Vatra, 1994 (Anul 24, nr. 1-12)
1994-01-01 / nr. 1
N A --iu' . Probabil că nu sunt primul care să fi remarcat aerul războinic al comentariilor critice semnate de Mircea Zaciu. Titlurile cărţilor sunt ele însele elocvente şi, mai mult, alura lor provocatoare se accentuează în timp. Dacă, după monografia închinată lui Agârbiceanu, primul volum se chema încă neutru Glosse, cel de-al doilea se intitullează deja polemic (la adresa istoriei literare tradiţionale) Colaje, pentru ca, în continuare, să avem Ordinea şi aventura in 1973, Bivuac în 1974, Lancea lui Ahile în 1980 şi Viaticum în 1983. Intre acestea, Lecturi şi zile (1975), precum şi Alte lecturi şi alte zile (1978) par să întreţină, la rîndul lor, o atmosferă de „campanie“. Titlul altui volum — Cu cărţile pe masă (1981) — samă ca o somaţie. Şi, intr-adevăr, dincolo de titulatura sau terminologia marţială, ceea ce contează pentru autorul nostru este stabilirea exactă a ţintei şi a strategiei de atac. Deşi majoritatea contribuţiilor sale se înscriu ■n domeniul istoriei literare, accentul polemic nu lipseşte din cuprinsul lor. Trecutul este, de altfel, văzut de Mircea Baciu ca „o enclavă în prezent“. O carte evocatoare şi confesivă precum Teritorii este, la rîndul ei, polemică, de două ori polemică, faţă de suficienţa Occidentului şi, prin ricoşeu, faţă de insuficienţele autohtone. Pentru Mircea Zaciu, cum afirmă el însuţi, citîn■tri pe Vianu, ..a. scrie cu o anumită independenţă la revistă e un fel ofensiv de a te comporta". Deşi premia intr-atât implicitul polemicii, autorul n-a ezitat să se angajeze în polemici deschise, directe și încă îmotriva unor scriitori oficiali ca Mihai Beniuc si Eugen albu, ultimul — acuza.., cu argumente zdrobitoare, de plagiat în Incognito. Sadoveanu nu este nici el cruţat, cu viaţa lui „revoltător de mediocră ,satisfăcută, îndestulată de succese şi recunoaşteri oficiale succesive“. Mustrarea postumă — nerostită — pluteşte în aerul tensionat al acestei interogaţii retorice: „Mă întreb câteodată dacă acest spirit calm, drapatin purpură academică, a cunoscut în anii lui de somptuos crepuscul de la Mănăstirea Neamţ, unde se retrăsese ca într-o ctitorie a sa, povestirile lui Voiculescu şi drama de sfinţenie şi sărăcie a confratelui său dintr-o margine de Bucureşti?“ De ce adoptă Mircea Zaciu o ţinută de campanie, de ce simte el nevoia să se înarmeze în faţa operei, de ce întreţine cu ea — cel puţin aparent — raporturi de forţă? S-ar putea să găsim o explicaţie în însăşi impresia de exterioritate pe care i-o lasă actual critic, în sentimentul său că este exclus din creaţie. El se consideră condamnat să rămână mereu „dincoace de ziduri“, privind din afară opera ca pe o cetate ce trebuie asediată. Ce poate fi asta? Modestie excesivă sau retorică autoflagelatoare, absolutizare a literaturii din partea cuiva care a renunţat să o practice în formele ei consacrate? Mod de a evita confuzia mijloacelor, de a se apăra de prezumţia literaturizării? Cert este că, în ciuda agresivităţii ei declarative, critica lui Mircea Zaciu nu e deloc exterioară literaturii: ea nu asediază, de fapt, opera decît spre a o pune mai bine în valoare, ca orice exegeză autentică. Cortul criticului, „bivuacul“ său nu e în afara zidurilor „cetăţii“, ci chiar în centru, acolo unde pulsează viaţa ei. Rareori o critică mai artistă decît aceea a lui Zaciu. Nu cred că trebuie să ne lăsăm impresionaţi de tonul uneori casant, de nu puţinele obiecţii de ordin moral, de accentele polemice — „violenţă a timizilor“ —, nici de absenţa metaforelor. Comentariul său nu e unul poetic şi nici nu se aplică preponderent poeziei, deşi inflexiunea lirică este prezentă, ca şi tonul patetic. Ştiind cât de repede se veştejesc asemenea pasaje, faptul că destule pot fi citate şi astăzi ne forţează admiraţia. Criticul are forţa de a trasa mari pînze etnografice, de a evoca pe „Marii Bătrâni“ ai culturii noastre şi gesticulaţia lor solemnă testamentară. Tot ce scrie el în Teritorii şi aiurea despre Transilvania se ţine minte şi se reciteşte cu emoţie. Viziunea lui Mircea Zaciu asupra literaturii este a unui prozator cu observaţia neconcesivăşi acută, cu o atenţie la ridicol susceptibilă de a fi luată drept răutate, dacă n-ar fi urmată de o judecată etică, reparatoare. Dar şi în momentele de rechizitoriu moral intervine o compensaţie de natură estetică: nu o dată faldurii frazei par că absorb şi atenueaza gravitatea reproşului. Mircea MARTIN (Continuare în pag. 5) 5CVT-Q