Viața, septembrie 1944 (Anul 4, nr. 1203-1210)
1944-09-01 / nr. 1203
Pag. 2-- ---------------------VIAT A =. —" — WIEÎEN ffl' " Timpul Sub titlul „Fiecare la locul lui" scrie : Au fost câteva zile când firesc era ca toți acei care au așteptat îndelung ca ceasul liberării să sune, să fi lăsat din mână: unealtă, daltă, pană, bisturiu ori carte și să-și fi dat drumul entuziasmul căci sunt momente care declanșează automat supapele sufletești, provocând exploziile de bucurie. Dar manifestațiile acestea, atât de emoționante când sunt spontane și armonios proporționate la majestatea evenimentului, ține să transforme în tulburări când depășesc durata psihologică și devin dăunătoare cauzei care le-a justificat când zădărnicesc reluarea lucrului ori sabotează munica neutră. E ca și când s’ar continua la un spectacol cu aplauzele până a nu se mai da putința actorilor să-și mai spue replicile următoare sau ca și când elevii ar repeta de atâtea ori „Tatăl Nostru” până ar trece complect ora de clasă, tățurile bobbz. După câte am aflat, Sovietele obișnuesc, atunci când eliberează un oraș să puc fanfara să cânte în piață trei zile și trei nopți. Dar după ce a trecut acest termen, înlăuntrul căruia fiecare e liber să aclame, să dănțuiască, să cânte și să petreacă în voe, toți trec la ocupațiile lor și începe munca serioasă. REVISTA PRESEI Dreptatea închinând editorialul său Armatei Roșii eliberatoare scrie : Armata roșie, garanție de ordine și de securitate în sud-estul european, nu face decât să continue misiunea ei seculară de sprijin și de ridicare a popoarelor mici. Istoria ne învață pe aceia care știm să o citim, că toate statele acestui colț de Europă au ajuns la autonomie și apoi la independență și libertate numai datorită sacrificiului neprecupețit al Sfintei Rusii. Victorioși, soldații mareșalului Stalin au găsit repede drum spre inimile noastre. Tovarăși de luptă de astă dată și nu dușmani, așa cum fără succes au poruncit teutonii, Ie vom sta alături pentru a libera țara de ultimele resturi ale cotropirii mane, pentru a cuceri Ardealul gerde Nord și pentru a distruge, la el acasă nazismul, întreaga opinie publică românească salută sosirea armatelor desrobitoare, în convingerea că lupta care începe va continua sub auspiciile de înălțătoare libertate care stau la temelia Rusiei sovietice, a Marei Britanii, a Statelor Unite și în general a tuturor națiunilor aliate. Viitorul D. Mihail Fărcășanu, directorul „Viitorului“ în articolul său „SFÂRȘITUL TOTALITARISMULUI“ iată ce a dispărut odată cu totalitarismul și ce semnificație are biruința democraței. In mod schematic putem spune că moartea totalitarismului însemnează in primul rând sfârșitul dictaturii de partid, a imperialismului național și a rasismului, iar succesul uei revenirea la libertatea democrapolitică, la sistemul înțelegerii și coexistenței internaționale, precum și la garantarea tuturor drepturilor personalității umane. Democrația pornește de la Încrederea în om, în posibilitățile lui de perfecționare și in acelaș timp de la limitele fatale ale talitarismul precede personalității. Tod in disprețul omului, pe care-l consideră incapabil să se conducă singur și să descopere prin puterile lui adevărul și în acelaș timp de la un fetișism paradoxal pentru anumiți oameni: fuehrer» și ducii regimurilor totalitare. Tot din această opoziție de esență a teoriilor totalitare și democrate rezultă și celelalte antagonisme caracteristice : totalitarismul crede în violență, democrația In toleranță, totalitarismul utilizează metodele polițiste, democrația pe acelea ale Justiției organizate, etc. Victoria Aliaților a curmat definitiv această opoziție, statuând pentru ziua de mâine a lumii Istoricul sistem al democrației liberale, personalitatea umană se poate unde volta nestânjenită, unde ideile desimperialiste și războinice nu au climat favorabil, unde viața și libertatea spiritului sunt prețuite. In această lumină a transformărilor din ultima vreme este ușor de înțeles că toate partidele politice europene au adoptat integral, chiar dacă aveau anumite rezerve, viziunea pluralistă a democrației. Partidele socialiste și comuniste, ca și cele liberale sau conservatoare, etc. au primit odată pentru totdeauna în scopul de a evita pe viitor catastrofele provocate de totalitarism, un minimum de principii comune. Acest fond comun al partidelor politice este acela care rezultă în mod logic din înfrângerea concepțiilor totalitare. LIBERTATEA Ocupându-se în articolul de fond „Ne vom împlini chemarea" de tirania fostului regim, scrie: Există în literatura universală un personaj care asistă neputincios toate turpitudinile și nelegiuirile nuratorii și amantului său, și nu poate totuși reacționa, fiindcă este mut și paralizat. Muți și paralizați, am asistat cu toții ani de-a rândul, la turpitudinile și ticăloșeniile unui regim de abjectă dictatură, fără să putem face altceva decât să privim, să suferim, și să cugetăm cu pumnii strânși și dinții Încleștați. Am asistat la încătușarea tuturor libertăților, la condamnări pe cât de aspre și numeroase, pe atât de absurde , la prigoane sadice a gândului și faptei democrate; la spectacolul sinistru al unei prese aservite, plătite, comandate și mincinoase. Am văzut cum tirania iși mânuia interesele, își îmbuiba oamenii, și-și sărbătorea în apoteoză conducătorii și crimele lor, ca pe vremea lui Tiberiu și Caligula. Am participat cu ființa și sângele nostru la un războiu nefiresc, într’o tovărășie neiubită, în ținuturi unde n'aveama ce căutat, în timp ce dincoace, în țară, se vlăguia visteria de guvernanți și se sugea solul și subsolul nostru de străini. Iar pentru amețire, ni se dădea drept panem et circenses, legi scelerate și diferențieri de a dreptul criminale de clasă și rasă! Am fost față, am îndurat, și n’am cârtit, fiindcă eram încătușați, cu gura mută și brațele paralizate. La fel ca bătrâna lui Emile Zola! Dar aci se oprește comparația. Căci prin truda noastră, a socialdemocrației și a fraților noștri comuniști, prin ralierea celorlalte grupări democrate, cu sprijinul vitezelor armate sovietice și al bravilor angloamericani, am rupt jugul, limba nu s’a descleștat și brațele s’au desmorțit Am doborît tirania ". Astăzi deținem frânele. Ne revine deci obligația să reînscăunăm libertățile smulse și legalitatea îngenunchiată. Ne revine misiunea să redăm țării pacea și mnștea și să-i dăm în sfârșit, dreptatea, egalitatea, tihna și omenia! Ne revine sarcina nobilă de-a lumimna mulțimea și de-a emancipa proletariatul. Ne revine nici mai mult nici mai puțin decât datoria de-a mâna țara spre o lume în sfârșit nouă- Ne vom Împlini chemarea ! ECOUL In editorialul său de ori Intitulat „Realitatea”, ocupându-se de comandamentele realității românești scrie : Geografia țării noastre este dominată de două elemente și anume : 1. vecinătatea Rusiei Sovietice care grupează într’o massă compactă a 6-a parte din suprafața lumii, deci este un vecin a cărui însemnătate nici nu mai trebuie luată în discuție și 2. poziția-cheie sau poziția-platformă României, în sectorul sud-estic euroapean. Amândouă aceste elemente ar fi trebuit să oblige politica realistă a României la prietenia cu URSS, pe care viziunea clară și simțul politic al lui Nicolae Titulescu a și formulat-o, acum 15 ani. Cu prilejul acestei prietenii, România era obligată să-și consolideze poziția neutrală în sudest sau, și mai bine, poziția activă, dinamică, de factor politic, radical și progresist, în numele structurii sale sociale, alături de URSS. Aceasta era singurul drum pe care îl arăta realitatea geografică românească. Informularea generală a unei cu vecinătatea, firește că prieteni lui de frunte îl ținea, mai ales în istoria noastră modernă, Rusia. Orice nesocotire a acestui comandament real a fost plătită scump. Curentul sub titlul „Oastea și Frontul nou”, dt. Ion Vinea subliniază admirația și recunoștința ce se cuvin soldatului și ofițerului român, pentru elanul cu care au întreprins acțiunea contra cotropitorilor germani. Am văzut mici formațiuni ostășești cari se aflau în luptă de trei zile și adesea în luptă corp la corp, cu granata și cu baioneta. Soldații și ofițeri erau flămânzi și nedormiți. Dar în ținuta, în privirea, in mișcările lor, străbătea ritmul unei energii fără sfârșit. Un spirit proaspăt îi însuflețea cu flacăra lui orbitoare. Am înțeles de unde țâșnea izvorul acestui avânt irezistibil. Ostașul și ofițerul român, se băteau, în sfârșit, cu adevăratul lor vrăjmaș, cu inamicul moștenit de la părinții lor căzuți eroic la Șelimber, la Porumbacu, la Cașin, Oituz și Mărășești. Aveau în fața lor pe veșnicul agresor, travestit o vreme in aliat cu pumnalul ascuns la spate, pe jefuitorul fără saț, pe cerșetorul nerușinat și pe tâlharul fără milă, care, când nu obține, trădează sau smulge și lovește. Această convingere păstrată ca o lumină de candelă, timp de patru ani, in cripta conștiinței, a Îngăduit ostașului român să reziste furiei de fiară a ocupantului german, să stea cinci zile fără apărare, sub bombele aviatorilor nemți, (acești josnici asasini) și să treacă prin foc păduchelnițele lor de oțel, imundele lor garnizoane, înfipte avid în trupul patriei, UNIVERSUL sub semnătura directorului său d. Ion Lugoșianu publică un articol întitulat: „ARDEALUL NE AȘTEAPTĂ“ pe care-l reproducem în întregime : Acum patru ani, într’o zi de doliu național, unitatea Ardealului sfărâmată, deopotrivă printr’un era act de trădare servilă al unor Români nevrednici și prin perfidia a două regimuri totalitare, care — în atotputernicia lor trecătoare — târguiau teritorii cu drepturi naționale milenare, în disprețul oricărei noțiuni de justiție. Timp de patru ani, Ardealul românesc — atât de bogat — in tot cursul existenței lui — în victime și martiri, și-a văzut istoria îmbogățită cu alți martiri și alte victime: Români au fugit; Români au fost închiși; Români au fost uciși; Români au fost goniți din căminele lor; Români au fost trimiși la moarte în uniforme străine, pe câmpuri de luptă străine, pentru interese străine . Români au fost înjugați la plugul grofilor să taie brazdele in locul vitelor. Timp de patru ani, Ardealul a fost folosit ca un mijloc de șantaj și de presiune, spre a ne pretinde rând pe rând, prin amenințări sau prin amăgire, cât mai mult sânge, cât mai mult petrol, cât mai multă pâine. Timp de patru ani, un regim veleitar a alternat o politică de violență retorică cu o acțiune de stupiditate diplomatică, prin care nu s-a isbutit să se asigure Românilor nici cele mai elementare drepturi la viață și la libertate sau să creeze țării nici cea mai șubredă platformă politică și juridică pentru viitor. Tot ce a putut găsi mai inteligent guvernul defunct față de silnicia de la Viena, a fost proclamarea unilaterală din partea noastră a caducității arbitrajului din Palatul Belvedere, formulă absurdă și naivă, față de un act eșit din trădare, elaborat fără judecată, impus prin forță. Lovit de viitul unei inexistențe totale, dictatul din 30 August 1940 nu putea suporta lumina celui mai superficial examen și dacă România își dobândia dreptul de a dispune de soarta ei, actul nefast, eșit din complicitatea a doi dictatori, nu putea să nu se dărâme la cel dintâiu suflu de dreptate al unor conștiințe curând pe rând, d-nii Churchill și Eden, prin declarațiile lor în Camera Comunelor, ca și d. Cordell Hull au recunoscut inexistența cesiunilor teritoriale obținute fără voința și consimțământul națiunilor interesate. In Aprilie 1944, declarația d-lui Molotov confirma public dreptul nostru asupra Ardealului ocupat, iar Londra și Washingtonul precizau, tot public, că această declarație are în întregime acordul lor; în fine Churchill, în ultimul său mare disc,curs, dădea o expresie plastică lipsei de consimțământ din partea României, silită să lucreze cu pistolul hitlerist în piept și în ceafă. O asemenea recunoaștere avea însă numai o valoare teoretică, atâta timp cât regimul Antonescu rămânea complicele slugarnic al silniciei hitleriste. România trebuia să se alăture Națiunilor Unite, răsturnând guvernul Antonescu și rupând legăturile cu Germania hitleristă. Condiție legitimă, căreia i-a răspuns printr-un gest de curaj și îndrăsneală la 23 August, un tânăr Rege, care încă de pe acum are dreptul la numele unui Rege mare, pentru că a știut să întoarcă România pe drumul destinului ei istoric adevărat și să facă din nou din ea o țară stăpână pe soarta ei. Această hotărâre, fericit executată, chiamă o altă hotărîre, care va fi îndeplinită în chip fericit: „Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor — spune proclamația regală din 23 August — mobilizând toate forțele Uaiunii, vom trece hotarele impuse a prin actul nedrept dela Viena pentru elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină“. Chemarea la arme urmează astfel apelul la rațiune. Ea a avut un răsunet adânc în toate inimile românești. Ea va găsi toate conștiințele treze, toate virtuțile bărbătești vii, toate brațele gata de luptă. Nu peste multe zile — cu sprijinul Marilor Națiuni, de care ne-am legat astăzi soarta — frontiera blestemată va fi ștearsă de pe harta țării. OBPIHEA subliniind un editorialul său de ori așezarea la cârma Statului a noului guvern și mulțumirea cu care a fost primit de întreaga țară ,scrie: O fericită revenire la normal înseamnă instaurarea noului regim și în ceea ce privește viața lăuntrică și ordinea administrativă a țărei întrucât prin nouile stări de lucruri, se pune capăt silniciilor unei diriguiri tiranice rău orientată în problemele naționale, politice și economice și absurdă ca orice încercării de a realiza prin teroare, ceea ce nu se poate face decât prin vederi înțelepte, prin competentă, prin cunoașterea problemelor și prin măsuri judicioase, conforme situației de fapt și lipsite de trufie. S’a putut ajunge aci grație dreptei judecăți cu care M. S. Regele a alcătuit noul guvern chemând la o patriotică și faimoasă colaborare, partidul liberal ce a jucat întotdeauna un rol de seamă în opera de înălțare a României, partidul național țărănist care și-a dovedit forța lui înoitoare și concepțiile lui generoase în atâtea mari împrejurări, cum și partidul social-democrat și partidul comunist organizații politice tinere, dar însuflețite de idealuri de muncă românească. Desființarea iutulism. Din motive de economie, guvernul a hotărît desființarea ministerului propagandei. In locul ministerului suprimat, se va creea pe lângă ministerul de externe o direcție generală a presei și propagandei. Au fost deasemenea desființate oficiile de turism din străinătate. Turismul intern va trece la ministerul comunicațiilor. A fost desființat și așa zisul Institut de cercetări și studii internationale M ote RÂNDURI PENTRU SCRIITORI Pe scriitor, supremul destin l-a hărăzit să se numere printre aleșii lumii, zămislitor de lumini, slujitor tn templul trudei. Și această slujire o face unduindu-și gândurile sub strașina visurilor, semănător de slove care încearcă a prinde într’însele, frânturi din marea epopee a trăirii. Căci sufletul scriitorului are asemănare cu duhovnicul care slujește în noapte, pentru naștere, pentru viață și pentru moarte. Și-mi place a vedea pe acest duhovnic, pe care fiecare scriitor îl poartă intr’însul, îmbrăcat în strae de azururi, cu fruntea nimbată de aureola adevărurilor, cu privirile învăpăiate și cu miez de soare in căușul inimei. Să-și ia cârja păstorească și să pornească, propovăduitor al adevăratelor lumini, fiindcă polenul din crinii înalturilor i-a poleit rosturile viețuirii. Mâna lui caldă ca un sân de fecioară, să aline suferința semenului, cu năframa rodniciei să șteargă sudoarea de pe fruntea muncii, iar pentru viețile căzute, — ca umbrele plopilor pe marginea drumurilor, — să afle cuvântul de îndemn pentru o nouă svâcnire, pentru o nouă chemare. Printre icnirile viscolelor, prin istovitoare arșițe, printre elegii autumnale, ori prin melodioasele primăveri, să umble și să adune la chimirul său fermecat, gânduri albe și negre, aurore și crepuscule, ode și litanii. Și așa, îngreunat de poveri, să-și caute trupeasca sălășluire, pentru ca apoi, încovoiat peste măsuța de brad și peste călimara neagră, să răstoarne miriștea hârtiei cu plugul argintat al peniței. Și să dea toate cele bune, altora, iar pentru el să oprească asfințirile miruite cu lacrimi. .. Căci datorie lumească are trupul, să numere faldurile, cenușii pe care toamnele le-a aruncat peste cel ce sălășluește ln el, — peste el, — peste suflet. Și masă de bucurie, la care să poftească pe toți cei din lumea de la dreapta lui, din față, dela stânga și din spate ,are dreptul să întindă, în zăvoiul în care privighetoarea condeiului — penița — a cântat ori a plâns. Și la masa cu oaspeți mulți, ca sălciile pe maluri de ape, el, scriitorul, va rosti cuvânt de tăcere, pentru lacrimile și pentru bucuriile lui, scuturate pe ulițele vieții. Apoi toți se vor ridica și vor păși fiecare către plaiurile lor de visuri. Și mii de condee, vor începe, înfiorate de marea înfrățire, simfonia lor înaripată de iubire și de generoase elanuri. Și așa, tot așa, mereu mai departe de acum înainte, până se vor slei toate puterile care ne ajută să împletim gândurile sub cupolele visurilor, unde slovele înșiruite dau poteci vieții. Mircea F. PREZENȚA ȘI ATITUDINE întotdeauna schimbările de structură ideologică angrenează după ele suita suspiciunilor, a calculelor de comportare și a dezaprobărilor sau reproșurilor. Fenomenul este simptomatic și cauzalitatea sa nu are nevoe de surplusuri de comentariu. Luptele politice și antagonismele doctrinare s’au revărsat mereu în toate domeniile vieții și au obligat la tendință chiar artele cele mai izolaționiste. De unde se poate desprinde certificarea, potrivit căreia nu sunt eliberate de influențe nici firidele cele mai obscure ale formelor de civilizație, în perioadele de prefaceri statale sau sociale. Un fapt divers, cum este punerea sub inculpare a genialului artificier și cabotin Sacha Guitry, rezumă o mentalitate și procedeele corespunzătoare. Știrea nu divulgă nimic despre colegii de situație ai creatorului „Triunghiului" din plastică, muzică, sau litere. Neîndoelnic însă, Guitry nu rămâne un izolat în această condamnare de opinie publică și el este — poate — numai primul dintre cei însemnați de arătătorul prefacerilor. Curios, nespns de curios, acest împricinat cu prioritate, era exact cel mai puțin indicat sa se atașeze unui regim de opresiune și de cuirasă intelectuala, prin însăși comportarea și ideile ce le-a plămădit cu ajutorul trecutului. Curios, tot el a fost acel maleabil și dispus la concesii încât din Place Clichy până în Boulevard des Etoiles, parizienii au început să-și spună tot mai limpede că Guitry se renegă de Paris și trădează spiritul francez a cărei făclie susținea el că o purta tot atât de demn ca și Alphonse Abate. Revenind, vom da toate asigurările că lista este un lucru, și va cuprinde vedete de primă mărime. Franța dă un exemplu de justiție și de minuțiozitate, în clarificarea unor probleme de salubritate morală internă. Exemplul ei nu va întârzia să fie imitat pentru că europenii nu-și pun probleme de demnitate când este vorba sa copieze principii care parvin de pe pământul primei revoluții pentru libertate. Se deschide implicit o problemă : prezența singură a artistului sau intelectualului în câmpul potrivnic intereselor țârii sale este condamnabilă sau atitudinea din această măsură timp, se cuvine cumpănită cu toată prudența? Logica va fi în măsură să răspundă limpede acestui temeiu ipotetic de acuzație, iar cel ce ridică piatra sa se aplece doar o clipă pe rândurile scrise de așa numiții renegați. O prezență in câmp adven este o prezumție de vinovăție. O atitudine corectă însă, chiar dacă nu perfidă, impune circumstanțe atenuante. O comportare vag protivnică este o scuză completă. Dar o prezență și o atitudine prolhmicî, din chiar câmpul intereselor opuse, este un act de redutabilă inteligență și un eroism, de asemenea Alexamfru Pani Bazar Climatul... ...dramelor ibseniene — nelipsite de infiltrațiile sociale ale vremii sale, — este plin de suflul generos al unui umanism eliberat de anchilozele prejudecăților pe cât de false, pe atât de mocede. Ibsen nu încearcă a dărâma nici una din instituțiile preexistente, luptă insă pentru purificarea lor. In afară de nota stranie adusă de „Strigoii”, dramele ibseniene pledează pentru demnitate, pentru libertate și dreptate. Sinceritatea, camaraderia și dragostea augmentată de respectul reciproc fac ca opera lui Ibsen să fie unui pilon al îndulcirii raporturilor dintre oameni și soclul unui spirit elevat și constructiv. A încerca să esemene conezi e fluviul de creație al unui scriitor, discutându-l numai dintr-o singură operă a sa, este echivalent cu a determina, de pildă, valoarea unui diamant, prin numărul de carate, fără a-i studia și feeria apelor de lumini. Este aceasta o metodă a efortului de măsură, o falsificare. Că, sunt fecunzi dâltuitori de slovă care, totuși, n’au atins plafonul consacrării decât printr’o singură scriere? Suntem de acord. Dar spațiul pe care îl ocupă infirmamentul literaturii este suma eforturilor sale integrale de creație, nu rezultanta unei singure și poate izolate manifestări spirituale. Poți, oare, să-l conturezi riguros pe Tolstoi numai prin ,,Anna Karenin”, fără a include în orizontul discuției și „Sonata Kreutzer” ? Sau pe Eminescu, cine poate să-l fixeze într’un cadru definitiv numai din „Luceafărul”, fără a-l privi și prin optica .Scrisorilor" ? Opera de creație incumbă continuitate și evoluție deopotrivă. Devierile, în bine sau în rău, dacă sunt simple ,accidente fără conținut”, augmentează sau pipernicesc sfera eforturilor de creație, realizate. Ceea ce nu prea vor să țiă în seamă, unii comentatori de ocazie, abătuți în câmpul literaturii... Există un impas al cărții. Rezultantă a furtunilor cu rezonanțe apocaliptice ale vremii, această stagnare este in realitate. Un popas care germinează efluviile noul ale spiritualității. De sub mormanele de moloz fumegând, lumea de mâine »» «și cu « experiență în plus, cu un certș mai mult pe răbojul maturității sale sufletești. Și materialul care va construi edificiul spiritual de mâine, care chiaru însăși lovitura de pragul de sus, pe care contemporanul nu l-a ținut în seamă. Întrucât pupilele sale erau ațintite numai joatn amorfismul materiei. Căci din Incontestabilul Impas de azi al cărții, scriitorul va culege polemul care va fecunda forțele sale de creație, pentru sufletul viitorime!. — trei — HUMOR M «iitui iii li lotiit Bunicuța și căpcăunul acela de Hitler, mânca oameni ? Nu numai oameni, dar și elite va continente 1 Vineri 1 Sept, 1944 jair , * , fair * La sfârșitul aului 1940, dată care a însemnat începutul distrugerii filmelor de producție anglo-americană pe piața noastră cinematografică, se putea prevedea — destul de bine — că propaganda germană va căuta să pătrundă, cu tot veninul, și în acest domeniu. Primul pas a fost acela al introducerii jurnalelor de război, cari, încadrate și sprijinite pe trucaj, căutau să convingă publicul de realitatea imaginilor, pentru ca speackerul să ne vestească glorioasele „înaintări“ spre Vest a trupelor hitleriste ce luptau în Est, sau replierile „conform planului“. Timp de patru ani ni s’au împânzit ochii și urechile, — în afară de produsele studiourilor canalului Ufa și celelalte case, despre cari vom scrie cu altă ocazie, — cu toate fantasmagoriile mincinoase, sonorizate, ale jurnalului nazist. Profund înșelată, lumea începuse să-și dea perfect de bine seama, că scopul acestor jurnale nu va fi atins. Patru ani de înșelăciune propagandistică, trâmbițată pe ecranele Capitalei și Țării. Astăzi, când guvernul Țării și întreg poporul românesc a ieșit din alianța de încătușare a drepturilor omului și intră în adevăratul rând al civilizației, unde ne este locul, se cuvine — de urgență — ca jurnalele germane și dealtfel toată producția filmelor Reichului, să fie îndreptate către colțul lor, sau mai bine spus — distrugerea complectă. Astfel, se vor putea uita toate gogorițele ecranului, a cărei menire este cu totul alta, decât aceea a vrajbei și minciunei teutonice. In felul acesta, jurnalul românesc își va continua drumul întrerupt, vremelnic, nu din cauza noastră. Așteptăm și suntem siguri că scrisul nostru va putea contribui cu sinceritate și obiectiv la împlinirea acestui gol. Propaganda minciunei sonorizate a dispărut. Film Desființarea jurnalelor cinematografice germane D-nii autori și editori cari vor să li se recenzeze lucrările, sunt rugați a le trimite în dubiu exemplar Secretariatului de testare în strada Băcani nr. t. Câteva rânduri de VICTOR EFTIMIU Practicăm democrația cum practicăm și creștinismul fără să-i urmărim cu strictețe comandamentele. O atitudine confortabilă Țara jumătăților, am cunoscut In trecut o semi-sclavie, de aceea n’am cucerit o libertate totală. Țin atât de mult la libertatea cugetării mele, încât nu primesc , fiu încadrat nici printre liberii-cugetători. Fiindcă și acolo sunt constrângeri. ^ Apreciem numai acel libertate care ne îngădue să atentăm la libertățile altora. Nu ideile ad”miniiite, ci revoluțiile se impun ideilor Nostalgia sclaviei ancestrale impus omului liber, practica ipoacriziei. Revoluții nu există. Există mici incidente locale, al căror rezultat massele îl primesc și-l propagi prin formidabila forță a pasivității. Numai mediocritățile cunosc progresul sau regresul. Omul de geniu se realizează tumultos, de la prima-i operă iar scăderile sale sunt scăderi numai fată de el însuși. Ca un cadru firește, dar tot din frunză cântă .Scrisul meu tinde spre amplificare, spre supra-încărcare, până la confuzie. Scurtă și precisă, maxima este un refugiu, și în acelaș timp, o evadare din mine Însumi Popoarele tinere încep să găsească sancțiuni pentru crimă furt. Calomnia — c, crimă egală — și ca să fie sancționată ,așteaptă oarecare maturitate. Popor mitologic, românul se simte rău în plină realitate, de aceea nu-i împliniți visurile. Convinși de superioritatea lor, oriunde s’ar afla, stau departe de frământările contimporanilor și mor de urât pe altitudini. Când soarta mă orânduește vreunui fund de provincie, eu decretez acel colț de lume bunic al pământului, mă arunc în cancanurile și idealismele locale, ca într’un ocean, dau proporții de epopee celor mai neînsemnate personagii și întâmplări De aceea, nu mă plictisesc nicăeri Limbută și confuză, imaginea literară mi-a apărut în cursul une lecturi. Am salutat-o respectuos: — Stimată Doamnă, vă rog să-m spuneți ce doriți, fiindcă sunt grăbit! Literatura trebue gonită de templu cu biciul și trivialita. Poezia n’are un"mP de literatură * Lăsați libere cărțile pornogra-Numai primei cărți se scriu dintr’o poruncă interioară, r’alte c: fac de porunceală. De plăcere scriu numai adoli:" mamali și femeile. N’am să fac morții onoarea să mă gândesc la ea, chiar dacă el mi-ar face impoliteța să se gândească la mine. N’am ucis fiindcă am citit romane criminale și nu m’am sinucis fiindcă am citit ..Werther“, și nici •••“'---ăr —-s — dacă citesc „Viețile Sfinților”. N’aș ■ vrea să într'oi*»* is Cristofor Columob, cu o zi înainte de a se fi arătat visatul continent iar nici îr, nierea detractorilor s3: a doua zi! Nu e mai lung ca o șopârlă, dar Ne-am repezit la blockhausuri ci negrii la joben. Niciun regim ! :.să înspăimântă Sunt, însă, neparte, jumătățile de regim. Mai ales omul de stat trebue să fie necontenit real, să spună, mereu, adevărul, să se fie de vorbă în cele mai neînsemnate prilejuri pentru ca, acoperit de o reputație imaculată, să fie crezut atunci când va fi nevoit să spună o mare minciună necesară. Până și refe , la noi, sunt medici in calea progresului. Fiindcă le aplicăm când aiurea s’au perimat. Românul e prea îutin, ca să prindă aici comunismul, și parc riar, ca să aibă fascismul vreum succes. ah La noi se pedepsește munca, talentul, entuziasmul. Incapacitatea n’are nici un fel de sancțiuni. fice poate se va vinde și una de ale fiindcă se varsă în mare, trebue noastre printre ele. neapărat să-i spui fluviu.