Vatra, 2007 (Anul 37, nr. 1-12)

2007-08-01 / nr. 8

56 cărţile supravieţuitoare '^yfetoai reveur fericit care, invadat de bonheur-u\ bachelardian constituţional reveriei, s-o şi (de)scrie pe larg. De altminteri lăsînd la o parte actul însuşi al scrisului care, pentru el, spre deosebire de scriitorul de tip Valéry, de pildă, este un act pozitiv, totuşi - mai mult decît o carte fericită. Schiţe despre fericire este - pe latura sa cea mai semnificativă - cartea revelaţiilor subiectivităţii creatoare: Vita nova sau Viaţa ca o pradă a lui Florin Mugur. Sau, spre a folosi un titlu cosasian cu sens similar, Logica sa. Alături de admiraţiile din secţiunea critică, indirect revelatoare şi ele, sau de ideile sale obsedante precum: „frumosul este viaţa”, „viaţa este obligatorie” (10), „nu poţi trăi fără a tremura de frică” ş.a. - această carte mai cuprinde, pe aceeaşi linie, o excepţională fenomenologie a tremurului ca dat ontic al fiinţei umane - „toţi oamenii tremură” (11) - şi ca expresie a fricii existenţiale de moarte şi sursă, totodată, a scrisului. Prima întîlnire cu frumuseţea Dar ea cuprinde mai ales o fenomenologie fragmentară a subiectivităţii sale creatoare, organizată pe două nivele: un nivel conştient şi exterior, la care lucrează, cum se exprimă el însuşi, „puterile minore” ale scriitorului, cele în virtutea cărora el se supune la influenţele contextului politic, social şi literar, care explică metamorfozele externe ale scrisului său, iar altul subconştient, la care lucrează „puterile majore” ale fiinţei proprii, cele în virtutea cărora Florin Mugur refuză dictatul celor dintîi, dar se supune fericit celei mai profunde instanţe a fiinţei sale: anume, „dictatura înţeleaptă a nervilor” (12), de care ţine însăşi inspiraţia şi care explică metamorfozele interne ale operei lui. Dincolo, însă, de aceste experienţe revelatoare şi de sugestiile lor capitale pentru înţelegerea subiectivităţii creatoare a lui Florin Mugur, în Schiţe despre fericire este descrisă, poate, cea mai fericită clipă din viaţa scriitorului, clipa cînd, copil de cinci-şase ani, cotrobăind, într-o zi caniculară de vară, prin grămezile de dosare comerciale rămase de la străbunicul său şi descoperind printre ele Caietul de mostre al acestuia, are, în haosul infernal din spaţiul închis al unei magazii părăsite, „prima întîlnire cu frumuseţea [...] şi cu organizarea ei în operă”. Dar iată - scris pe-ndelete, pe larg, hiper-concret, hipermaterial - măcar un fragment, de astă dată adus treptat, în fine, în stadiul reveriei fericite, din această întîlnire revelatoare şi decisivă în ontogeneza subiectului creator Florin Mugur: „O senzaţie de totală izolare. Lumea din afara magaziei se închisese într-o paranteză de fier. Acolo, departe, era soarele care lumina prin spărturile acoperişului şi prin interstiţiile scîndurilor. Fereastră nu exista. Fusese, probabil, condamnată. Afară, deci, era soarele, înăuntru, aici, eu, cu căldura, cu suflarea mea tot mai grea, cu vălmăşagul de hîrtii, erau dovezile, adunate probabil în multe decenii, ale unui comerţ mărunt. Al străbunicului venit dintr-un oraş polonez care făcea parte temporar din imperiul austro-ungar. Al bunicului. Facturi, chitanţe, registre cu coperţi verzi, vărgate cu negru, acte de vînzarecumpărare, acte de debitare, acte de fracht, cambii, acte de navlu, un op pe care scria Cartea mare, poliţe, cecuri rupte. Cuvinte germane, maghiare şi poloneze (adică străine, nu recunoşteam pe atunci decît vorbele nemţeşti). Majoritatea, fireşte, româneşti. Vorbe învălmăşite, hîrtii într-o dezordine de neînchipuit. Nici vorbă de teancuri, de şiruri, de serii. Totul fusese aruncat înăuntru - sau aşa părea - cu lopata. Praful se aşezase gros, probabil că nu mai intrase nimeni de mulţi ani. O dezordine sordidă, cenuşie, aerul înecăcios; poate că singurul lucru plăcut era pulberea moale de sub tălpi. Reuşisem să citesc un număr de cuvinte, dînd la o parte cu latul palmei praful aşezat pe grămezile de hîrtii. Apoi am ridicat opul numit Cartea Mare şi am vrut să mă duc la uşă să-l scutur. Dar dedesubtul lui ceva a lucit viu, ascuţit. Pe o scrisoare, se afla o marcă verde, o mare marcă verde, la numai zece centimetri de suprafaţa haotică şi cenuşie, ascunsă acolo cu strălucirea ei de o excepţională intensitate. Marca era vie. O marcă vie de culoare verde. Verde coadă de păun, verde intens, verde deloc prăfuit, proaspăt, spălat cu apă de la cişmea. Am ridicat scrisoarea. Sub ea, un act plin de timbre fiscale cu capete roz şi albastre de crai bărboşi (Carol, Ferdinand, Franz-Joseph ?), un roz care trăia, un albastru care trăia, praful nu ajunsese la ele. Un roz de came. Un roşu de came. Culorile îşi păstrau vitalitatea neruşinată, capete de ghiaj bătrîn făceau cu ochiul, roz, roşu şi iar roşu, roşu umed, definitiv, ca-ntr-o măcelărie sau ca la circ într-o zi de august bubuitoare. Şi atunci, de jos, de dedesupt, am apucat broşura. Scria pe ea în germană, în maghiară şi în româneşte Caiet de mostre. Aerul închis, căldura, o ameţeală pe care încă o dominam. L-am deschis şi am început să-l răsfoiesc. Mirat, încîntat, fericit. Pe fiecare pagină, în dreapta, erau lipite una sub alta, cu grijă, pene. Cîte trei pe fiecare pagină. La fiecare, explicaţii. Depăşisem haosul, intram în micul cosmos al caietului(s.n.). Pagină. O pană de pui. O pană de găină. O pană de curcă. Altă pagină. O pană de pasăre-muscă. O pană de papagal. O pană de pasărea paradisului. O nouă pagină. O pană de arhanghel. O pană de înger din primele cete. O pană de înger din cetele secunde. Mai departe. O pană de mamut. O pană de hipopotam. O pană de ornitorine. Și mai departe. O pană de arheopterix verde. O pană de arheopterix maro. O pană de arheopterix negru. Totul era ordonat, totul vorbea clar, minunile veneau una după alta, în dogoarea insuportabilă, cu pene de cocoş roşcovan şi de cocoş galben şi de cocoş negru ca iadul şi cu pene de drac şi cu pene de sub coada dracului şi de sub coada mamei dracului, pene mirifice, iar mirificul era organizat (s. n.), şi eu pluteam fericit şi zburam, într-un fel de înverşunare a fericirii, printre pene aşezate cîte trei, încîntîndu-mă şi iritîndu-mă în acelaşi timp, alunecam spre ele, mă pierdeam între ele, în perne pline de pene de gîscă şi de pene de somn şi de pene de crocodil sau de înger al crocodililor, pene de copil bolborosind, pene de găgăuţă, pene de balaur, de zmeu, de cosînzene cu murmurul blond. Am leşinat (s. n.). M-am deşteptat singur, tîrziu, am intrat în casă şi am încercat să nu-mi mai amintesc nimic. A fost, spun acum, prima întîlnire cu frumuseţea (s. n.), cu frumuseţea care e totdeauna copleşitoare, şi cu organizarea ei în operă (s. n.), literară sau de artă, indiferent de ce tip ar fi ea (13). Revelaţia punctului de plecare al operei ca ordinie şi ca infern strunit Aceasta a fost, aşadar, prima întîlnire a viitorului poet cu frumuseţea şi cu organizarea ei în operă! De fapt, cu punctul de plecare ontogenetic, pre-formal sau prediscursiv (14)^ al operei viitoare. Întîlnire şocantă pînă la leşin, întîlnire extatică, întîlnire stupefiantă, dar şi uimită, încîntată şi mai cu seamă fericită, această revelaţie