre vechea Faculta-*te de Electrotehnică. Mulţi tineri se alătură coloanei. Fete, băieţi, tineri şi foarte tineri. Ajungem în Piaţa Catedralei. Dar tot nu se poate merge înspre Catedrală. Dar tot nu se poate merge Înspre Operă, în dreptul Lupoaicei un cordon de trupe ale Ministerului de Interne (uniforme albastre, căşti cu vizieră, arme cu pat rabatabil). Se urcă pe treptele Catedralei (eternul refugiu al celor aflaţi în impas, vînaţi de dictatori, biserica). Lumea este nehotărîtă, în faţă, la intrarea pe Bulevardul Victoriei, se află o maşină militară, un microbuz, kaki, cu două megafoane. In spatele lor, un cordon de militari, cu armele Îndreptate spre noi. Este un moment tare greu. Dar nu este timp de nehotărîre. Din spate vin mii de oameni. Cei care conduc manifestaţia readuc oamenii pe bulevard. Se înaintează spre cordonul militar. Ne oprim. Conducătorul ia un steag alb. Merge spre soldaţi. Un ins în civil, îmbrăcat în costum de blugi, cu helancă albă, îi iese în întîmpinare şi refuză, pur şi simplu, să stea de vorbă cu eL „Bărbosul“ se întoarce, este pornit, oamenii se îndreaptă, cu paşi temători încă, spre el. Eu sunt în primul rînd. Vroiam să văd mai bine. Am îmbrîncit, chiar (oarecum), o tînără, care, contrariată mai întâi, m-a lăsat în locul ei. Nu mai pot da înapoi Gheorghe SECHEŞAX (Continuorom pagina 3) Vieţi suprimate, cadavre carbonizate O mamă carbonizată cu pruncul in braţe (Cimitirul Săracilor, 23 decembrie 1989) V A T R A 226