Viața, octombrie 1943 (Anul 3, nr. 883-913)

1943-10-01 / nr. 883

v­r AjT A . n&tss. _ RECHIZITORIUL­U< pe care-l face tineretului post To­­lic, din­­trun anumit unghiu ,de privire d. Stroe Botez, în revista „Orien­tări” — ultimul număr se2te în parte îndreptățit. D-sa exprimă o serie de­ adevă­ruri strâns legate de viață aces­tei cantități fragile și impetuoa­se, care e tineretul.­­ „Tinerii cari își dispută sîre stra­dă diferite cr­ezuri — spunte ă­sa — gata să se lovească pentru ele, seamănă intre ei ca frații, prin acea înclinare comună către vio­lență și colectiv, disprețuind a­­proape libertatea. Cuvântul ace­sta, atât de frumos altădată, și-a pierdut prestigiul In ocîții tinere­tului ; liberalismul, formulă unui trecut depășit, îi pare aproa­a­pe ridicol. La fel generozitatea, acea caracteristică de totdeauna a tineretului. Unde este ea, e greu de răspuns. Fondul sufletesc ve­nerat pare confuz și abrupt. Și altădată tineretul era d­inamic,­ dar s­e păstrau proporțiile Epoca postbelică însă atribue un­ maxi­mum de dinamism la o pregătire sufletească și intelectuală mini­mă. Nu se tinde la inteligență, ci la acțiune cu orice pacț. In lup­tele electorale tipul fixat fusese eroul. O nobilă ambiție, e ce-i drept, deși tipul acesta­ nu era nou. A existat de când lumea, dar ton număr restrâns de exemplare. Nu e greu de­­ observat că omeni­rea n’a fost și nu poate fi for­mată din atari exemplare, majo­ritatea oamenilor având preten­­țiuni mult mai modeste.” Și mai departe d-sa continuă vorbind despre tineretul univer­sitar, despre studenta epocii suc­cedate trecutului răsboiu mon­dial:­­ „Erau mai puțin generoși în aspra școală a vieții, care acum are foarte puțin comun cu at­mosfera de romanță a Heidelber­­gului de altădată, în care viața tineretului se înfățișează ca o țe­sătură de plăceri. S’au dezvoltat la acest tineret tendințele practice, gustul de acțiune, paralel cu o g­­­riță­ de grup, ceea ce aducea cu­tezanța și eficacitatea în efort. Cu aceste noul atribute, tine­retul încetează a mai fi privit ca o tranziție între inconștiența co­piilor cariera oamenilor, el în­cepe a avea legile lot proprii, spre îl pun în valoare. Pe aceas­t­tă cale tineretul se afirmă ca o­ forță directoare de prim or­din, reușind să schimbe destinul unor țări ca Turcia, Italia, Germania, Rusia, Portugalia, etc.” Deasemeni: „Nimic nu îndreptățește să se creadă că după acest război tine­retul va fi mai apatic decât după primul. El simte totdeauna ne­voia să creadă la ceva, are miș­care și forță, care nu pot fi con­tracarate din față. Și in acest caz, nici un sacrificiu nu este prea mare spre a canaliza aceas­tă forță într-un mod fericit și constructiv. Aceste forțe nasc dealtfel din tendința către mai­ bine, din cre­dința umană nezdruncinată in posibilitățile progresului fără li­mite. Permanentizarea unei con­­cepțiuni conservatoare, care să bareze drumul oricărei adaptar­i, expansiuni sau exuberanțe, n’ar face decât să întroneze o imobi­litate lugubră și tristă. Intr’o a­­semenea societate n’ar mai fi loc pentru gândire, pentru elanuri sau năzuințe generoase. Din fr­eest­angM privită problema tine­retului pare a închide în ea nă­zuințele viitorului. Secretul aces­tuia stă încă ascuns in școli, în ateliere, pe stadioane, pretutin­deni unde cei cu mai puțin de 20 de ani se antrenează pentru viață. El nu se poate insă deslega fericit decât ținând seama de plasamentul geopolitic și de po­tențialul forțelor materiale și spirituale; numai astfel se evită panta tuturor riscurilor. Ne mărturisim credința că a­­ceastă preocupare poate forma un punct de reper și o orientare sigură, în perspectiva viitorului, când omenirea, de la rațiunea de a se bate, va trece la aceea de a trăia. Am citat și concluzia acestui studiu întrucât ni se pare că in­­tr’adevăr viața fie prin repetarea formelor ei mai vechi fii prin desfășurarea de aspecte noi, ine­dite, va fi aceea cară va hotărî cu totul în afara imprevizibilelor teorii, cadența­ ‘fimana a suflete­lor, eliberate tiranic, răsboiu­ 6UL­nteresantă <4 și Mte statuiva! Ai crede-o inofensivă și totuși, câte­odată, răstoiasmă ordinea politi­că, premerse transformable sociale,­­anticipă hotărârile istoriei în stabili­rea granițelor și organizărilor de­­ state. Se știe în ce măsură­ literatura o­­­glindește sufletul j­eamjului. Știm cât i de caracteristică este „­Miorița“ pen­­­tru cunoașterea adâncurilor psihice Ș ale neamului nostru, cât de româ­­jnesc este tonul sfătos ,­al lui Creangă,­­ omenia țăranilor lui Coșbuc,­­ știm­­ j cât de specifică este patima pentru­­ pământ a țăranilor lui Rebreanu,­­poate și spiritul de înfrățire cu cei L obijduiți al lui Panaite Istrati. Cin­e m­’a observat apoi din poezia lui­­ Goga câtă putere de răbdare, dar și dee sfântă pornire de răzbunare a ne­dreptăților, a tuturor nedreptăților, ascunde sufletul ar<Meanu? „Politica n’a fost decât oastea de paradă care a luat în stăpânire, cu toate beneficiile, redutele cucerite de literaturi“ (Discursuri, p. 59). P»a­t­că n’avea dreptate sută la sută,­ dar dacă ne gândim amănun­țit concedem că Goga­ a Intuit just funcțiunea practică a literaturii­. Li­teratura are meritul de a premerge și pragăte prefacerile sociale și pol­­­­itice. Să luăm câteva exemple: Bălc­escu, ocupându-i se de rotunda­­ stăpânire a lui Mihai cel Viteaz, an­ticipa granițele Țării Mari de mai­­ târziu. Eminescu, zugrăvind epoca voevodală, punea in fața sufletului românesc un ideal de demnitate de conștiință de stăpân, care nu pu­­i­­ea rămâne numai în c­ronici și poe­zii, ci trebuia atins pe planul calită­­ții și într’un, viitor nu prea depărtat. E cunscut apoi rolul naționalist al curentului sămănătorist, rolul social ,al revistei „Viața românească“. Goga, când spunea că ’n pacea o­­bidirii noastre: Trăiește ’nfricoșatul vifor al vremilor răzbunătoare, nu fixa numai o imagine care suna frumos în vers, ci afirma și o credir.ță r­e te, spirită-l^’Wi^vi^pot­ bi&așeze , conștiințele." Câteva cuvinte' rânduile rkmm­os in carte amenințau rândueîi pop­ti­ce de secole. Căci în orice clipă puteau­ s­ă se transforme în lozinci de luptă. Și când Goga cerea ea cțeiere lui Ștefan cel Mare. Crai tânăr, crai mândru­, crai nou să te ine tacă­nu proiecta un vis fără de nădejde Cât a contribuit o astfel de lite­ratură la pregătirea conștiințelor și la direcți­vareg, eforturilor noastre o știm din desfășurarea evenimentelor ulterioare. Un indiciu poate fi și ră­sunetul puternic pe care-l ars poezia lui Goga în sufletul nostru până azi. Și până cine știe când! Bar, venind la vrmile de azi, spu­sele noastre capătă o confirmare și mai precisă. Catastrofa care a frânt Ardealul în două nu l-a putut frân­ge și în sufletele noastre. Și mai ales nu l-a putut frânge în sufletele poeților. Imaginea lui din vremile hitite a devenit mai vie pen­tru toți, partea mai întreagă. Ea a mobilizat toate condeiele scriitorilor români. In orice parte de țară s’ar fi născut. Căci „toată țara era Transilvania“ cum spune Emil Giur­­giuca în prefața antologiei. Transil­vania în poezia românească (Bucu­rești, 1943). Citiți poeziile din această antolo­gie, ede din ciclul Transilvania sfâ­șiată, și veți vedea în ce măsură a cutremurat conștiințele poetice tra­gedia recentă a Transilvaniei! Veți vedea în ce măsură Transilvania a devenit centrul aspirațiilor noastre. Plutește peste tot un sentiment de neîmpăcare, o certitudine a revenirii la stările de mai înainte. Și această certitudine nu poate fi decât de bun augur. E semnificativ apoi faptul că Oc­­tavian Goga este evocat în câteva poezii ca un trimis al nostru la Ta­tăl din ceruri ca să ne ocrotească destinul. El a luat cumva rolul lău­tarului din poezia să, care avea să spună Milostivului din înălțimile albastre. Vreme lungă câtă jale Scris-a­­ n sufletele noastre Poeții de azi își leagă, nădejdile de nădejdea de ieri a Vestitului cântă­­reț al visului nostru de aur și, ca și el odinioară, vestesc furtuna cea ma­re. Toți se întrec în a­ni cântăreții pătimirii noastre, căci, cum s­pune unul, e nouă iarăși vechea noastră aci, dar toți afirmă un nou răsărit peste întunecatul nostru sbucium de azi. Duhul lui Octavian Goga este peste tot prezent în versurile cântă­reților noait du&ri-Grâu Domn, Horiji cei doi fârtați, și Iancu, și toate apele și munții noștri din zarea interzisă în­via mai dârzi în stihurile de azi de­cât în amintirea noastră de ori. Se simte la toți poeții actuali o solida­ritate cu întreg pământul ardelean, cu neamul de pretutindenea... Știu ei ceva poeții aceștia de nu-și pot veni deloc ln fire! Ii împrejmuie tainele — și ei le cițesc mai bine de­cât noi muritorii de rând. Și nu con­tenesc a vesti în toate zările mântu­irea noastră de-a doua zi de totdea­una. Și de a crede în ea. Căci cred în puterea izbăitoare a cântecelor lor. Cum zice Mihai Beniuc: Fluierul laicului mi-i puneți lin­gură, Striviți-mă cu îloata ’n Bălgărard, Prin țărmul vast înțelenit de ură To­ Tam să-mi tai cu cântecele! vaci! Și după atâtea cazuri din trecut, când literatura a pregătit drumul biruințelor, de ce n’am crede că și poezia de azi anticipă realizările de mâine? Radu Brateș LITERATURA IN SI &|$! . ; I $ lif njpv IN MEMORIA UNUI PIONER: GEORGE SCÄERU La Odessa s'a stins din viață unul dintre pionierii, plecați­ să afirme munca și priceperea românească peste granițele țării. George Severi, născut la Turnu- Severin, după o viață sbuciumată — intransigent cu sine și cu somonii săi — își încheie cariera la 40 de ani. Atâtea id­ealuri neîmplinite au tăcut în inima zăvorâtă de moarte. A făcut liceul la Severin, Conservatorul la Leipzig —­ vioară, compoziție, diri­jat, ca­ o paranteză în viața de­ b­u­zîoarb* est ©­­ Y-tor săi-ziaru­l „Isbânda“ ișidmine la încercare talentul de literat. Cu dispariția „Isbander“ a plecat din nou la Leipzig, pentru termina­rea­­ și desăvârșirea studiilor. In acel­­ an a studiat și la Berlin cu Mar­­teau. Corespondența continuată în­tre maestrul și elev arată prețuirea și prietenia pe care i-o arată maestrul; întors în țară, a fost numit dirijor al orchestrei municipale din Sibiu, unde a desfășurat o activitate prodi­gioasă și ca dirijor și ca președinte al Soc. Instrumentiștilor. Cine nu-și amintește de concertele simfonice dirijate de ei și de bogata activitate muzicală susținută de el în vremea aceea în Sibiu! Dar în Decembrie 193S orchestra e disolvată din motive de economie și pentru dirijorul ei încep peregrinările și viața de zbu­­cium. Ha anul care urm­ează diri­jează un concert simfonic pentru comemorarea lui Beethoven, la Cluj șî ‘dă un recital de vioară la Tg. Mureș, unde dorea să concureze pentru catedra de vioară de la Con­­servatorul de acolo — șa­ lucrează in­tens la trilogia sa istorică „Stroe­— „Zoîca“ — „Radomir“ din trecutul oltenesc. In cu subiecte Mai 1938 „Radomir“ e jucat cu mare succes pe scena Teatrului Național din Cluj. Un an îl găsim profesor de muzică la liceul militar din Craiova, dar Idealurile șî neastâmpărul lui nu-l pot ține legat de această catedră și vine la București unde e numit regi­­zor, apoi director de scenă la Opera Română din București. Aici a reali­zat ,Năpasta“ lui Sabin Drăgoi șî se pregătea pentru „Alexandru Lă­pușneanu­ a lui Zarra. Multe luni de-a rândul l-au preoucupat decoru­rile pe­nt­ru această operă pe care o râvnea într-o realizare cu adevărat mare. Nu a putuit-o realiza, pentru că opera i-a reziliat contractul- iată-1 din nou fără ocupație, dar mângâ­ierea șî-o găsea în­ literatură șî în planurile de­ vîitor. Nu se dădea în­­vîns. Hârtiile lui într'o zi vor da la iveală munca lui neștiută din zilele grele Frumoasa și bogata lui bibliotecă și 1943, a fost numit regisor la Opera din Odessa, unde moartea l’a găsit într'o febrilă activitate, „Faust", pre­gătit de el cu o asiduă dragoste, va fi reprezentat fără el, în amintirea lui X J. EXPOZIȚII La Ateneu se va deschide expo­­ziția de pictură a d-lui Ionescu C­­Gheorghe. Vernisajul a fost fixat pentru Vi­neri 1 Octombrie 1943 la orele 17. CÂRTI PENTRU TINERET 1? GH. DEM. ANDREESCU Cântarea Tribelungilor Iliada lui Homer Odis­eea lui Homer Eneida lui Vergius repovestite tineretului Nouă basme mitolo­gice Basma românești în versuri ilustrate de Georg Gottwaldt Exemplarul lor 150 La toate librăriile mari Depozit: Călărași 56. București N­u știu cine se vor fi simțind actorii, pe acele mici scenițe ca niște chibritelnițe, cu publi­cul atât de aproape, că parcă le-ar lua răsuflarea, în timpul efemerei lor trăiri in personagiul ce-l întrupează. Nu știu dacă ochii lor sunt atât de absorbiți de focul lăuntric, dacă miș­cările lor nu șuieră, căci și ele cer spațiu, chiar pentru infim gest, nu înțeleg siguranța unui cum isbutesc să-și dirijeze nervii pe cei câțiva metri ai săracului dreptunghiu, în fața căruia străpung enervant ochii spectatorilor din primele rânduri. Grozav de stingherit trebue să se simtă cel care vine de pe o scenă mare și dacă stîrne să rămână aici nu e un actor adevărat, căci nu-și iu­bește arta, care nu trebue sugrumată. Se va spune: pe scenele cele mici, se montează tot lucruri mici, deși actorii buni isbutesc câteodată să-și desvălue arta, impresionând și acolo într’o largă măsură. Dar cu totul alt­ceva al eși dincolo, pe scena cea mare, cu totul altcieva. Anii din urmă un duh de evadați­ de independență, a pătruns în lumea noastră actoricească. Ușurința cu care s’au întocmit anumite­ companii, a dat curaj celor mulți și mai în fie­care din cei mai răsăriți, a înflorit dorința de a avea teatrul lui, putând astfel juca ceia ce socotește că-i­ con­vine. Răul nu stă aici, în avântul că­tre frumos, către izbândă, răul stă în lipsa de mijloace. Teatrele nu se pot creia decât cu bulgări de aur și loca­lurile a­u denumiri, care indică spa­țiul ce-l cuprind, nu pot aduce un aport artistic Însemnat. Actorul de talent cuprins de febra libertății și în acelaș timp și de dorința unui câștig bănesc care-l merită, face un salt mortal, părăsind o scenă mare, unde însușirile lui artistice se află în ,pi­­gul lor. Acolo își Împlinește rostul lui cel mare, dincoace rolul lui tre­bue să fie dublat în bună măsură cu spirit negustoresc, pentru că Întâi i se cere să realizeze o afacere, ca arta pe care năzuește s-o împlinească să se tina pe picioare. Fe­bra directoratului se va pui curând, după câteva experiențe- rrj^A Tgkt?- -0”Vs.­ cmt**Stă roa* sa­ Macă încercări câte vor. Cu cei­lalți totul se schm­bă și restricțiile ce li se impun sud, binevenite, sal­vatoare. nt. n. 9 Astă seară se reprezimtă la Tea­trul Național „Vifoni” având distri­buția schimbată. Rolul Doamnei Tonă va fi interpretat de d-ra Emilia Co­­zachievici, O­ana va f jucată de d-na Nelly Dordea. iar hotarul Ene Dobre va interpreta pe Hatmnul Arbore.­­ In matineu se joacă Tudor Vladi­­mirescu cu d-nii Tanț Economu și d-nii A. Pop Marțian, Toma Dimi­­triu, I. Ulmeni, N. Săvilescu, G. Bal­­dovin, Dem. Dragoman, S­ Gabor, Ș. Holban, C. Economu, N. Făgădaru, A. Clonaru, îl. En­e, I. Horațîu, etc. Iși Astă seară la St­dio, se repre­zintă „Strigoii“, cu o setea șî distribu­ție aiduurabUS­ având în frunte pe d-na Marioara Voiculescu. în matineu se reprezintă „O crimă celebră”. q Dum­iricică la ora 11 dim. d. Ion Marin­,Sadoveanu, va vorbi despre Gogol autorul piesei Revizorul,­­ ca­­rei premieră va avea loc Luni 4 Oc­tombrie. © La teatrul „Muncă « Lumină”, azi Joi 30 Septembrie, la ora 19, se reprezintă în reluare marele succes „MĂICUȚA” cu d-na Maria Mohor— care deține rolul titular — în repre­zentație. Sâmbătă 2 Octombrie, la ora 3 după masă, premiera piesei­ „Prinț... sau croitor?” pentru copii și tineret în direcția de scenă a d-lui Marin Iorda.­­ Un foarte pitoresc boer fana­riot, realizează în Tudor Vladimi­­rescu, tanarul actor de minunate re­surse artistice, al primei­­ noastre scene, d. Chiril Economu. După pregnanta cr­eatie, C11 Polo­­nîus, dîn Hamlet șî Erky Barry din Descătușare,, nădăjduim că d­. Chiril Economu va fi văzut ajriricol în ro­luri de o, mai grea răsk^fk-.­. . D Cristir“ riiculestat unul din cele mai ra­­re talente tinere ale Națio­nal­uh!, care a dublat anii trecut p* r­ -jr Corgi Calboreanu în rolul Bull­leigh. Jip« Mafi­a Btuart, ^ .relu^ț în această stagiun­e și cu a.-­-. .»i­it, -dlul. I foMT rara Teatre cutii K­nifi T­emirului­­ National din Cluj la Timișoara special pentru cor și orchestră de Zeno Vancea laureat al premiului G. Enescu. In regia D-lui V. Rădulescu, pie­­sa se bucură de o interpretare deosebită în frunte cu D'l Tâlv&n și D-na V. Cronvald; mai joacă în rolurile principale D-nele M. Gup­­cea-Munteanu, M. Borsa și D-nii D. Constantinescu, N. Sasu, T. Croitoru. etc CONCERT A. C. T. Vineri ! Octombrie 1943 !• tIU­E BINE să separăm cele două vieți pe care se trăim: acea nes­­fârșită despletire interioară care sboară pesta cu trâmba, plutind tot finit în timp și spațiu, cu apena ex­terioară, nete și obiectivă pe care ne-o macină cotidianul, în juru­na,: „Jalmond Jaloux, le amestecă n» după cum spune d. Ion Biberi, în­­tr’un studiu recent publicat în ulti­­mul număr al revistei Kalende­­*4 pentru a da naștere astfel unei poee­zii aparte proprii, unei nostalgii cana nu-1 va părăsi niciodată. „Edmondi Jalouca, marseillezul a­­tras de ceața nordică și de fantasti­­­cul romantismului german, este­ o fire gravă interiorizată, pentru care viața lăuntrică există. Nu este însă un tributar exclusiv al visului și al închistării în sine. Privirile îi lunecă peste spectacolele lumii, pline de cu­riozitate și încântare. Sunt însă pri­viri încărcate de nostalgie și capa văd departe. O nostalgie d­upă trecut, după o existență ideală, filorofei în aspirații confuze. O nostalgie esen­țială, fără pricini și fără leac. Ed­mond­­ Taioux nu neagă realitatea din afară de sine pentru a se părăsi cu totul vieții lăuntrice; el îmbogățește și animă prin poezie decorul lumii exterioare. Poet prin plinătatea rit­mului interior care împrumută­ lumii din afară cadențe grave, Edmond Jaloux aparține în aceiaș vreme firi­lor care dau viziunii realului o pu­tere de transformare atât de însem­nată, încât o convertesc în ideal. Scriitorul va fi deci sensibil nu nu­mai la efluviile impalpabile care cir­culă între lucruri și atmosferei de taină, in care scriitorii aparținând acestei familii de spirite își vor cu­funda ficțiunile, chiar și miraculosu­lui, fantasticului și feeriei. Imens re­gistru sufletesc, având ca punct de plecare acceptarea realității, pe care o învestmânta totuși cu prestigiul și vraja poeziei și transfigurarea ei în reverie hofffm­anescă. O atare deschi­dere de suflet­, o atare curiozitate im­­­­pra actuală și putere de trăire a pro­­­­priilor evenimente interioare, vor ex­­plica adâncimea cu care Edmond Jaloux va ști să retrăiască viața al­tor oameni, consemnată în mărtu­riile lor, reprezentate de operele arti­stice. Se închiagă astfel profilul unui­­ amator de suflete și de opere de artă, a unui cercetător curios și pasionați al unui cititor neobosit, in căutarea altor experiențe de viață și a altor universuri interioare­. Edmond Jaloux nu e un izolat în propriile sale limite. Adâncimea cu care-și trăește exis­tența lăuntrică nu e un îndemn la negația sau necunoașterea zbuciumu­lui celorlalte comștiinți. Dimpotrivă, crearea unui climat lăuntric priin­­cios meditației și reveriei, îi deschid unghiul curiozității pentru explora­rea altor vieți. Edm­ond Jaloux devine d­eci critic, deschis tuturor curentelor și experiențelor de artă. Este ajutat în această activitate d­e propria să experiență, care-i îngăite să recu­noască în alții ceia ce a purtat înde­lung în sine, o dramă de conștiință. Nu vom întâlni deci în critica lui Jaloux exemplul deprimant al croni­carului care trece, peste o expe­riență de viață fără să o semnaleze sau să o recunoască; nu vom întâlni la Jaloux rezistența sufletească* opacitatea. Impermeabilitatea la o realitate de suflet care se destăinne intr-o operă. Deschis, impresionabil, accesibili fiecărei vibrări emotive* ,oricât ar fi de ciudate, și tuturor for­mulelor de artă, oricât ar fi de origi­nale, Jaloux își plimbă pretutindeni curiozitatea lui neistovită în căutare de noi experiențe“. Această combustiune perpetuă lui Jaloux face ca spiritul său așa a cum foarte just afirmă d. Biberi să poată vibra cu fiecare, nouă confe­siune umană. C­ălătoria.. Qârîd gândul și cugetul prind a­­ripi. acum pierde preocupările mes­chine, preocupările de toate zilele lucruri ce frământă și umplu timpul zilnic. Călătorind cu gândul, dorința în­cetul cu încetul te stăpânește, până ce prinde forme materiale, până ce devine o realitate... Mijloc prin­­ care istoricii au pu­tut cunoaște trecutul, artiștii opere­le de artă, militarii desfășurarea trecutelor acțiuni, oamenii de știință -popoarele, călătoria este calea cea­­mmai bună de întipărire a­­ gresii­lor și nici un alt mijloc (Jam cartea și nici­­ vorba nu pot educa mai pu­ternic decât ea. Cultura și ascuțimea inteligenții este datorită uneori el și tot poate în parte, cizelarea și rafina­ei­mentul spiritului uman... Nimic nou, nu-i sub soare, au fos­t călătorii cercetând vestigiile mărturia celor nu din secolele tre­cute ci din antichitate o dovedesc. In secolul V înainte de Christos, un om, un filozof, Choung-Tsen (Confucius) pentru a deveni înțe­lept, pentru a cunoaște oamenii, pentru a cunoaște virtutiile și vi­ciile și mai târziu pentru a sfătui asupra artei de a guverna pe su­puși, colinda provinciile și rega­tele Celestului Imperiu. In învățăturile și scrierile lăsate de Choung-Tsen, se găsește urmă­toarea istorisire: Un prinț, care se făcuse rege rde Yen (provincia septentrională a Chinei) trimise lui Confucius pe u­­nul din ofițerii săi în ambasadă pentru a-i cere regulele de condu­cere în mijlocul cărora îi va fi po­sibil și în acelaș timp mai ușor de­ a guverna pe supușii săi. „Eu nu cunosc nici pe stăpânul vostru, nici pe cei cari sunt sui. Pe putea spu­­­­ne eu ce ar fi în avantajul său și în avantajul supușilor săi”. In vizita pe care a făcut acestui rege mai apoi, Confucius îl convin­sese de acest adevăr important că pentru a judeca sănătos obiceiurile și moravurile națiunilor precum și știința aparte a popoarelor este ne­cesar a călători. „Eu sunt pătruns­­ de acest ade­văr spunea Confucius și nu mă voiu da înlături nici­odată, de a pune în practică ceea ce călătoria mă învață d­e fiecare dată, ori de câte ori voiu avea prilejul” Nu trebue să uităm că în acele vremuri călătoriile se făceau cu mari greutăți. Cu toate prim­ediile cari existau, totuși nici atunci nu se puneau în cumpănă primejdia drumului cu folosința lui, iar cu­vintele înțeleptului chinez,de acum mai bine de două milenii sunt o imăr­i­dică.Latr J­se Teatrul Național­­ în Cluj la Timișoara deschide a patra ștra»­gome la „Moartea lui Timișoara cu tragedia Opium“ de Aron Densuștenu, scriitor ardelean, a cărui bogată opera dramatică Tea­trul Național din Cluj o face cu­noscută. Dintre toate o­pere­le lui Aron Densușianu „Moartea lui Opium", care se joacă pentru pri­ma oară în România este cea mai complectă și cea mai expresivă. Acțiunea piesei este plasată în trecutul Banatului, ceea ce face și mai interesantă prezentarea ei în capitala Banatului. Pusă la punct și desbărată de modele stilistice ale timpului, lucrarea a fost re­văzută de d-l I. Suciu asistent u­­niversitar, autor al unei Morți a L­iteraturii bănățene. Aceiași ope­rație a fost făcută, în ceea ce pri­­veșt­e versificația de către cunos­­cutul poet bănățean Gr. Bugarin. Atmosfera tragediei va fi între­gită cu o partitură muzicală scrisă cineva se ridică spiritual prin im­­­presiunile înconjurătoare, impre­siuni de drum, impresiuni ce depin­d în fond călătoriilor și variază de caracterul cu persoa­nele: unul se apropie mai cu seamă de peisagii, un altul de studiul mo­ravurilor, un altul vede națiunile străine cu ochiul unui negustor, al­tul cu acel al unui filosof și fiecare se apropie în mod natural de par­tea care îl interesează. Academicianul francez H. Taine ce călătorea spre sfârșitul secolu­lui trecut în Italia, Anglia și Fran­ța, lasă impresiunile sale asupra o­­perilor de seamă văzute, a mora­vurilor și a obiceiurilor locuitorilor în lucrările sale. Dorul și dragul de călătorie ce îl agita, ca pe orice turist pur sânge, cuprins de aceleași nostalgii ca și pasărea călătoare în epocile de mi­­grațiuni, îl fac să însemne în ne­astâmpărul drumurilor câteva gân­duri de fin observator cu privire la turiști și călătorie. într’o categorisire plină de hu­­rmor descrise cele șase feluri de torisii ce au cunoscut în­ drumurile în cadrul ciclului de concerte or­ganizate de asociația creștină tinerilor, în sala ateneului român, a Duminică 10 Octombrie 1943, orele 8 seara are loo al doilea concert al orchestrei de cameră A. C.T. dirijat de maestrul Artur Grenz din Berlin. D. Miron Soarec va cânta la pian concertul în Sol Major de Mozart.’ Cu privire la călătorie, H. Taine, a­devărat călător prind­e într’o com­parație reușită tabloul pauzelor dintre acte, comparându-l cu pau­zele din călătorie. „Cunoști ceva mai des agreabil ca pauzele dintre acte? Te învârtești într’un fotoliu și îți destinzi membrele căscând cu discreție. Te dor ochii. Privești pentru a suta oară figurile trase ale muzicanților, a primului violo­nist, care surâde, clarineta ce în­cearcă notele. Cumperi un ziar pe care-l gă­sești stupid, ajungi până a citi to­tul piesei care este și mai stupidă și isprăvești prin a spune încet că ai pierdut seara. Pauzele sunt cu mult mai plicti­sitoare când piesa nu e amuzantă... In călătorie sunt o infinitate de pauze de acte; acestea sur­t orele când nu faci nimic, cele ale mesei și ale somnului, momentele deș­teptării, precum și cele idei obosea­lă și s slăbiciune. In tot acest timp vezi viata în negru. Eu mi cunosc decât un remediu, acela de a avea un creion și de a scrie note... Rândurile de mai sus ca și altele ce vor urma poate, au menirea de a scoate la lumină rolul important al călătoriei. Călătoria nu mai poate fi privi­tă ca lux și snobism ci trebue re­pusă în drepturile ei de adevărat educator așa cum a fost întotdeau­na dealungul secolelor cu toate greutățile ce au trebuit a fi învinse de cei ce călătoreau. Dacă nici lipsa de adăposturi, nici drumurile rele, nici lipsa de hărți și informațiuni, nici teama de necunoscut nu au putut fi pie­dici în calea drumeților dinaintea noarstră, cu atât mai mult astăzi când toate aceste piedici au dispă­rut, trebue să fim pătrunși de acest adevăr exprimat așa de plastic de­ către scriitorul Albert Montemont: „Les voyages sont l’ecole del fhomme, comme . I’histoire est lă lecon de rois” ;«c4a>Tfîar»-u­ii?apoi venKii ■ |LMMmi ■

Next