Viața Studențească, aprilie-iunie 1982 (Anul 27, nr. 14-26)
1982-06-23 / nr. 25
EVOLUȚIA POETICA a Doinei Uricariu s-a desfășurat, în liniște, fără „muzici” Înșelătoare, fără excese, dar pe un drum propriu, pe care fiecare etapă, fiecare nou volum l-a consolidat și l-a dat pregnanții. Poeta și-a însușit profund două mari lecții de poezie, pe care ea le-a trecut prin filtrul propriei sensibilități, propriei structuri : cea a lui Esenin și cea a lui Rilke. Nostalgia miniaturalului, a obiectelor vitalizate, a tihnei patriarhale se grefează pe trunchiul puternic al unei viziuni „panteist-integratoare, eliberate de orice conținut „mistic“, pe care înmugurește rouă obrazului proaspăt de copil care redescoperă Lumea cu întreaga candoare și ingenuitate de care e capabil. Miracolul irumpe în raza cotidianului, iar banalul e incorporat de autoare intr-un ritual ce infirmă așazisele „teme minore“. Titlul celei mai recente cărți de poezie a Doinei Uricariu’) ii sintetizează perfect conținutul. Ne reintilnim cu o lirică a pudorii și a discordiei maxime ce tinde să recupereze in cadrul ei lumea de obiecte, senzații și evenimente din faza cotidianului , a ceea ce taxăm de obicei ca „banal“, lume căreia poeta ține să-i pună în valoare imprevizibilul, forța de emanație, misterul și, nu in ultimul rînd, coerența. Autoarea, iubind paradoxul, va vorbi insă despre „Acceptarea minunii printre cele de rînd“: „tristețea, înțelepciunea și visul / se pot da la o parte ca o șuviță de păr“. „Din gesturile mărunte, aparent insignifiante, din ritualul acestora, se încheagă „miracolul“, iar verbul dobîndește astfel forța și elanul revelării: „se abate din cale și ridică o așchie, / un băț, o bucată de tablă / miracolul Însuși ajunge astfel in mîinile ei...“. („Un ocol salvator“). Există credința intr-un fel de metempsihoză a stărilor psihice, a sentimentelor, care are loc „După legi curioase și dulci“ : „Intr-o clipă, in pietre, in izvoare / ba chiar în zei și in ierburi ne vom preface“. Moartea e concepută nu ca un moment de ruptură, ci ca o proximitate și latență ce devoră și generează simultan, „izbucnirea“ poeziei : „...sufletul meu, / harnic țesîndu-și metafora , odată cu moartea“. (Păgina, exclusă dintre științe, reveria“). Tensiunea versului rezultă dintr-o înfruntare disperată în subteranele oului, disimulată însă „la suprafață“ printr-o stare de tăcere: „să tăcem, e aproape metafora morții / și firescul ei cucerit în răspăr". („Grămăjoara de fum“). Celelalte „idei“, ce i se par că o înstrăinează de universul in care simte nevoia să se afunde, năvălesc și somează să li se facă loc, dar, cu o discreție „Împărtășită“ : „Trec pe lângă ele și nu mă «sting / și totuși ce clinchet frumos le aduce pe lume“ („Peisaj cu prăpastie“). Se pot identifica în tonul poetic o anume nostalgie, regretul pentru declinul valorilor de esență la care, involuntar, participă, pe care nu-l poate stopa nici măcar poezia : „nările-n cer și pilnia sufletului presimțind licori ce-or să sece“ („Trup In iarbă“). Poeziile erotice, oscilează și ele de la efuziune și jubilativ („ochiul meu te rodește într-una / și te rupe chiar el de pe ram“) la sentimentul ireversibil al pierderii, al rarefierii („Mai treci, iubitule, cu o carte în mină, / urnește această bibliotecă de rare f ce vor să spună“) sau recunoașterea neputincioasă a auto-lașității („Ce zgomotos surîsul. Nu mai aude nimic / din cele ce sunt măcinîndu-se“). Tentația ludicului și a „infantilismului nu reprezintă in cadrul viziunii poetice o „soluție“, ci doar unul din straiele dragi: „Rămiii ca să zicem așa într-o veșnică și agitată copilărie , căreia nu-i poate place nimic potolit / născocire și fugă poemul aleargă și minte / și se alintă cu adevărul lui închipuit“. („Portret de copil“) Doina Uricariu nu e genul de poet care se ambalează de „grandoarea“ propriilor descoperiri, ci adîncește căutarea sa cu sentimentul că îndeplinește o datorie de conștiință, presimțind că adevăruri grave pot reieși chiar dintr-o joacă de copil : „un vers se resemnează să afle tălpile unui lucru umil, crede in el și va lărgi monstruos adevărul găsit mat ca un cuvint repetat de un copil“. („Un fruct de hîrtie“). Poemele din acest volum aparțin unei viziuni de peisagist al „interiorului“ și interiorizării, de aceea, se poate vorbi, intr-adevăr, ca intr-unul din ele, de veritabile „Priveliști în suflet“. Imagistica de sorginte acvatică pare să corespundă cel mai bine nevoii de fluiditate și transparanță pe care o resimt stările poetice in momentul „corporalizării“ lor: „ocheanul lichid“, „aburii florii topite în apă“, „picătura laptelui cu rouă în gulej“, „floarea pilosului“, „păsările de apă“, „panglici de apă-nghețată“... Efectul de prospețime și fragilitate este puternic, fără ostentație. „Ochiul poetic“ e mereu limpezit, avid de spectacolul Naturii (implicit, ierioare). Suavitatea aureolează poemele în chip fericit fără a anula o anumită incisivitate a privirii. „Spectacolul“ perpetuu de, care vorbeam e catalizatorul Întregului șir de reacții poetice. Deși, „născocire și fugă“ (cum ii place s-o numească!) poezia Doinei Uricariu nu e lipsită de luciditate și tensiune. In vocia sa recunoaștem deja timbrul inconfundabil al unui poet în deplinul Înțeles al cuvintului. Sever AVRAM • Doina Uricarium „Natură moartă cu suflet“, versuri. Editura „Eminescu“, București, IMS (grafica — extrem de expresivă și rafinată — a volumului • semnată de Wanda Mihuleac) Priveliști în suflet PROFESORI Ș! STUDENȚI PE SCENĂ TANGO de Slavomir Mrozek • Spectacol oferit pe scena Cassandrei de către studenți-actori din anii III— IV • Regia : Tompa Gabor, absolvent al clasei de regie, sub îndrumarea conf. Mihai Dimiu . Scenografia : Ștefan Maiteca Cu : Constantin Bărbulescu, Simona Măicănescu, Eli Măgureanu, Radu Amzulescu, Aurora Leonte, Ana Ciontea, Petrică Nicolae și lector universitar Geta Angheluță. AM MAI AVUT PRILEJUL, in această stagiune, să prezentăm un interesant spectacol oferit de studenții-actori de la I.A.T.C., în care reîntâlneam pe scenă profesori și studenți „coalizați“ in a aduce In fața publicului ceva din impresionantul efort pe care îl presupune pregătirea unui spectacol. Era vorba de piesa lui D. Solomon „între etaje“, spectacol apreciat cum se cuvine și intr-o competiție teatrală națională — Festivalul de teatru contemporan de la Brașov. La finele stagiunii teatrale studențești, intr-un alt izbutit și dificil spectacol studențesc regăsim, cu bucurie, acea osmoză de gînd și pasiune, de talent și dăruire care face ca in reprezentație barierele de virată, de pregătire, de specialitate să se estompeze, chiar să dispară. Textul — dificil, cum spuneam, cu roluri ,de compoziție“ — eroi de virstă diferită de cea a interpreților — aducând in atenția privitorilor o lume „altfel“ decit cea cu care suntem familiarizați, lume ce trebuia descifrată și interpretată din perspectiva contemporaneității noastre a reprezentat pe scena Cassandrei un examen — de regine și de actorie — greu, dar trecut cu succes. Dificultatea și consistența partiturii interpretative au solicitat, din partea foarte tinerilor interpreți : Radu Amzulescu și Petrică Nicolae eforturi adesea peste disponibilitățile și puterile lor, astfel că, spre finele reprezentației, suflul dramatic, puterea de concentrare diminuează. Intr-un rol de compoziție extrem de dificil pentru un student Eli Măgureanu se achită cu talent ,e impresionantă ambiție, concentrînd, parcă atenția săli asupra sa, asupra efortului său. Foarte bune, deși în roluri de mai mică Întindere actrițele ce au dat viață personajelor feminine ale piesei : Eleonora și Ala, ultima In interpretarea absolventei Aurora Leonte — care a ținut să mai ofere o dată această creație in fața publicului, la Teatrul Bulandra — in cadrul „Săptămînii absolvenților I.A.T.C.“. Iar rolul Bunicii a fost deținut de lect. univ. Geta Anghelu- Cel de al doilea merit In reușita acestui spectacol 11 aparține foarte tânărului și talentatului regizor Tompa Gabor, care — după această montare a mai realizat o serie de spectacole de succes pe scenele unor teatre din țară, Simelia BRON VISUL DE ARGINT AL ALERGĂTORULUI • Producție a studiourilor engleze • Scenariul și regia David Wickes • Imaginea : Paul Beeson • Cu : David Essex, Beau Bridges, Cristina Raines ș.a. FIECARE OM nutrește un vis drag lui, vis împletit cu speranță, încredere, răbdare, visul de neprețuit al reușitei în viață. Eroul filmului englezesc, tinăr sărac, extrem de filmogenic are o dureroasă obsesie : obținerea titlului de campion mondial la motociclism. In lumea tuturor speranțelor ostentativ afișate ca lesne și curând realizabile, tinărul își pierde slujba, femeia iubită, dobîndind numai printr-o tragică Intimplare (moartea propriului frate) o motocicletă de performanță neobișnuit de puternică. încăpăținîndu-se să participe (susținut moral și financiar de o studentă medicinistă, văduva unui celebru motociclist) la cea mai dificilă competiție a categoriei. Scenariul acestui film este modest și previzibil, aproape cadru cu cadru (desigur, el se antrenează, este iubit, concurează, triumfă) în afara finalului brusc dramatic (învingătorul nesperat sfîrșește ars alături de minunatul vis de argint transformat intr-un morman de scrum și fiare contorsionate), neliniștitor de trist. Abia acum, simte privitorul simburete de adevăr și zbatere neputincioasă închis de ființa nenorocosului alergător. Abia acum se simte cu adevărat frustrat de realizatori că i s-a „oferit" in aproape două ore de proiecție un story-șablon, prea numeroase gros-planuri de motociclete Suzuki, Yamaha, Jawa etc. (turnate cu ghiptura doar de dragul aspectului impozant colorat), un rove, story clipit la iuțeală, o regie per ansamblu cuminte, fără scrupule în privința „citatelor“ din alte asemenea producții, lipsită de harul investigației psihologice, un protagonist frumușel (actorul David Essex are doi ochi verzi, un zîmbet ștrengăresc, multă nonșalanță) in locul unui subiect răscolitor, susținut de o posibilă realizare filmică remarcabilă. Ileana DANALACHE ETAPELE CONFRUNTĂRII CU MATERIA MARIA TOMOZEI: Sculptură • Holul sălii mici a Teatrului Național • Aspirația spre armonie • Sensibilitatea și rafinamentul-MARIA TOMOZEI nu este un diletant. Practică, este adevărat, o profesie, aceea de medic, prea puțin legată de artele vizuale. Pasiunea pentru creație a avut însă drept urmare parcurgerea cu consecvență a etapelor confruntării cu materia, așa cum se intimplă cu orice artist. Deprinderile indispensabile și le-a format singură, prin observație directă și tot singură și le-a adus la un grad de rafinare care in anumite momente atinge nivelul autenticității. Sunt identificabile in această expoziție, ce reprezintă rodul unor strădanii creatoare întinse pe o perioadă de aproximativ două decenii, mai multe cicluri. Apar in ele motive comune, fapt ce le atribuie o anume unitate. Din punct de vedere al stăpînirii mijloacelor tehnice și expresiei ele se situează în general pe trepte diferite ale evoluției autoarei. Un prim ciclu este format din lucrări unde este vizibilă încercarea de a asimila regulile compunerii studiind lucrări clasice. Prin clasic se înțelege de obicei in sculptură lucrarea antică. Dar mai există o altă accepțiune a frecventării clasicului care implică studierea operelor ce s-au inspirat din el, transformîndu-l dintr-o sursă de modele intr-o aspirație spre reîntoarcerea la izvoarele armoniei, Maria Tomozei a ales această soluție, pe care au ales-o de altfel mulți artiști, văzind in ea o etapă obligată în asimilarea regulilor unui ipotetic cod al frumuseții. Odată parcursă această etapă, cu net caracter orientativ, dar in cadrul căreia au fost elaborate cîteva mici portrete ce dovedesc claritatea intențiilor și familiaritate cu tehnica sculpturii, Maria Tomozei a încercat să confere propriilor lucrări un sens mai puțin ilustrativ și mai mult simbolic. A optat în această situație pe de o parte pentru simplificarea unei forme unice in scopul sugerării unui posibil arhetip pentru mai multe obiecte din real, iar pe de altă parte pentru combinarea de reducții plastice ale unor imagini în scopul identificării unei posibile Lucrările sale din acest ciclu alegorii. sunt rezultatul unei gândiri ordonate. Punîndu-și problema accesibilității lecturii sensului lucrărilor Maria Tomozei nu impinge niciodată simplificarea lor pînă la punctul în care forma să nu mai poată fi identificată, sensul mesajului pierzîndu-se. Un alt ciclu de lucrări, cel mai recent, este compus din mici maternități extrem de îngrijit lucrate. Expozanta se apropie aici chiar de nivelul artei unor profesioniști cu reputație in redarea corpului uman. înțelegerea superioară a sensului formei artistice ca formă sugestivă și nu ilustrativă caracterizează acest ciclu, unde găsim piese de o sensibilitate și o rigoare a expresiei remarcabile. Grigore ARBORE PASAJE DE VIRTUOZITATE SEARA STRAVINSKI“, premieri de balet la Opera Română • Cu : Ileana Hiescu, Nicoleta Iosifescu, Mihai Babușca, Roxana Bondarciuc, Daniela Spiridonescu Gabriel Opincaru Eugenia Cotoveica, Anne Marie Vicios, Cristian Crăciun, Ștefan Bănicău Regia si coregrafia : Alexa Mezincescu Personalitate marcantă a muzicii secolului XX spirit viu, pătrunzător, angrenat cu tot talentul și inteligența sa in mișcarea artistică a începutului de secol Igor Stravinski, al cărui centenar de la naștere se sărbătorește anul acesta, a adus un suflu nou in concepția muzicii de balet, in conformitate cu tendințele artistice al acelei perioade. „Seara Stravinski“ a Operei Române, cuprinzînd două lucrări din repertoriul universal de balet : „Jocul de cârti“ și „Pasărea de foc“ precum și „Simfonia în do“, piesă orchestrală fără program, care totuși prin dramatismul său intrinsec, prin desfășurarea dialectică a motivului simplu care apare in mod ciclic desfășurat și amplificat pe tot parcursul simfoniei, reprezintă un fond muzical ideal pentru exprimarea unei concepții coregrafice moderne Pornind de la această „Simfonie în do“ în care valențele emoționale ale muzicii sunt evidențiate prin liberă și pură expresivitate a gestului, a mișcării, redate cu strălucire și virtuozitate de Ileana Iliescu și de partenerii săi, spectacolul prin celelalte două lucrări abordate, dă o imagine complexă a tendințelor coregrafice clasice și moderne și a modului cum ele pot coexista armonios intr-o reprezentație. Astfel coregrafa Alexa Mezincescu, fidelă structurii muzicale a „Jocului de cărți“ în care o seninătate, o tendință spre glumă, spre eliberarea jocului de orice element care l-ar putea încătușa, găsește o corespondență scenică incintătoare la care dansatorii răspund cu un accentuat simț muzical, cu lejeritate și farmec, remarcindu-se în mod special Gabriel Opricaru. Atît de cunoscuta „Pasăre de foc" ne-a fost prezentată într-o îmbinare fericită a coregrafiei clasice rusești cu cea modernă, și cu un vizibil accent pus pe pasajele de virtuozitate, in care Stefan Bănică si Anne Marie Vretos (aceasta, in ciuda unei anumite rigidități) au demonstrat din nou buna lor școală de balet. Așa cum Daniela Spiridonescu și Cristian Crăciun au adus un plus de emoție și trăire afectivă pe scenă, cu evidentă înțelegere a ideilor coregrafice și a caracterului muzicii interpretate. Ana Maria POP SPERANȚA UNUI VIS ERUDIȚIA se caracterizează și prin aceea că își poate permite, in numele celor șapte ani de la Universitate, să mai atribuie cite unul autor titluri care aparțin altuia, așa cum procedează V. F. Mihaescu scriind în Luceașifărul nr. 21, cu toată nonșalanța „Gumele lui Butor“ cînd orice neerudit s-ar fi așteptat să scrie numele lui Robbe-Grilles. Pentru că acest fel de atribuiri poate duce la un nou spirit in critica literară să încercăm și noi cîteva din deliciile erudiției: Greața lui Velea, Foamea lui Titus Popovici, Groapa lui Camus, Ciuma lui Caragea ș.a.m.d. • Citim In România literară nr 25, în cronica lui Valentin Sil imn ide vestru, la piesa Politica die Theodor Minescu : „Se urmăresc (...) fenomenele de altertate (s.n.) care au produs devieri ale cursului progresiv al evoluției politice și sociale...“ Cum alternare are un singur înțeles (fiind opus conceptului filozofic de identitate) nu reușim să dăm de capătul ideii pe care cronicarul a vrut s-o exprime. Să fi vrut el să spună „fenomenele de alterare“ ? Dar atunci ar fi făcut o confuzie și mai mare căci nu ideile sunt acelea care se alterează ci alimentele. Râmînem doar cu un capăt de perplexitate . Pompiliu Marcea exersează în Contemporanul nr. 25 o formulă de critică literară ce s-ar putea numi o critică a consătenilor sau a conorășenilor. Articolul său se referă la «Ion Biberi... (născut In 1904, la Turnu Severin)“ dar nu poate trece mai departe fără „Evocarea marii nedreptățite care a fost și mci rămîne Alice Voinescu (severineancă și ea)“ și nu se poate încheia fără o spectaculoasă concluzie : „Cea mai convingătoare caracterizare, succintă, și exactă (virgula dinaintea conjuncției copulative nu ne aparține — n.n.), a lui Ion Biberi, a dat-o, recent, Șerban Cioculescu (conseverinean și d-sa) : «eminent om de știință și de litere, medic psihiatru, filosof al culturii, romancier, dramaturg, critic literar și istoric de artă».“. Dar dacă a spune despre cineva că e sonetist, epigramist și medic veterinar ar însemna o convingătoare caracterizare atunci critica literară ar fi fruntașă pe ramură la economia de hîrtie . Să învățăm să informăm cititorul fără corectitudine . Ajax-ul numărului 602 al revistei Săptămâna, ne anunță că revista Astra ar dedica un număr Întreg Rășinarilor. Cititorii vor putea căuta mult și bine în colecția Astrei pentru că acest număr monografic aparține, de fapt, revistei Transilvania nr. 5. Aristarh vsqîq /ludenioa/ca