Viața Studențească, aprilie-iunie 1970 (Anul 15, nr. 13-25)
1970-04-01 / nr. 13
ivitul nations! tei ÉDigjitisli H * » *>" > ? <:#■?$& $&mt mt & mi%gk í> «äj ^*r* KiNi« S&rs« *S3S*$ ;& «*■ $*■& «Ä* Sssfsaâl te»șM»' # tmrnm's** ^-Bjsä &bs«« Ä&&“*. & s««iteä t&H *äA éafe«*# á> fe > MAI MÚLT DECIT JOCURI! începe peste cîteva zile Festivalul național al artei studențești, competiție artistică de anvergură nu numai prin impunătoarea tradiție pe care vine s-o consfințească încă o dată, cît și prin impresionanta sa desfășurare de forțe, de talente ale studențimii noastre Situîndu-se la confluența,unui exemplar colocviu filosofic la scară națională și o apropiată decadă a sintezelor cercetării mințifice studențești din fiecare institut, estivalul, prin modul său specific de manifestare a virtuților creatoare studențești, dă tabloului spiritualității universitare culorile și tonurile vii, care să pună deopotrivă în valoare inteligenta temerară și sensibilitatea inefabilă ale acestui tumult de tinerețe care este studențimea noastră. Amploarea acestui festival se poate întrevedea și din faptul că pentru faza lui finală au fost selecționați cca. 2 000 de artiști-studenți, adică a cincea parte din numărul total. Ceea ce înseamnă că 1 din 10 studenți e adept al muzeu 6în afara orelor de studiu, în acest număr nesocotindu-i pe studenții instituțiilor artistice de profil care prin întreaga lor pregătire se dedică artei. Cîteva dintre edițiile pe centre ale acestui festival, în mod deosebit cele de la Cluj și București, cu toate neîmplinirile lor, „repedele noastre ochiri" în programele unor formații și instituții ar-Niculae STOIAN (Continuare în pag. 2) (Continuare in pagina 10) UN MESAJ PENTRU ÎNȚELEGEREA ROSTULUI MATEMATICII Acad. GRIGORE C. MOISIL profesor la Universitatea din București Suntem convinși că academicianul GRIGORE C. MOISIL nu mai trebuie prezentat cititorului nostru. Nici chiar celui din liceu. Căci la sfîrșitul unei conferințe — făcînd probabil indirect aluzie la lipsa întrebărilor din partea auditoriului — distinsul profesor mărunea că, de curind, la o întîlnire cu niște elevi de liceu, i s-au pus întrebări trei ore. Tocmai această conferință — ținută de curând la Casa universitarilor din București, în cadrul unui ciclu intitulat „Modernizarea învățămintului superior“ — v o prezentăm aproape in întregime, transcrisă fidel de pe banda de magnetofon a reporterului nostru. Din ceea ce magistrul a expus liber în fața unui auditoriu format din cîteva sute de cadre didactice și studenți, pe tema „Caracterul interdisciplinar al cercetării moderne“, triumfă ideea universalității matematicii în știința secolului nostru. Iar ca un corolar, sarcinile ce stau în fața învățământului nostru superior. Este pentru mine întotdeauna o mare bucurie să vorbesc cu colegii mei despre problemele care interesează învățământul. Pe vremea cînd eram eu tînăr, cineva știa, să zic așa, pe ce lume se află. Era profesor de geometrie. El învățase geometria și urma să predea aceeași geometrie, evident ameliorată cu cercetările mai noi, cu puncte de vedere mai noi. Deși erau profesori de matematică la facultatea noastră, care nu-și repetau niciodată cursul exact cum îl mai făcuseră altădată, totuși făceau cam aceleași lucruri. Astăzi, progresul științelor este atît de rapid încît orice om trebuie să sufere cîteva „șocuri“, în timpul evoluției sale de profesor trebuind să-și schimbe cursul destul de „cu totul“. Dacă mă uit, de exemplu, la ce se învață acum la Facultatea de matematică — și mă uit la ea pentru că îmi este mai ușor — e fără îndoială că lucrurile n-au decît legături extrem de vagi — nu zic nici o legătură — cu ce învățam noi. Lucrurile sînt schimbate așa de mult încît, cînd vin să studieze pentru doctorat oameni mai tineri, evident știu ce-au învățat. Dar dacă sunt tot tineri, dar au terminat facultatea acum zece ani de zile, atunci primul lucru pe care trebuie să învăț să-l facă este să-și refacă cultura cu care au rămas în urmă în acești zece ani — dacă nu au făcut-o ei înșiși. Starea aceasta e datorată unui progres extrem de rapid al științei în a doua jumătate a secolului nostru. Și dacă ne gîndim la tehnică, atunci progresul e încă și mai rapid. Acum cîteva zile, cineva mi-a cerut să stăm de vorbă în vederea unei expuneri la televiziune asupra unei probleme — aceea a șocului absolventului facultății cînd intră în meserie. Se pare că el suferă un anume șoc cînd vine în contact cu aplicarea în practică a celor învățate în școală. Și lucrul acesta probabil că se mai întîmplă — nu știu dacă a fost studiat — cam la 8—10 ani după ce s-a învățat cu meseria. Fiindcă în meseriile obișnuite de inginer tehnologiile se schimbă cam o dată la zece ani. Deci, dacă faceți socoteala, cel care a învățat bine și a știut lucrurile bine la 25 de ani, cînd a terminat Politehnica. zece ani mai tîrziu — adică la 35 de ani — trebuie pensionat. Aceasta este situația reală. Ea corespunde unei realități de care directorii de întreprindere trebuie să-și dea seama. Pentru că trebuie ca o parte din timpul plătit de întreprindere celui care lucrează acolo să fie dedicat modernizării lui. Eu am trimis la un moment dat pe un tînăr de la Centrul de calcul al Universității, să învețe pe calculatorul existent la Timișoara fiindcă era, în acea perioadă, mai bun. Și dorința mea era de a trimite pe toți cei de la Centrul de calcul să învețe pe toate calculatoarele care erau în țară. Iar contabilul Universității mi-a trimis o hirtie, pe care îmi pare rău că n-am putut s-o pun la dosarul meu, fiindcă a trebuit să facă parte din dosarul centrului. Eu am un dosar A. Dosarul A este dosarul absurdităților. în ea scria: „Fiindcă tovarășul „cutare“ se duce la Timișoara să învețe cum să lucreze la calculatorul MECIPT-1, aceasta o face în avantajul lui și, deci, Universitatea nu poate să-i plătească nici drumul și nici întreținerea acolo“. Eu nu știu dacă acesta era un caz izolat. Cred că directorii aproape tuturor întreprinderilor, cînd își trimit inginerii sau economiștii în altă parte să studieze, cred că acesta este un timp cînd ei profită și uită că acesta este de fapt un timp din care cea dinții care profită e întreprinderea. Fiindcă altfel riscă sau să plătească pensie tuturor celor care au împlinit 35 de ani sau să întrebuințeze — ceea ce e mult mai scump — oameni care nu mai sînt Această școală continuă informați. trebuie s-o avem în vedere în toate acțiunile noastre de învățămînt. Școala nu se termină, ci se continuă. Mai am încă ceva de băgat de seamă și cu aceasta mă apropii mai mult de problema pe care vreau s-o abordez. Cînd eram student, toată facultatea încăpea într-un local. Toate științele astea — matematică, fizică, filosofie, istorie — se făceau în localul în care este acum Chimia-Fizică. Și atuncea, dacă întîrziam la un curs la care dădeam examen, intram alături, la un curs la care nu dădeam examen. Și mă învățasem să urmez mai ales cursurile la care nu dădeam examen fiindcă celelalte tot trebuia să le învăț pentru examen. Și în timpul ăsta am urmat cursurile lui Iorga, de exemplu, care erau deosebit de frumoase, de încălzitoare, de energizante. Și am urmat cursuri de filosofie. Unele le înțelegeam, altele mai puțin. Am urmat și cursuri de sociologie , cursul lui Mihail Dragomirescu care avea loc în marea marea aulă a Fundației. Urmam și cursul de Istoria artelor. Nu zic că la toate