Viața Studențească, aprilie-iunie 1982 (Anul 27, nr. 14-26)

1982-06-23 / nr. 25

EVOLUȚIA POETICA a Doinei Uricariu s-a desfășu­rat, în liniște, fără „muzici” Înșelătoare, fără excese, dar pe un drum propriu, pe care fiecare etapă, fie­care nou volum l-a consolidat și l-a dat pregnanții. Poeta și-a însușit profund două mari lecții de poe­zie, pe care ea le-a trecut prin filtrul propriei sen­sibilități, propriei structuri : cea a lui Esenin și cea a lui Rilke. Nostalgia miniaturalului, a obiectelor vi­­talizate, a tihnei patriarhale se grefează pe trunchiul puternic al unei viziuni „panteist-integratoare, eli­berate de orice conținut „mistic“, pe care înmugu­rește rouă obrazului proaspăt de copil care redes­coperă Lumea cu întreaga candoare și ingenuitate de care e capabil. Miracolul irumpe în raza cotidianului, iar banalul e incorpo­rat de autoare intr-un ritual ce infirmă așa­­zisele „teme minore“. Titlul celei mai recente cărți de poezie a Doinei Uricariu’) ii sintetizează perfect conținutul. Ne rein­­tilnim cu o lirică a pudorii și a discordiei maxime ce tinde să recupereze in cadrul ei lumea de obiecte, senzații și evenimente din faza cotidianului , a ceea ce taxăm de obicei ca „banal“, lume căreia poeta ține să-i pună în valoare imprevizibilul, forța de emanație, misterul și, nu in ultimul rînd, coerența. Autoarea, iubind paradoxul, va vorbi insă despre „Acceptarea minunii printre cele de rînd“: „triste­țea, înțelepciunea și visul / se pot da la o parte ca o șuviță de păr“. „Din gesturile mărunte, aparent insignifiante, din ritualul acestora, se încheagă „mi­racolul“, iar verbul dobîndește astfel forța și elanul revelării: „se abate din cale și ridică o așchie, / un băț, o bucată de tablă / miracolul Însuși ajunge ast­fel in mîinile ei...“. („Un ocol salvator“). Există cre­dința intr-un fel de metempsihoză a stărilor psihice, a sentimentelor, care are loc „După legi curioase și dulci“ : „Intr-o clipă, in pietre, in izvoare / ba chiar în zei și in ierburi ne vom preface“. Moartea e concepută nu ca un moment de ruptură, ci ca o proximitate și latență ce devoră și generează simul­tan, „izbucnirea“ poeziei : „...sufletul meu, / harnic țesîndu-și metafora , odată cu moartea“. (­Păgina, exclusă dintre științe, reveria“). Tensiunea versului rezultă dintr-o înfruntare disperată în subteranele oului, disimulată însă „la suprafață“ printr-o stare de tă­cere­: „să tăcem, e aproape metafora morții / și firescul ei cucerit în răspăr". („Grămăjoara de fum“). Celelalte „idei“, ce i se par că o înstrăinează de universul in care simte nevoia să se afunde, năvă­lesc și somează să li se facă loc, dar, cu o discre­ție­­ „Împărtășită“­ : „Trec pe lângă ele și nu mă «s­­­ting / și totuși ce clinchet frumos le aduce pe lume“ („Peisaj cu prăpastie“). Se pot identifica în tonul poetic o anume nostalgie, regretul pentru declinul valorilor de esență la care, involuntar, participă, pe care nu-l poate stopa nici măcar poezia : „nările-n cer și pilnia sufletului presimțind licori ce-or să sece“ („Trup In iarbă“).­­ Poeziile erotice, oscilează și ele de la efuziune și jubilativ („ochiul meu te rodește într-una / și te rupe chiar el de pe ram“) la sentimentul ireversibil al pierderii, al rarefierii („Mai treci, iubitule, cu o carte în mină, / urnește această bibliotecă de rare f ce vor să spună“) sau recunoașterea neputincioasă a auto-lașității („Ce zgomotos surîsul. Nu mai aude nimic / din cele ce sunt măcinîndu-se“). Tentația ludicului și a „infantilismului nu repre­zintă in cadrul viziunii poetice o „soluție“, ci doar u­­nul din straiele dragi: „Rămiii ca să zicem așa într-o veșnică și agitată copilărie , căreia nu-i poate place nimic potolit / născocire și fugă poemul aleargă și minte / și se alintă cu adevărul lui închipuit“. („Portret de copil“) Doina Uricariu nu e genul de poet care se am­balează de „grandoarea“ propriilor descoperiri, ci adîncește căutarea sa cu sentimentul că îndeplinește o datorie de conștiință, presimțind că adevăruri grave pot reieși chiar dintr-o joacă de copil : „un vers se­­ resemnează să afle tălpile unui lucru umil,­­ crede in el și va lărgi monstruos adevărul găsit mat ca un cuvint repetat de­ un copil“. („Un fruct de hîr­­­­tie“). Poemele din acest volum aparțin unei viziuni de peisagist al „interiorului“ și interiorizării, de aceea, se poate vorbi, intr-adevăr, ca intr-unul din ele, de veritabile „Priveliști în suflet“. Imagistica de sorgin­te acvatică pare să corespundă cel mai bine ne­voii de fluiditate și transpar­anță pe care o resimt stările poetice in momentul „corporalizării“ lor: „ocheanul lichid“, „aburii florii topite în apă“, „pi­cătura laptelui cu rouă în gu­lej“, „floarea pilo­sului“, „­păsările de apă“, „panglici de apă-nghețată“... Efectul de prospețime și fragilitate este puternic, fă­ră ostentație. „Ochiul poetic“­ e mereu limpezit, avid de spectaco­lul Naturii (implicit,­­ ierioare). Suavitatea aureo­lează poemele în chip fericit fără a anula o anumită­­ incisivitate a privirii. „Spectacolul“ perpetuu de, care vorbeam e catalizatorul Întregului șir de reacții poe­tice. Deși, „născocire și fugă“ (cum ii place s-o numească!) poezia Doinei Uricariu nu e lipsită de luciditate și tensiune. In vocia sa recunoaștem deja timbrul inconfundabil al unui poet în deplinul În­țeles al cuvintului. Sever AVRAM • Doina Uricariu­­m „Natură moartă cu suflet“, versuri. Editura „Eminescu“, București, IMS (grafica — extrem de expresivă și rafinată — a volumului • semnată de Wanda Mihuleac) Priveliști în suflet PROFESORI Ș! STUDENȚI PE SCENĂ TANGO de Slavomir Mrozek • Spectacol oferit pe scena Cassandrei de către studenți-actori din anii III— IV • Regia : Tompa Gabor, absolvent al clasei de regie, sub îndrumarea conf. Mihai Dimiu . Scenografia : Ștefan Maitec­a Cu : Constantin Bărbulescu, Simona Măicănescu, Eli Măgureanu, Radu Amzulescu, Aurora Leonte, Ana Ciontea, Petrică Nicolae și lector universitar Geta Angheluță. AM MAI AVUT PRILEJUL, in această stagiune, să prezentăm un interesant spectacol oferit de stu­­denții-actori de la I.A.T.C., în care reîntâlneam pe scenă profesori și studenți „coalizați“ in a aduce In fața publicului ceva din impresionan­tul efort pe care îl presupune pregă­tirea unui spectacol. Era vorba de piesa lui D. Solomon „între etaje“, spectacol apreciat cum se cuvine și in­­tr-o competiție teatrală națională — Festivalul de teatru contemporan de la Brașov. La finele stagiunii tea­trale studențești, intr-un alt izbutit și dificil spectacol studențesc regă­sim, cu bucurie, acea osmoză de gînd și pasiune, de talent și dăruire care face ca in reprezentație barierele de virată, de pregătire, de specia­litate să se estompeze, chiar să dis­pară. Textul — dificil, cum spuneam, cu roluri ,­de compoziție“ — eroi de virstă diferită de cea a interpre­ților — aducând in atenția privito­rilor o lume „altfel“ decit cea cu care suntem­ familiarizați, lume ce trebuia descifrată și interpretată din perspectiva contemporaneității noas­tre a reprezentat pe scena Cassan­­drei un examen — de regine și de actorie — greu, dar trecut cu suc­ces. Dificultatea și consistența partiturii interpretative au solicitat, din partea foarte tinerilor interpreți : Radu Am­­zulescu și Petrică Nicolae eforturi adesea peste disponibilitățile și pu­terile lor, astfel că, spre finele re­prezentației, suflul dramatic, puterea de concentrare diminuează. Intr-un rol de compoziție extrem de dificil pentru un student Eli Măgureanu se achită cu talent ,e impresionantă am­biție, concen­trînd, parcă atenția să­­li asupra sa, asupra efortului său. Foarte bune, deși în roluri de mai mică Întindere actrițele ce au dat viață personajelor feminine ale pie­sei : Eleonora și Ala, ultima In in­terpretarea absolventei Aurora Le­on­te — care a ținut să mai ofere o dată această creație in fața publi­cului, la Teatrul Bulandra — in ca­drul „Săptămînii absolvenților I.A.T.C.“. Iar rolul Bunicii a fost deținut de lect. univ. Geta Anghelu- Cel de al doilea merit In reușita acestui spectacol 11 aparține foarte tânărului și talentatului regizor Tom­pa Gabor, care — după această mon­tare a mai realizat o serie­ de spec­tacole de succes pe scenele unor teatre din țară, Simelia BRON VISUL DE ARGINT AL ALERGĂ­TORULUI • Producție a studiourilor engleze • Scenariul și regia David Wickes • Imaginea : Paul Beeson • Cu : David Essex, Beau Bridges, Cristina Raines ș.a. FIECARE OM nutrește un vis drag lui, vis împletit cu speranță, încre­dere, răbdare, visul de neprețuit al reușitei în viață. Eroul filmului en­glezesc, tinăr sărac, extrem de filmo­­genic are o dureroasă obsesie : obți­nerea titlului de campion mondial la motociclism. In lumea tuturor spe­ranțelor ostentativ afișate ca lesne și curând realizabile, tinărul își pier­de slujba, femeia iubită, dobîndind numai printr-o tragică Intimplare (moartea propriului frate) o motoci­cletă de performanță neobișnuit de puternică. încăpăținîndu-se să parti­cipe (susținut moral și financiar de o studentă medicinistă, văduva unui celebru motociclist) la cea mai difi­cilă competiție a categoriei. Scenariul acestui film este modest și previzibil, aproape cadru cu cadru (desigur, el se antrenează, este iubit, concurează, triumfă) în afara finalului brusc dramatic (învingătorul nesperat sfîrșește ars alături de minunatul vis de argint transformat intr-un mor­man de scrum și fiare contorsionate), neliniștitor de trist. Abia acum, simte privitorul simburete de adevăr și zbatere neputincioasă închis de ființa nenorocosului alergător. Abia acum se simte cu adevărat frustrat de rea­lizatori că i s-a „oferit" in aproape două ore de proiecție un story-șablon, prea numeroase gros-planuri de mo­tociclete Suzuki, Yamaha, Jawa etc. (turnate cu ghiptura doar de dragul aspectului impozant­ colorat), un rove­, story clipit la iuțeală, o regie per ansamblu cuminte, fără scrupule în privința „citatelor“ din alte aseme­nea producții, lipsită de harul inves­tigației psihologice, un protagonist frumușel (actorul David Essex are doi ochi verzi, un zîmbet ștrengăresc, multă nonșalanță) in locul unui su­biect răscolitor, susținut de o posi­bilă realizare filmică remarcabilă. Ileana DANALACHE ETAPELE CONFRUNTĂRII CU MATERIA MARIA TOMOZEI: Sculptură • Holul sălii mici a Teatrului Național • Aspirația spre armonie • Sensi­bilitatea și rafinamentul-MARIA TOMOZEI nu este un dile­tant. Practică, este adevărat, o pro­fesie, aceea de medic, prea puțin le­gată de artele vizuale. Pasiunea pen­tru creație a avut însă drept urmare parcurgerea cu consecvență a etape­lor confruntării cu materia, așa cum se intimplă cu orice artist. Deprinde­rile indispensabile și le-a form­at singură, prin observație directă și tot singură și­ le-a adus la un grad de rafinare care in anumite momente atinge nivelul autenticității. Sunt identificabile in această expoziție, ce reprezintă rodul unor strădanii crea­toare întinse pe o perioadă de apro­ximativ două decenii, mai multe cicluri. Apar in ele motive comune, fapt ce le atribuie o anume unitate. Din punct de vedere al stăpînirii mijloacelor tehnice și expresiei ele se situează în general pe trepte diferite ale evoluției autoarei. Un prim ciclu este format din lu­crări unde este vizibilă încercarea de a asimila regulile compunerii studiind lucrări clasice. Prin clasic se înțele­ge de obicei in sculptură lucrarea antică. Dar mai există o altă accep­țiune a frecventării clasicului care implică studierea operelor ce s-au inspirat din el, transformîndu-l din­tr-o sursă de modele intr-o aspirație spre reîntoarcerea la izvoarele armo­niei, Maria Tomozei a ales această soluție, pe care au ales-o de altfel mulți artiști, văzind in ea o etapă obligată în asimilarea regulilor unui ipotetic cod al frumuseții. Odată parcursă această etapă, cu net caracter orientativ, dar in cadrul căreia au fost elaborate cîteva mici portrete ce dovedesc claritatea inten­țiilor și familiaritate cu tehnica sculpturii, Maria Tomozei a încercat să confere propriilor lucrări un sens mai puțin ilustrativ și mai mult simbolic. A optat în această situație pe de o parte pentru simplificarea unei forme unice in scopul sugerării unui posibil arhetip pentru mai mul­te obiecte din real, iar pe de altă parte pentru combinarea de reducții plastice ale unor imagini în scopul identificării unei posibile Lucrările sale din acest ciclu alegorii. sunt rezultatul unei gândiri ordonate. Pu­­nîndu-și problema accesibilității lec­turii sensului lucrărilor Maria To­mozei nu impinge niciodată simplifi­carea lor pînă la punctul în care for­ma să nu mai poată fi identificată, sensul mesajului pierzîndu-se. Un alt ciclu de lucrări, cel mai re­cent, este compus din mici materni­tăți extrem de îngrijit lucrate. Ex­pozanta se apropie aici chiar de ni­velul artei unor profesioniști cu re­putație in redarea corpului uman. înțelegerea superioară a sensului for­mei artistice ca formă sugestivă și nu ilustrativă caracterizează acest ciclu, unde găsim piese de o sensibi­litate și o rigoare a expresiei remar­cabile. Grigore ARBORE PASAJE DE VIRTUOZITATE SEARA STRAVINSKI“, premieri de balet la Opera Română • Cu : Ileana Hiescu, Nicoleta Iosifescu, Mi­hai Babușca, Roxana Bondarciuc, Da­niela Spiridonescu Gabriel Opinca­­ru Eugenia Cotoveica, Anne Marie Vicios, Cristian Crăciun, Ștefan Bă­nică­u Regia si coregrafia : Alexa Mezincescu Personalitate marcantă a muzicii secolului XX spirit viu, pătrunzător, angrenat cu tot talentul și inteligen­ța sa in mișcarea artistică a începu­tului de secol Igor Stravinski, al că­rui centenar de la naștere se sărbă­torește anul acesta, a adus un suflu nou in concepția muzicii de balet, in conformitate cu tendințele artistice al acelei perioade. „Seara Stravinski“ a Operei Române, cuprinzînd două lucrări din repertoriul universal de balet : „Jocul de cârti“ și „Pasărea de foc“ precum și „Simfonia în do“, piesă orchestrală fără program, care totuși prin dramatismul său intrin­sec, prin desfășurarea dialectică a mo­tivului simplu care apare in mod ci­clic desfășurat și amplificat pe tot parcursul simfoniei, reprezintă un fond muzical ideal pentru exprima­rea unei concepții coregrafice mo­derne Pornind de la această „Sim­fonie în do“ în care valențele emo­ționale ale muzicii sunt evidențiate prin liberă și pură expresivitate a gestului, a mișcării, redate cu stră­lucire și virtuozitate de Ileana Ilies­cu și de partenerii săi, spectacolul prin celelalte două lucrări abordate, dă o imagine complexă a tendințelor coregrafice clasice și moderne și a modului cum ele pot coexista ar­monios intr-o reprezentație. Astfel coregrafa Alexa Mezincescu, fidelă structurii muzicale a „Jocului de cărți“ în care o seninătate, o ten­dință spre glumă, spre eliberarea jo­cului de orice element care l-ar pu­tea încătușa, găsește o corespondență scenică incintătoare la care dansato­rii răspund cu un accentuat simț muzical, cu lejeritate și farmec, re­­marcindu-se în mod special Gabriel Opricaru. Atît de cunoscuta „Pasăre de foc" ne-a fost prezentată într-o îmbinare fericită a coregrafiei clasice­ rusești cu cea modernă, și cu un vizibil ac­cent pus pe pasajele de virtuozitate, in care Stefan Bănică si Anne Marie Vretos (aceasta, in ciuda unei anu­mite rigidități) au demonstrat din nou buna lor școală de balet. Așa cum Daniela Spiridonescu și Cristian Crăciun au adus un plus de emoție și trăire afectivă pe scenă, cu evi­dentă înțelegere a ideilor coregrafice și a caracterului muzicii interpretate. Ana Maria POP SPERANȚA UNUI VIS ERUDIȚIA se caracterizează și prin aceea că își poate permite, in numele celor șapte ani de la Universitate, să mai atribuie cite unul autor titluri care aparțin altuia, așa cum procedează V. F. Mihaescu scriind în Lucea­și­fărul nr. 21, cu toată nonșalan­ța „Gumele lui Butor“ cînd ori­ce neerudit s-ar fi așteptat să scrie numele lui Robbe-Grilles. Pentru că acest fel de atribuiri poate duce la un nou spirit in critica literară să încercăm și noi cîteva din deliciile erudiției: Greața lui Velea, Foamea lui Titus Popovici, Groapa lui Ca­mus, Ciuma lui Caragea ș.a.m.d. • Citim In România literară nr 25, în cronica lui Valentin Sil­­ imn ide vestru, la piesa Politica die Theodor Minescu : „Se urmă­resc (...) fenomenele de altert­­ate (s.n.) care au produs devi­eri ale cursului progresiv al evo­luției politice și sociale...“ Cum alternare are un singur înțeles (fiind opus conceptului filozofic de identitate) nu reușim să dăm de capătul ideii pe care cronica­rul a vru­t s-o exprime. Să fi vrut el să spună „fenomenele de alterare“ ? Dar atunci ar fi fă­cut o confuzie și mai mare căci nu ideile sunt acelea care se al­terează ci alimentele. Râmînem doar cu un capăt de perplexita­te . Pompiliu Marcea exersează în Contemporanul nr. 25 o for­mulă de critică literară ce s-ar putea numi o critică a consăte­nilor sau a con­orășenilor. Arti­colul său se referă la «Ion Bi­beri... (născut In 1904, la Turnu Severin)“ dar nu poate trece mai departe fără „Evocarea marii nedreptățite care a fost și mci rămîne Alice Voinescu (severi­­neancă și ea)“ și nu se poate în­cheia fără o spectaculoasă con­cluzie : „Cea mai convingătoare caracterizare, succintă, și exactă (virgula dinaintea conjuncției copulative nu ne aparține — n.n.), a lui Ion Biberi, a dat-o, recent, Șerban Cioculescu (conse­­verinean și d-sa) : «eminent om de știință și de litere, medic psihiatru, filosof al culturii, ro­mancier, dramaturg, critic literar și istoric de artă».“. Dar dacă a spune despre cineva că e sone­­tist, epigramist și medic veteri­nar ar însemna o convingătoare caracterizare atunci critica lite­rară ar fi fruntașă pe ramură la economia de hîrtie . Să învățăm să informăm cititorul fără co­rectitudine . Ajax-ul numărului 602 al revistei Săptămâna, ne a­­nunță că revista Astra ar dedica un număr Întreg Rășinarilor. Ci­titorii vor putea căuta mult și bine în colecția Astrei pentru că acest număr monografic apar­ține, de fapt, revistei Transil­vania nr. 5. Aristarh vsqîq /ludenioa/ca

Next