Viaţa Romînească, 1958 (Anul 11, nr. 1-6)

1958 / nr. 4

144 DUMITRU MICU genţelor raţiunii în măsura — şi numai în măsura — în care se întemeiază pe „docu­mente autentice“ (şi, în acest caz, apropie­rea de „logica naturii“, e tot una cu apro­pierea de adevărul obiectiv al vieţii) ; ori, documentele sînt indiferente, putînd fi su­plinite prea bine de ficţiune, şi atunci pre­tenţia de a construi potrivit unei „logici a naturii“ n-are sens. Dificultatea nu e, precum se vede, de a releva şubrezenia speculaţiilor idealiste cu­prinse în studiul din Jurnalul literar, ci mai curînd aceea de a descoperi „sîmbu­­rele raţional“ al citatului studiu. Celui ce a intuit spiritul operei lui George Căli­­nescu considerată în întregul ei, fondul re­zistent al ideilor din studiul Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică nu-i ră­­mîne tăinuit. Teoreticianul sceptic, propa­gator al agnosticismului în materie de re­constituire a trecutului, dovedeşte un zel exemplar, cînd e vorba de a întocmi bio­grafia unui scriitor, în adunarea documen­telor în stare să închege imaginea obiectiv veridică a personalităţii respective. Este oare Viaţa lui Mihai Eminescu o construc­ţie epică fantezistă? Da de unde! „Pre­zenta Viaţă a lui Mihai Eminescu — scria autorul în post-faţa ediţiei prime — nu este o „viaţă romanţată“, ci o biografie critică, alcătuită cu toată băgarea de sea­mă după toate izvoarele ce ne-au fost la îndemînă şi cu scopul de a strînge laolaltă ştirile aşa de risipite şi contradictorii. Ni­mic fictiv n-a intrat in ţesătura acestei cărţi..." (sublinierea îmi aparţine: D.M.) O dovadă suplimentară a metodei riguros ştiinţifice după care istoricul literar G. Că­­linescu înţelege să elaboreze o monografie este preocuparea constantă de a îmbogăţi necontenit cu noi date „viziunea“ asupra unui autor, viziune cristalizată în scrieri de mult intrate în conştiinţa publică. În cîteva numere consecutive din Contempo­ranul, G. Călinescu aduce, la Cronica opti­mistului, corectări de detaliu unor pasaje din Viaţa lui Mihai Eminescu, corectări sugerate de descoperirea unor noi docu­mente. In Studii şi cercetări de istorie lite­rară şi folclor putem consulta, pe lîngă ex­celentele (din punct de vedere documentar şi nu numai documentar) monografii con­sacrate lui N. Filimon şi Gr. Alexandrescu, capitole substanţial îmbunătăţite dintr-o nouă versiune a Operei lui M. Eminescu. Tot din revista Institutului de istorie lite­rară şi folclor aflăm de existenţa unui ma­nuscris al Istoriei literaturii române, ediţie nouă, revăzută. O asemenea muncă ciclo­pică destinată a făuri o viziune istorică subiectivă care să suporte confruntarea cu documentele ce înfăţişează virtual imagi­nea realităţii obiective nu e deloc a unui agnostic. G. Călinescu e un istoric şi critic literar pentru care lumea exterioară, vreau să spun realitatea obiectivă a scriitorilor şi a operei lor, există. Nu se poate face aceeaşi constatare cu privire la E. Lovi­­nescu, cu toate că acesta, în oroarea lui de idei generale, nu şi-a ridicat solipsismul (căci solipsism e impresionismul său, cînd e dus la limită) la rangul de principiu filo­sofic. Atît de ascuţită este preocuparea prof. Gh. Călinescu pentru prezentarea fap­telor din trecut în lumina adevărului obiec­tiv încît nu tolerează intervenţia arbitrară a fanteziei, nu numai în istorie (chiar în studiul din Jurnalul literar e condamnată „literaturizarea istoriei“), dar nici chiar în operele de ficţiune. Lovinescu, spre exem­plu, e sancţionat drastic, şi în articolele din Viaţa Romînească, şi în Istoria lite­raturii române, pentru vina de a-l fi pus pe Eminescu, în Mite şi Bălăuca, să ple­deze în favoarea unor teze care sunt ale criticului, precum „diferenţierea“. Un ade­vărat torent de lavă prăvăleşte G. Căli­nescu peste amfitrionul Sburătorului care şi-a permis să născocească un manuscris eminescian, în care poetul formulează teza... „mutaţiei valorilor estetice“. E oare G. Călinescu, antilovinescianul, acelaşi cu G. Călinescu din Jurnalul literar nr. 1, 1947, care consideră că istoricul „inven­tează“ ? Oricît ar părea faptul acesta paradoxal, contradicţia între atitudinea prof. Căli­nescu — teoretician al istoriei — şi acelaşi prof. Călinescu, ca istoric şi critic literar, nu e atît de izbitoare cum se relevă la

Next