Vatra, 2004 (Anul 34, nr. 1-12)

2004-05-01 / nr. 5-6

raport despre starea criticii literare Reflecţii critice 9 Cu un studiu sugestiv intitulat „Ideea Eminescu ” se deschide cartea lui Iosif Cheie-Pantea.De la Eminescu la Nichita Stănescu (Ed. Excelsior Art, 2002), carte ce încorporează, cum se arată în subtitlu, o sumă de „reflecţii literare” având ca subiect opera unor scriitori români reprezentativi, de la Eminescu, Caragiale, Creangă, Macedonski, Coşbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, până la N. Steinhardt, Emil Cioran, Sorin Titel şi Nichita Stănescu. Textul cu care se deschide volumul are, de altfel, şi un substrat polemic, în măsura în care criticul îşi propune să răspundă şi unor revalorizări frivole ale operei eminesciene înscenate în numele nonconformismului generaţiilor tinere de după ’89. Criticul urmăreşte, cu subtilitate şi spirit sintetic, avatarurile „ideii de Eminescu”, aşa cum a fost aceasta interpretată şi modelată de Noica, Iorga şi, mai ales, Cioran, gânditor care recunoaşte caracterul de unicitate, de apariţie singulară a geniului eminescian într-o cultură cum era aceea românească în secolul al XIX-lea. Tonul polemic al criticului este neîndoielnic, iar tranşanţa sa binevenită. „Din păcate, spiritul denigrator al părintelui Grama a început în ultima vreme să se reafirme, iar această recrudescenţă a lui să crească pe măsură ce ne-am apropiat de împlinirea celor 150 de ani de la naşterea Poetului. Nu ne vom ocupa, acum şi aici, de acest fenomen pe care Theodor Codreanu îl analizează cu subtilitate şi competenţă în cartea-i mai înainte citată. De altfel, este legitimă orice încercare de a-l aborda pe Eminescu din perspective noi, a-l reciti cu ochi proaspeţi şi - fireşte - critici. Condiţia este ca cel ce se angajează într-un asemenea demers să-i cunoască în adâncime (şi-n totalitate) opera şi să fie înarmat cu ştiinţa şi instrumentele necesare. încă ceva: după 1989 a apărut şi s-a consolidat spectaculos un adevărat cult al lui Emil Cioran, fenomen cât se poate de firesc şi de explicabil, dacă ne gândim că înainte opera filosofului din Răşinari era nu numai interzisă, dar şi periculoasă pentru oricine ar fi fost descoperit cu vreo carte a sa. Or, mulţi din fanii scriitorului (tineri îndeosebi, dar nu numai), înclinaţi, din teribilism sau ignoranţă, să-l respingă pe «învechitul» Eminescu, cunosc puţin ori deloc atitudinea lui Cioran însuşi faţă de marele înaintaş, afinităţile intelectuale dintre ei”. Iosif Cheie-Pantea realizează, în cartea sa, tocmai un astfel de studiu cu caracter comparatist, căutând să pună în lumină analogiile de substanţă, gândire artistică şi stil dintre Eminescu şi Cioran, de pildă, pe temeiul câtorva teme fundamentale recurente în operele celor doi. O astfel de temă, meditată îndelung de geniul eminescian, temă ce revine obsedant în eseistica lui Cioran e cea a răului, topos ontomoral ce se manifestă omniprezent în contextul istoriei universale și a cărui rezolvare poate fi aflată în gnoză. De altfel, cum precizează criticul, „Cioran nu va ezita să afirme că într-un fel descinde direct din Rugăciunea unui dac şi că prima sa carte scrisă în franceză, Precis de decomposition, e foarte apropiată prin ton şi violenţă de excesele Dacului, întrebându-se acum, însă, în acest articol din 1943, asupra filosofiei Rugăciunii, autorul constată că «Eminescu a trăit în invocarea nefiinţei. Iar invocarea sa se întinde între o senzaţie materială, care este frigul vieţii, şi un fel de rugăciune, care este săvârşirea ei». «Un fel de rugăciune», pentru că, de fapt, aşa cum am precizat deja, nu este o rugăciune adevărată, adică un gest de credinţă neşovăitoare în autoritatea unui Dumnezeu atotputernic şi milostiv. Dimpotrivă, e vorba de o rugăciune cu sens invers, o adevărată blasfemie la adresa Creatorului vinovat de imperfecţiunea creaţiei, a lumii. Apologia negativă a acestuia sugerează, în esenţă, atitudinea sinucigaşă a dacului care, neputându-l nega direct, o face indirect, refuzându-i «darurile», adică opera. Lui Cioran nu puteau să-i scape şi cu atât mai mult să- i displacă, desigur, aceste lucruri, care fac obiectul atâtor obsesii şi meditaţii proprii de-a lungul întregii sale cariere de scriitor şi gânditor”. Demne de interes îmi par şi consideraţiile criticului cu privire la cele două „paradigme complementare” care ar tutela spiritualitatea românească: paradigma Eminescu şi paradigma Caragiale. Evident, asocierea celor două spirite, chiar dacă incompatibile în atâtea privinţe, contradictorii sub raportul temperamentului artistic, al viziunii asupra lumii ori al stilului, s-a mai efectuat. Printre ultimii critici care au operat această conjuncţie se numără şi Laurenţiu Ulici, cel care desemna oximoronul nostru genetic prin sugestivele titulaturi „Mitică şi Hyperion”. Iosif Cheie-Pantea caută să descifreze apropierile, analogiile şi sensurile congruente ale operelor celor doi clasici ai noştri prin identificarea unor teme comune ce leau suscitat interesul estetic. Aşa este, de pildă, toposul „lumii ca teatru”, al existenţei privite ca spectacol, ca succesiune de roluri şi de măşti pe scena fluctuantă şi efemeră în acelaşi timp a umanităţii. Există, subliniază criticul, o modelare distinctă a acestei teme, căci „dacă, filosofic vorbind, cei doi scriitori se întâlnesc, din punctul de vedere al viziunii artistice se despart: la Eminescu lumea e percepută de o conştiinţă ce o priveşte din exterior, adoptând atitudinea ironică a geniului romantic, astfel că impactul asupra spectatorului se diminuează considerabil, o bună parte din forţa de şoc fiind absorbită de conştiinţa mediatoare. La Caragiale o astfel de conştiinţă fiind absentă, puterea spectacolului sporeşte prin chiar densitatea şi concreteţea lui”. Sedus de infinitatea universului, Eminescu este, am spune, la antipodul viziunii caragialiene, tentate de cotidian, de culorile şi formele realului empiric, după cum, dacă pentru Eminescu omul e „o natură teandrică”, în măsura în care se defineşte prin relaţia sa cu transcendenţa, Caragiale circumscrie figura „omului fără calităţi”, lipsit de identitate, cu o statură moral-fiziologică de o banalitate flagrantă. Observaţii atente la detaliu, interpretări precise şi o percepţie rigurosă a textului ne întâmpină în studiul Al. Macedonski - prozatorul, în care Iosif Cheie-Pantea aşază, mai întâi, proza macedonskiană în spaţiul unei singularităţi stilistice definite prin recursul la poeticitate, prin vibraţia intens lirică a frazei şi prin vocaţia confesivă a discursului epic, impregnat mai tot timpul de aromele amintirii, ale evocării fastuoase. Proza lui Macedonski este, aşadar o expresie a temperamentului autorului ei, autor care „nu poate evada cu totul din marginile eului propriu”, nu se poate detaşa de tribulaţiile afectivităţii sale, astfel încât epica macedonciană este una prin excelenţă subiectivă, iar personajele reprezintă transpuneri, ipostaze ori dedublări ale autorului însuşi. Tema visului şi modelările sale ficţionale, antinomia, atât de productivă, dintre vis şi realitate, transfigurarea elementului biografic, contrastul dintre ideal şi spaţiul terestru, prozaic, toposul iubirii, toate acestea se regăsesc şi în Thalassai, dar şi în Pe drum de poştă sau Nicu Dereanu. Romantismul prozei macedonskiene este evident şi criticul îl subliniază ca atare, observând că „examinarea prozei macedonskiene ne-a prilejuit