Viața, noiembrie 1943 (Anul 3, nr. 914-943)

1943-11-01 / nr. 914

Pagina 2-a PINACOTECĂ Măticfia Ifilea Peisaj DRAMA SI i.­, • w­­. vii.-• • ION MARIN SADOVEANU Teatrul Comedia: Faust 19 de Seethe cu trupa regională de la Sibiu și oaspeți germani Un vrednic și priceput director de teatru este domnul Gust Ongyerth. Domnia­ sa conduce de zece ani trupa regională, de limbă germană de la Si­biu, realizând de multe ori spectacole frumoase, printre care adeseori și cu lucrări de ale scriitorilor dramatici ro­mâni. De câteva ori d. Ongyert a luat drumul Capitalei cu întreaga sa­­ trupă, pentru a dovedi o rodnică ac­tivitate De data aceasta a poposit pe scena unui teatru central, pentru a prezintă o înscenare a lui Faust I de Goethe, cu concursul a trei oaspeți germani: d-nii Paul Wagner, Alexander Goiling și d-n­a Angela Saffleker, mime binecu­noscute în lumea teatrelor din Reich. înscenarea d-lui Ongyerth, riguroa­să, urmând îndeaproape textul, a gă­sit câteva fericite formule de expresie și simplificare. D-sa este un regizor cu un ochiu precis și o atenție încor­dată, urmărind în aceeaș măsură și ritmul intim al lucrării, și frazarea, și gruparea și compunerea plastică a ro­lurilor. . Atracția cea mare însă a a­­cestor spectacole­­ a fost interpretarea celor trei oaspeți, respectiv în rolurile lui Faust, al lui Mefisto și al Marga­retei­i. Paul Wagner ne-a înfățișat un Faust d­e tradiție și armonioasă com­poziție. Cu o dicțiune clară și scan­dată, așa cum se obicinuiește pe cele mai bune scene germane, cu putere și frumoasă bărbăție în care poftele su­fletului pământesc al lui Faust găseau ecouirile și culorile bogatului și neîn­trecutului text goethean, d-sa împle­tea ușurința unui sbor spre inefabilele înălțimi și aspirații în care sufletul magicianului și ceveștile năzuinți ale nem­ai și uituilită de la Weimar, plutesc. Dualismul acesta faustian a găsit în interpretarea artistului german o lim­pede inspirare susținută, lămurită dra­matic prin gesturi nobile și închegată într-o singură linie a rolului. Alături de domnia sa, o deosebită bucurie ne-a dat creația d-lui Alexan­der Gollinig, în Mefisto. Aproape acro­batic în elasticitatea mișcărilor, mobil, v­clean, profund animalic, acest is­­prăvnicel al Infernului păstra și des­fășura sub mâna artistului trăsăturile grosolane cu care Goethe l-a­ încărcat Căci numai o anumită romantică teatrală l-a falsificat și impalddat, cu procedee de­ un gust dubios și nepri­cepere pe Mefisto, tramsformându-l într’un drac de salon, pentru uzul cea­surilor de groază ale inimelor plă­pânde și ale fragili­tăților bine educa­te! Vorbirea adevăratului Mefisto din Faust și săvârșirile lui sunt cele de­tailate de către domnul Gosling cu a­­tâta artă! Dracul acesta ridicat în țe­sătura goetheană, firește, mai păstrea­ză încă mult din obârșia lui medie­vală, de pe scena misterelor. Vorbirea lui e grosolană, purtările sunt deșu­­chiate, mai ales­ în laboratorul vrăji­toarei, iar poftele îi sunt îmbătate mai ales când e vorba de femei. Cu o in­teligență ascuțită, cu o precizie re­marcabilă artistul a știut să servească textul viu, divers, colorat, într’una din cele mai fericite creații, din câte am văzut în acest rol, în spectacole originale. D-na An­gela Lad­oker a stat la înăl­țimea partenerilor săi prin frăgezimea și dramatismul pe care le-a dat Mar­garetei. Prin contribuția acestor trei prota­goniști, spectacolul a căpătat o tonali­tate majoră și aleasă prezintare, râs plătite din plin de un public numeros, prin aplauze pline. _ _ ____ ... '­­ Amf ||1|§ ffla­m |l NOTE PLASTICE In prima expoziție pe care Horia Damian a avut-o acum câțiva ani r­ef­uza cu o vattă nevinovăție si spună celor cari l-au­­ lansat" seve­rilor noștri critici de artă diletanții de unde își începe „precocele mae­stru” pictura sa cu ,,atâtea griuri”. In expoziția pe care o are acum la Fondațiile Dalles, se arată mai puțin timid entuziaștilor cu maestrul „fran­cez” în față, pe care îl copiază nu cu talent, ci unui­. Ar putea să ni-i spuns? (Adio fidelă copie după...!) # V. Ștefan poate ar fi trebuit să se mențină pe linia găsită [UNK] în parte, în prima sa expoziție de la Ateneu. In ceea ce expune la Calles a pier­­dut și preocupările anterioare de mai multă valoare și de o vădită perso­nalitate și simțul construcției croma­tice pentru ca să se apropie prea mult de Țuculescu, Vânătoru, Ciucurescu­ Pal­lady. 9 In plastică mai cu seamă singula­ritatea creației este o condițiune de evoluție. Generația noastră de plastici se urmăresc unii pe alții și ajung la un moment dat la un nivel conștient, la uniformitate și la un echilibru din care desprinderea se face apoi cu greu.­­ In „Vremea”, Ion Frunzetti se lasă convins că verdele veroneze nu poate fi folosit la culoarea părului. Uite, maestre, că se poate­... lern­a„ Män”ea rScaRNET TraTIfflL. Maestrul George Enescu diriează concertul simfonic de azi, de la Ateneu, al Orchestrei Filarmo­nice. In program: Uvertura „Faust­“ de Wagner; Simfonia în „Do major“ de Jora și Simfonia Nr. 2 în Do major de Schumann. Concertul va fi transmis și prin Radio, la ora 11.15 dimineața. Azi, la teatrele National și Studio Azi la ora 11 are loc la Teatrul Național înainte de premiera piesei „Școala cerșetorilor" de d. N. Kiri­­țescu a cărei operă dramatică va fi expusă într’o conferință de către d. Petru Comarnescu. D. Pop Marțian va vorbi despre regizor și interpreții­ piesei după care se vor repeta tabloul I și II din „Școala cerșetorilor“. La STUDIO are loc la ora 11 un spectacol pentru copii cu piesa „Zări albastre“ de d-nii George Chirvăsuță și H. Oprescu, interpretată de către copiii cunoscuți din spectacolul anu­lui trecut „Ca­sa păpușilor“. In matineu se reprezintă la Tea­trul Național „Viforul“, iar seara se joacă „Gloria“ cu d-nese Marietta Deculescu, Celia Dima, Lulu Crucea­­nu și d-nii G. Vraca, N. Bălțățeanu, S. Holban, G. Demetru. Fl. Scărlă-TMI­U q-1/» La­ STUDIO în matineu se repre­zintă: „Strigoii“, iar seara. ..Dar­ nu e nimic serio­s“ cu d-nele Eliza Per tră­chesTM, .Tenv Argeseaiu Migry ■*fvi%m Nicolai și a-nii L wintoștea­’ nu, M. Popescu, N. Motoc, G. Baldo­­vin în primele roluri Gioco­ndisni . Revista care se joacă la teatrul din Lipscani este intitulată „Giocon­­ditta“, — un diminutiv care inten­ționează să amintească frumusețea femeii eternizată pe pânză de genia­lul Da Vinci, acum câteva sute de ani — dar modul în care e construi­tă revista și însăș cuprinsul ei, de­parte de a stimula în spectator no­țiunea de frumos, o terfelește cum nu se poate mai stupid. Cel puțin domnișoarele Cornelia Teodosiu și Iuliana Synt certate cu principalele canoane estetice prin polipi­ d-lor confirmă din plin, in numele întregului ansamblu, aceste criterii. Dar în acest teatru care și-a pro­pus să fie un templu al frumuseții, doamna Maria Tănase cântă în fie­care seară ireverențios. Evident acesta este un motiv popular. Dar nu orice cântec popu­lar poate fi reprodus pe scenă. In cârciumă se cântă poate altele și mai scabroase. Dar acesta nu e un motiv pentru a le aduce la teatru, în fața publicului. Teatrul e teatru, și cârciuma o cârciumă. Diferențierea e obligato­rie. Acest lucru ar trebui să-l știe și directorii doamnei Maria Tănase, directori cari pretind că prin acest cântec evocă poezia copilăriei Alte motive quasi-folcklorice nu mai găseau dumnealor pentru pro­­ectata operațiune lirică sentimen­tală?.. Poezia copilăriei? Ciudat r $ A fi­­ nu a părea Este un lucru pe care ar tre­bui să și-l dorească orice femeie : să fie așa cum este — nu să pară. In realitate nu există ființă pe lume, care să fie mai dornică de a părea așa cum își plăsmuește ea un model, și nu se gândească să fie ea însăși, adică să meargă pe linia ei naturală. Așa — de pildă — copila vrea să pară o domnișoară, tânără își dă aere de femeie cu multă experiență, femeia de treizeci de ani vrea să pară o tânără de douăzeci, iar cele ce trec de această vârstă, sunt chinuite de toate torturile infernului sufletești și fizice — ca să nu pară ceea ce ar putea părea, adică ceeace sunt. Rar femei care să-și dea seama că în realitate nimic nu-i mai încântă­tor, mai fermecător decât atunci când are aerul corespunzător ani­lor, înfățișării fizice, atunci când simplitatea cea mai desăvârșită decurge din naturaleță. In general femeile își creează sau doresc să izbutească in a-și crea o înfățișare care să pară ceva ce ar corespunde unui ma­de­ ideal. Așa una vrea să rea­lizeze pe Greta Garbo, alta pe Jenny Jugo, una e Danielle Da­­rieux, alta Marie Denis. Una avea să aibă aerul vampă fără să observe că are deja na­tură aparența spre ingenuă, iar alta își împrumută această înfă­țișare, de ingenuă uitând că nici talia și nici figura nu-i permite aceasta. Una dorește să impre­sioneze prin blândețe, când in realitate este aspră, și un loc de dulceață reușește să ajungă la o crispare a feții cu totul neplă­cută. Rar sunt femeile care rămân ceeace sunt, și nu vor să pară ceea ce doresc. Ceea ce ar fi de urmărit și de cultivat și de subliniat, ar fi de­sigur tocmai ceeace­ natura a pus în ele In felul acesta s’ar evidenția ceeace este caracteristic fiecăreia, și-ar crea un gen și nu și-ar îm­prumuta unul care-i este strein și fizicește și sufletește. Acest împrumut al unei forme care nu se potrivește cu calapo­dul natural supără prin ceeace este strein, prin ceeace este și rămâne de împrumutat. Desigur că idealul pe­ care ar trebui să și-l propună orice femee ar fi „să fie“ nu „să pară“. Viv. Masa zilei DEJUN: Crap la cuptor. Pârj­oale de vacă cu salată de varză roșie. Tortă de castane. CINĂ: Cartofi la cuptor cu unt. Șnițel cu ardei copți. Fructe. Totu l d­e castane Se curăță de coate 50 de castane frumoase. Se pun într’o cratiță cu apă cât să le cuprindă și se lasă să fiarbă până se moaie de tot. Se scurg bine de apa care a mai rămas și se trec fierbinți printr’o sită. Se amestecă cu 250 gr. zahăr pisat, 1 baton vanilie și 5 gălbenușuri puse pe rând. Se freacă mult și bine până devine ca o cremă. Se amestecă apoi cu 150 gr. uni frecat spumă. Se unge o formă cu unt, se toarnă compoziția și se coace la foc potrivit cam 35 mi­nute. Totul când e gata trebue să fie puțin moțde la mijloc; când se ține prea mult se face aspire. Se lasă să se răcească în formă, se răstoarnă, se glasează cu ciocolată cafea,­iar deasupra se pune fri­­șcă bătută și castane zaharisite. Dacă vrem să-l umplem cu cremă atunci se coace compoziția în două forme de mărime egală. Când sunt gata se pun una peste altar și între ele crema de castane. SFATURI Rochiile de culoare neagră și bleumarin, atât de lână cât și de mătase nu se spală nici în apă nici în neofalină, fiindcă se albicesc și par învechite. Se curăță cu lemn de panama în modul următor: se în­moaie în întregime într-un lighean cu apă de panama caldă și se răs­­moaie până se face un clăbuc. Se schimbă apa și se repetă operația încă de 2-3 ori insistăndu-se asupra părților mai puțin curate și asupra petelor. Se limpezește bine în 2 până la 3 ape în care s’a adăugat qtet de vin cam 2 linguri la litru KM calcă V IAȚA PLUTARCH­IN ROMÂNEȘTE Viețile paralele ele lui A A­exa­ndru si Cezar, znduse Pe N. Bagdasar, — Editura Casei Șyalelor, 1943 In ultima vreme, Casa Școalei dă impresia că vrea să întreacă ori­ce altă editură dela noi — chiar Fundațiile Regale! — în ce privește calitatea autorilor­­ și operelor ce e­­ditează o sumară parcurgere a catalogului acestei edituri, a cărei menire prin­cipală este vulgarizarea, și răspândi­rea operelor acesibile marilor mase de cititori dela noi, se asigură că ea publică totuși deopotrivă alături de amintirile lui Creangă, tot Soiul de esseuri și lucrări grele de filosofie și știință, lucrări de specialitate, desti­nate toate sau unui cerc restrâns de elită a cititorilor sau învățământului superior. Este, desigur, o faptă de laudă pe care o face această editură oficială care, având fonduri de la Stat, arată toată bunăvoința pentru autori și opere cărora editurile par­­titiculare le întorc spatele, ca să pu­blice cărți de senzație din tot felul de manuale scrise prost dar plătite bine. Ar fi adică un rol asemănător celui ce-i joacă Teatrul­ Național în promovarea literaturii dramatice autohtone, această misiune ce și-a atribuit-o Casa Școalelor încurajând publiciștii români cari scriu de dra­gul ideii și al desăvârșirii în spirit și nu de-al pricopselii Nu credem că greșim dacă punem acest lucru atât de frumos pe seama directorului Casei Școalelor, a d-lui Profesor N. Bagdasar, un cărturar universitar în care erudiția și vred­nicia se iau la întrecere cu modestia și omenia cea mai rară. Am ținut să facem observările de mai sus pentru că obiectul lor e tot așa de prețios ca și cartea d-lui N. I. Barbu — asistentul dlui Profe­sor N. Herescu — o carte în care au­torul ne oferă în românește viețile paralele ale lui Alexandru cel Mare și Cezar scrise de Plutarch. Este o carte bună de cetit pentru orice ci­titor, cu egal profit, celui modest a­­ducându-i o încântare de basm, a­­flând și lucruri noi despre Alexan­dru Macedon și aflând poate de pri­ma dată de marele Cezar,iar celui cult farmecul unei lecturi care împros­pătează nu numai mintea ci și­ spi­ritul. Autorul traducerii atrage aten­ția că transpunerea a făcut-o direct din limba greacă fără niciun spri­jin ce i s-ar fi oferit vreo traducere franceză ori germană. „Am Voit să arătăm — scrie domnia sa în Prefa­ță — că o traducere de limba elină se poate face și pe alte căi decât cele bătute până acum. Intr’adevăr, când este vorba de o traducere din limbi­le clasice există în general părerea că fraza antică — îndeobște prea lungă și adeseori desfășurată în largi perioade—trebue tăiată în propoziți­uni scurte, pentru ca mersul ideilor să poată fi mai ușor urmărit de cititor. Credem că este o idee cu totul gre­șită, observă autorul... Fraza lui Piu­­tana e în general lungă. Atmosfera să^ul său e a unui om sfătos care știe și povestește multe. A tăia a­­ceastă frază îmbelșugată, sfătoasă, de • ifW’Hluti­t în propozițiuni mărunte, scurte — spune d-l N. I. Barbu — ar însemna să orefem un stil nou, sprinten, tineresc care n’ar avea de-a face nici cum cu stilul au­torului „Vieților...” Aceste rânduri de Prefață prețuesc cât un curs de stilistică a traducerilor și ne ne dove­desc că autorul traducerii din Plu­tarhh nu e numai un amator de isto­rie legendară a antichității ci și un stilist subțire, cu gust și cu o lucidi­tate ce vrea să fie de maestru... A­­matorii noștri de lecturi de mare stil pot încerca să se convingă dacă lim­ba lui Omer își comunică sau nu, în transpunerea d-lui Barbu, suflul și­ căldura ei proverbială. y. n. d. •­r­ii , ttrwme NOI IN DACIA A apărut in editura Academiei Române, volumul al II-lea din Dacia în autorii clasici, de d. G. Popa-Lisseanu Acest volum cuprinde toate ști­rile mai de seamă ce se găsesc în scriitorii greci și bizantini, refe­ritoare la țara noastră și la, locu­itorii ce s’au perindat, (țin cea mai veche antichitate și până la întemeierea Principatelor româ­ne, prin teritoriile țării noastre, prin așa numita Romanitate o­­rientală. D­­intr’un G. Popa-Lisseanu — după ce volum precedent stu­diase Dacia în autorii latini, cla­sici și posclasici, reproducând textele latine și traducerea a­­cestor texte — cercetează acum cincizeci de autori greci, dând în traducere textele lor și ipsoțin­­ăr-le de comentarii și de o serie de concluzii. Acest ultim volum este totdeo­dată al XX-lea din colecția ce d. G. Popa-Lisseanu a publicat în anii din urmă privitor la Izvoa­rele Istoriei Românilor, cu care d-sa își încheie și opera sa isto­rică N. Papatanasiu Pentru tineretul muncitoresc d­. N Papaatanasiu a încredințat tiparu­lui un mănunchiu de istorisiri pen­tru copii și tineret, din care o parte au apărut în revistele scrise pentru copii. Sunt povestiri care înfățișează vie­țile marilor inventatori, ale marilor cuceritori de tărâmuri, ale marilor sburători: Louis Pasteur, Marconi, Robert Koch, Wilhelm Roentgen, Jean Charcot, Negrelii, Andre M­er­­moz, Guillaumet, Alfred Krupp, Ho­ward Hughes, Edison, Jacques Car­­tier, Lindbergh, sunt prezentați in Cartea Minunilor ca niște exemple de vajnică energie umană, jertfită mai binelui omenirii. (Editura­ Gor­­jan). ■ O PIESĂ DE D. TUDOR ȘOIMI­ D. Tudor Șoimaru este unul din cei mai avizați intelectuali ai publi­cisticei noastre cotidiene, care — de­ținând „Cronica dramatică“ a heb­domadarului Vremea nu dezertează totuși și dela creația proprie. Fan­tezist ca în Ernani și Dona Sol, pa­­gina de „adaptare“ dialogată pa marginea unui subiect celebru— din Vremea, de săptămâna aceast­a — d-sa este întotdeauna interesant și substanțial în cărțile și articolele sale. Ne amintim monografia ora­șului Constanța, apărută acum câți­va ani in „Editura Fundațiilor Re­gale“ care a însemnat o adevărată revelație a genului. Iată că acum d. Tudor Șoimaru ne anunță o lucrare dramatică. O comedie, cu titlul: CAMUFLAJ. Du­pă cum se vede, ceva foarte actual. Dar suntem siguri că d. Tudor Șei­maru nu va sacrifica nimic din bu­nul gust și din linia de creație pro­priu zisă a piesei, în folosul actua­lității inedite. Aceasta ne-o garan­tează întreaga sa activitate de până azi. Dar să avem răbdare și să aș­teptăm. Fiindcă piesa CAMUFLAJ nu mai are mult până să apară la... lumină! X K X EXPOZI­ȚI ! Asta seară se Lichide expoziția pictorului Teodorescu Romanați din sala „Universul“. Persoanele care au cumpărat lu­­crări sunt ruaate a le ridica chiar azi. N­­oembrie 1943 # 555555—5555 S533 LA ZI... «INTRE DOM LUMI» „Intre două lumi, una moar­tă și cealaltă ne înstare să se f­ască“ acesta este motto-ul pe care Louis Bromffeld îl pune în fruntea cărții sale „Vin Ploile“. Nu găsiți că el configurează o sumă întreagă de preocupări de ordin... crepuscular, preo­cupări în care intră foarte bine cele ale d-lui Mihail Ralea? sub Fiindcă acesta e și semnul care se află frumoasele cărți de teorie aplicată ale esseistului. Mai deunăzi „înțele­suri“, acum „Intre două lumi“ Am citit observațiile, atât de juste și atât de acidulate, din capitolele acestei cărți, oprin­­du-m­ă odată cu autorul, la fie­care temă cu îngrijor­are. De­și gar. între „apocalips“ și „u­­mor“ există o mare legătură, nu știm să râdem, noi, oamenii apocalipsului In „Dualismul culturii europene și concepția omului total“ vezi întreaga pa­noramă a culturii europene, în evoluția Și mai ales dizoluția sa. Ia „Mentalitatea­­ estetică a timpului nostru“, ți se strânge inima puțin, cu gândul la me­seria ta. Dar în celelalte capi­tole? „Fenomenul românesc“. „Feminism și prostituție“. „Mi­litantism artistic“. „Despre cri­­tica literară“. De ce nu avem roman“, „Considerații asupra epocii noastre“, „Arta și urâ­­ta", etc D. Mihail Ralea ne-a oferit o carte de variate și îngrijoră­toare probleme. Dar d-sa nu e un esseist și un critic la întâm­plare. Toate aceste observații sunt precisă încadrate într’o viziune asupra realității, fără ca Mihail ea să vizeze sistemul. D. Ralea e interesat de teorii în măsura în care ele co­respund necesităților umane. De aceea tot ce desbate în „In­tre două lumi“ ne interesează îndeaproape. Unii pretind că­­ Mihail Ralea ar prezenta, în fizionomia sa spirituală, câteva contradicții paradoxale. Că, a­­dică, e un intelectual fin, ele­gant, care teoretizează împo­triva intelectualului de sunet­ și de stil; că e un critic amator care se ridică împotriva dile­tantismului; că e un om de bun gust, de o anume discipli­­nă artistică, și militează împo­triva poziției estetice în artă. Dar nu vi se pare că e „sin­gura“ poziție posibilă ,a inte­­lectualului în zilele noastre? Nu credeți că orice intelectual, astăzi, trebue să meargă împo­triva sa însuși, ca să servească valorile omului comun — el, singurul suveran? Și astfel intelectualul își re­­fortifică poziția inițială, aceea de „transmițător“ al valorilor. Numai astfel el scapă de ten­tația singularizării și a specia­lizării. Mie, îmi plac e eseurile d-lui Mihai­­­ Rajea — chiar când nu se aprob întru-totul. De multe ori, ele sunt o lecție... __________fisaihoî Un cunoscut artist francez a încetat din viată PARIS, 30 ftp.) . La Paris a în­cetat din viată in etate de 85 ani directorul de scenă și artistul Andre Antoine. Nu­mele său, activitatea O­pera sa au devenit cunoscute de­Și parte peste frontierele Franței și au căpătat importanță europeană. La etatea de 30 ani a întemeiat la Pa­ris „Teatre Libre” care a devenit locul de producție al dramei natu­raliste. Mai târziu a avut un teatru propriu „Theatre Antoine”, iar în a­­nii dinainte de războiul mondial a fost conducătorul teatrului Odeon din Paris. CINEMATOGRAFIE UN RELIEF REBETIMTI DE UN ROMÂN D­uu­pă adaptarea invențiunii culori­lor și sunetului în film, relieful, a rămas ca cea mai importantă per­fecțiune a cinematografului. Invențiunea reliefului, această pro­blemă, pentru care societățile din străinătate cheltuesc anim­i1, multe mi­lioane, deși în principiu pare rezol­vată, totuși, a rămas în faza de găsi­re a unui sistem perfecționat, care să înlăture toate greutățile ce le în­tâmpină azi cinematograful. Ceea ce s’a văzut până acu­m,­­ nu este altceva decât cunoscuta fază a sistemelor europene și americane, ba­zate­­ pe principiul sterioscopic care a fost prezentat publicului prin proce­­dea’le cu ochelari și felurite alte dis­pozitive. Faptul că nu s’a hotărît a se ră­mâne definitiv la unul din procedee­le arătate, dovedește că nu transfer­m arele public spectator, care e cel ce nu admite decât un sistem prac­tic. Un astfel de sistem ideal care să nu deranjeze pe spectatori, este ur­mărită de un român. Acesta, fără a apela la capitaliști și fără a avea subvenție oficială, a continuat expe­­­riențele sale pe un principiu perso­nal, care se bazează pe un fel de ran versat al sterioscopiei, încă din anul 1938. Revista Cine­ma remarcă invenția și face cunos­cut publicului că invenția d-lui A­­lexandru Simionov Hymalaya, ,­E­­cranului Plastic” a fost brevetată. Acest ecran pentru proecțiuni în relief, având la bază știința optică, se prezintă sub forma unei imense lentile, care fiind făcute pe princi­piul ochiului omenesc, a dat rezultate satisfăcătoare, întrucât construcțiile în mane a «cranului­ * prezentat­ orao fost & realizare, inventatorul, a continuat experiențele, încă trei ani, astfel in anul 1941, obține un al doilea brevet pentru realizarea ..Ecranului Mobil”. Deslănțuindu-se războiul, autorul, încetează lucrările și pleacă pe front, unde este distins cu Virtutea Militară.­­ Publicul cinafil, care a trăit emoția filmelor de războiu, urmărind opera­țiunile armatei române, până de­parte în Kaukaz, afl că inventatorul Alexandru Simionov-Hymalaya­ este și un temerar reporter cinematogra­fic de războiu. Acum este demobilizat reluându-și ocupațiile la O. N. C. Cum invenția d-lui Simionov re­zolvă una din cele mai arzătoare pro­bleme ale cinematografiei, am cău­tat să vedem personal pe inventator rugându-l să ne explice, pe cât­ este posibil, în ce constă invenția sa. .,Ecranul Mobil”, ne spune d. Si­­mionov, este un aparat ce înlo­­cuește ecranul de pânză și spectatorilor o imensă fereastră oferă de oglindă în care se vede cu totul alt­fel decât am acceptat să vedem pâ­nă acum. Efectul se produce în timpul miș­­cârii unor fâșii metalice dispuse ver­­ticcol și la anualită distanță. Acestea­ sunt montat intr’un mecanism de rotatie si sunt acționate cu ajutorul unor axe fixate la extremele cadru­­lui ecranului. Făși­le metalice, primind razele praecției, lasă porțiuni din imaginea trimisă, iar restul strecurându-se prin intervale, se depune pe­ fâșiile urmă­toare. In starea statică, ecranul nu prezintă decât ,o imagine­ ciopârțită. Prin punerea în mișcare a mecanis­mului, ochii spectatorilor, datorită perzistenței imaginei pe retină per­cep integral această imagine. In acelaș timp fâșiile metalice pro­duc inerent o ob­turație care joacă un rol destul­­ de impozant. Este știut că numai datorită obtu­ratei cinematograful capătă efectul mișcării, filmul nefiind altceva decât ,o succesiune de fotografii”. Desigur, dacă d. Simionov s’ar fi găsit într’o țară ca capitaliști între­­prinzători. Invenția sa era de mult, în câmpul practic, fructificând’ capital investit. Invenția este prea ispititoare și a­­daptarea ei ușoară la actualele ap­a­­rate, face din ea o chestie ușor rea­lizabilă. C. A- Orw

Next