Viața, iulie 1942 (Anul 2, nr. 432-462)
1942-07-01 / nr. 432
Pag. 2-a M . NE-AU INTERESAT acele „Opinii separate“ ale d-lui Al. Paleologu, publicate în „Universul literar“, mai ales în ceea ce privește conflictul dintre termenul de „intelectualitate“ și „spiritualitate“. Iată ce spune autorul acestor „opinii“, în cadrul notei de care vorbim: „Normal neliniștea e o stare de spirit; astăzi ea a devenit un mod de existență. Desigur, a fi inteligent e greu și incomod, — a fi neliniștit d e la îndemâna tuturor semidocților, având și Evantaiul de a-i colora cu o superioară grandoare“. Iată o afirmație menită să le alimenteze neliniștea acelor mulți „neliniștiți“ ei noștri... ® DESPRINDEM din Ilarie Chendi, citat de D. V. Netea în ..Vremea“ : „e o artă să fii dușmanul cuiva. Sunt și aici gesturi frumoase de făcut. Sunt și aici condiții de împlinit și margini de observat": „în genere, unui adversar i se iartă toate, afară de o singură vină: de a fi vulgar!" E aici o pledoarie pentru lupta elegantă, de aristocratică ținută, singura care ne poate face cinste. In mentalitatea curentă. Insă, singurul mijloc obișnuit de luptă este socotit tocmai acela care ar trebui eliminat: vulgaritatea, dusă până la ultimele ei expresii. DA, SUNT FRUMOASE versurile pe care le semnează tot în acest număr a revistei „Vremea“ d. Geo Dumitrescu „Rânduri pentru un eventual deces“. Am reîntâlnit în ele toată atmosfera ce ne-a fermecat în poezia lui Jules Laforgue. Cităm „Mai las în urmă, in peretele camerei mele, „Harta politică a lumii" ,pe care imi făceam zilnic călătorii planetare, să găsiți însemnată pe ea baza’--mi mea navală. Tasmania nr"r,''am elanurile 800 fi'iirc ns.pofte, i a •~ IWC vă dau toata libertatea sa te folosiți pentru binele omenirii sau pentru vreun tratat eventual utopic de geografie Menționăm această poezie fără să facem „mea culpa“ pentru ..nn..ul categoric pe care i l-am dedicat cu câteva săptămâni în Urmă. Avem și de data asta ocazia să exemplificăm o afirmație pe care am făcut-o când am inaugurat aceste rubrici, și anume aceea că vom încerca să fim de o strictă obiectivitate, semnalând și binele și răul, acolo unde îl găsim chiar dacă e cazul de a le găsi, alternativ, la acelaș scriitor Mai AVÂNT TĂIAT ... se numește poemul pe care-l publică Daniela Miga în revista ,familia” nr. 1-2, și pe care îl reproducem aci. Fără a fi prea cunoscută poeta se impune scotuș lectorilor, printr’o personală viziune artistică a omului și a elementelor care’l înconjoară. In loc de măduvă tu oase îmi umblă fumul de tămâie Și ceața străvezie de mătase Se prinde lungă pe călcâie. Arome putrede de mucegai Se răspândesc prin palida grădină Și aduc crâmpei răsleț din rai Amestecat cu praf, cu soare și cu tină Gândul întins fâlfâe alb Nădăjduind să se înalțe pân’la cer. Dar tremură înfricoșat și slab Acoperit de brumă și de ger. MACEIAȘ... revistă d. Ion Mincu Lehliu cunoscutul scriitor, tânăr încă, e prezent printr’o nuvelă intitulată „Și poate el” din care se înalță odată mai mult calitățile cari ni l-au făcut cunoscut pentru fondul său limpede și stilul mlădios, — viciu literaturii publicate până acum TOT IN FAMILIA... ■„ d. Ion Ojog publică o poezie ,.La țărm” în care viziunea sa aduce umbre și lumini noi peste veșnicul spleen resimțit de mai toți artiștii și cântat în diferite feluri. Te-am întrupat Femeie Din neantânat azur Din visuri și din Soare Cu ochiul cald și pur. Purces din fantasia Și gându-mi aripat. Hrănit, o. Mit din lutu-mi Ori cine-abate lanuri De crini grei către port Și a întins pe ape Văzduhul ca pe-un cort? Poteci de Soare m ’a mine Se-aprind și se desfac Tot liliacu’n zare-i Iar zarea’n liliac... Amiaza-i veche, albastră Și curge pe un pripor Ca ’ntr’o catapeteasmă Cu înger și sobor.. Stei sânt și singur Doamne In boltă fără leac... Și-s trist, ca inima-mi trist In hăul ăstui veac.. . GALA GALACTION Premiul național — cea mai frumoasă diademă pe capul unui sciitor — s-a decernat lui Gala Galaction. Bătrânul preot cu barba ninsă de noianul anilor, cu privirile pierdute în orizonturi misterice, este un pontif consacrat al Muzelor antice. Povestește frumos și scrie romane în care conflictul psihologic e pasionant. In Papucii lui Mahmud ne redă analiza unui caz de conștiință. Pătrunde adânc psihologia omului bare într’un moment dat păcătuește, dar candela nestinsă a conștinței sale notează cu caractere mari păcatul. Se crește și vrea să ispășească încălcarea pravilei divine, prin orce sacrificiu. E capabil de orce jertfă, pentru ispășire. In Roxana găsim povestea atât de frumoasă a vieții familiare. Gala Galation e pentru celibatul clerului, dar acolo unde nu se poate, admite și căsnicia cinstită. La răspântie de veacuri pare a fi fragment autobiografic. Cine nu citeze cu drag poveștile lui Gala Galaction? Răboj pe bradul verde, Clopotele de la Mănăstirea Neamțului Caligrafu Terțiu — și alte volume de povestiri ne arată talentul narativ al lui Gala Galaction. In operele sale preoții sunt prezentați în culori foarte simpatice, întocmai ca la Ion Agârbiceanu. Printr-o coincidență interesantă cei doi preoți literați reprezintă cele două feluri de clrici. Gala Galaction e dascăl de bogoslavie. Se ocupă mult de înțelepciunea sacră. A tălmăcit în limbă literară Sfânta Scriptură (în colaborare cu Vasile Radu). A scris o carte despre Sfântul Pavel și o carte — Piatra din capul unghiului — în care apără învățătura despre Sfânta Euharistia Luptă pentru unirea bisericilor. Cunoaște multe personalități proeminente ale Apusului și estimat pentru ideile sale profund creștine — despre refacerea unității despre unirea bisericilor. Cunoaște chiar pe Sanctitatea Sa Papa Pius XII, încă de când era Monseniorul Pacelli. Vizitează adesea Roma și nu uită nici de tinerii loviți de la Colegiul Român. Ține conferințe și în cadrul societăților unite, îmi voi permite și o mică indiscreție. Vom pomeni ceva din preocupările de azi ale lui Gala Galaction. De ani îndelungați lucrează la o operă teologică monumentală. — Împărăția Sfintei Euharistii. — Bătrânul cărturar afirmă că va fi ultima sa lucrare teologică. Vrea să combată crezurile dogmate ale teologilor ruși din Apus — Bulgakof, Berdiaeff — și să expună în mod pozitiv că după învățătura bisericii pânea și vinul se prefac în însuș trupul și însuș sângele Domnului va apăra prezența reală a lui Isus în Sfânta Euharistie. Pe când se discuta problema unirii ortodocsei anglicane, Gala Galaction le spunea tinerilor seveți — „Mă tem de o biserică în care lipsește prezența reală a lui Isus în Sf. Euharistie”. — De câte ori vorbea despre catolicism Gala Galaction ne spunea, atât de frumos — „Nu mă tem de o biserică în care e prezent Isus în Sf. Euharistie”. Gala Galaction mai pregătește o carte. Scrie amintiri din lunga și bogata sa carieră literră. A cunoscut, pe Coșbuj,pe Caragiale, pe Vlahuță și muți, alți literați, notați cu caractere mari in anale. Va fi desigur un volum cu multe documente literare inedite. Iosif E. Naghiu VIATA ROSTUL CRITICILOR Stați de vorbă cu un lector obișnuit. Unul dintre aceia care știe să deosebească un Andre Gide de Paul Rebaux, un Camil Petrescu de Mihail Drumeș. Veți afla fără multă greutate, că dumnealui, lectorul, nu are nevoe de critică pentru a înțelege și gusta literatura. Ba, vă veți îmbogăți cunoștințele enciclopedice cu ceva nou: anume, că domnii care scriu critică, sunt niște bieți „scriitori ratați“. Opinia aceasta o veți întâlni și între melomani. Cel care face cronică muzicală, este socotit, nu numai de laici, ci și de muzicieni, drept un virtuos cu mectoria carierei frântă în două. Atât lectorii, cât și melomanii, uită că detaliul biogafic al apartenenței actualului critic la domeniul de creație în care se manifestă ca cenzor estetic, nu poate decât să-l avantajeze pe cel ce judecă opera de artă. Scriitorul sau muzicianul devenit critic de artă a experimentat ei înșiși procesul de creație artistică, ceea ce îi înlesnește să pătrundă mai adânc mecanismul creației. Să nu se uite apoi, că acela care ,,a creea#o, dispune de o sensibilitate artistică mult mai accentuata decât simplii critici, clamând din înălțimea catedrelor. Sunt atâtea exemple, între scriitori și muzicieni, încât ne mărginim să cităm un Baudelaire, Saint- Beuve, Wagner, Debussy, Richard Strauss. Cineva afirma deunăzi că e primejdios și, totodată, riscant, ca criticul să facă simultan și literatură (sau muzică) și critică. Că literatura ar fi în acest caz sterilizată, pauperizată în eprubetele criticei in care se distilează sărurile observației, inamică spontaneității. Că „rolul fatal al unei deformări profesionale“ s’ar evidenția și in creație, care ar suferi rigiditatea meșteșugului de critic. Sau, se petrece fenomenul invers : critica devine impresionistă și labilă, capricioasă și lipsită de unitate, când e profesată de un scriitor. Pentru a-și ilustra afirmația, confratele amintit mai sus, cita cazul :,Portretelor lirice“ ale poetului Ion Pillat , „ . Problema este atât de variata, încât o rezolvare a ei, atât de simplă, este cu neputință. Cazurilor lui Baudelaire, Wagner, Debussy, Richard Strauss, li se adaugă cel al lui Edgar Allan Poe (cu a sa splendidă „Filosofie a compoziției“) si Paul Valery. In altă ordine de idei, se pot cita și nenumărate cazuri, când oficiul critic a avut o influență nefericită asupra operei literare a creiatorului. Ajunge să amintim din peisagiul scrisului contemporan românesc pe cel al d-lui Eugen Lovinescu, pentru a fi pe deplin lămuriți. Firește, idealul criticei este criticul care nu face altceva decât cântărește, prin ocheanul erudiției și sensibilității sale, opera de artă. Literatura și critica, făcute simultan, nu se prejudiciază, decât atunci când îi revin unui geniu excepțional. Totuși, formula creeator-critic o socotim susceptibilă de coexistență. Și aici, descoperim un nou rost pentru scriitorii noștri: acela de a informa, cel puțin, dacă nu de a face critică. Că pe Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu nu ni-i putem imagina făcând critică, aceasta vine de acolo, că prea ne-am obișnuit să apreciem în ei geniul epic, creeatorul a cărui personalitate nu suferă nicio diferențiere. Gândiți-vă însă la Camil Petrescu, la Cezar Petrescu, la Ion Pillat chiar, la Mircea Eliade și Lucian Blaga, făcând critică! O critică, uneori subiectivă, oarecum exclusivistă, dar totdeauna pasionată, totdeauna bine informată și onesta.... Rostul criticei este, în ultimă analiză, o ierarhizare a valorilor în sectorul literaturii. In lipsă de profesioniști ai criticei, scriitorii ar putea gira interimatul acestui oficiu de ierarhizare. Firește, pentru asta ar fi necesară o primenire a moravurilor, o radiere a complezențelor, un cult al curajului și consecvenței... Deocamdată, noi discutăm doar în principiu. (gsfe.) Miercuri 9 Safsie 9942 Prin munții și văile Moldovei” „Prin munții și văile Moldovei“, se chiamă volumul de însemnări de călătorie pe care-l va publica la „Casa Școalelor". Profesorul Ion Găvanescul. Scrise într’un stil care continuă pe Calistrat Hogaș, acest mare povestitor și stilist moldovean, — însemnările de călătorie ale Profesorului Ion Găvănescul vor înfățișa, printr’o optică originală, frumusețile Moldovei cu tot trecutul ei de glorie și de poezie. „Prin munții și văile Moldovei" va fi cartea poeziei și a adevărului scrisă cu vioiciune și caracterizată prin notații fine, — pe care profesorul Ion Găvănescul o va dărui culturii noastre și cetitorilor de literatură aleasă. O piesă este teatru a prof. Ion Găvănescul In curând va aparfe în volum piesa: „Neamul” scrisă de profesorul Ion Găvănescul. Această lucrare dramatică, ce a văzut lumina rampei încă din primii ani după războiul mondial, prezintă, mai ales acum, o actualitate stringentă întrucât atât conflicul dramatic cât și anecdoticul ei sunt inspirate din viața de luptă, de sacrificiu și de trudă a neamului românesc, in Wmuji Ly terror Ne 1 Jat tertzetu/H MAREA ȘEZĂTOARE LITERARĂ DE LA ALBA IULIA Scriitorii bucureșteni înfrățiți cu cei ardeleni, au cântat eroismul de totdeauna al românilor Rareori ne-a fost dat să asistăm la o atât de însuflețită șezatoare literară, atât de însuflețită, ca aceia pe care a cunoscut-o cetatea istorică a românismului, Alba Iulia, Duminică. Precedată de dimineață de un parastas al „Uniunii foștilor luptători" din județul Alba Iulia, eroi cari veniseră din toate satele în pitoreștile lor costume la Cat.j..„vi "etății, șezătoarea a coincis pe act de mărturis î poeții, iluminații aeles că menirea spriciia slovei lor înarip iijlocul mulțimilor Ule lor serafice. Prezența scriitorilor tineri bucureșteni• George Doru Dumitrescu, Ion Thilea, Teodor Scarlat, Al Raicu, Matei Alexandrescu, Victor Dumitrescu, alături de poeții reprezentativi ai Ardealului în frunte cu Justin Ilieșu, George Popa, Lucian Volea, Mihai Axente, Dimitrie Oancea și alții, a însemnat popasul luminos pe care Alba Iulia îl aștepta de mult. Rareori s’a văzut un public atât de însetat de poezie, în aceste vremuri, când transfigurarea prozodica, nu mai chiamă la încântări decât o anume elită intelectuală. Căci e suficient să precizăm că șezătoarea dela Alba Iulia a durat patru ceasuri încheiate, începând după amiază la orele 11 și terminându-se noaptea la orele 21. Vin eroii neantului, în pitorești costume moțești A avut parte acest festival de inițiativa a trei oameni de suflet, d. Vasile Nicolau, prefectul județului, d. dr. Coriolan Cotuțiu și d. I. V. Munteanu, cari au dovedit inima deschisă și primitoare, gata la orice sacrificii a ardeleanului pornit la faptă întreagă. Prin grija lor, parastasul care a avut loc în Catedrala încoronării la orele 11,30 dimineața, s’a transformat într’o slujbă solemnă de mare sărbătoare, la care a participat tot ce are mai select românismul din Alba Iulia. După parastas, scriitorii tineri bucureșteni și ardeleni, au vizitat impresionantul muzeu situat la „Cetate“, unde se găsesc atâtea scumpe religve ale istoriei transilvane, precum și celelalte locuri importante ale orașului Alba Iulia. Pe un zid al liceului de băeți, am găsit o placă comemorativă, care amintește că aci, a trăit o vreme, marele Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului valah. La orele 17 după amiază, în o sală către d. A. Vesa subprefectul județului. In momentul când s’a deschis cortina o delegație a foștilor luptători, în pitoreștile lor costume modeste a intrat în sală, ocupându-&i locurile, unii dintre cei mai tineri, străjuind de-a dreapta și de-a stânga scenei, după o veche tradiție. Apariția acestor bravi eroi a fost salutată cu calde aplauze de asistentă. Cântă muzica, poeții și asistenta A luat apoi cuvântul d. George Doru Dumitrescu, care după o incursiune speculativă în domeniul creației poetice, a vorbit despre activitatea poeților cari urmau să cetească din operile lor. Au cetit apoi pe rând: JustinRoșca, Victor Dumitrescu, Mihail Axente, Matei Alexandrescu, Vasile Bucur, Gabriel Țepelea, George Popa, Ștefania Stâncă, Ion Th. Ilea, I. V. Munteanu, Teodor Scarlat, Gruia Bazil, 1. V. Spiridon, Ion Apostol Popescu, Lucian Valea, Petru Șuvagăa, Dimitrie Dancea, Maior Landa, — seria acestor lungi lecturi poetice, subliniate totuși cu furtunoase aplauze de asistență, incheindu-se cu cuvintele de mulțumire ale d-lor Prefect Vasile Nicolau și Dr. Coriolan Cotuțiu. Muzica militară a executat la sfârșit „Deșteaptă-te române” și alte cântece patriotice, entuziasmul șezătorii manifestăndu-se prin faptul că întreaga sală și scriitorii cântau odată cu muzica. Târziu, pe la orele 1 noaptea, s’a destrămat vraja acestei mari șezărtori, când scriitorii și-au luat rămas bun, la... gară. Maximilian, Ana Tomescu, Dinu Vedea, Radu Bangu și d-neile: Mya Coca, Renee Anny, Olimpia Botta și Adima Druca. Cu d-nele Sonia Cluceru, Elvira Godeanu, Maria Voluntaru, Eliza Petrăcescu, Tanți Soviani și d-nii Mărculescu, N. Motoc, I. Ulimeni, Mihai Popescu. A. Clonaru se joacă astă seară la Studio „Intr’o vară la moșie“, biblică, ne-au ajutat să îi dăm seama ce poziție singuralâ ocupă părintele! Galactieh in lijierstur^ românească și ce infinit mai săracă ar fi frescă scrisului, nostru contemporan, fără de pana bogată și echilibrată a autorului „Papucilor lui Mahmud“, „ N’AM MAI găsit în „Litoral", caetul atât de original al d-lui Dumitru Olariu dela Constanța, închinat poesiei, parfumul de crudă tinerețe descoperit altădată între puținele-imagini. „Litoralul” pierde încet contactul cu limpezimea orizonturilor marine și cu duhul clar al adevăratei poezii. PREMIERELE „DESTIN“ LA STUDIO Un mare scriitor a spus că nu cunoaște altă plagă mai primejdioasă, în literatură, decât sentimentalismul. Dacă nu mă înșel, scriitorul se numea Stendhal și era el însuși un aprig dușman al sensibleriei în artă. Sentimentalismul nu este, însă, o mare nenorocire doar în literatură. Viața noastră se împiedică la tot pasul de aceasta corespirație a sentimentalismului, falsificând toate crorile cu care venim în contact laDeunăzi, cineva — o doamnă! — mi-a dat o splendită exemplificare a acestei falsificări. Soră de caritate voluntară, învățând în fiecare zi experiența jertfei într’un spital cu răniți, a ajuns să spele picioarele eroilor sau să stoarcă o rană cu puroi cu acea tărie de suflet care nu este indiferentă, ci milă ‘adevărată, umanitate adâncă. Fără să bravezi, trebue să recunoști că îți trebue multă putere pentru a învinge spectacolul atroce al suferinții. Tocați de aceea, prea puține persoane reușesc să fie intr’adevăr ceea ce iși propun să fie; cele mai multe se dau înapoi, cuprinse „de milă” înainte de a vedea suferința în toată realitatea ei. Știți refrenul: „mi-e atâta milă, încât nu pot suporta”. Ei bine, îmi spunea doamna, de unde crezi că iau puterea, cele care reușesc să fie adevărate surori de caritate? Din dragoste — din dragostea lor pentru om! Așa se face că persoanele „mai sensibile” — cari fac mare paradă de sentiment — nu sunt bune de nimic. De fapt, e o deosebire fundamentală între sentimentalism și dragoste, „Sentimentalii” sunt niște egoiști superficiali, cari nu iubesc omul. Când iubești poți suporta orice. Mi se pare că lucrurile, în cazul de față, au fost reduse chiar la esența lor. Exemplul, și în ceea ce privește arta, literatura, este hotărâtor. Pentru că nouăzeci la sută din literatura care se face, într’o epocă, este rodiul acestui sentimentalism, a acestei superficialități comode care mimează „artistic” adevăratele și tragicele realități ale existenței. Una-La teatrul „Mancă și Lumină“, se reprezintă azi Marți 30 Iunie, în aria 20,30 comedia „Musca“, de Cezar Lodovici cu Maria Mohor, Nelly Nicolau ștefanis Popescu, Gh. Damian, Gh. Hiescu, N. Vulpescu, Geo Barton. Direcția de scenă: Victor Ion Popa. „Omul care zâmbește“ obține un mare succes la teatrul din Sărindar teatrul Maria Filotti. Humorul fin ©are se desprinde în fiecare clipă este subliniat de spectatori prin vii aplauze, iar strălucita interpretare ac-ior Romald Bulfinski, Radu Bergan, Marcel Enescu, N. Antoniu, C. Bratiloveanu M. Cioabă și d-nge: Ninetta Gusti, Cella Maricu, Vic. Stoicescu, Tamara Vasilache, Cella Ionescu și c. Lungeanu constitue un formidabil succes. PĂRINTELE Gala Galaction reapare în Revista Română, cu reluarea splendidelor sale „Scrisori către Epigonii Simfonezei“. Citirea sugestivelor fragmente, cu aromă numit realism este pivotul acestui sentimentalism falsificator— realismul lucrului văzut exterior, acea pânză a faptelor fără înțeles, fără rădăcini în lumea scrisurilor; realismul — superfețe — al inteligențelor medii, pentru care sentimentele sunt:reacțiuni de interes imediat, scântei palide ale ciocnirilor cotidiane. Analizând noțiunea de „idealism", Remy de Goumout, în ale sale „Promenades philosophique” ajunge la concluzia că el este acelaș lucru cu ,materialismul”. Aceasta, pentru că idealisrmul e o concluzie a lumii văzută psihologic — ea însăși bazată pe materialism (adică pe știință). Parafrazându-l pe Gounnout, putem spune că „realismul” este acelaș lucru cu „spiritualismul“ numai dacă exceptăm realismul sentimental, — falsul realism. Există un realism al esențelor, în artă, tărâm , care realismul sentimental —mitor-romantic— nu poate pătrunde din cauza unei insuficiențe congenitale. Acest realism nu exclude concepția sau viziunea noastră despre„spirit“ adică unitatea armonică a prezenței omenești — după cum si natură, „ideea” se integrează firic, ca intr’o continuitate ierarhică. Revenind pe tărâmul literar, vom Aseară s’a reprezentat la Studio in premieră „Destin" piesă în 3 acte de Fernanda de Castro. Ea înfățișează publicului o dramă petrecută într’o familie burgheză adâncind minunat conturarea câtorva caractere, studiind în acelaș timp și speculând efectul produs de o neașteptată panică sufletească, colectivă, precum și urmările ei. Idei pe jumătate îmbrăcate într’o haină literară, pe jumătate teatrală, un dialog viu și o traducere bună, au adus un binemeritat succes premierei de er. I vedea că majoritatea autorilor mediocri cultivă realismul sentimental, făcând paradă — exact ca doamnele „sensibile" — de toate sentimentele „nobile” ale omului — delicatețe, finețe, poezie, etc., — deși nu trăesc și nu ne transmit adevăratele experiențe ale inimii. Din acest punct de vedere semănătorismul este una din mișcările noastre literare bazate pe realismul sentimental, iar exemplul unui Rebreanu, sau chiar al unui Arghezi — creatori realiști dar nu sentimentali — este strivitor pentru semănătorism. Realismul lui Rebreanu, sau cel al lui Tudor Arghezi, poate fi numit foarte ușor și „spiritualism“, pentru că el se integrează in acea viziunea majoră a lucrurilor, în care sensul domnește ca un suport al realității exterioare, împletind fapta cu visul, proza cu poezia, realitatea cu metafizica, și cât falsifică sentimentalismul valorile, putem vedea din faptul că el nu recunoaște tocmai această esență a realității — în numele căreia pretinde, totuși, a vorbi. Fără să ne jucăm cu cuvinele, putem afirma că un mare realist este întotdeauna un mare metafizician — nu în înțelesul speculativ, și nici întotdeauna conștient, ci prin zarea interioară a creației sale, integrată cum e în marea creație cosmică. TEME LA ZI REALISM ȘI SENTIMENTALISM... Dare Fet^așsiiîCM _ NU NE PLACE felul naiv prin care „Universul literar” caută să-și valorifice materialul din punct de vedere al prezentării grafice, făcute după criterii de „Balamuc Palace Hotel”, cu titluri „trăznite”, de inspirație cubistă. Revista capătă, prin acest procedeu, un aer de neseriozitate în flagrantă contradicție cu materialul, de multe ori de frumoasă ținută, pe care îl prezintă. Și tinerețea își poate avea gravitatea ei. Și, această gravitate a tinereții, e cea mai frumoasă dintre toate. NU SE DA DESTULĂ ATENȚIE formei în care se impune să fie prezentată poezia, atât în volume cât și în cadrul paginilor de revistă. In toată această lume a textelor tipărite, poezia e o bijuterie rară, care cere să fie oferită într’un cadru demn de valoarea ei. In reviste ar trebui să i se dea locul cinste, nu să fie înghesuită de în colțuri sau pe pagini de categoria a doua, iar volumele de poezie ar trebui să fie tipărite cu aceleași preocupări de grafică pe care le găsim în artă tipărirea mapelor de operă plastică... (gravuri, reproduceri de pictură, sculptură, etc...) Fiindcă poezia este, desigur, cea mai nobilă față a literaturii — și lumea nu e atât de plină de scări de mătase ce urcă spre cer, pentru a se desconsidera ca pe niște obiecte ce se găsesc pe toate cărările. NU SUNTEM DE ACORD cu inspirația lui Horia Filip de a căuta să îmbine în acel roman apărut de curând, „Episod”, două planuri de trăire cu totul deosebită acela sentimental cu cel intelectual. Reușește astfel să întelectualizeze dragostea și să sentimentalizeze problemele intelectuale, destul de interesante uneori, de care este întretăiat tot suflul acestei cărți, dându-le un aer minor. Subtitlul „fragment de viață”, ar explica întrucâtva această dualitate care, în adevăr, este manifestată de mulți dintre cerebralii generației noastre, totuși pentru unitatea literară a acestei cărți, socotim că îmbinarea asta e deficitară. Oricum, cartea, în felul ei, aduce o notă de originalitate în proza noastră, despre care așteptăm cu justificată curiozitate, părerea criticii competente. „ NU ȘI-A ALES în mod fericit pseudonimul (fiindcă pseudonim bănuim să fie) Ștefan Aug. Doinaș, care publică un proaspăt sonet „Excursie’’ în ultimul număr al „Universului Literar”. Cunoaștem scriitori care și-au ales un pseudonim fiindcă numele lor suna prea... literar... dar, dacă orice om nu-și poate alege singur numele, adevărat, de ce simt nevoia, unii, ca atunci când au posibilitatea de a-și mai spune și altfel, să-și fie proprii nași... denaturați? Realismul sentimental este uneori mai „vioi”, mai sprinten în felul cu care reprezintă fața din afară a realității. El dă această impresie de mai veridic (verismul — iată încă una din erorile sentimentalismului) și de mai actual, pentru că nu te invită la efortul de a înțelege permanentul, eternul, din condiția realității și a omului. O literatura de nivel comun, de sentiment comun, și de realism comun, a existat și va exista întotdeauna. Comerțul dintre o anume mentalitate și o anume categorie de scriitor este fatal. El constitue „umplutura” epocilor literare, o umplutură inevitabilă, și utilă într'un fel, așa după cum util este răul pentru a ne da seama de bine. Dar declinul unei literaturi se manifestă atunci când această mentalitate mărunt realistă și sforăitor sentimentală, copleșește spiritul critic al epocii, înăbușind posibilitatea de orientare în lumea adevăratelor valori. „Umplutura” devine normă generală și mediocritatea triumfă. La suprafață par a sta toate nobilele și adevăratele valori ale artei. Dar în realitate, totul nu e decât o grimasă a mediocrității ridicată la rangul de conștiință publică.