Viața Studențească, aprilie-iunie 1970 (Anul 15, nr. 13-25)
1970-04-08 / nr. 14
mm moderna si cerințele PREGĂTIRII UNIVERSITARE MIRCEA MALIJA ministrul Invățămintului In timpul Colocviului național studențesc de filosofie, în care am urmărit cu atenție și satisfacție intervențiile pline de substanță ale vorbitorilor, mi-au venit în minte două idei asupra cărora mă voi opri. Vreau să vă comentez pe scurt următoarea propoziție: Trăsăturile gîndirii moderne confirmă concepția materialist-dialectică. Nimeni nu se mai iește că gîndirea nu mai îndoește aceeași de la secol la secol, în ciuda faptului că logica lui Aristotel este neschimbată. Astfel gîndea un om în secolul trecut, încadrat în viziunea mecanicistă a vremii, și în alte tipare se desfășoară judecata zilelor noastre ce beneficiază de tot ceea ce s-a achiziționat intelectualicește între timp. Schimbările acestea au făcut ca un număr de trăsături fundamentale să fie puse în evidență și le recunosc și în prezenta dezbatere. în primul rind, gîndirea modernă este o gîndire practică. Ea refuză, prin exigențele și demersurile sale majore, gratuitatea, în zilele noastre, fie că este vorba de cercetarea științifică, fie că este vorba de activitatea socială, privirea este îndreptată spre scop. Toată filosofia lui Marx a fost consacrată acțiunii. Este unul din motivele pentru care concepția materialist-dialectică este o filosofie extrem de actuală. Am văzut și chipuri de gîndire care nu sunt practice. Sunt de o subtilitate impresionantă: în samkhya, una din principalele ramuri ale gîndirii hinduse, există cîțiva zeci de termeni nuanțați pentru un singur cuvînt al vocabularului nostru filosofic. Nici un exercițiu verbal al nostru nu poate să ajungă la nivelul subtilității gîndirii tradiționale indiene și totuși el nu este în măsură să îndepărteze povara grelelor probleme economice. Există societăți care au făcut mai puține explorări speculative, dar s-au gîndit la practică, la acțiunea palpabilă, realizatoare și sînt înfloritoare din punct de vedere industrial. Am admirat nu o dată randamentul și eficacitatea gîndirii practice și am văzut-o în acțiune. Cultura noastră tradițională nu este lipsită de prejudecăți. Acestea le corectăm prin gîn(Continuare în pag. a 10-a) : FREATTVRUL ELEMENTE PENTRU UN TEATRU STUDENȚESC Odată cu aplauzele prelungi care, duminică seara, la Brașov, au salutat pe cei laureați, aplaudăm la închiderea Festivalului teatrelor dramatice și de poezie izbînda dragostei și dăruirii în artă, proprie pentru întreagă această prestigioasă manifestare organizată de Consiliul U.R.S.R. Dezbatere public despre teatru cu poezie, festivalul a resnipirat atmosfera optimismului și curajului tineresc, a relevat drept trăsătură definitorie angajarea teatrului studențesc în problemele majore ale contemporaneității. Repertoriul său vast — care, pornind de la poezia de dragoste a lumii, trece prin realitatea diversă a existenței, ajungînd să se ancoreze în mod firesc în problematica de stringență ac(Continuare în pag. a 7-a) BARBU BOCU (U.A.P. Cluj, anul III) — „Viutoasele“ — Premiul I „Avem îndrăzneala și mîndria, dublată (?!) de modestia necesară...“ (oare?) Pledoaria din „preambulul“ nostru precedent, pentru veritabilul act de cultură și artă studențească, primește indirect o replică din partea unui grup de studenți craioveni, pentru că direct aceasta e adresată colaboratoarei noastre Monica Zvîrjinschi, autoarea unui sondaj de opinie în cartierul universitar din „Cetatea Băniei", apărut în „Viața studențească“ din 18 martie sub titlul „Vom regreta oare timpul liber irosit în anii studenției ?". În ce constă „critica nedreaptă“, cum califică preopinenții săi craioveni ? In aceea oră, pornind de la un sondaj similar —întreprins de revistă în același centru universitar în urmă cu 3 ani și soldat cu concluzii de loc măgulitoare — colaboratoarea noastră, ea însăși studentă și pe deasupra olteancă, semnalează absența masivă a studenților craioveni de la manifestările unor prestigioase instituții cultural-artistice cum sunt Teatrul și Filarmonica, precum și o anumită unilateralitate în frecventarea manifestărilor artistice ale casei de cultură, mai exact apetitul excesiv pentru dans în dauna altor activități de conținut. Nici încercarea autoarei respectivului sondaj de a purta un dialog pe această temă cu colegii săi craioveni nu a dat cine știe ce rezultate, majoritatea interlocutorilor fie eschivîndu-se de la discuție, fie luînd-o peste picior cu motivări de genul „nu merge la teatru fiindcă se distrează acasă cu nevasta și copiii”. Fără a generaliza sentențios, lăsînd Io latitudinea organelor locale și în primul rînd a Consiliului U.R.S. Craiova să tragă concluziile pe care le crede de cuviință, autoarea se întreabă dacă nu cumva cei care beneficiază astăzi de posibilitatea de a învăța într-un mare centru de cultură nu vor regreta timpul liber irosit în anii studenției. Acuitatea cu care a fost abordată problema reflectă implicit necesitatea imperioasă exprimată în dezbaterile recentei Plenare a C.C. al U.T.C. privind intensificarea activității cultural-artistice a tuturor organizațiilor de tineret, în mod nemijlocit și a asociațiilor, în vederea dezvoltării armonioase a personalității fiecărui tînăr, cu atît mai mult a studentului — viitor specialist. Una din căile importante o constituie tocmai fructificarea din plin a posibilităților largi pe care societatea noastră socialistă, instituțiile sale de cultură le oferă pentru îmbogățirea vieții spirituale a tineretului. Opinia colaboratoarei noastre era exprimată la modul urban și academic, fără insinuări sau jigniri, chiar dacă reproșurile sale, colegiale clar drepte, puteau să nască amărăciuni la unul sau altul dintre studenții craioveni. Ne așteptam, însă, cum e și normal, la un răspuns serios și responsabil, bine chibzuit din partea Consiliului U.R.S. al Universității, chiar dacă acest răspuns, cu argumente și date rezultate dintr-o temeinică analiză a stărilor de lucruri vizate, ar fi infirmat total opiniile colaboratoarei noastre. (Continuare în pag. a 2-a) Niculae STOIAN Deferențe simulate și stimulate Aș zice ce șetomania definește un viciu de conștiință. Și i-aș găsi, din păcate, multe echivalențe concrete și în lumea studențească. Acei cîțiva la care mă refer, înainte de a căpăta o muncă de răspundere in asociația studențească din facultatea sau institutul lor, se dovediseră, în general, băieți „simpatici“, deschiși, pasionați. Erau de altfel atributele inerente alegerii lor. După alegere, prin nu știu ce metamorfoză subită, unii dintre ei au devenit mai reci, distanți, cu o alură de „șefi“, care mai tot timpul „trasează sarcini“, stau în prezidii, semnează și soluționează prin intermediari. Să fie clar accepția în care folosim aici cuvîntul „șef“ — aceeași pe care i-o dau cei amintiți mai sus — nu se intersectează nicăieri cu sfera semantică a cuvintelor „șef" și „conducător". Și o să reiau demonstrația prin două exemple, situate în antiteză : prima , într o revistă studențeascâ de institut un activist publica la începutul anului universitar un ,,salut“ către studențimea orașului, pe un ton pe care mi-aș permite să-l consider emfatic; secundo, am asistat la ședința unui consiliu de asociație din alt centru universitar unde președintele discuta de la egal la egal cu membrii consiliului, cald, într-un cuvînt — ..studențește". Mi a fost limpede diferența dintre ..șef“ și „conducător“... Or, în studenție — care este, prin excelență, o vîrstă a echității, a colegialității depline — nu trebuie să fie admise asemenea diferențieri. Intr-o înșiruire sumară a altor ,,prerogative" pe care și le asumă „șefii“ aș putea cita : însușirea unor bilete pentru taberele de odihnă sau pasarea lor către „amici", formarea în aceste tabere a unui „cerc personal", din care nu lipsesc grațioasele admiratoare, tratarea colegilor și uneori chiar a cadrelor didactice cu o superioritate arogantă etc. etc. Poate însemnările lapidare prin care am căutat să creionez meteahna ce se numește cu un termen consacrat „șefomanie" sunt insuficiente. In orice caz, discuția se poate amplifica, trebuie să se amplifice, să se transforme într-un dialog la care sîntem solicitați cu toții. Și nu trebuie incriminată numai forma în care apare, ci și mentalitatea colectivității care permite devierea adevăratei noțiuni de „conducător studențesc". Studenția — un mediu de formare a caracterelor, asociația studențească — un mediu de formare a cadrelor, nu trebuie să lase loc pentru apariția unor fenomene de exacerbare viciată a conștiinței. Chiar verbul „a conduce“ traduce cu totul altceva decât „a dispune” și „a comanda" I. D. F.