Vatra, 2013 (Anul 43, nr. 1-12)
2013-03-01 / nr. 3
poetul veşnic tânăr - Justin panta Vaiffet 51 ce să însemne Univers? Şi-am scris eu, răspunzându-ţi, univers, un vers unic, o lume în care totul rimează? Nu, nu... - mi-a sosit prompt răspunsul tău, într-o scrisoare scurtă - în nici un caz asta. Despărţire După noaptea aceasta să nu mă mai cauţi - m-am trezit regăsind toate obiectele în jurul meu fără să mă mai regăsesc în mijlocul lorai plecat în zori, semeni atât de mult cu amanta unui bandit, intri numai dacă ghiveciul cu muşcata este în colţul stâng al ferestrei, seara târziu, când n-o să te vadă nimeni, ce zici?, îţi pui fusta scurtă de blugi, eu am să te aştept încordat închipuindu-mi cum te strecori pe uşă, crăpând-o puţin şi apoi închizând-o imediat în urma ta, n-o să ne spunem nici un cuvânt, nici înainte nici după, nu ne vom cruţa liniştea oferită de tine este liniştea de după împuşcătura vânătorului de mistreţi când mirosul parfumului de puşcă încă nu s-a risipit - nu trebuie să mai amânăm despărţirea, vecinii deja ne bănuiesc, ca să nu te întâlnesc mă îndrept înspre zidul de apus al oraşului ca să nu mă întâlneşti te îndrepţi înspre zidul de apus al oraşului. Pană de curent Era aproape seară - oamenii îşi petreceau ultimele ceasuri înainte de cină, erau acele momente din zi când încă nu te hotărăştisă aprinzi sau să nu aprinzi lumina, până la urmă te hotărăşti şi degetul apasă întrerupătorul care pocneşte sec şi încăperea parcă tresare, surprinsă de lumină, ca un prieten distrat, care te recunoaşte pe stradă doar cînd îi pui mâna pe umăr. Şi trec aşa minute multe - afară întunericul se adânceşte, ce se întâmplă? deodată totul se confundă cu noaptea, casele oamenilor văzute din stradă par părăsite, nici o lumină la ferestre, o pană de curent face de nerecunoscut chipul oraşului. Bâjbâi după lumânare, cum trebuie că fac atâţia, mâinile mele scotocesc în sertare, scotocesc, până ce unghiile zgârie un obiect din ceară. Aprind lumânarea şi mă aşez pe scaun, în faţa ei; o altă lumină mă înconjoară acum, şi o altă lume, afară aud o căruţă cu un cal sau o trăsură îndreptându-se către hanul unde drumeţii beau vin din ulcele de pământ şi mănâncă mămăligă tăiată cu aţa. In încăperi, multă linişte, vorba domoală, distanţele se micşorează şi se adâncesc, oricând uşa se poate da în lături, în prag să apară un bărbat tăcut, obosit după o zi petrecută în câmpul învăluit de aburi sau în pădurea bogată în vânat. Şi tot lumina lumânării dezvăluie focul din vatră, mobila grea, cu încrustaţii bogate, cele două sfeşnice între care e aşezată fructiera din argint întotdeauna plină, apoi femeia bătrână, cu trăsături nobile, din fotoliul enorm, citind cu ochelari rotunzi despre Lameh şi Tubalcam. Defecţiunea luase sfârşit, becul din tavan ardea de multo scenă bizară: într-o cameră luminată cu un bec de o sută de waţi un om stătea cufundat în gânduri la lumina unei lumânări, până noaptea târziu, când epuizat, înainte de a se îndrepta către patul din colţul camerei, suflă în lumânare, se aşează în patul moale şi adoarme adânc, zâmbind, scăldat de lumina electrică pe care a lăsat-o arzând, ignorând-o, ca şi cum nici nu ar fi existat. Umbrele mâinii pe statui Mai întâi au fost umbrele mâinii pe tavan. Când mintea copilului de atunci Se înfricoșa de petele negre, vii, de acolo