Veselia, 1910 (Anul 18, nr. 1-52)

1910-01-08 / nr. 1

2. — No. 2. PANICA PRODUSA un porc mistreţ în curtea Universităţi (Vezi ilustr. din pag. I) Un porc mistreţ, scăpat de la o casă, a nemerit în curtea Universitate! din Capitală. Corpul de gardă şi personalul de serviciu de la Universitate, sărind, au omorât mistreţul. Panica a fost mare. Un porc ca toţi porcii, Ba nu, mai de sol: Mistreţ,—nu ca ăia Cu râtu ’n gunoi,—■ De soarta lui crudă Adus din pădure, De-acolo de unde Mânca numai mare, Şi-a zis,—cum fusese Cuprins de ’ntristare— Că doar în cultură Găseşti alinare. Văzuse în slujbe Şi ’n lume la noi, Zicându-şi toţi una: ,,Estî porc, din gunoi“ Şi porcul la treabă, Şi porcul la sfadă... In astă cinstire Voia să se vadă. Şi-atunci, cum ziserăm: Pe bună dreptate, Porni să se ’nscrie ’n Universitate. Dar luptă nebună Se ’ncinse aci : Soldatul de gardă Cu puşca '1 opri. Săriră şi alţii Cu arme de foc, Spunându-î că n’are Acolo, ci loc. Şi sângele curse... Morala Nu-î dat unui porc Să aibă... statue De sculptorul Stork... Dălacoraplect. PRAFUL DE AUR sau UNCHIUL PĂCĂLIT — Eşti un derbectetî conrupt până tn măduva oaselor. Mi-aî mâncat până acum o mulţime de bani. Şi ţio spun verde: te desmoştenesc, scurt! — Dar unchiule...— Afară! nu maî merge nici un dar: ce crezi, că nu te cunosc ce fel de poamă mi-eşti?... Umbli să mă încurci cu vre-o nouă şmecherie, ai? Lasă, lasă, ştim noi cât îţî plăteşte pielea. Nu mai merge cu gogoşile verişcane ; nu maî merge! — Dacă n'o să mă laşi să vorbesc, n’o să pot spune nimic. — Eî bine, ce vrei? banî nu-ţî maî dau, m’aî înţeles. — Şi nici măgândesc să-ţî cer. — Cum? — Eî da, de azi înainte n’am să-ţi mai cer nici un ban, am venit numai să-mi iau adio dela d-ta, pentru că mâine plec. Am să fac un voiaj împrejurul lumeî. — Tu? — Se înțelege că eu. — Aşi fi curios cu ce, când tu n’aî nici frântă de para? — Asta e secretul meu. — Secretul tau! par’că noi nu cunoaştem şirul acesta de secrete : oi fi găsit vr’un prost şi l-ai pârlit cu ceva. 9 2 JAN. 1936 VESELIA V'perT, 8 inuarie 1910. — Nici asta, unchiule; şi află totodată că m’am schimbat cu totul şi că nu mai sunt acela de până acuma. — Ei aşi! Asta e mai boacănă; spuneam că turnul Colţei e tot acolo unde era maî nainte de-al dărâma, că Dâmboviţa curge în sus, iar peştii se prind fripţi gata, toate astea le-aş maî crede, dar că tu te-ai schimbat, asta nici odată; ce dracu, nu-mi cunosc eu arama. — Cum poftești, unchiule, eu n’am să te trag de mânecă ca să mă crezi; am venit după cum îțî spusei, să-mi iau adio dela d-ta. — Ei bine, mă, fără banî n'ai să ajungi nici până la Chitila. — Ți-am mai spus unchiule că de azi înainte n’am să te maî supăr cu nici un ban, mi-am format eu singur avere. — Dar de unde dracu, că doar n’oî fi spart vr’o bancă astă noapte! — A! unchiule, la ce te gândești. — Păi mă gândesc în tot felul: până mai erî erai sărac lipit și acum îmi spui că ai o avere; nu e de mirare? — D-ta nu știi proverbul. ,,Ce a- a duce ceasul n’aduce anul ? Asta așa e dar numai să dea D-zeu să fie așa,căcî m’aî minţit de atâtea ori, în cât mi-e frică să te mai cred chiar când mi-aî spune adevărul. — Ei unchiule, conform cu împrejurările, face omul ce poate, dacă era poate aceea ce vrea. — Toate bune, dar nu-mi spui şi mie cum ţi-a căzut averea pe cap tam-nesam. — E un secret care nu-mi aparţine şi deci nu pot să-l trădez. — Ce spuneam eu, tot vorba mea: ai spart vr’o bancă sau ai omorât pe cineva. — Ia taci, unchiule, nu mai glumi! Am eu aerul unui hoţ sau al unui asasin? — Bine mă, zic şi eu; lucru curat nu e, Doamne fereşte! — Ba e curat ca şi aurul al cărui secret de fabricaţie l-am descoperit eu!... — Ce tot cânţi tu acolo? Ai înebunit? Tu şi să descoper secretul aurului? — Pe onoarea mea! — Tot onoarea aia e cu care m’aî înşelat până acum. — D-ta lasă gluma unchiule, îţî vorbesc sincer şi aşi putea să-ţî pro- mbez ori când te voi, dar ce zor ai d-ta de toate acestea, nu te interesează câtuşi de puţin, adio unchiule. — Ia maî stai niţel, mă. — Nu pot, unchiule, trebue să plec cu trenul de 3 şi 45 şi nu mi-am pregătit nimic. — Şi că dă-le dracului de pregătiri că le-ai face—zici că ai putea să îmi arăți și mie această minune. — Ori când vei voi, acum însă mă grăbesc; adio unchiule. — Mii de draci! dar n’ai să stai odată? — Iată că stau; ce poftești? — Măi Costică! uită-te la mine. — Mă uit unchiule. — Mă, n’o fi o nouă șarlatanie aceea ce-mi spui? — A unchiule! dar d-ta mă insulţi pentru a treia oară, şi mă mir ce te interesează aşa de mult lucrul acesta? dacă nu dai nici un ban, n’ai dreptul la nici o socoteală. — Atunci arată-mi şi mie. — Nu se poate, unchiule.— Nu se poate? şi de ce mă rog? — De ce, de ce, pentru că nu se poate. Am cuvintele mele. — Ei bine, dar pentru unchiul tău. — Pe onoarea mea, îţi spui că mi-e peste putinţă. — Mă nu mai vorbi prostii; ştii eu ţinta ta; vrei să-ţi dai ceva ca să vorbeşti! Ei bine, vei avea 100 lei. — Ha, ha, ha, ha! Ştii că eşti nostim unchiule. — Ce râzi bre? O sută de franci nu se găseşte pe toate cărările. — Nu zic ba, dar lucrul acesta m’ar fi măgulit acum patru zile cînd n’aveam nici lescae, dar azi! — Așa e; atunci ce vrei? — Nu vreau nimic. — Atât maî bine fătul meu. Cu asta îmi probezi că sunt scumpul tau Luchin, nu este așa? — Mă maî întrebi. D-ta știi că eu am ținut întotdeauna... — La banii mei! O ştiţi... Uitasem să vă spun, că unchiul lui Costică era om de vreo 400.000 lei, dar foarte sgârcit, nu avea altă rudă decât pe Costică și cu toate acestea se ruga bietul tânăr câte o săptămână până ce scumpul unchiu se milostivea ai da câte o sută, două de franci. De rîndul acesta Costică avea nevoe de 2000 franci pe cari nu i-ar fi putut scoate niciodată cât ar fi trăit bătrânul, decât printr’o frumoasă păcăleală. Deci își formase un plan măreț— Ei aide Costică, arată-mi minunea. — Să mâncăm întâi unchiule. — Și după masă? — Voiu fi al d-tale. Nici odată nepotul nu mâncase așa de bine la unchiul său, care devenise de o bunătate exemplară. li Sunt amândouî într'o odae dosnică, în fața unui tuci pus pe niște pirostiî sub care ard lemne de stejar. Costică scoate din buzunar o cutie cu un praf gâlbuiu în care avusese grija a introduce dinainte 10 grame pilitură de aur. După ce turnă praful în ceaun începu să mestece cu un băț mic. Praful se descompuse și rămase în fundul ceaunului aurul topit pe care Costică îl răsturnă într’un pahar cu apă; în urmă îl scoate, ia o piatră neagră, face câteva sgârieturî pe ea şi toarnă apă tare; sgărieturile rămâne galbene, probă că e aur curat. Unchiul rămâne cu gura căscată. — Ei bine unchiule, te mai îndoeşti? — Mar« vasssmftet Şi âî aauUa Anniî, Costică? — 250, unchiule. — Cât aur ai putea să scoţi din ele.— Făcând socoteala câte 10 gr. la cutie, are să dea 1500 de dr. — Ştii ce Costică, vrei să facem un târg amândouă. — Cum unchiule? — Uite, tu pentru că ai meşteşugul în mână, poţi să faci alte 250 de cutii iar pe acestea gata să mi le vinzi mie cu câte 10 lei una. — Dar, unchiule. — Nici un dar; gândeşte-te că tot ţie are să-ţî rămâe. Aide dă cutiile şi să-ţi înumăr banii. — Bine, însă ce voia spune asociatului meu. — Când vrea omul găseşte, n’ai decât să faci altele la noapte. — A! iată o idee minunată. — Vra să zică, te învoeşti? — Ca să nu te refuz; dar pe onoarea mea, numai pentru d-ta fac lucrul acesta; să mă crezi. — Bine, îţi mulțumesc; du-te de le adu. — Aşa, sunt tocmai 250, ţine banii. •— Apropo! unchiule, uitasem ceva. — Ce ? — Când ai să fabrici aurul să nu care cumva să te gândeşti la „drac bălţat“ căci se strică farmecul. — Bine că mi-am spus; am să mă feresc. III Trecuse un an. Costică cheltuise banii și pentru că auzise că unchiul e bolnav râu, dânsul veni să-l vază. — Da bine, cum te găsesc, unchiule ? — Tu nu vezi? râu de tot nepoate! — Apropo! ce ai făcut cu aurul ? — Naiba să te ia! Bine măi nerodule, cine te-a pus pe tine să-mi pomenești de „drac bălțat“? eu care nici nu visam de dânsul. Cum voiam să fac aurul îmi venea în minte, şi nu puteam să-l gonesc cu nici un preţ- De supărare, uite, m’am îmbolnăvit; acuma însă pentru că ai venit tu, după ce m’oi face bine să îl fabricăm amândouă. Plagiat după G. Coşbuc Avea şi dânsul trei băeţi. Şi au plecat tus trei deodată Să fure. Of, sărmanul tată! Ce grije pe dânsul tu credeţi, Gând se gândea că-s răi sticleţii ! Te bat de nu mai poţi. Ş’aşa trecu la-n ziua ’ntreagă Şi fiii săi întârziaţi. Deci negreşit închişi erau ! Gândea ’ntristat bătrânul tată. Şi lacrămî mari vărsă gândind Că'n beci are să-î bată. Scria'n gazetă că s’au prins Pungaşi mulţime într'o seară, Că razia făcută iară La cel maî bun scop a ajuns Atunci bătrânul Tastă veste De grije iu pătruns. Ş'aşa veneau tot câte unul Pungaşi scăpaţi, bătuţi la toartă El le eşea la toţi în poartă Şi-î întreba de ştie vr'unul De fiii săi. Dar nici o veste, Nimic n’află bătrânul! Şal lui întârziam Plângând De grije Tu a* 6-’o î Pe*.« La secţie, sărmanul tată, Plecă nebun, muncit d’un gând. Ajuns, găseşte comisarul în secţie fumând. încet de tot a îndrăznit Şi’ntrând năuntru îl întreabă : — Ce-mi face Ciufu ? Mai de grăbi îi e de el, că-î maî pocit. — E'n beci, la Moşi maî eri vardisti. Furând a dovedit. O, bietul om! De când simţea Că Ciufu-î prins şi ’n beci băgat ! Dar când acuma a aflat 'Nainte negru doar vedea Acuma cel puţin bătrânul Asigurat era. — Blestem pe braţul tau curcani Şi tu ce-mi daşî această veste ? Dar Piţigoî pe unde este ? — E'n beci şi el! —O... Doamne, Doamne! — Dar Şuster ?—Tot acolo ’n beci Legat in pae doarme. El n’a mai zis nici un cuvânt Ş’apoi, cam ce putea să zică, Când însuşi lui îi era frică ? Căci nici el nu era vr’un sfânt Era un bătăuş ce alţii Cam rar ca dânsul sunt Cu pasul slab şi lăcrămând El a eşit gemând afară Şi întorcându’şî capul iară A blestemat aşa plângând : — Trăzneşte-î Doamne, să scapila De ei cât mai curând ! Şi bietul om, cum vă spusei Porni spre casă abătut, C11 gândul trist şi amărât Către copiii dragi ai săi, Zicând aşa din când in când : — Trei Doamne, şi toţi trei! Fetiţa Hazlie. — E lucru lesne; poţi fi fără grijă, am să-l fac eu tot. — Bravo, nepoate! După două luni unchiul a găsit de cuviinţă să se transporte în împărăţia cerurilor, lăsând pe scumpul lui nepot stăpân peste toată averea, iar cutiile cu faimosul praf de aur Costică le puse într’un dulap pentru a-și maî aduce aminte de farsa ce jucase unchiului sau. .Ionicu Vlădescu.