Viaţa Românească, 1949 (Anul 2, nr. 1-12)

1949 / nr. 12

20 BEN. CORLACIU neţărmurită, manifestată printr’o duioasă, ocrotitoare supunere. Totuşi un lucru nu se încumetase încă să-l facă. Să dărâme căsuţa din fund, pără­sită, înconjurată de bălării, în care crescuse Mihai Eminescu. Cu toate stăruinţele soţiei sale, mai rămăsese în el un licăr de respect pentru me­moria poetului, despre care citise în fugă prin cărţi în prima lui tinereţe, şi nu îndrăznea să-i facă Măriei pe plac. Maria încercase în câteva rânduri să angajeze nişte săteni, dar oamenii nici nu voiseră să audă de-o treabă ca asta. Rămăseseră surzi, la toate pro­misiunile şi ameninţările ei. Ţăranii din valea aceasta închisă de dealuri ca un căuş nu puteau descifra, fie tânăr, fie bătrân, cărţile pe lângă care dânsa trecuse prin şcoală. Pentru ei, litera cărţii era ca o taină profundă, pe care numai domnii cei mari se cuvenea s’o deslege. Ştiau însă cu toţii, că Mihai Eminescu plecase din părţile lor, din casa aceasta, pe care ea voia să o dea la pământ. Şi venise vestea demult, că feciorul cel mic al dumnealui căminarului Gheorghieş fusese om mare. « — Mai mare ca tăt », le spunea celor tineri Costache Gireadă, acela care nu mai îndrăznea nici să intre pe poartă, de teama cucoanei. « Scriitor de istorii şi cântice cu dor, măi flăcăi, dorul omului », întregea totdeauna şi prindea să le spună: « Ia ’n asculatţi voi la mine: Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ? Apoi se oprea, cu privirile duse departe, pe dealuri, ca și când ar fi as­cultat un svon pentru el răsărit în momentul acela. Nu şedea mult. Trăgăna mai departe, cu glasul lui moale, din viersuri, dar înainte de asta mai punea de la el câte-o vorbă: « — Auzît-aţi ? Aicea, pe deal, erau codri adânci şi conu Mihăiţă îndrăgea tare mult codrii. Acuş, nu mai sânt, că i-o vândut Igăsescu şi i-or tăiet. Da’ dumnealui, Mihăiţă, codrii aiştia, ai noştri, îi punea ’n ale lui. Io îl ştiu, că doară laolaltă purtam resbel cu şele broaşte din iaz, la vremea prun­ciei. Ia ’n auziţi... şi alte viersuri treceau de pe buzele lui în inima celor mai tineri. încă de copil, Costache Gireadă fusese păstor. Mihai Eminescu, copil şi rareori mai târziu, când se întorcea câteodată pentru scurt timp din peregrinările lui pe alte meleaguri, rătăcea zile întregi cu Costache şi cu Miron Prisăcaru, un bătrân mort demult la vremea aceasta. In asemenea hălăduiri, se născuse prietenia dintre poet şi Costache, pe atunci doar un ţânc priceput în capcane pentru prins paseri şi broaşte din iazul întins lângă sat. Mai trăia în zilele­ acelea şi Toader Bidău, cam de-un leat cu uncheșul Miron. Toader Bidău era păstor la ciurda dumnealui, căminarului.

Next