Viața Studențească, ianuarie-martie 1975 (Anul 20, nr. 1-12)

1975-01-29 / nr. 4

Un Eminescu al generației tinere — Spuneți-mi, vă rog, ZOE DUMI­­TRESCU-BUȘULENGA, ce pregătește „Institutul de istorie și teorie literară -G. Călinescu»“ pentru cea de-a 125-a aniversare a nașterii lui Eminescu ? — S-a organizat pe 21 ianuarie o se­siune festivă Mihai Eminescu. Partici­pă nu numai cercetători de la institut, dar și profesori de la Universitate, cri­tici literari și teoreticieni, ci­ și perso­nalități din presă. Cred că este bine să concentrăm astfel contribuții diverse. Discuțiile vor fi, sper, și ele reușite. — Aniversările acestea rotunde au parcă în ele totdeauna ceva impozant. Se citește mai mult Eminescu, acum, cu acest 125 ? Se scrie mai inspirat despre el ? — Ca și nu, în orice caz, mie de exemplu, mi s-au cerut pînă acum vreo 8 articole, și mai mult de jumă­tate din ele pe aceeași idee : univer­salitatea lui Eminescu. Se scrie prea general despre Eminescu, cînd de fapt ne lipsesc analizele. A­­par cărți bune, nu pot spune că nu, cartea lui Edgar Papu, de exem­plu, a lui Negoițescu și apoi cea a lui George Muntean­u, dar pe lingă ele, multe și multe lucruri generale, ne­atractive. De aceea tineretul are o ima­gine incompletă despre Eminescu. Mulți îl văd pe Eminescu acela romantic, a­­parținînd unei culturi depășite. Or, nu e drept să fie așa. Pentru că noi nu-l citim pe Eminescu ca pe un reprezen­tant temporal al unei epoci, ci ca pe un etern contemporan al nostru. — Țineți de mai mulți ani un curs special despre Eminescu. Cum îl citesc Studenții dumneavoastră ? — Eu le fac cît mai multe analize. Apoi îi învăț să fie supli în gîndire și în interpretare, să-și aleagă metodele de la caz la caz. Sunt în general stu­denți deștepți, informați, știu să ope­reze cu toate tehnicile moderne de cer­cetare. Dar studentul îmi vine cu me­tode gen „la nouvelle critique“, fără să-l preocupe descifrarea elementară a sensurilor unei poezii. Or, citirea poe­ziei încă mai rămîne o descifrare. Așa că îl învăț să aplice o analiză fone­­matică la sonetul al III-lea, de exem­plu, îi demonstrez că la Odă (în metru antic) analiza fonematică nu mai este relevantă. Acolo cuvintele stau în individualitatea lor, fiecare cuvînt este un univers, iar versul nu mai curge. Dar la „Povestea codrului“ e necesară o analiză plurală de sensuri. Eminescu este inepuizabil, citești acele prime versuri din sonetul al III-lea și ești uluit cît de sugestiv este melosul, ca un descîntec magic. „Cînd însuși gla­sul gîndurilor tace, / Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii —“. Nicăieri atîtea „î“-uri îngînate, lungi, nu ar fi dat poezie, ca la Eminescu și ca în limba română, îți spun eu, limba română este o limbă de aur, îi citești pe Emi­nescu sau pe Voiculescu și te con­vingi. „Peste vîrfuri“ este o poezie ex­clusiv a limbii române. — li citești uneori pe Eminescu, să zicem intr-un stadiu esențial al vieții tare de cititor, și rămii uimit ci­ de multe lucruri de fapt ți-au scăpat. Nu legitimează oare aceasta efortul mo­dern de cercetare ? — întocmai. Important este ca fie­care epocă să-și creeze o imagine pro­prie despre Eminescu. Polisemia ope­rei mari tocmai în asta rezidă. De aceea aș spune că ne sunt necesare stu­diile tinerilor, interpretările lor. Căli­­nescu a fost un interpret genial, dar pentru anii 1940, în anul 1975 Călines­­cu nu ne mai poate da imaginea de acum a lui Eminescu. Dacă ne bizuim numai pe ce s-a scris deja, ne înstrăi­năm de Eminescu. Și rău ne facem nouă, nu lui, căci Eminescu este acum într-un loc foarte înalt, în noosferă, acolo unde se decide cultura unui po­por. Sunt atîtea șanse, pentru fiecare generație, de a-l prelua pe Eminescu, îl accepți și i te supui epigonic, sau îl accepți și nu i te supui — cazul lui Blaga, de exemplu, care nu s-a supus lui Eminescu, deși Eminescu trăiește in Blaga pînă la nivelul atomilor. — Dar cum se supune acestui mit marea masă a cititorilor ? — Poetul a intrat în gustul comun, iar acesta este un lucru pe cît de bun, pe atît de riscant. Ne obișnuim să luăm valoarea sacră a poetului și să o lai­cizăm. De aici și părerea comună că Eminescu este pentru noi, românii, un poet cunoscut. De aici și inerția, con­venționalismul multor interpretări. Nu mai spun cît de mult ar trebui revizui­te metodele prin care este predat în școală. Trebuie să facem analize, mul­te analize, și să scăpăm de teroarea acelor tematici care se constituie ca­pitole de lecții. Iar cînd facem com­­paratism să mergem pînă la capăt. Iată, de exemplu, am pus în paralel pe tablă, la curs, „Povestea codrului“ și o poezie din Heine, cu care seamănă foarte mult. Dar numai la Eminescu găsim acea fantastică regresie spre co­pilărie și spre natură, dublate însă și de o intrare în somn, în oniric. To­posul natural și toposul magic se în­trepătrund cu nebănuite valențe su­gestive. Comparat la aceste nivele cu Heine, acesta din urmă rămîne un epic și un redundant simplist.­­ Este deci timpul să înnoim unel­tele noastre critice dacă vrem să avem imaginea de azi a marelui poet ? — Este mai ales timpul să le apli­căm, dacă tot am început să ne fami­liarizăm cu ele. Studenților tocmai asta le spun ; orice metodă critică neaplica­tă la o mare valoare este nulă. Se a­­junge astfel și la un automatism al terminologiei, la o autarhie inutilă. Eu mă străduiesc să îi învăț și folosirea moderată a noului limbaj critic, care nu trebuie să devină un cod, un lim­baj cu arie restrînsă de comunicare. S-ar ajunge astfel la un nou anecdo­­tism, așa cum există încă, din păca­te, celălalt anecdotism, al biografiei și istoriei literare. Da, mai există istorici literari care colecționează numai do­cumente de infimă importanță pentru cunoașterea lui Eminescu. Despre u­­nul din aceștia, Călinescu zicea că nu face altceva decît să adune biletele de tramvai ale lui Eminescu. La ce ne folosesc aceste așa-zise documente, cînd vedem că tineretul dorește ima­ginea nouă, convingătoare a geniului. Vehiculăm expresii de o ilustră plati­tudine, dar reușim mult mai puțin să conturăm imaginea pe care acest ti­neret o caută. Cred că receptarea unui poet trece prin trei faze, așa cum tre­ce și creația sa. Există o fază de tine­rețe, proaspătă, haotică încă, apoi ima­ginea maturității, cînd se sedimentează direcțiile principale ale urmată de ultima fază a concluziilor, senectuții. Trebuie să-l scoatem pe Eminescu din această fază a senectuții, unde l-am lă­sat, pentru că Eminescu a intrat de fapt între cei eterni alături de Dante și Shakespeare. Am bănuit și înainte noi că Eminescu este universal, dar argumentam pe alte temeiuri. S-ar putea ca el să fi devenit universal, uriaș, abia acum în urmă. Iar dacă știm asta, și putem dovedi, atunci să-l merităm pe acest mare poet al nostru și să ni-l apropiem. A consemnat D. Flaviu Prof. dr. ALEXANDRU BĂLĂCI Em­inescu în lume Eminescu a fost recepționat cu în­­tîrziere pe plan universal, chiar dacă după moartea sa au apărut o serie de antologii. Deși la ora actuală el este prezent în majoritatea istoriilor de li­teraturi universale și a marilor anto­logii europene, consider că nu-i receptat încă la valoarea lui unică, de voce a universului românesc, de fibră esențială a poeziei noastre. In ordine cronologică, se poate aminti Antologia poeziei de dragoste a lui Antonio Ca­nini, apărută în 1887. De asemenea, a existat o versiune în limba franceză Quelques poémes în 1892, reluată în 1921. Tot în limba franceză a apărut în 1958, la Paris, un volum îngrijit de cunoscutul poet român Mihail Steria­­de. Mihai Eminescu destin roumain, voix universelle. Traducerea lui Emi­nescu în limba germană a cunoscut peste 20 de tentative și prima a în­ceput cu Emil Grigorovitza, care i-a tradus cîteva poeme în 1892, ediție re­editată la Berlin în 1901. Au existat, apoi, două ediții succesive apărute în 1903 și respectiv 1923, sub îngrijirea lui Maximillian Schroff. Peste 80 de poe­zii au apărut în versiune germană în 1937, la Leipzig, traduse de Konrad Richter, iar în 1958 a apărut la E.S.P.L.A. o ediție a lui Alfred Margul Sperber, reeditată și la Viena, cu o prefață de Tudor Arghezi: în limba italiană, se cunoaște o pri­mă traducere a lui Ramiro Ortiz, din 1927, de la Florența , alta de Umberto Ciand­ollo, în 1948, la Modena. In 1961, la Milano, a apărut o amplă antologie a poeziei române, îngrijită de Mario de Micheli și Dragoș Vrînceanu, iar la Torino, în 1966, Mario Ruf­fini a sem­nat o ediție bibliofilă a poeziei erotice eminesciene, cu text bilingv. Un mare număr de traduceri, peste 50, se pot înregistra în limba maghiară, în care a apărut o antologie semnată de un colectiv la Budapesta, în 1947, iar 20 de ani mai tîrziu Editura Europa din Budapesta a scos o ediție Eminescu de opere alese, în care, pe lîngă poezii sînt cuprinse și unele proze foarte cu­noscute. Poeți de renume universal, ca Ahmatova, Leonidze Aseev și Rîlski, au tradus pe Eminescu în limba rusă și trebuie spus că există pînă acum 13 volume din opera eminesciană în a­­ceastă limbă. O altă fiică a idiomului latin, spa­niola, a făcut încercări îndrăznețe de receptare fidelă a poeziei eminescie­ne. în 1958, a apărut la Buenos Aires, o antologie de poezii semnate de bine­cunoscutul cuplu Maria Tereza Leon și Rafael Alberti. Poezias. Interesantă este receptarea lui Emi­nescu în limba engleză și cred că pu­țini știu că în 1930, la Londra, a apă­rut o traducere semnată de Silvia Pankhurst, Poems of Mihail Eminescu, prefațată de însuși Bernard Shaw. Desigur că se pot aminti numeroa­se tentative în ultima vreme de tradu­cere a lui Eminescu în diverse limbi : japoneză, suedeză, arabă, greacă. To­tuși, nu se poate trece cu vederea con­tribuția unor exegeți prestigioși pentru înțelegerea și descifrarea universului eminescian plin de simboluri și atît de fascinant. Istoricii și criticii italieni, ca și cei francezi, ocupă primele locuri în aceste meritorii încercări. Carlo Ta­­gliavini și Gino Lupi, precum și Roza del Conte, cu a sa celebră carte, Mi­hail Eminescu o dell’ Assoluto, au des­coperit sensuri noi ale universului emi­nescian. Roza del Conte și-a construit întreaga lucrare pe relația existenței temporare și a eternității în universul eminescian, demonstrînd că poezia sa nu este numai o sinteză fericită a ro­mantismului european tîrziu, ci și probă de arhaicitate a poeziei româ­­­nești, în cadrul seminarului condus de autoare, apare în limba italiană și un periodic care poartă numele marelui poet român. Cartea regretatului profesor László Găldi, Stilul poetic al lui Mihail Emi­nescu, se poate înscrie și ea în această serie de eforturi ale unor istorici critici literari străini, pentru cunoaș­șt­terea aprofundată a celui mai mare poet român, ultimul mare reprezen­tant al romantismului european. Conf. dr. GEORGE MUNTEANU De ce scriu despre Em­inescu Nu agreez interviurile și alte aseme­nea forme de confesiune. Și totuși, a­­dresîndu-mi-se întrebarea de mai sus de către foști eminenți studenți de-ai mei, prin intermediul revistei „Viața studențească“ — cum aș putea să nu le răspund ? Cum să lași fără răspuns în­trebările tinerilor ? Și cum să le lași fără de răspuns, îndeosebi cînd se re­feră la Eminescu ? Mutatis mutandis, Eminescu, meditînd pe la 1874 de ce scrie, cum și pentru cine scrie, trăgea pînă la urmă un caiet în față (Ms. 2260, L 132 v.) și răspundea prin încă nu Ipotești , « casă pentru eternitate » Viața studențească

Next