Viața, septembrie 1944 (Anul 4, nr. 1203-1210)

1944-09-01 / nr. 1203

Pag. 2-- ---------------------VI­AT A =. —" — W­IEÎEN ffl' " Timpul Sub titlul „Fiecare la locul lui" scrie : Au fost câteva zile când firesc era ca toți acei car­e au așteptat îndelung ca ceasul liberării să sune, să fi lă­sat din mână: unealtă, daltă, pană, bisturiu ori carte și să-și fi dat dru­mul entuziasmul căci sunt momente care declanșează automat supapele sufletești, provocând exploziile de bucurie. Dar manifestațiile acestea, atât de emoționante când sunt spontane și armonios proporționate la majestatea evenimentului, ține să transforme în tulburări când depășesc durata psih­ologică și devin dăunătoare cau­zei care le-a justificat când zădărni­cesc reluarea lucrului ori sabotează m­­unica neu­­­tră. E ca și când s’ar continua la un spectacol cu aplauzele până a nu se mai da putința acto­rilor să-și mai spue replicile urmă­toare sau ca și când elevii ar repeta de atâtea ori „Tatăl Nostru” până ar trece complect ora de clasă, tățuril­e b­obbz. După câte am aflat, Sovietele obiș­­nuesc, atunci când eliberează un oraș să puc fanfara să cânte în piață trei zile și trei nopți. Dar după ce a tre­cut acest termen, înlăuntrul căruia fiecare e liber să aclame, să dănțuia­scă, să cânte și să petreacă în voe, toți trec la ocupațiile lor și începe munca serioasă. RE­VIST­A PRESEI Dreptatea închinând editorialul său Armatei Roșii eliberatoare scrie : Armata roșie, garanție de ordine și de securitate în sud-estul european, nu face decât să continue misiunea ei seculară de sprijin și de ridicare a popoarelor mici. Istoria ne învață pe aceia care știm să o citim, că toa­te statele acestui colț de Europă au ajuns la autonomie și apoi la inde­pendență și libertate numai datorită sacrificiului neprecupețit al Sfintei Rusii. Victorioși, soldații mareșalului Sta­lin au găsit repede drum spre inimi­le noastre. Tovarăși de luptă de as­­tă dată și nu dușmani, așa cum fără succes au poruncit teutonii, Ie vom sta alături pentru a libera țara de ultimele resturi ale cotropirii mane, pentru a cuceri Ardealul ger­de Nord și pentru a distruge, la el a­­casă nazismul, întreaga opinie publică româneas­că salută sosirea armatelor desrobi­­toare, în convingerea că lupta care începe va continua sub auspiciile de înălțătoare libertate care stau la te­melia Rusiei sovietice, a Marei Bri­tanii, a Statelor Unite și în general a tuturor națiunilor aliate. Viitorul D. Mihail Fărcășanu, directorul „Viitorului“ în articolul său „SFÂR­ȘITUL TOTALITARISMULUI“ iată ce a dispărut odată cu totalita­­­­rismul și ce semnificație are biruința democraței. In mod schematic putem spune că moartea totalitarismului însemnează in primul rând sfârșitul dictaturii de partid, a imperialismului național și a rasismului, iar succesul u­ei revenirea la libertatea democra­politică, la sistemul înțelegerii și coexistenței internaționale, precum și la garan­tarea tuturor drepturilor personalită­ții umane. Democrația pornește de la Încrede­rea în om, în posibilitățile lui de per­fecționare și in acelaș timp de la li­mitele fatale ale talitarismul precede personalității. To­d in disprețul omului, pe care-l consideră incapabil să se conducă singur și să descopere prin puterile lui adevărul și în ace­laș timp de la un fetișism paradoxal pentru anumiți oameni: fuehrer» și ducii regimurilor totalitare. Tot din această opoziție de esență a teoriilor totalitare și democrate rezultă și celelalte antagonisme ca­racteristice : totalitarismul crede în violență, democrația In toleranță, totalitarismul utilizează metodele po­lițiste, democrația pe acelea ale Jus­tiției organizate, etc. Victoria Aliaților a curmat defini­tiv această opoziție, statuând pentru ziua de mâine a lumii Istoricul sis­tem al democrației liberale, personalitatea umană se poate unde volta nestânjenită, unde ideile des­­im­perialiste și războinice nu au climat favorabil, unde viața și libertatea spi­ritului sunt prețuite. In această lumină a transformări­lor din ultima vreme este ușor de înțeles că toate partidele politice eu­ropene au adoptat integral, chiar dacă aveau anumite rezerve, viziunea plu­ralistă a democrației. Partidele so­cialiste și comuniste, ca și cele libe­rale sau conservatoare, etc. au pri­mit odată pentru totdeauna în scopul de a evita pe viitor catastrofele pro­vocate de totalitarism, un minimum de principii comune. Acest fond comun al partidelor po­litice este acela care rezultă în mod logic din înfrângerea concepțiilor to­talitare. LIBERTATEA Ocupându-se în articolul de fond „Ne vom împlini chemarea" de tira­nia fostului regim, scrie: Există în literatura universală un personaj care asistă neputincios toate turpitudinile și nelegiuirile nu­ra­torii și amantului său, și nu poate totuși reacționa, fiindcă este mut și paralizat. Muți și paralizați, am asistat cu toții ani de-a rândul, la turpitudinile și ticăloșeniile unui regim de abjectă dictatură, fără să putem face alt­ceva decât să privim, să suferim, și să cugetăm cu pumnii strânși și dinții Încleștați. Am asistat la încătușarea tuturor libertăților, la condamnări pe cât de aspre și numeroase, pe atât de ab­surde , la prigoane sadi­ce a gândului și faptei democrate; la spectacolul si­nistru al unei prese aservite, plătite, comandate și mincinoase. Am văzut cum tirania iși mânuia interesele, își îmbuiba oamenii, și-și sărbătorea în apoteoză conducătorii și crimele lor, ca pe vremea lui Tibe­­riu și Caligula. Am participat cu ființa și sângele nostru la un războiu nefiresc, într’o tovărășie neiubită, în ținuturi unde n'aveama ce căutat, în timp ce dincoa­ce, în țară, se vlăguia visteria de gu­vernanți și se sugea solul și subsolul nostru de străini. Iar pentru amețire, ni se dădea dre­pt panem et circenses, legi scelerate și diferențieri de a drep­­tul criminale de clasă și rasă! Am fost față, am îndurat, și n’am cârtit, fiindcă eram încătușați, cu gura mută și brațele paralizate. La fel ca bătrâna lui Emile Zola! Dar aci se oprește comparația. Căci prin truda noastră, a social­­democrației și a fraților noștri co­muniști, prin ralierea celorlalte gru­pări democrate, cu sprijinul vitezelor armate sovietice și al bravilor anglo­­americani, am rupt jugul, limba nu s’a descleștat și brațele s’au desmor­­țit Am doborît tirania ". Astăzi deținem frânele. Ne revine deci obligația să reînscăunăm liber­tățile smulse și legalitatea îngenun­­chiată. Ne revine misiunea să redăm țării pacea și m­nștea și să-i dăm în sfâr­șit, dreptatea, egalitatea, tihna și omenia! Ne revin­e sarcina nobilă de-a lu­­mimna mulțimea și de-a emancipa pro­letariatul. Ne revine nici mai mult nici mai puțin decât datoria de-a mâna țara spre o lume în sfârșit nouă- Ne vom Împlini chemarea ! ECOUL In editorialul său de ori Intitulat „Realitatea”, ocupându-se de coman­damentele realității românești scrie : Geografia țării noastre este domi­nată de două elemente și anume : 1. vecinătatea Rusiei Sovietice care gru­pează într’o massă compactă a 6-a parte din suprafața lumii, deci este un vecin a cărui însemnătate nici nu mai trebuie luată în discuție și 2. po­­ziția-cheie sau poziția-platformă României, în sectorul sud-estic euro­­a­pean. Amândouă aceste elemente ar fi trebuit să oblige politica realistă a României la prietenia cu URSS, pe care viziunea clară și simțul politic al lui Nicolae Titulescu a și formu­­lat-o, acum 15 ani. Cu prilejul acestei prietenii, România era obligată să-și consolideze poziția neutrală în sud­­est sau, și mai bine, poziția activă, dinamică, de factor politic, radical și progresist, în numele structurii sale sociale, alături de URSS. Aceasta era singurul drum pe care îl arăta rea­litatea geografică românească. In­formularea generală a unei cu vecinătatea, firește că priete­ni lui de frunte îl ținea, mai ales în istoria noastră modernă, Rusia. Orice neso­cotire a acestui comandament real a fost plătită scump. Curentul sub titlul „Oastea și Frontul nou”, dt. Ion Vinea subliniază admirația și re­cunoștința ce se cuvin soldatului și ofițerului român, pentru elanul cu care au întreprins acțiunea contra cotropitorilor germani. Am văzut mici formațiuni ostășești cari se aflau în luptă de trei zile și adesea în luptă corp la corp, cu gra­­nata și cu baioneta. Soldații și ofi­țeri erau flămânzi și nedormiți. Dar în ținuta, în privirea, in mișcările lor, străbătea ritmul unei energii fără sfârșit. Un spirit proaspăt îi însufle­țea cu flacăra lui orbitoare. Am în­țeles de unde țâșnea izvorul acestui avânt irezistibil. Ostașul și ofițerul român, se băteau, în sfârșit, cu ade­văratul lor vrăjmaș, cu inamicul mo­ștenit de la părinții lor căzuți eroic la Șelimber, la Porumbacu, la Cașin, Oituz și Mărășești. Aveau în fața lor pe veșnicul agresor, travestit o vre­me in aliat cu pumnalul ascuns la spate,­­ pe jefuitorul fără saț, pe cerșetorul nerușinat și pe tâlharul fă­ră milă, care, când­ nu obține, tră­dează sau smulge și lovește. Această convingere păstrată ca o lumină de candelă, timp de patru ani, in cripta conștiinței, a Îngăduit ostașului ro­mân să reziste furiei de fiară a ocu­pantului german, să stea cinci zile fără apărare, sub bombele aviatorilor nemți, (acești josnici asasini) și să treacă prin foc păduchelnițele lor de oțel, imundele lor garnizoane, înfipte avid în trupul patriei, UNIVERSUL sub semnătura directorului său d. Ion Lugoșianu publică un articol în­titulat: „ARDEALUL NE AȘTEAP­TĂ“ pe care-l reproducem în între­gime : Acum patru ani, într’o zi de doliu național, unitatea Ardealului sfărâmată, deopotrivă printr’un era act de trădare servilă al unor Români nevrednici și prin perfidia a două regimuri totalitare, care — în atot­puternicia lor trecătoare — târguiau teritorii cu drepturi naționale mile­nare, în disprețul oricărei noțiuni de justiție. Timp de patru ani, Ardealul ro­mânesc — atât de bogat — in tot cursul existenței lui — în victime și martiri, și-a văzut istoria îmbogă­țită cu alți martiri și alte victime: Români au fugit; Români au fost închiși; Români au fost uciși; Ro­mâni au fost goniți din căminele lor; Români au fost trimiși la moarte în uniforme străine, pe câmpuri de luptă străine, pentru interese străi­ne . Români au fost înjugați la plu­gul grofilor să taie brazdele in locul vitelor. Timp de patru ani, Ardealul a fost folosit ca un mijloc de șantaj și de presiune, spre a ne pretinde rând pe rând, prin amenințări sau prin a­­măgire, cât mai mult sânge, cât mai mult petrol, cât mai multă pâine. Timp de patru ani, un regim ve­leitar a alternat o politică de vio­lență retorică cu o acțiune de stupi­ditate diplomatică, prin care nu s-a isbutit să se asigure Românilor nici cele mai elementare drepturi la via­ță și la libertate sau să creeze țării nici cea mai șubredă platformă po­litică și juridică pentru viitor. Tot ce­ a putut găsi mai inteligent guvernul defunct față de silnicia de la Viena, a fost proclamarea unila­terală din partea noastră a caduci­tății arbitrajului din Palatul Belve­dere, formulă absurdă și naivă, față de un act eșit din trădare, elaborat fără judecată, impus prin forță. Lovit de viitul unei inexistențe to­tale, dictatul din 30 August 1940 nu putea suporta lumina celui mai su­perficial examen și dacă România își dobândia dreptul de a dispune de soarta ei, actul nefast, eșit din com­plicitatea a doi dictatori, nu putea să nu se dărâme la cel dintâiu suflu de dreptate al unor conștiințe cu­rând pe rând, d-nii Churchill și Eden, prin declarațiile lor în Camera C­omunelor, ca și d. Cordell Hull au recunoscut inexistența cesiunilor te­ritoriale obținute fără voința și con­simțământul națiunilor interesate. In Aprilie 1944, declarația d-lui Molotov confirma public dreptul nos­tru asupra Ardealului ocupat, iar Londra și Washingtonul precizau, tot public, că această declarație are în întregime acordul lor; în fine Churchill, în ultimul său mare dis­c,­curs, dădea o expresie plastică lipsei de consimțământ din partea Româ­niei, silită să lucreze cu pistolul hit­­lerist în piept și în ceafă. O asemenea recunoaștere avea însă numai o valoare teoretică, atâta timp cât regimul Antonescu rămânea complicele slugarnic al silniciei hit­­leriste. România trebuia să se alătu­re Națiunilor Unite, răsturnând gu­vernul Antonescu și rupând legătu­rile cu Germania hitleristă. Condiție legitimă, căreia i-a răspuns printr-un gest de curaj și îndrăsneală la 23 August, un tânăr Rege, care încă de pe acum are dreptul la numele unui Rege mare, pentru că a știut să în­toarcă România pe drumul destinu­lui ei istoric adevărat și să facă din nou din ea o țară stăpână pe soar­ta ei. Această hotărâre, fericit executată, chiamă o altă hotărîre, care va fi în­deplinită în chip fericit: „Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor — spune proclamația regală din 23 Au­gust — mobilizând toate forțele Ua­­iunii, vom­ trece hotarele impuse a prin actul nedrept dela Viena pentru elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină“. Chemarea la arme urmează astfel apelul la rațiune. Ea a avut un răsunet adânc în toate inimile românești. Ea va găsi toate conștiințele treze, toate virtu­țile bărbătești vii, toate brațele gata de luptă. Nu peste multe zile — cu sprijinul Marilor Națiuni, de care ne-am legat astăzi soarta — fron­tiera blestemată va fi ștearsă de pe harta țării. OBPIHEA subliniind un editorialul său de ori așezarea la cârma Statului a noului guvern și mulțumirea cu care a fost primit de întreaga țară ,scrie: O fericită revenire la normal în­seamnă instaurarea noului regim și în ceea ce privește viața lăuntrică și or­dinea administrativă a țărei întrucât prin nouile stări de lucruri, se pune capăt silniciilor unei diriguiri tiranice rău orientată în problemele naționa­le, politice și economice și absurdă ca orice încercării de a realiza prin te­roare, ceea ce nu se poate face decât prin vederi înțelepte, prin competen­tă, prin cunoaștere­a problemelor și prin măsuri judicioase, conforme si­tuației de fapt și lipsite de trufie. S’a putut ajunge aci grație dreptei judecăți cu care M. S. Regele a al­cătuit noul guvern chemând la o pa­triotică și faimoasă colaborare, parti­dul liberal ce a jucat întotdeauna un rol de seamă în opera de înălțare a României, partidul național țărănist care și-a dovedit forța lui înoitoare și concepțiile lui generoase în atâtea mari împrejurări, cum și partidul so­cial-democrat și partidul comunist organizații politice tinere, dar însu­flețite de idealuri de muncă româ­nească. Desființarea iu­tulis­m. Din motive de economie, guver­nul a hotărît desființarea ministe­­rului propagandei. In locul ministerului suprimat, se va creea pe lângă ministerul de externe o direcție generală a pre­sei și propagandei. Au fost deasemenea desființate oficiile de turism din străinătate. Turismul intern va trece la mi­nisterul comunicațiilor. A fost desființat și așa zisul In­stitut de cercetări și studii inter­nationale M ote RÂNDURI PENTRU SCRIITORI Pe scriitor, supremul destin l-a hărăzit să se numere printre aleșii lumii, zămislitor de lumini, sluji­tor tn templul trudei. Și această slujire o face unduindu-și gându­rile sub strașina visurilor, semănă­tor de slove care încearcă a prinde într’însele, frânturi din marea epo­pee a trăirii. Căci sufletul scriitorului are ase­mănare cu duhovnicul care slujește în noapte, pentru naștere, pentru viață și pentru moarte. Și-mi place a vedea pe acest duhovnic, pe care fiecare scriitor îl poartă intr’însul, îmbrăcat în strae de azururi, cu fruntea nimbată de aureola adevă­rurilor, cu privirile învăpăiate și cu miez de soare in căușul inimei. Să-și ia cârja păstorească și să pornească, propovăduitor al adevă­ratelor lumini, fiindcă polenul din crinii înalturilor i-a poleit rostu­rile viețuirii. Mâna lui caldă ca un sân de fe­cioară, să aline suferința semenu­lui, cu năframa rodniciei să șteargă sudoarea de pe fruntea muncii, iar pentru viețile căzute, — ca um­brele plopilor pe marginea drumu­rilor, — să afle cuvântul de îndemn pentru o nouă svâcnire, pentru o nouă chemare. Printre icnirile viscolelor, prin istovitoare arșițe, printre elegii au­tumnale, ori prin melodioasele pri­măveri, să umble și să adune la chimirul său fermecat, gânduri albe și negre, aurore și crepuscule, ode și litanii. Și așa, îngreunat de poveri, să-și caute trupeasca sălășluire, pentru ca apoi, încovoiat peste măsuța de brad și peste călimara neagră, să răstoarne miriștea hârtiei cu plu­gul argintat al peniței. Și să dea toate cele bune, altora, iar pentru el să oprească asfințirile miruite cu lacrimi. .. Căci datorie lumească are trupul, să numere faldurile, cenușii pe­ care toamnele le-a aruncat peste cel ce sălășluește ln el, — peste el, — peste suflet. Și masă de bucurie, la care să poftească pe toți cei din lu­mea de la dreapta lui, din față, dela stânga și din spate ,are dreptul să întindă, în zăvoiul în care privi­ghetoarea condeiului — penița — a cântat ori a plâns. Și la masa cu oaspeți mulți, ca sălciile pe maluri de ape, el, scrii­torul, va rosti cuvânt de tăcere, pentru lacrimile și pentru bucu­riile lui, scuturate pe ulițele vieții. Apoi toți se vor ridica și vor păși fiecare către plaiurile lor de visuri. Și mii de condee, vor începe, înfio­rate de marea înfrățire, simfonia lor înaripată de iubire și de gene­roase elanuri. Și așa, tot așa, mereu mai de­parte de acum înainte, până se vor slei toate puterile care ne ajută să împletim gândurile sub cupolele visurilor, unde slovele înșiruite dau poteci vieții. Mirc­ea F. PREZENȚA ȘI ATITUDINE întotdeauna schimbările de structură ideologică angrenea­ză după ele suita suspiciunilor, a calculelor de comportare și a dezaprobărilor sau reproșuri­lor. Fenomenul este simptoma­tic și cauzalitatea sa nu are nevoe de surplusuri de comen­tariu. Luptele politice și anta­gonismele doctrinare s’au re­vărsat mereu în toate domeniile vieții și au obligat la tendință chiar artele cele mai izolațio­niste. De unde se poate des­prinde certificarea, potrivit că­reia nu sunt eliberate de in­fluențe nici firidele cele mai obscure ale formelor de civili­zație, în perioadele de prefa­ceri statale sau sociale. Un fapt divers, cum este pu­nerea sub inculpare a genia­lului artificier și cabotin Sacha Guitry, rezumă o mentalitate și procedeele corespunzătoare. Știrea nu divulgă nimic despre colegii de situație ai creato­rului „Triunghiului" din plasti­că, muzică, sau litere. Neîndo­­elnic însă, Guitry nu rămâne un izolat în această condamnare de opinie publică și el este — poate — numai primu­l dintre cei însemnați de arătătorul prefacerilor. Curios, nespns de curios, a­­cest împricinat cu prioritate, era exact cel mai puțin indicat sa se atașeze unui regim de opresiune și de cuirasă intelec­tuala, prin însăși comportarea și ideile ce le-a plămădit cu ajutorul trecutului. Curios, tot el a fost acel maleabil și dis­pus la concesii încât din Place Clichy până în Boulevard des Etoiles, parizienii au început să-și spună tot mai limpede că Guitry se renegă de Paris și trădează spiritul francez a că­rei făclie susținea el că o purta tot atât de demn ca și Alphon­se Ab­ate. Revenind, vom da toate asi­gurările că lista este un lucru, și va cuprinde vedete de primă mărime. Franța dă un exemplu de justiție și de minuțiozitate, în clarificarea unor probleme de salubritate morală internă. Exemplul ei nu va întârzia să fie imitat pentru că europenii nu-și pun probleme de demni­tate când este vorba sa co­pieze principii care parvin de pe pământul primei revoluții pentru libertate. Se deschide implicit o pro­blemă : prezența singură a ar­tistului sau intelectualului în câmpul potrivnic intereselor țârii sale este condamnabilă sau atitudinea din această mă­sură timp, se cuvine cumpănită cu toată prudența? Logica va fi în măsură să răspundă lim­pede acestui temeiu ipotetic de acuzație, iar cel ce ridică pia­tra sa se aplece doar o clipă pe rândurile scrise de așa nu­miții renegați. O prezență in câmp adven este o prezumție de vinovăție. O atitudine corectă însă, chiar dacă nu perfidă, impune cir­cumstanțe atenuante. O com­portare vag protivnică este o scuză completă. Dar o prezen­ță și o atitudine prolhm­icî­, din chiar câmpul intereselor opuse, este un act de redutabilă inte­ligență și un eroism, de ase­­menea Alexamfru Pani B­azar Climatul... ...dramelor ibseniene — nelipsite de infiltrațiile sociale ale vremii sale, — este plin de suflul generos al unui u­­manism eliberat de anchilozele preju­decăților pe cât de false, pe atât de mocede. Ibsen nu încearcă a dărâma nici una din instituțiile preexistente, luptă insă pentru purificarea lor. In afară de nota stranie adusă de „Strigoii”, dramele ibseniene pledează pentru demnitate, pentru libertate și dreptate. Sinceritatea, camaraderia și dra­gostea augmentată de respectul reci­proc fac ca opera lui Ibsen să fie unui pilon al îndulcirii raporturilor dintre oameni și soclul unui spirit elevat și constructiv. A încerca să esemene conezi e fluviul de creație al unui scriitor, discutân­du-l numai dintr-o singură operă a sa, este echiva­lent cu a determina, de pildă, valoa­rea unui diamant, prin numărul de carate, fără a-i studia și feeria ape­lor de lumini. Este aceasta o metodă a efortului de măsură, o falsificare. Că, sunt fecunzi dâltuitori de slovă care, totuși, n’au atins plafonul con­sacrării decât printr’o singură scriere? Suntem de acord. Dar spațiul pe care îl ocupă in­firmamentul literaturii este suma eforturilor sale integrale de creație, nu rezultanta unei singure și poate izolate manifestări spirituale. Poți, oare, să-l conturezi riguros pe Tolstoi numai prin ,,Anna Karenin”, fără a include în orizontul discuției și „Sonata Kreutzer” ? Sau pe Emi­­nescu, cine poate să-l fixeze într’un cadru definitiv numai din „Luceafă­rul”, fără a-l privi și prin optica .Scri­sorilor" ? Opera de creație incumbă continui­tate și evoluție deopotrivă. Devierile, în bine sau în rău, dacă sunt simple ,accidente fără conținut”, augmentea­ză sau pipernicesc sfera eforturilor de creație, realizate. Ceea ce nu prea vor să ți­­ă în sea­mă, unii comentatori de ocazie, abă­tuți în câmpul literaturii... Există un impas al cărții. Rezultantă a fur­tunilor cu rezonanțe apocaliptice ale vremii, această stagnare este in rea­litate. Un popas care germinează eflu­viile noul ale spiritualității. De sub mormanele de moloz fume­gând, lumea de mâine »» «și cu « experiență în plus, cu un certș mai mult pe răbojul maturității sale su­fletești. Și materialul care va construi edi­ficiul spiritual de mâine, care chia­ru însăși lovitura de pragul de sus, pe care contemporanul nu l-a ținut în seamă. Întrucât pupilele sale erau ațintite numai joa­­tn amorfismul ma­teriei. Căci din Incontestabilul Impas de azi al cărții, scriitorul va culege po­­lemul care va fecunda forțele sale de creație, pentru sufletul viitorime!. — trei — H­UMOR M «i­­it­ui iii li lotiit Bunicuța și căpcăunul acela de Hitler, mânca oameni ? Nu numai oameni, dar și elite va continente 1 Vineri 1 Sept, 1944 jair , * , fair * La sfârșitul a­­­ului 1940, dată care a însemnat începutul dis­trugerii filmelor de producție anglo-americană pe piața noastră cinematografică, se putea preve­dea — destul de bine — că pro­paganda germană va căuta să pătrundă, cu tot veninul, și în acest domeniu. Primul pas a fost acela al in­troducerii jurnalelor de război, cari, încadrate și sprijinite pe trucaj, căutau să convingă pu­blicul de realitatea imaginilor, pentru ca speackerul să ne ves­tească glorioasele „înaintări“ spre Vest a trupelor hitleriste ce luptau în Est, sau replierile „con­form planului“. Timp de patru ani ni s’au îm­pânzit ochii și urechile, — în a­­fară de produsele studio­urilor canalului Ufa și celelalte case, despre cari vom scrie cu altă o­­cazie, — cu toate fantasmagoriile mincinoase, sonorizate, ale jur­nalului nazist. Profund înșelată, lumea înce­puse să-și dea perfect de bine seama, că scopul acestor jurnale nu va fi atins. Patru ani de înșelăciune pro­pagandistică, trâmbițată pe ecra­nele Capitalei și Țării. Astăzi, când guvernul Țării și întreg poporul românesc a ieșit din alianța de încătușare a drep­turilor omului și intră în ade­văratul rând al civilizației, unde ne este locul, se cuvine — de ur­gență — ca jurnalele germane și dealtfel toată producția filmelor Reichului, să fie îndreptate către colțul lor, sau mai bine spus — distrugerea complectă. Astfel, se vor putea uita toate gogorițele ecranului, a cărei me­nire este cu totul alta, decât a­­ceea a vrajbei și minciunei teu­tonice. In felul acesta, jurnalul româ­nesc își va continua drumul în­trerupt, vremelnic, nu din cauza noastră. Așteptăm și suntem siguri că scrisul nostru va putea contribui cu sinceritate și obiectiv la îm­plinirea acestui gol. Propaganda minciunei sonori­zate a dispărut. Film Desființarea jurnalelor cinematografice germane D-nii autori și editori cari vor să li se recen­zeze lucrările, sunt rugați a le trimite în dubiu exemplar Secretariatului de testare în strada Băcani nr. t. Câteva r­ânduri de VICTOR EFTIMIU Practicăm democrația cum prac­ticăm și creștinismul fără să-i ur­mărim cu strictețe comandamen­tele. O atitudine confortabilă Țara jumătăților, am cunoscut In trecut o semi-sclavie, de aceea n’am cucerit o libertate totală. Țin atât de mult la libertatea cugetării mele, încât nu primesc , fiu încadrat nici printre liberii-cu­getători. Fiindcă și acolo sunt constrân­geri. ^ Apreciem numai acel libertate care ne îngădue să atentăm la li­bertățile altora. Nu ideile ad”­­miniiite, ci re­voluțiile se impun ideilor Nostalgia sclaviei ancestrale impus omului liber, practica ipo­a­criziei. Revoluții nu există. Există mici incidente locale, al căror rezultat massele îl primesc și-l propagi prin formidabila forță a pasivită­­ții. Numai mediocritățile cunosc pro­gresul sau regresul. Omul de ge­niu se realizează tumultos, de la prima-i operă iar scăderile sale sunt scăderi numai fată de el în­suși. Ca un cadru firește, dar tot din frunză cântă­ .Scrisul meu tinde spre amplifi­care, spre supra-încărcare, până la confuzie. Scurtă și precisă, maxi­ma este un refugiu, și în­ acelaș timp, o evadare din mine Însumi Popoarele tinere încep să gă­sească sancțiuni pentru crimă furt. Calomnia — c, crimă egală — și ca să fie sancționată ,așteaptă oa­recare maturitate.­­ Popor mitologic, românul se sim­te rău în plină realitate, de aceea nu-i împliniți visurile. Convinși de superioritatea lor, ori­unde s’ar afla, stau departe de frământările contimporanilor și mor de urât pe altitudini. Când soarta mă orânduește vreunui fund de provincie, eu decretez acel colț de lume bunic al pământului, mă arunc în cancanurile și idealismele locale, ca într’un ocean, dau pro­porții de epopee celor mai neîn­semnate personagii și întâmplări De aceea, nu mă plictisesc nicăeri Limbută și confuză, imaginea li­terară mi-a apărut în cursul une lecturi. Am salutat-o respectuos: — Stimată Doamnă, vă rog să-m spuneți ce doriți, fiindcă sunt gră­bit! Literatura trebue gonită de templu cu biciul și trivialita. Poezia n’are un"mP de literatură * Lăsați libere cărțile pornogra-Numai primei cărți se scriu di­n­tr’o poruncă interioară, r­’alte c: fac de porunceală. De plăcere scriu numai adoli:" mam­a­li și fe­meile. N’am să fac morții onoarea să mă gândesc la ea, chiar dacă el mi-ar face impoliteța să se gân­dească la mine. N’am ucis fiindcă am citit ro­mane criminale și nu m’am sinucis fiindcă am citit ..Werther“, și nici •••“'---ăr —-s —­­ dacă ci­tesc „Viețile Sfinților”. N’aș ■ vrea să în­tr'oi*»* is Cristofor Columob, cu o zi înainte de a se fi arătat visatul continent iar nici îr, nierea detractorilor s3: a doua zi! Nu e mai lung ca o șopârlă, dar Ne-am repezit la blockhausuri ci negrii la joben. Niciun regim ! :.să înspăimântă Sunt, însă, neparte, jumătățile de regim. Mai ales omul de stat trebue să fie necontenit real, să spună, me­reu, adevărul, să se fie de vorbă în cele mai neînsemnate prilejuri pentru ca, acoperit de o reputație imaculată, să fie crezut atunci când va fi nevoit să spună o mare min­ciună necesară. Până și refe­­ , la noi, sunt medici in calea progresului. Fiind­că le aplicăm când aiurea s’au pe­rimat. Românul e prea îutin, ca­ să prin­dă aici comunismul, și parc riar, ca să aibă fascismul vreum succes. ah La noi se pedepsește munca, ta­lentul, entuziasmul. Incapacitatea n’are nici un fel de sancțiuni. fice poate se va vinde și una de ale fiindcă se varsă în mare, trebue noastre printre ele. neapărat să-i spui fluviu.

Next