Viața, iulie 1942 (Anul 2, nr. 432-462)

1942-07-01 / nr. 432

Pag. 2-a M . NE-AU INTERESAT acele „O­pinii separate“ ale d-lui Al. Pa­­leologu, publicate în „Universul literar“, mai ales în ceea ce privește conflictul dintre termenul de „in­telectualitate“ și „spiritualitate“. Iată ce spune autorul acestor „o­­pinii“, în cadrul notei de care vor­bim: „Normal neliniștea e o stare de spirit; astăzi ea a devenit un mod de existență. Desigur, a fi in­teligent e greu și incomod, — a fi neliniștit d e la îndemâna tuturor semidocților, având și Evantaiul de a-i colora cu o superioară gran­doare“. Iată o afirmație menită să le a­­limenteze neliniștea acelor mulți „neliniștiți“ ei noștri... ® DESPRINDEM din Ilarie Chendi, citat de D. V. Netea în ..Vremea“ : „e o artă să fii dușmanul cuiva. Sunt și aici gesturi frumoase de făcut. Sunt și aici condiții de îm­plinit și margini de observat": „în genere, unui adversar i se iartă toate, afară de o singură vină: de a fi vulgar!" E aici o pledoarie pentru lupta­­ elegantă, de aristocratică ținută, singura care ne poate face cinste. In mentalitatea curentă. Insă, singurul mijloc obișnuit de luptă este socotit tocmai acela care ar trebui eliminat: vulgaritatea, dusă până la ultimele ei expresii.­­ DA, SUNT FRUMOASE versu­­rile pe care le semnează tot în a­­cest număr a­ revistei „Vremea“ d. Geo Dumitrescu „Rânduri pen­tru un eventual deces“. Am reîn­­tâlnit în ele toată atmosfera ce ne-a fermecat în poezia lui Jules Laforgue. Cităm „Mai las în urmă, in peretele ca­­merei mele, „Harta politică a lumii" ,pe care imi făceam zilnic călătorii­­ planetare, să găsiți însemnată pe ea baza­­’--mi mea navală. Tasmania nr"r,''am elanurile 800 fi'iirc ns.pofte, i­ a •­­~ IWC vă dau toata libertatea sa te folo­siți pentru binele omenirii sau pentru vreun tratat eventual utopic de geografie Menționăm această poezie fără să facem „mea culpa“ pentru ..nn..ul categoric pe care i l-am dedicat cu câteva săptămâni în Urmă. Avem și de data asta­ ocazia să exemplificăm o afirmație pe care am făcut-o când am inaugu­rat aceste rubrici, și anume aceea că vom încerca să fim de o strictă obiectivitate, semnalând și binele și răul, acolo unde îl găsim chiar dacă e cazul de a le găsi, alterna­­­tiv, la acelaș scriitor Mai AVÂNT TĂIAT ... se numește poemul pe care-l pu­blică Daniela Miga în revista ,fami­lia” nr. 1-2, și pe care îl reproducem aci. Fără a fi prea cunoscută poeta se impune sco­tuș lectorilor, printr’o personală viziune artistică a omului și a elementelor care’l înconjoară. In loc de măduvă tu oase îmi umblă fumul de tămâie Și ceața străvezie de mătase Se prinde lungă pe călcâie. Arome putrede de mucegai Se răspândesc prin palida grădină Și­ aduc crâmpei răsleț din rai Amestecat cu praf, cu soare și cu tină Gândul întins fâlfâe alb Nădăjduind să se înalțe pân’la cer. Dar tremură înfricoșat și slab Acoperit de brumă și de ger. M­­ACEIAȘ... revistă d. Ion Mincu Lehliu cunos­cutul scriitor, tânăr încă, e prezent printr’o nuvelă intitulată „Și poate el” din care se înalță odată mai mult calitățile cari ni l-au făcut cunoscut pentru fondul său limpede și stilul mlădios, — viciu literaturii publicate până acum TOT IN FAMILIA... ■„ d. Ion Ojog publică o poezie ,.La țărm” în care viziunea sa aduce um­bre și lumini noi peste veșnicul spleen resimțit de mai toți artiștii și cântat în diferite feluri. Te-am întrupat Femeie Din neantânat azur Din visuri și din Soare Cu ochiul cald și pur. Purces din fantasia Și gându-mi aripat. Hrănit, o. Mit­ din lutu-mi Ori cine-abate lanuri De crini grei către port Și a întins pe ape Văzduhul ca pe-un cort? Poteci de Soare m ’a mine Se-aprind și se desfac Tot liliacu’n zare-i Iar zarea’n liliac... Amiaza-i veche,­­ albastră Și curge pe un pripor Ca ’ntr’o catapeteasmă Cu înger și sobor.. Stei sânt și singur Doamne In boltă fără leac... Și-s trist, ca inima-mi trist In hăul ăstui veac.. . GALA GALACTION Premiul național — cea mai frumoasă diademă pe capul unui sciitor — s-a decernat lui Gala Galaction. Bătrânul preot cu barba ninsă de noianul anilor, cu privi­rile pierdute în orizonturi miste­­rice, este un pontif consacrat al Muzelor antice. Povestește fru­­mos și scrie romane în care con­flictul psihologic e pasionant. In Papucii lui Mahmud ne redă ana­liza unui caz de conștiință. Pă­­trunde adânc psihologia omului bare într’un moment dat păcătu­­ește, dar candela nestinsă a con­­știnței sale notează cu caractere mari păcatul. Se crește și vrea să ispășească încălcarea pravilei di­vine, prin orce sacrificiu. E capa­bil de orce jertfă, pentru ispășire. In Roxana găsim povestea atât de frumoasă a vieții familiare. Gala Galation e pentru celibatul cleru­lui, d­ar acolo unde nu se poate, admite și căsnicia cinstită. La răspântie de veacuri pare a fi fragment autobiografic. Cine nu citez­e cu drag poveștile lui Gala Galaction? Răboj pe bradul verde, Clopotele d­e la Mănăstirea Neam­țului Caligrafu Terțiu — și alte volume de povestiri ne arată ta­lentul narativ al lui Gala Galacti­on. In operele sale preoții sunt prezentați în culori foarte simpa­tice, întocmai ca la Ion Agârbi­­ceanu. Printr-o coincidență inte­resantă cei doi preoți­ literați re­prezintă cele două feluri de cl­­­rici. Gala Galaction e dascăl­­ de bogoslavie. Se ocupă mult de în­țelepciunea sacră. A tălmăcit în limbă literară Sfânta Scriptură (în colaborare cu Vasile Radu). A scris o carte despre Sfântul Pavel și o carte — Piatra din capul un­ghiului — în care apără învățătu­ra despre Sfânta Euharistia Luptă pentru unirea bisericilor. Cunoaște multe personalități pro­eminente ale Apusului și e­sti­mat pentru ideile sale profund creștine — despre refacerea unită­ții despre unirea bisericilor. Cu­noaște chiar pe Sanctitatea Sa Papa Pius XII, încă de când era Monseniorul Pacelli. Vizitează adesea Roma și nu uită nici de tinerii loviți de la Colegiul Ro­mân. Ține conferințe și în cadrul societăților unite, îmi voi permite și o mică indiscreție. Vom­ pomeni ceva din preocupările de azi ale lui Gala Galaction. De ani îndelun­gați lucrează la o operă teologică monumentală. — Împărăția Sfin­tei Euharistii. — Bătrânul cărtu­rar afirmă că va fi ultima sa lu­crare teologică. Vrea să combată crezurile dogmate ale teologilor ruși din Apus — Bulgakof, Ber­­diaeff — și să expună în mod po­zitiv că după învățătura bisericii pânea și vinul se prefac în însuș trupul și însuș sângele Domnului va apăra prezența reală a lui Isus în Sfânta Euharistie. Pe când se discuta problema unirii ortodocse­i anglicane, Gala Galaction le spunea tinerilor seveți — „Mă tem de o biserică în care lipsește prezența reală a lui Isus în Sf. Euharistie”. — De câte ori vorbea despre catolicism Gala Galaction ne spunea, atât de frumos — „Nu mă tem de o biserică în care e prezent Isus în Sf. Euharistie”. Gala Galaction mai pregătește o carte. Scrie amintiri din lunga și bogata sa carieră­ literră. A cu­noscut, pe Coșbuj,pe Caragiale, pe Vlahuță și muți­, alți literați, no­tați cu­ caractere mari in anale. Va fi desigur un volum cu mul­te documente literare inedite. Iosif E. Naghiu VIATA ROSTUL CRITICILOR Stați de vorbă cu un lector obiș­nuit. Unul dintre aceia care știe să deosebească un Andre Gide de Paul Rebaux, un Ca­mil Petrescu de Mi­hail Drumeș. Veți afla fără multă greutate, că dumnealui, lectorul, nu are nevoe de critică pentru a înțe­lege și gusta literatura. Ba, vă veți îmbogăți cunoștințele enciclopedice cu ceva nou: anume, că domnii care scriu critică, sunt niște bieți „scri­itori ratați“. Opinia aceasta o veți întâlni și între melomani. Cel care face cro­nică muzicală, este socotit, nu nu­mai de laici, ci și de muzicieni, drept un virtuos cu m­ectoria carierei frântă în două. Atât lectorii, cât și melomanii, uită că detaliul biogafic al aparte­nenței actualului critic la domeniul de creație în care se manifestă ca cenzor estetic, nu poate decât să-l avantajeze pe cel ce judecă opera de artă. Scriitorul sau muzicianul devenit critic de artă a experimen­tat ei înșiși procesul de creație ar­tistică, ceea ce îi înlesnește să pă­trundă mai adânc mecanismul crea­ției. Să nu se uite apoi, că acela care ,,a creea#o, dispune de o sensibili­tate artistică mult mai accentuata decât simplii critici, clamând din înălțimea catedrelor. Sunt atâtea exemple, între scri­itori și muzicieni, încât ne mărgi­nim să cităm un Baudelaire, Saint- Beuve, Wagner, Debussy, Richard Strauss. Cineva afirma deunăzi că e primejdios și, totodată, riscant, ca criticul să facă simultan și litera­tură (sau muzică)­ și critică. Că li­teratura ar fi în acest caz sterili­zată, pauperizată în eprubetele cri­ticei in care se distilează sărurile observației, inamică spontaneității. Că „rolul fatal al unei deformări profesionale“ s’ar evidenția și in creație, care ar suferi rigiditatea meșteșugului de critic. Sau, se pe­trece fenomenul invers : critica de­vine impresionistă și labilă, caprici­oasă și lipsită de unitate, când e profesată de un scriitor. Pentru a-și ilustra afirmația, con­fratele amintit mai sus, cita cazul :,Portretelor lirice“ ale poetului Ion Pillat­ , „ . Problema este atât de variata, în­cât o rezolvare a ei, atât de simplă, este cu neputință. Cazurilor lui Bau­delaire, Wagner, Debussy, Richard Strauss, li se adaugă cel al lui Ed­gar Allan Poe (cu a sa splendidă „Filosofie a compoziției“) si Paul Valery. In altă ordine de idei, se pot cita și nenumărate cazuri, când oficiul critic a avut o influență ne­fericită asupra operei literare a creiatorului. Ajunge să amintim din peisagiul scrisului contemporan românesc pe cel al d-lui Eugen Lo­­vinescu, pentru a fi pe deplin lă­muriți. Firește, idealul criticei este criti­cul care nu face altceva decât cân­tărește, prin ocheanul erudiției și sensibilității sale, opera de artă. Li­teratura și critica, făcute simultan, nu se prejudiciază, decât atunci când îi revin unui geniu excepțional. Totuși, formula creeator-critic o socotim susceptibilă de coexistență. Și aici, descoperim un nou rost pen­tru scriitorii noștri: acela de a in­forma, cel puțin, dacă nu de a face critică. Că pe Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu sau Li­viu Re­­breanu nu ni-i putem imagina fă­când critică, aceasta vine de acolo, că prea ne-am obișnuit să apreciem în ei geniul epic, creeatorul a cărui personalitate nu suferă nicio dife­rențiere. Gândiți-vă însă la Camil Petres­cu, la Cezar Petrescu, la Ion Pillat chiar, la Mirc­ea Eli­ade și Lucian Blaga, făcând critică! O critică, u­­neori subiectivă, oarecum exclusivi­­s­tă, dar totdeauna pasionată, tot­deauna bine informată și onesta.... Rostul criticei este, în ultimă a­­naliză, o ierarhizare a valorilor în sectorul literaturii. In lipsă de pro­fesioniști ai criticei, scriitorii ar pu­tea gira interimatul acestui oficiu de ierarhizare. Firește, pentru asta ar fi necesară o primenire a mora­vurilor, o radiere a complezențelor, un cult al curajului și consecvenței... Deocamdată, noi discutăm doar în principiu. (gsfe.) Miercuri 9 Safsie 9942 Prin munții și văile Moldovei” „Prin munții și văile Moldovei“, se chiamă volumul de însemnări de că­lătorie pe care-l va publica la „Casa Școalelor". Profesorul Ion Găva­ne­scul. Scrise într’un stil care continuă pe Calistrat Hogaș, acest mare povesti­tor și stilist moldovean, — însemnă­rile de călătorie ale Profesorului Ion Găvănescul vor înfățișa, printr’o op­tică originală, frumusețile Moldovei cu tot trecutul ei de glorie și de poezie. „Prin m­unții și văile Moldovei" va fi cartea poeziei și a adevărului scri­să cu vioiciune și caracterizată prin notații fine, — pe care profesorul Ion Găvănescul o va dărui culturii noas­tre și cetitorilor de literatură aleasă. O piesă este teatru a prof. Ion Găvănescul In curând va aparfe în volum piesa: „Neamul” scrisă de profesorul Ion Gă­vănescul. Această lucrare dramatică, ce a văzut lumina rampei încă din primii ani după războiul mondial, pre­zintă, mai ales acum, o actualitate stringentă întrucât atât conflicul dra­matic cât și anecdoticul ei sunt inspi­rate din viața de luptă, de sacrificiu și de trudă a neamului românesc, in Wmuji Ly terror Ne 1 Jat tertzetu/H MAREA ȘEZĂTOARE LITERARĂ DE LA ALBA IULIA Scriitorii bucureșteni înfrățiți cu cei ar­deleni, au cântat eroismul de totdeauna al românilor R­areori ne-a fost dat să asistăm la o atât de însuflețită șeza­­toare literară, atât de însufle­țită, ca aceia pe care a cunoscut-o cetatea istorică a românismului, Al­ba Iulia, Duminică. Precedată de di­mineață de un parastas al „Uniunii foștilor luptători" din județul Alba Iulia, eroi cari veniseră din toate sa­­tele în pitoreștile lor costume la Ca­t.j..„vi "etății, șezătoarea a coincis pe act de mărturis î poeții, iluminații a­el­es că menirea spr­iciia slovei lor înarip iijlocul mulțimilor U­le lor serafice. Prezența scriitorilor tineri bucu­­reșteni• George Doru Dumitrescu, Ion Th­­ilea, Teodor Scarlat, Al Raicu, Matei Alexandrescu, Victor Dumitrescu, alături de poeții repre­zentativi ai Ardealului în frunte cu Justin Ilieșu, George Popa, Lucian Volea, Mihai Axente, Dimitrie Oan­­cea și alții, a însemnat popasul lu­minos pe care Alba Iulia îl aștepta de mult. Rareori s’a văzut un public atât de însetat de poezie, în aceste vre­muri, când transfigurarea prozodica, nu mai chiamă la încântări decât o anume elită intelectuală. Căci e sufi­cient să precizăm că șezătoarea dela Alba Iulia a durat patru ceasuri în­cheiate, începând după amiază la orele 11 și terminându-se noaptea la orele 21. Vin eroii neantului, în pitorești costume moțești A avut parte acest festival de ini­țiativa a trei oameni de suflet, d. Vasile Nicolau, prefectul județului, d. dr. Coriolan Cotuțiu și d. I. V. Munteanu, cari au dovedit inima deschisă și primitoare, gata la orice sacrificii a ardeleanului pornit la faptă întreagă. Prin grija lor, parastasul care a avut loc în Catedrala încoronării la orele 11,30 dimineața, s’a transfor­mat într’o slujbă solemnă de mare sărbătoare, la care a participat tot ce are mai select românismul din Alba Iulia. După parastas, scriitorii tineri bucureșteni și ardeleni, au vi­zitat impresionantul muzeu situat la „Cetate“, unde se găsesc atâtea scumpe religve ale istoriei transilva­ne, precum și celelalte locuri im­portante ale orașului Alba Iulia. Pe un zid al liceului de băeți, am găsit o placă comemorativă, care amin­tește că aci, a trăit o vreme, marele Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului valah. La orele 17 după amiază, în o sală către d. A. Vesa subprefectul județu­lui. In momentul când s’a deschis cortina o delegație a foștilor luptă­tori, în pitoreștile lor costume mo­deste a intrat în sală, ocupându-&i locurile, unii dintre cei mai tineri, străjuind de-a dreapta și de-a stân­ga scenei, după o veche tradiție. A­­pariția acestor bravi eroi a fost sa­­lutată cu calde aplauze de asistentă. Cântă muzica, poeții și asistenta A luat apoi cuvântul d. George Doru Dumitrescu, care după o in­cursiune speculativă în domeniul creației poetice, a vorbit despre ac­tivitatea poeților cari urmau să ce­tească din operile lor. Au cetit apoi pe rând: Justin­­­­Roșca, Victor Dumitrescu, Mihail Axente, Matei Alexandrescu, Vasile Bucur, Gabriel Țepelea, George Popa, Ștefania Stâncă, Ion Th. Ilea, I. V. Munteanu, Teodor Scarlat, Gruia Bazil, 1. V. Spiridon, Ion A­­postol Popescu, Lucian Valea, Petru Șuvagăa, Dimitrie Dancea, Maior Lan­da, — seria acestor lungi lecturi poetice, subliniate totuși cu furtu­noase aplauze de asistență, inchein­­du-se cu cuvintele de mulțumire ale d-lor Prefect Vasile Nicolau și Dr. Coriolan Cotuțiu. Muzica militară a executat la sfârșit „Deșteaptă-te ro­mâne” și alte cântece patriotice, en­tuziasmul șezătorii manifestăndu-se prin faptul că întreaga sală și scrii­torii cântau odată cu muzica. Târziu, pe la orele 1 noaptea, s’a destrămat vraja acestei mari șezăr­tori, când scriitorii și-au luat rămas bun, la... gară. Maximilian, Ana Tomescu, Dinu Vedea, Radu Bangu și d-neile: Mya Coca, Renee Anny, Olimpia Botta și Adima Druca. Cu d-nele Sonia Cluceru, Elvira Godeanu, Maria Voluntaru, Eliza Petrăcescu, Tanți Soviani și d-nii Mărculescu, N. Motoc, I. Ulimeni, Mi­hai Popescu. A. Clonaru se joacă astă seară la Studio „Intr’o vară la moșie“, biblică, ne-au ajutat să­­ îi dăm seama ce poziție singuralâ ocupă părintele! Galactieh in­ lijierstur^ românească și ce infinit mai săra­că ar fi frescă scrisului, nostru contemporan, fără de pana bogată și echilibrată a autorului „Papu­cilor lui Mahmud“, „ N’AM MAI găsit în „Lito­ral", caetul atât de original al d-lui Dumitru Olariu dela Con­stanța, închinat poesiei, parfumul de crudă tinerețe descoperit altă­dată între puținele-i­magini. „Li­toralul” pierde încet contactul cu limpezimea orizonturilor marine și cu duhul clar al adevăratei poezii. PREMIERELE „DESTIN“ LA STUDIO Un mare scriitor a spus că nu cu­noaște altă plagă mai primejdioasă, în literatură, decât sentimentalismul. Dacă nu mă înșel, scriitorul se nu­mea Stendhal și era el însuși un a­­prig dușman al sensibleriei în artă. Sentimentalismul nu este, însă, o mare nenorocire doar în literatură. Viața noastră se împiedică la tot pa­sul de aceasta corespirație a senti­mentalismului, falsificând toate crorile cu care venim în contact la­Deunăzi, cineva — o doamnă! — mi-a dat o splendită exemplificare a acestei fal­sificări. Soră de caritate voluntară, învățând în fiecare zi ex­periența jertfei într’un spital cu ră­niți, a ajuns să spele picioarele eroi­lor sau să stoarcă o rană cu puroi cu acea tărie de suflet care nu este indiferentă, ci milă ‘adevărată, uma­nitate adâncă. Fără să bravezi, tre­b­ue să recunoști că îți trebue multă putere pentru a învinge spectacolul atroce al suferinții. Tocați de a­­ceea, prea puține persoan­e reușesc să fie intr’adevăr ceea ce iși propun să fie; cele mai multe se dau înapoi, cuprinse „de milă” înainte de a ve­dea suferința în toată realitatea ei. Știți refrenul: „mi-e atâta milă, în­cât nu­­ pot suporta”. Ei bine, îmi spunea doamna, de unde crezi că iau puterea, cele care reușesc să fie adevărate surori de caritate? Din dragoste — din dragostea lor pentru om! Așa se face că persoanele „mai sensibile” — cari fac mare paradă de sentiment — nu sunt bune de ni­mic. De fapt, e o deosebire funda­mentală între sentimentalism și dra­goste, „Sentimentalii” sunt niște e­­goiști superficiali, cari nu iubesc o­­mul. Când iubești poți suporta orice. Mi se pare că lucrurile, în cazul de față, au fost reduse chiar la esen­ța lor. Exemplul, și în ceea ce pri­vește arta, literatura, este hotărâtor. Pentru că nouăzeci la sută din litera­tura care s­e face, într’o epocă, este rodiul acestui sentimentalism, a ace­stei superficialități comode care mi­mează „artistic” adevăratele și tragi­cele realități ale existenței. Un­a-La teatrul „Mancă și Lumină“, se reprezintă azi Marți 30 Iunie, în aria 20,30 comedia „Musca“, de Ce­zar­ Lodovici cu Maria Mohor, Nelly Nicolau ștefanis Popescu, Gh. Da­mian, Gh. Hiescu, N. Vulpescu, Geo Barton. Direcția de scenă: Victor Ion Popa. „Om­ul care zâmbește“ obține un mare succes la teatrul din Sărin­dar teatrul Maria Fi­lotti. Humorul fin ©are se desprinde în fiecare clipă este subliniat d­e spec­tatori prin vii aplauze, iar strălu­cita interpret­are a­c-ior Romald Bul­­finski, Radu Bergan, Marcel Enescu, N. Antoniu, C. Bratiloveanu M. Cioabă și d-nge: Ninetta Gusti, Cella Maricu, Vic. Stoicescu, Tama­ra Vasilache, Cella Ion­escu și c. Lungeanu constitue un formidabil succes. PĂRINTELE Gala Galaction reapare în Revista Română, cu re­luarea splendidelor sale „Scrisori către Epigonii Simfonezei“. Citirea sugestivelor fragmente, cu aromă numit realism este pivotul acestui sentimentalism falsificator­­— realis­mul lucrului văzut exterior, acea pânză a faptelor fără înțeles, fără rădăcini în lumea scrisurilor; realis­mul — superfețe — al inteligențe­lor medii, pentru care sentimentele sunt:reacțiuni de interes imediat, scântei palide ale ciocnirilor coti­­diane. Analizând noțiunea de „idealism", Remy de Goum­out, în ale sale „Promenades philosophique” ajunge la concluzia că el este acelaș lucru cu ,materialismul”. Aceasta, pen­tru că idealisrmul e o concluzie a lu­mii văzută psihologic — ea însăși bazată pe materialism (adică pe știință). Parafrazându-l pe Goun­­nout, putem spune că „realismul” este acelaș lucru cu „spiritualismul“ numai dacă exceptăm realismul sen­timental, — falsul realism. Există un realism al esențelor, în artă, tărâm , care realismul senti­mental —mitor-romantic— nu poa­te pătrunde­­ din cauza unei insufi­ciențe congenitale. Acest realism nu exclude concepția sau viziunea noa­stră despre­­„spirit“ adică unitatea armonică a prezenței omenești — după cum­­ si natură, „ideea” se in­tegrează fir­ic, ca intr’o continuitate ierarhică. Revenind pe tărâmul literar, vom Aseară s’a reprezentat la Studio in premieră „Destin" piesă în 3 acte de Fernanda de Castro. Ea înfățișează publicului o dra­mă petrecută într’o familie bur­­gheză adâncind minunat contura­rea câtorva caractere, studiind în acelaș timp și speculând efectul produs de o neașteptată panică sufletească, colectivă, precum și urmările ei. Idei pe jumătate îmbrăcate în­­tr’o haină literară, pe jumătate teatrală, un dialog viu și o tradu­cere bună, au adus un binemeri­­tat succes premierei de er­. I vedea că majoritatea autorilor me­diocri cultivă realismul sentimental, făcând paradă — exact ca doamnele „sensibile" — de toate sentimentele „nobile” ale omului — delicatețe, fi­nețe, poezie, etc., — deși nu trăesc și nu ne transmit adevăratele expe­riențe ale inimii. Din acest punct de vedere semănătorismul este una din mișcările noastre literare bazate pe realismul sentimental, iar exemplul unui Rebreanu, sau chiar al unui Ar­­ghezi — creatori realiști dar nu sen­timentali — este strivitor pentru se­­mănătorism. Realismul lui Rebreanu, sau cel al lui Tudor Arghezi, poate fi numit foarte ușor și „spiritua­lism“, pentru că el se integrează in acea viziunea majoră a lucrurilor, în care sensul domnește ca un suport al realității exterioare, împletind fapta cu visul, proza cu poezia, rea­litatea cu metafizica, și cât falsifică sentimentalismul valorile, putem ve­dea din faptul că el nu recunoaște tocmai această esență a realității — în numele căreia pretinde, totuși, a vorbi. Fără să ne jucăm cu cuvin­­ele, putem afirma că un mare rea­list este întotdeauna un mare meta­fizician — nu­­ în înțelesul specula­tiv, și nici întotdeauna conștient, ci prin zarea interioară a creației sale, integrată cum e în marea creație cosmică. TEME LA ZI REALISM ȘI SENTIMENTALISM... Dare Fet^așsiiîCM _ NU NE PLACE felul naiv prin care „Universul literar” caută să-și valorifice materia­lul din punct de vedere al pre­zentării grafice,­ făcute după criterii de „Balamuc Palace Ho­­tel”, cu titluri „trăznite”, de in­spirație cubistă. Revista capătă, prin acest procedeu, un aer de neseriozitate în flagrantă con­tradicție cu materialul, de mul­te ori de frumoasă ținută, pe care îl prezintă. Și tinerețea își poate avea gravitatea ei. Și, această gravi­tate a tinereții, e cea mai fru­moasă dintre toate.­­ NU SE DA DESTULĂ A­­TENȚIE formei în care se im­pune să fie prezentată poezia, atât în volume cât și în cadrul paginilor de revistă. In toată a­­ceastă lume a textelor tipărite, poezia e o bijuterie rară, care cere să fie oferită într’un cadru demn de valoarea ei. In reviste ar trebui să i se dea locul cinste, nu să fie înghesuită de în colțuri sau pe pagini de catego­ria a doua, iar volumele de poezie ar trebui să fie tipărite cu aceleași preocupări de grafică pe care le găsim în artă ti­părirea mapelor de operă plas­tică... (gravuri, reproduceri de pictură, sculptură, etc...) Fiindcă poezia este, desigur, cea mai nobilă față a literaturii — și lumea nu e atât de plină de scări de mătase ce urcă spre cer, pentru a se desconsidera ca pe niște obiecte ce se găsesc pe toate cărările. NU SUNTEM DE ACORD cu inspirația lui Horia Filip de a căuta să îmbine în acel roman apărut de curând, „Episod”, două planuri de trăire cu totul deosebită acela sentimental cu cel intelectual. Reușește astfel­­ să întelectualizeze dragostea și să sentimentalizeze problemele intelectuale, destul de intere­sante uneori, de care este între­tăiat tot suflul acestei cărți, dân­­du-le un aer minor. Subtitlul „fragment de viață”, ar explica întrucâtva această dualitate care, în adevăr, este manifesta­tă de mulți dintre cerebralii ge­nerației noastre, totuși pentru unitatea literară a acestei cărți, socotim că îmbinarea asta e de­ficitară. Oricum, cartea, în felul ei, a­­duce o notă de originalitate în proza noastră, despre care aș­­teptăm cu justificată curiozita­te, părerea criticii competente. „ NU ȘI-A ALES în mod fe­ricit pseudonimul (fiindcă pse­udonim bănuim să fie) Ștefan Aug. Doinaș, care publică un proaspăt sonet „Excursie’’ în ultimul număr al „Universului Literar”. Cunoaștem scriitori care și-au ales un pseudonim fiindcă numele lor suna prea... literar... dar, dacă orice om nu-și poate alege singur numele, adevărat, de ce simt nevoia, unii, ca atunci când au posibilitatea de a-și mai spune și altfel, să-și fie proprii nași... denaturați? Realismul sentimental este uneori mai „vioi”, mai sprinten în felul cu care reprezintă fața din afară a rea­lității. El dă această impresie de mai veridic (verismul —­ iată încă una din erorile sentimentalismului) și de mai actual, pentru că­­ nu te in­vită la efortul de a înțelege perma­nentul, eternul, din condiția reali­tății și a omului. O literatura de nivel comun, de sentiment comun, și de realism co­mun, a existat și va exista întotdea­una. Comerțul dintre o anume men­talitate și o anume categorie de scrii­­tor este fatal. El constitue „umplu­tura” epocilor literare, o umplutură inevitabilă, și utilă într'un fel, așa după cum util este răul pentru a ne da seama de bine. Dar declinul unei literaturi se manifestă atunci când această mentalitate mărunt realistă și sforăitor sentimentală, copleșește spiritul critic al epocii, înăbușind posibilitatea de orientare în lumea adevăratelor valori. „Umplutura” devine normă generală și mediocri­tatea triumfă. La suprafață par a sta toate no­bilele și adevăratele valori ale artei. Dar în realitate, totul nu e decât o grimasă a mediocrității ridicată la rangul de­ conștiință publică.

Next