Viitorul, octombrie 1910 (Anul 4, nr. 1013-1037)

1910-10-02 / nr. 1013

ANUL AL PATRULEA.—No. 1013-1­5 bani ABONAMENTE REDACȚIA SI ADMINISTRAȚIA ANUNCIURI COMERCIALE­­ : : : : SSâSsol S : : : .TM!“hsw no. n. strada academiei no. n. - bucurești IS £ JSp 7­­? 2 SSSS # SSSS TM : : : . 8 S Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni. Pentru preoți Inserții ți reclame pag. III linia............................... . 3 lei și Învățători prețul abonamentului pe jumătate REDACȚIA ! TELEFOR 13/47. ADeMINISTRAȚIA ! TELEFO/ 22/18 A se adres* la administrație ți la agenția EMIL MELBERT SÎMBATA,2 OCTOMBRIE 1910 5 bani POPULARITATE SUBȚIRE Angajată fără de voe într’o polemica, pe care de altfel, nici n’o dorise, nici n’o prevăzuse măcar, presa carpistă se în­cearcă să demonstreze popula­ritatea d-lui Carp cu ajutorul unor argumente neîndestulă­toare și adesea ori chiar ridi­cole. Mărturisim că nu prea vedem avantajul real pe care popula­ritatea d-lui Carp l-ar putea a­­duce opoziției în momentul de față. Popular sau impopular deci, d-l Carp rămîne deocam­dată acelaș om politic de eric subiect al­ unei discuțiuni ab­solut platonice, atît timp cît presa carpistă nu ne va spune pentru ce anume ține cu orice preț ca d-l Carp să fie cel mai popular om din țară. «Epoca» și «Conservatorul» explică popularitatea d-lui Carp din două puncte de vedere deo­sebite. «Epoca» combate popularita­tea electorală, dînd ca exemplu înfrîngerile suferite în opoziție de către Ion Brătianu și Lascar Catargiu, oameni incomparabil mai populari de­cit Gerlenti și Cavalioti. «Epoca» are dreptate. In ca­zul acesta însă la ce-i poate servi popularitatea de azi a d-lui Carp cînd d-sa n’are deocam­dată nevoe de cît de populari­tatea electorală? Cum va putea d-l Carp «să însănătoșeze viața noastră publică și să dea o înțeleaptă și bărbătească di­rectivă afacerilor statului» — după cum pretinde «Epoca» — cînd electorii nu-i dau putința să o facă? Tot «Epoca» mai afirmă că d. Carp întrupează astăzi aspi­­rațiunile spre bine ale tuturora, de­­oare­ce nu există agricultor sau industriaș, funcționar sau profesie libera, care să nu do­rească din toată inima și cu toată convingerea să vadă pe d. Carp la lucru. Nu controlăm afirmația. Con­statăm însă că în cazul acesta «Epoca» acordă d-lui Carp toc­mai poularitatea electorală pe care o combate cîte­va rînduri mai sus. Care este atunci adevărata po­pularitate a d-lui Carp? Să vedem ce spune «Conser­vatorul.» Oficiosul partidului, care, în asemenea cazuri importante, nu WV j'­­ I ' si in ultimul moment, după ce face teoria popularităței con­chide că popularitatea d-lui Carp este formată din admirația și încrederea neclintită ce-i arată o «minoritate» de oameni culți, patrioți și cinstiți. Afirmația «Conservatorului» este cam­ riscată. In Romînia există oameni culți, patrioți și cinstiți mult mai mulți de­ci­ acea «minoritate» grație cărei «Conservatorul» face din d-nul Carp un om popular. Trecem însă cu vederea in­­delicateța confratelui nostru față de oamenii politici cari for­mează cele­l­alte partide și ne oprim la comparația pe care «Conservatorul» o face între popularitatea d-lui Carp și po­pularitatea altor oameni politici străini. Cercetînd istoria, confratele nostru descoperă două feluri de oameni populari. Unii ca Garibaldi, Gambeta, Kossuth și alții, întrunesc simpatiile celui m­ai mare număr de oameni și se bucură de încrederea incon­știentă a maselor, urmați fiind orbește de cei cari se lasă a fi cîrmuiți—și alții, ca Bismark, Cavour* și* Gladstone, cari fără a determina curente populare și a domina masele, se mîn­­dresc totuși cu încrederea unui mediu special. Popularitatea d-lui Carp ar fi identică cu popularitatea celor din a doua categorie. Dacă lucrul acesta ii face plă­cere «Conservatorului» și mai ales d-lui Carp, noi nu vedem nici un inconvenient punînd pe șeful junimiștilor alături de­­ m­a­r­i­i oameni politici ai Germaniei, Italiei și Angliei. «Conservatorul» însă se înșeală amarnic dacă își închipue că Gladstone, Cavour și mai ales Bismarck s-au bucurat de popu­laritatea aceleași« minorități» de care se bucură de Carp. Chestia popularităței d-nului Carp rămîne deci nelămurită. Argumentele presei carpiste se clatină și popularitatea d-lui Carp amenință și-și piardă și sufragiul ,,minorităței“ de care confratele nostru face atîta caz. GLORIE POSTUMA IN­ORMINTAREA LUI CHAVEZ Orășelul Domodossola a făcut lui Chavez funeralii impunătoare. Din toate părțile regiunei muntoase, populația a ținut să asiste la serviciul funebru, ca un omagiu adus eroului care a zburat peste Alpi. Cortegiul s-a desfășurat pe o lungime de peste 2 kilometri. Ilustrația noastră re­prezintă momentul cînd corpul nefericitului dar gloriosului aviator a fost scos din biserică și așezat pe carul funebru. ERI-AZI­ MlINE ADJECTIVELE Nici­odată nu s’a făcut mai mult abuz de adjective ca în zilele noastre. Citiți dările de seamă ale unor «cro­nicari» de pe la anumite ziare și veți rămînea uimiți de potopul de califi­cative atribuite oamenilor sau lucră­rilor, despre cari este vorba. Un nou volum de versuri, un concert, o carte de literatură sau de știință, toate, toate dau «cronicarului» prilejul să se ilus­treze printr’o samă de adjective cari în definitiv nu spun nimica, dar ab­solut nimica. Vrei să știi cum a debutat cutare artistă? Cronicarul îți va spune c’a­­avut accente «emoționante», «că a stors lacrimi din ochii auditorului» etc. Aceleași banale epitete, cînd e vorba despre un nou volum de versuri, des­pre o nouă expoziție de pictură sau operă muzicală. In definitiv, întreg dicționarul acestor oameni se măr­ginește la următoarele cuvinte: pro­fund, lapidar, desfînat, gingaș, duios, juvenil, concis, avîntat și încă vre-o cîte-va perle, cari se potrivesc ca nu ca’n perete. După citirea cronicei, vezi că nu te-ai ales cu nimica. Totul a fost un fel de praf în ochii citito­ri carul» improvizat în critic de artă își ascunde în fața naivilor lipsa de cunoștințe, lipsa de cultură artistică. Interesante, mai mult din punct de vedere psihologic, sunt figurile de stil, cu cari acești oameni își împodobesc proza cea de toate zilele. «Cronicarul» incult își închipue­ totdeauna că prin vorbe late își poate ascunde lipsa de idei. Neputînd analiza temeinic un volum de versuri, neputînd să pună în evidență sufletul care bate în rit­mul unei poezii, îți va vorbi despre ideile noi în poezie, pe cari nu le pricepe, dar le combate, fără a aduce nici un argument, și va încheia cu fraza: «O nouă ciocîrlie se înnalță în aerul proaspăt al lunei lui April.» Dar unde e adevărul? Unde e a­­precierea, unde e sufletul ? Despre toate acestea habar n’are «cronicarul». Ce fericit este în închipuirea lui! Boala adjectivelor începe să se lă­țească. Și, mai ales pentru tinerime, e cît se poate de primejdioasă. De aceea trebue începută lupta în contra ei. Arma cea mai eficace ar fi ironia. TERENTIU JUBILEUL Universități din Berlin Universitatea din Berlin, care ac­tualmente își serbează jubileul de o sută de ani de la înființarea sa, este astăzi în fruntea instituțiunilor cul­turale germane, deși alte Universi­tăți, cum e de pildă cea de la Hei­delberg, sunt mult mai vechi. Cauzele, cari au determinat în­ființarea acestei Universități au fost în mare parte evenimentele politice desfășurate în Germania la începu­tul secolului al 19 lea. După înfrîn­gerile suferite de Prusiaci, starea spiritelor era foarte deprimată. A­­tunci profesorii Schmalz și Froriep s’au adresat regelui Friederic Wil­helm III, îndemnîndu’l să înființeze la Berlin o Universitate. Regele le răspunse: — Iată o ideie fericită! Statul trebue să suplinească prin puteri spirituale pierderile materiale! Pînă la realizarea acestui plan a trecut însă multă vreme. Cît timp Francezii aveau în stăpînire Berli­nul, ridicarea plănuitei Universități era ceva imposibil. Și a fost ceva cu totul extraordinar faptul că Fichte, în anul 1807—1808, cu toată stăpî­­nirea Francezilor, și-a putut ține ve­stitele sale cuvîntări—Reden an die Deutsche Nation. Neîncrederea în noua Universitate și-o manifestau chiar și unii dintre germani. Abea după venirea lui Wil­helm von Humbold în fruntea mini­­steriului de instrucție au putut fi în­vinse toate greutățile. Primul rector al Universității a fost profesorul Schmalz. Cei dintîi decani au fost teologul Schleitemacher, juriscon­sultul Biener, decanii facultăței de lanâ °^eHuse­­că marea majoritate a studenților o formau la început bărbații între trei­zeci și patru­zeci de ani. Situația financiară a Prusiei era foarte slabă, de aceia, ori­cîtă dra­goste ar fi manifestat pentru cultură, guvernul nu putea aduce toate jert­fele reclamate de noua Universitate. Pentru Universitate se cheltuia a­­tunci suma de 39 mii de taleri. Dacă celelalte Universități ger­mane, ca de pildă cele din Heidel­berg, Gottingen și Marburg, sunt renumite printre anumite speciali­tăți. Universitatea din Berlin a fost totdeauna și este și astăzi privită ca o adevărată «Universitas litte­­rarum». E drept că științele naturale și psihologia sunt științele care pre­valează. Nu se poate însă zice că celelalte științe ar fi fost neglijente. Iată cîte­va nume celebre ale pro­fesorilor, cari au funcționat la acea­stă Universitate: Fichte, Hegel, Nie­buhr, Renke și Mommsen. Serbările jubilare de acum nu preamăresc numai triumful științei, ci și triumful spiritului, care a creat marea împărăție germană de azi. CONCESIONAREA serviciului măriți român Svonurile despre cedarea Servi­ciului Maritim Romin sunt ne­întemeiate. In ultimul timp, unele ziare din Capitală au vorbit despre o pretinsă cedare a Serviciului Maritim Romîn mai întîi în Întregi urâTșî, în urmă numai a agenției din Constantinopol. Acele ziare și mai cu deosebire »Seara» afirmau că cer­­ea agenției din Constantinopol s’a cut în con­­dițiuni umilitoare pentru­ țara noas­tră, ba ce va mai fi permis Casei Müller et]T >ce, careia i s’a cedat agenția, să scuimbe pavi­lionul romînesc, într^P^Taul cu­ cel olandez. " V Știrile așa cum t date erau într’adevăr destul de neliniștitoare, ceea­ ce ne-a făcut să tăm­ut­ la relațiunile cele mai drecte de la­­ locul competinte­ Atît la direcțiunea P­arviciului Ma­ritim Român­esc'și 1' L­indAzs al lu­crărilor publica.1^^4^JM^^^ că'știrile pub’ucatejff^eiPi­^^i în special de ziarul «fib­ara» sînt în parte eronate iar în m­­are parte, foarte mult exagerate.­­ Mai întîi n’a fost un’ singur mo­ment vorba despre crean­ea în în­tregime a Serviciului Maritim Ro­mân. De alt­fel asupra a­cestei afir­­mațiuni au revenit^^Fazele în pri­­n ceea­ ce privește c­rearea Agen­ției din Constantinopol­, iată cum stă chestiunea. "y. Direcțiunea Serviciului Maritim Romîni stă însă de mu­ltă vreme în relațiuni cu Casa Müller et Cune, al cărui sediu principal este la Rot­terdam, încă acum cîți­va ani A­'At «Mil'ööWW? tei Case și lucrurile merg destul de bine. Pavilionul romînesc nu a fost nici­odată desființat și ceva mai mult, în personalul casei, care girează afa­cerile Agenției de la Alexandria, se află și un funcționar român, și a­­nume d. Văleanu. Absolut în condițiunile Agenției de la Alexandria, a fost cedată și A­­genția de la Constantinopol. Prin cedarea agenției de la Con­stantinopol, direcțiunea serviciului maritim romîn va realiza o impor­tantă economie, căci de unde pînă acum se cheltuia o sumă destul de importantă cu întreținerea persona­lului agenției, pe viitor Casa Mül­ler va face acelaș serviciu și numai în schimbul unui comision ce i se va da asupra operațiunilor ce va face, precum și plata unui funcționar care va supraveghea operațiunele Cassei concesionare. In privința pavilionului nici nu se mai discută, el va rămîne tot cel romînesc. Iată la tot ce se reduce pretinsa cedare a Serviciului Maritim Român. FEST. NOTE POLITICE Organul clandestin takist vrînd să fie răutăcios cu d. Ion Proco­­piu, directorul «Independenței» afirmă că d-sa ar fi declarat la mai mulți oameni politici că ar fi tratat cu personalități conser­vatoare în numele guvernului și că ar fi ajuns la o înțelegere pen­tru un cartel liberal-conservator. «Adevărul» mai takist de­cît toate ziarele takiste și peste mă­sură de alarmat, nu visează și nu vede peste tot de­cît cartele îndreptate în contra d-lui Take Ionescu. D-l Ion Procopiu întrebat de noi asupra acestui punct ne-a declarat că nimic nu este ade­vărat din aserțiunea «Adevă­rului». D-sa nu a avut nici o misi­une în acest sens și dacă ar fi avut o însărcinare de această natură, de­sigur că «Adevărul» n ar ști-o. ★ <­.Seara-e organul personal al d-lui Gr. Cantacuzino acuză gu­vernul de a fi dat țarei o admi­nistrație pur liberală. Nu cum­va confratele nostru are aerul că regretă administra­ția d-lui Cantacuzino ale cărei roade s’au văzut în primăvara anului 1907? Nu se vorbește de furie in casa spînzuratului. NOUTAȚI DIN ȚARĂ înaintea tribunalului din Dorohoi s’a judecat zilele acestea procesul intentat lui Froim Fischer pentru contravenție la legea trusturilor. Arendașul exploatator a fost con­damnat la două luni închisoare și 22.500 lei amendă. De remarcat este faptul că aceasta nu este primul caz, cînd justiția trebue să intervină spre a pune stavilă lăcom­iei Fischeriștiior. DIN STRĂINĂTATE La Viena s’a constituit un comi­­tet pe­nt­ru ridicarea înai­ntului nois­­tului șef al partidului creștin-social dr. Carol Lueger. Banca austriacă a subscris suma de zece mii de co­roane. Contele Montecucculi a sub­scris suma de o mie de coroane. Duminică s’a dat un concert, al că­rui venit este destinat tot pentru monumentul lui Lueger. Cu această ocazie, deputatul Steiner a ținut un avantaj discurs, în care a făcut a­­pel la cetățenii Vienei să urmeze și mai departe politica inaugurată de Lueger. MOFTUL ZILEI știri noua — Din <Biruința»: «Opoziția, și mai ales carpiștii, îi tot dă zor cu venirea la putere. E simptomatic și îngrijitor pentru ri­­vali. (Gă ii dă ei zor, e simptomatic și îngrijitor pentru liberali. Faină lo­gică !) De­sigur, că partidul conservator are de gând să vină la cîrmă și voește să se învețe cu ideia «Puterei». Că partidul conservator a fi avind de gînd, nu ne iudaim, că voește să se în­vețe cu ideea puterii, iarăși se poate, căci la oamenii trecuți aceste veleități nu sînt tocmai rare, dar că vor veni, ei asta, vorba cîntecului: — Nu pot crede, nu pot crede, nici nu este de crezut ! — Evenimentul vorbește despre ha­zuri. Ei, domnilor junimiști, ați înghițit d-voastră au­tea găluști în­cît nu este de mirare să vorbiți despre hazuri. De­cit că trebue niște adevărate ha­zuri miraculoase ca să mai veniți... la putere. — In «Dimineața» iscălește unul G.M. S’ar crede—după nume—că geme­­ G.M. și cînd colo scrie prostii. INTERIM. DIN CARNETUL UNUI BUCURESTE DIN TOAMNE DE DEMULT In farmecul acela de lumină, cu care anotimpul cel mai frumos, își vestește domnia,—cînd razele poto­lite ale soarelui încep să răsbată prin frunzișuri, tivind cu galben foile gata să pice la cea mai mică bătae de vînt.—Bucureștii capătă o strălu­cire neînchipuită, luînd înfățișarea unui oraș în plină sărbătoare. Atîtea grădini, peste tot... și atîtea frumuseți ori­unde îți cad privirile. Sub sem­nul de un albastru meridio­nal, podoaba aceasta fantastică a grădinilor uimește ochiul și-l încîntă. Toate culorile celei mai bogate pa­lete nu pot birui să cuprindă armo­nia de nuanțe întinsă de soare. Și nicăiri nu simți monotonie. Alte și alte tonuri, din ce în ce mai diafane, mai stinse, de o bogăție de nuanțe cu cari numai soarele își poate în­­­veșmînta frumusețile de cari trebue să se despartă pentru multă vreme. Poate pentru totdeauna ! Cine poate ști cîți din cei ce apucă lumina zilei de azi, mai pot să îngeze la cea de mîine? De aceea atîta vraje a culorii și atîta seninătate— ca într’o simfonie tristă, în care simți vibrînd peste acorduri îndurerate un dangăt de clopot ce înseamnă drumul din urmă Același sfîșietor înțeles îl au frun­zele ce picură însemnînd pe cărări vieți stinse, cu acelaș sunet uscat, mormîntal, sună foile veștede răs­firate de vînt. Și precum soarele își acoperă cu atîta bogăție de paletă apropierea sfîrșitului, așa și cei de demult, bu­cureștenii de altă­ dată, primeau ivi­rea toamnei, acoperind veștile rele ale vremei urîte cu veselia turnată în suflet de belșug. Era pe vremea cînd Bucureștii, cuprinși de toate părțile între dealuri, nu era de la un capăt la altul de­cît un cîntec de veselie. Toate dealurile de la marginea orașului erau acoperite de vii mă­noase ce făceau oare­cum podoaba orașului. Iar de pe la «Crisonul viitor» du­sul la vie­­­ era un fel de petrecere dorită de toți. Cramele nu mai în­căpeau lumea ce venea să petreacă și vierii nu mai puteau prididi de atîta bănet ce le venea pe urma belșugului de pe araci. «Culesul viilor» nu se sărbătorea în saloane, cum se face acum prin­­tr’unele locuri și în simplicitatea fer­mecătoare a obiceiurilor celor din naintea noastră, deosebirile de clasă piereau ca prin farmec în mijlocul acelor petreceri la cari luau parte bogați și săraci. Cei ce n’aveau via lor, se duceau acolo unde negustorii mari și mici deschideau cîte o cramă, unde se găseau d’ale gurii și băutură din belșug. Și petrecerile încheiate noap­tea tîrziu, începeau a doua zi din vărsatul zorilor. Un asemenea loc de sărbătorire populară a toamnei era «Filaretul»— ale cărui vii, vestite pe vremuri, erau un adevărat furnicar de lume veselă, pornită pe petrecere. Și în vreme ce prin cramele mari, încă­năm­are­ap întinsla an m­iloa­ nnlp^il­­om și culegătoarele cu coșurile pline roiau de peste tot, în tîzîitul necontenit al lăutarilor și în chiote de veselie. Se mînca și se bea din belșug și apoi jocul se încingea, pe măsură ce mustul dulce din linuri aprindea fețele celor ce sărbătoreau toamna. Dar vestită pentru aceste petre­ceri curat bucureștene, a rămas pînă astăzi «Zalhanaua» — vechea tăiere (abator) a orașului. Pe acolo, pe șoseaua Colentinei, din căpătul Moșilor și pînă afară, în largul cîmpului, pînă dincolo de dealurile Plumbuitei și de acela—ce încăpuse valea sglobiei Colentinei cu ape limpezi,— pe acolo erau numai vii. O îngrămădeală de vii bogate în roci și întinse cît cuprindeai cu ochiul pînă spre marginea ceal­altă a orașului, spre Pantelimon. Iar în preajma vechei mînăstiri Plumbuita, pe malurile Colentinei, era clădită «Zalhanaua»—cîte­va po­­diști de lemn peste rîu, în mijlocul unor curți în care erau coșare pen­tru vitele aduse la tăiere. Pe podiș­­tile acelea se tăiau vite, mari și mici și sîngele se prelingea printre scin­dări în apele Colentinei care se în­roșea toată, dimineața, în zilele de toamnă. Crame erau cu duiumul în preaj­ma «Zalhanalei». Și lume după lume se așeza la mese, unde afla oricine fripturi proaspete de tot felul și struguri și băutură cu nemiluita. — Pe cîți­va gologani spunea un bătrîn — îți puneai și stomacul la cale și aveai și de băut, după plac; se vindea vinul cu doi, trei, ăl mult ca patru gologani oala mare, — că nu se vindea decît cu oala și ulcica — și struguri de «tămîioasa», «miș­­chet», «corniță», «ananas» sau «ra­­zachie», tot așa de ieftin. Luai cior­chinele, uite așa de încărcat, purcoi și nu mai biruiai mîncînd. Unde sunt vremile alea? Unde s’au dus toate — de pare că a bătut vînt de primăvară, așa le-a înghițit pămîn­­tul pe toate! Tristeța bătrînului de la Plumbu­ita, care îmi spunea ce a fost altă dată, nu era venită numai din se­tea aceea de a se văita a bătrîni­­lor, ci avea și un temei mai pu­ternic. Nimic nu a mai rămas din toate viile ce încununau Bucureștii de toate părțile. Pare că nici n’a fost vre-o dată vii prin părțile acelea, pe unde petrecerile culesului durau cîte-va zile în șir. Peste tot­ dealurile au fost roase de filoxeră și în pămîntul acela pre­țios a rămas numai ici și colo cîte un nuc sau păr bătrîn, hotarele ve­chilor vii de odinioară. «Zalhanana» a mai rămas. Dar nu mai este ce a fost. Se mai crușesc în sînge apele Colintinei cîte odată, dar fără slon de cîntece și fără chiuielile cu cari cei di’naintea noa­stră sărbătoreau toamna și belșu­gul ei. Acuma trupurile uriașe ale fabri­­celor au luat locul vechilor crame și case dese, mărunte, de lume ne­căjită, a acoperit locurile vechi­lor vii. Și aproape nimeni nu-și mai a­­duce aminte de ce a fost, de cum era primit înnainte vreme cel mai frumos anotimp, precum nimeni nu mai cugetă la o sărbătorire a toam­nelor fastuase în culoare, ca niște capodopere așternute pe pînză de un mare pictor... NICOLAE PORA. GERMANIA Și Revoluția din Portugalia — Un articol din 611 Bias — Unele ziare franceze nu se sfiesc să afirme pe față că revoluția din Portugalia a fost pusă la cale de Ger­mania, în scop de a creia dificultăți unei țări aliată cu Anglia. Iată, de pildă, ce articol publică Gil Bias, sub titlul sugestiv de: «Ce făcea la Li­sabona mareșalul da Fonsaca, prie­tenul împăratului Wilhelm» ? N­ tra­ducem în întregime, ca document ce arată starea de spirit a unei părți din opinia publică franceză : «Citirea telegramelor publicate de presa tuturor țărilor asupra eveni­mentelor din Portugalia, a trebuit să provoace de­sigur o observație: în toate zilele, era cel puțin o telegramă privitoare la mareșalul Hermes da Fonsaca, președinte ales al Republi­­cei Braziliei. D. da Fonsaca e Bra­zilian, și nu Portughez. Nu era sin­gurul străin de seamă la Lisabona. De ce se ocupa lumea așa de dîn­­sul ? Se vorbea de dînsul tot atîta, poate mai mult chiar de­cît de per­sonalitățile direct amestecate în revo­luție. Odată ce ni s’a atras ast­fel aten­ția, mai putem face și alte constatări curioase: pe cînd în portul Lisabo­na, nu se lăsau vasele străine nici să iasă nici să intre, s’a putut vedea cuirasatul brazilian, Sao­ Paulo care avea pe bord pe președintele acestei republici, evoluînd în voe, și chiar plecînd, fără formalități și dificultăți, spre Brazilia. Cum să nu te facă aceste fapte pu­blice să meditezi asupra situației în­vederat privilegiată a acestui perso- NUVELA «VIITORULUI» 8 ȘCOALA PROFESIONALA „ARCHIEREUL GHERASIM“ Margareta fu iarăși adusă de mînă de directoare și poftită răspicat să cînte. După o șovăială scurtă, ca după cuviință, fata cîntă un cîntec mai mult de școală de­cît de lume. Cînd îl sfîrși, cu toate laudele și mul­țumirile hainelor negre, ea se simți atît de ridiculă în­cît, pentru prima oară aruncă directoarei o privire în­veninată de ciudă. Doamna Botez, prevestită de ob­iada fetei, ca să nu se observe nimic, puse și pe altă elevă să cînte. Urmară apoi decla­mații de poezii, cîntări în două voci și iarăși bomboane, cafele. Mai mul­te lucrări de artă: broderii, dan­tele, fură aduse ceremonios, ca să extazieze pe muma domnului Moțoc, o biată bătrînă plină de oftături ca o armonică răsuflată. In stradă, prin ’naintea școalei, văaînd lumină sărbătorească din gea­muri, trecea poate pentru a suta oară în seara acea Ionel Protopope­­scu. El întîlnise chiar în ziua aceea pe externa care-i purtase corespon­dența cu Margareta și răuși să afle de la ea logodna iubitei lui. Stînd pe trotuar, în­gerul evnei, auzind din cînd în cînd glasuri vesele, a­­scultînd cîntecele, privind lumina de nuntă din drum, el dobîndi con­vingerea că iubita lui îl păcălește, că primise să se s mărite cu funcțio­narul de la gară. El bănui că fetița externă nu mai voia să-i servească de poștaș pentru că fusese oprită de Margareta. Abia se stăpînea trecînd prin fața ușei internatului să n’o deschidă și’n trei pași să fie sus, să pătrundă în salonul luminat, și să se înfigă teatral în fața Marga­retei. Fata ar fi leșinat, logodnicul și lumea n’ar fi priceput ce se petrec, directoarea ar fi chemat slugile să-l dea afară ca pe un smintit. El ar fi strigat, ar fi povestit, — inutil! Era mai cuminte se vie a doua zi, după ce-și va fi copt bine un discurs, un plan. Logodna se putea desface , cîte nu se strică ! Și iată că tot nu se putea desprinde din lumina re­vărsată de serbarea de sus. El se certase cu părinții lui, spunîndu-le că vrea să se însoare cu ea, și do­­bîndise de la ei, cu greu, consim­­țămîntul. Aruncase în inima­ lor speranțe că odată căsătorit se va potoli, va intra în rîndul gospodarilor. Și-i fusese de ajuns Margaretei să o ceară un om cu cincizeci de lei mai mult pe lună de­cît el, mai serios ca vîrstă, și susținut pe deasupra de direc­toare, ca să-l uite! Putea el să creadă că se logodește fără voia ei ? Nu se posomolise ? nu se încruntase la logodnic? tăcuse mat? Ea ’i scrisese că așteaptă căsăto­ria civilă ca să zică «nu». De ce atunci și nu acum, la logodnă? Ionel Protopopescu se vedea tras pe sfeară, mințit cu fățărnicie. In chip firesc se gîndea cu mîndrie la el: piedici multe și grele stăteau în calea căsătoriei lui cu Margareta și el le înlătura și le înfrunta. Avea amantă de mai bine de­ un an, avea copil, și-i lăsa pentru ea! Căsăto­­rindu-se ar fi făcut de­sigur noi da­torii, pe cari le-ar fi tăinuit ca și pe cele ce le avea acum. Fetei... poate nu i-ar fi dat nimic alt­ceva internatul de­cît trusoul. Dar ea, Margareta, ce încurcătură avea, care s’o doară sau s’o primejduiască? Cum se sfîrși logodna și se îm­­prăștiază musafirii, directoarea mî­­niată de purtarea logodnicei, față cu celelalte eleve, rămase să reașeze lucrurile la locul lor, o sgudui de umeri și țipă : — Ești o mizerabilă și o descree­­rată ! Să stai bosumflată la logodna ta! I-o nenorocire pentru mine și-o rușine să protejez asemenea ființe ! Așa răsplătiți voi binele ce vi-1 face școala adăpostindu-vă aci ? Bas­tardelor ! Voicu Margareta! ai să dormi iar în pod, chiar de astă seară, pînă în ziua nuntei! N’are nimeni voe să comunice cu tine! Vreau să fiu ascultată fără murmur pentru că voi n’aveți nici o price­pere, pe cînd eu am! Să mă ascul­tați voioase că aveți fericirea să mă ocup eu de viitorul vostru,a urîtelor și netrebnicelor. Directoarea aruncă tuturor o pri­vire de dispreț și de ură. Internele înghiețară. Pedepsita sparse două pahare, voind să le spele! Celelalte fete o îndemnară și-o hotărîră să plece în chilia ei din pod. Fata ple­că, năucă, răzbi cu greu pînă la o­­dăiță, se îngropă în pat și adormi de grabă. A doua zi, în zori, se deșteptă plîngînd. Obosită, privi în amintirea serei abia trecute ca la un specta­col încîlcit și vechi. Din pat cerul se zărea­­ ca un păenjeniș. Țîțîituri de șoareci săltau unde­va, pe sub pereții subțiri. I se păru Margaretei că e părăsită pînă și de hotărîrea ei. Numai o săptămînă o mai depărta de Duminica socotită cununiei civile. Cu pași largi, călcînd cu temere, Eleonora intră la arestată. Venea să afle cum se perindase logodna și ce mai gîndea prietena ei. Cele două fete vorbiră repede, suerînd, cîte­va clipe. Eleonora plecă lăsîndu-și tovarășea mai îmbărbă­tată, hotărîtă încă odată să zică ma­rele «nu!» la cununie. Alt nimic nu era de făcut. Directoarea se înăs­prise, cu Ionel rupsese ori­ce comu­nicație. De­și îi venise în minte Margaretei, că s’ar putea ca el să n’o ia de nevastă după atîtea fră­­mîntări, răbdare, înfruntare cura­­gioasă,—ea nu’și mai clinti hotărî­rea. Se gîndise orfana, cît e de sin­gură pe lume, își amintise că fusese încredințată pentru totdeauna direc­toarei, ca lui Dumnezeu cei morți, dar dincolo de Duminica apropiată, nu putea să treacă cu mintea . Ofi­­cerul, căsătoria. Numai spre ceasul acela solemn, negru și amețitor ca o prăpastie, își pironea gîndul ca o privire de bufniță în lumina oarbă a zilei. Vedea mulțimea de oameni îmbulzită și curioasă, cu gîturile întinse, privirile ascuțite către ofițer. O tăcerea de piatră ținea lumea țeapănă și atentă. Directoarea cu cuta ei dintre sprîncene și mai sever adincită, tăcea, aștepta neștiutoare de ce are să se întîmple. Oficierul, cine-va înalt, stăpîni­­tor, suit pe o catedră, își făcea ochii roată peste mulțime, ca să oprească șoaptele pe buze și să înghețe cea mai ușoară mișcare. „In sfîrșit, asi­gurat că nimeni nu clintește, că vorba va răsuna în sala înaltă, în­treba răspirat, sunător : — Domnișoară Voicu Margareta, e cu voia d-tale ? Aici inima fetei începea să se bată de coșul pieptului. Directoa­rea, de lîngă ea, se întuneca, sta gata să îi astupe gura cu palma. Dar ea, Margareta, striga puternic: «Nu!» Capetele felurite ale mulți­­mei se înălțau o clipă mai tare, un oftat de ușurare scăpa din piepturi și o veselie rumenă se răspîndea pe toate fețele. Se făcea un vălmășag de glasuri, un amestec între lume, în­cît directoarea pierea ca într’o viitoare. Margareta nu putu să ’și urmărească mai departe viziunea. Ziua de după logodnă, Luni, trecu într’o fierbere surdă. Absolventele orfane, elevele din clasele a șaptea și a șeasea păreau desnădăjduite. Fie­care dintre ele se închipuia în locul lui Voicu Margareta și se ve­dea constrînsă să se supună fără crîcnire voinței nesocotite a direc­toarei. (Va urma). V. DEMETRIUS.

Next