Viaţa Românească, 1975 (Anul 28, nr. 1-12)
1975 / nr. 1
e substanţa impalpabilă a inefabilului poetic. Adevăratul poet naţional mi se parea fi un mare strateg al limbii : el dispune vocabulele rostirii străbune asemenea unei oştiri, poartă o suită de războaiecu propria lor greutate pînă la limita transparenţei şi a zborului, pentru a ajunge să cucerească în numele poporului său un teritoriu spiritual pe care nimeni şi nimic nu i-l mai poate răpi sau mutila. Poetul naţional citeşte semnele timpului, nu în numele său propriu,ci în numele neamului care l-a născut. Fiecare popor are un Hugo inflexibil care-l ridiculizează pe Napoleon cel Mic, un Whitman care proclamă ca tunetul : Democraţie, ma femme !, un Puşkin care-i cîntă pe Decembrişti, un Hölderlin care proiectează idealurile naţionale într-o Eladă mitică. Nimeni n-a văzut mai limpede, n-a trăit mai intens, n-a slăvit mai patetic decit Eminescu patria eternă, cea de dedesubt, aceea care este inextricabil una cu tărâmul numelor noastre, singura în numele căreia lauda neţărmurită şi blestemul teribil se împletesc, fără încetare justificate. Cine a opus mai pregnant decit el sublima galerie de figuri voievodale, din zarea frumoasă a Legendei ori din pragurile însîngeraite ale Istoriei, zoologiei inferioare de politicieni bastarzi ai timpului, reclamînd cu glas justiţiar răsplata cuvenită fiecăruia ? Cine a despărţit cu o sabie mai necruţătoare decit a lui între eroism şi politicianism, regăsind cadenţele elevate ale vechilor ditirambi pentru a proslăvi şi inventînd ritmurile grindinoase, pentru a denunţa şi veşteji ? Ca toţi poeţii naţionali, Eminescu ţine intr-un fel de ordinea Naturii: el este un element primordial al cosmosului românesc, alături de apă şi foc, amante şi mare, răsărit şi apus. Cine pătrunde în laboratorul său intim de creaţie n-are nici o ‘Clipă impresia căpoetul caută sau experimentează, nu : el îşi croieşte drum imperturbabil, îşi găseşte şi adîinceşte vadul propriu şi atinge limanul visat. Viaţa sa însăşi, dincolo de mărunţişurile şi vicisitudinile ei, devine un fel de viaţă model , ceea ce, prin suferinţă şi devotament, a ştiut să facă din ea — iată exemplul moral de neîntrecut, acela care transfigurează clipa de iubire şi anii de nebunie. Emininescu a atins acele limite la care glasul îngheaţă şi fiinţa omenească se sfarmă, — şi a izbutit să se dea glas şi fiinţă nepieritoare. Nu cunosc, în nici o altă shimbă de pe pămînt, versuri mai cutremurătoare, mai pline de cumplita experienţă a limitelor, decît aceste terţinescrise în pragul pierderii conştiinţei : Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri Cu mîna mea în van pe liră lunec ; Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec ! Un mare poet naţional creează sentimentul timpului ciclic. Actualitatea lui izvorăşte din conştiinţa, mereu înnoită, de a trăi adevărurile sale ca adevăruri neclintite ale fiinţei spirituale căreia-i aparţine. Prezentul lui invadează fagurii prezentului meu, şi , iată , la 15 ianuarie 1975, Mihai Emillnescu se naşte pentru cea de a 125-a oară, şi se va naşte mereu, an de an, ca o formă inalterabilă a demnităţii noastre. ŞTEFAN AUG. DOINAŞ