Viitorul, decembrie 1910 (Anul 4, nr. 1081-1087)

1910-12-22 / nr. 1081

V * 5 ANUL AL PATRULEA—No 1081—2 bani ■—11­1 —........... ...111 I —.T.— — . I. .........ii 1 ■ 1 ■" ■ [UNK] [UNK] 1­1 " ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]—I .ni 1 M- 1­1­1,1,1­1 ■­ 1 .......... >.i­ .ii ------ - „ " ABONAMENTE REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA ANUNCIURI COMERCIALE în străinătate .* .* un an 30 le! ! K­IS 18 lei No. 17, STRADA AOADiffllll No. 17. - BUCUREȘTI Sem* corp 7 pe* o coloană ín A IV * ’ * " f­ ^ At%"TKle.g ^pr““ «men.. raw mi.­­ »mai stmtiai teufi. MERGURI 22 DECEMBRIE 1910 V * V NOUL„BAYARD“ Amicii politici din Brăila ai d-lui Nicu Filipescu au înlo­cuit tradiționalul «pom de cră­ciun» printr’o statuetă de bronz pe care au oferit-o cu tot ce­remonialul de circonstanță frun­tașului carpist. Duminică seara. ‘Sărbătorirea d-lui Nicu Fili­pescu însă nu constitue cîtuși de puțin o simplă manifestație de dragoste, după cum presa carpistă încearcă s-o prezinte. Ea depășește marginile intim­i­­tății și ia proporțiile unui eve­niment politic, după cum foarte bine se poate vedea din cele rostite cu ocazia banchetului, la care a asistat tot ceea ce par­tidul d-lui Carp are mai de seamă. Să ne fie deci îngăduit a trece în revistă cele petrecute la Brăila, unde d-l Filipescu se crede irespugnabil, deși — un treacăt fie zis — fruntașul car­l­­ist a fost nevoit să facă apel­a alegătorii din Vaslui pentru a putea obține un scaun în par­lament. D-l Filipescu are tot dreptul să se întoarcă în Capitală în­­cîntat de cele rostite la adresa sa. Grație evenimentului politic de la Brăila, fruntașii carpiști nu mai au dreptul la nici o in­vidie față de fruntașii takiști ale căror titluri suplimentare încep cu «Soare răsare» și se termină cu «Mesia». De Duminică seara, carpiștii numără și ei un personaj,­­de o esență nu atît de divină ca a­­cea a d-lui Take Ionescu ; — e drept—dar de o origină tot atît de ilustră. D-l Mișu Cantacuzino a de­monstrat că d-l Nicu Filipescu este egal cu Bayard, faimosul văr­ harnic francez, căruia con­timporanii și urmașii îi dădură gloriosul titlu de« Chavalier sans peur et sans reproche». Singura deosebire între unu și altul, ar fi numai aceea că, pe cînd Bayard recruta soldați și cîștiga victorii în numele unui Carol VIII, Ludovic XII sau Francisc I, d-l Nicu Filipescu «prin sinceritatea convingerilor sale este recrutorul conservator» si probabil fruntașul in care d­­fcarp și-a pus toată încrederea problematicelor sale victorii de mîine. In asemenea cazuri deci, singurul cuvînt hotărîtor în politica partidului d-lui Carp, este acela al noului Bayard. Ce-a spus însă la Brăila, d- Nicu Filipescu ? A afirmat că liberalii și-au însușit programul d-lui Carp, că liberalii au luat totul de la carpiști și că dînșii nu mai au ce lua de la liberali, că parti­dul liberal a ajuns un partid primejdios pentru toți factorii constituționali ai acestei țări, că liberalii nu se mai ocupă acum de­cît cu îmbuibarea partizanilor—dovadă legea de căpătuială a inamovibilităței funcționarilor și că în fine activitatea liberală parlamen­tară din ultimele zile constitue o adevărată rușine...... Declarațiunile d-lui Filipe­scu de la­­ Brăila deci, cadrează admirabil cu prima jumătate a titlului. Bayard­ul carpist a fost un adevărat «­chevalier sans peur». Regretăm insă că nu putem acorda d-lui Filipescu și restul titlului de «sans re­proche» de­oare­ce declarațiu­­nile sale din parlament erau cu totul altele. Cu ocazia discuției proectului de răspuns la Mesaj, d. Filipes­cu afirma categoric ca partidul d-lui Carp cînd va veni la gu­vern va respecta din opera libe­rală ceea­ ce merită să fie res­pectat și va complecta ceea­ ce timpul și împrejurările au îm­piedicat de a se desăvîrși. După cum se vede între de­putatul Filipescu și sărbătoritul de la Brăila, există o mare di­ferență. Dar atunci, cum rămîne cu «sinceritatea convingerilor sale» grație căreia d. Mișu Can­­tacuzino­­ îi acorda supra-nu­­mele de Bayard ?... Vorbind despre calitățile su­fletești ale sărbătoritului, d. Delavrancea spunea tot la Brăila Gă d. Filipescu este un credin­cios convins care se împărtă­șește în fie­care an. 4 * Fie-ne deci permis a ruga pe d. Filipescu ca, în anul acesta cel puțin, să nu uite a destăinui duhovnicului că în parlament a vorbit intr’un fel, iar după o lună de zile, la Brăila, a vorbit într’alt fel. Suntem siguri că duhovnicu îi va acorda cuvenita deslegare, iar d. Nicu Filipescu va deveni de data asta adevăratul cheva­lier sans peur et sans reproche al partidului carpist. MOFTUL ZILEI încă unul «tare combate Eminentele bărbat de litere M. Mi­­hăileanu combate în «Epoca» următoa­rele dar averi: «Cu ce a greșit acest numeros nume­­ros (Ce e 8Îa Mihăilene ?) public ? In ce păcate au căzut bieții părinți ai elevilor, pentru ca, după ce au fost poftiți cu că­ciula în mîcă de institutori. (Institutorii n’au căciulă, că e cald, Mihăilene să fie,dintr’o dată îndopați cu cinci confe­rințe ? Cu atîta cruzime procedează nu­mai cei cari îndoapă giftele. (Cucoanele cari au fost la această conferință trebue să-ți fie recunoscătoare că le compari... cu gîștele !) și ne mirăm că această bar­barie se exercită asupra oamenilor astăzi, cînd pînă și animalele se bucură de oare­care protecție. Negreșit că spunînd acestea, nu mi-e în gînd să tăgăduesc importanța confe­rințelor. (Și dacă ai tăgădui-o ?) Vreau numai să arăt că dintr’o dată și stînd patru ceasuri înțepenit pe scaun, — nici chiar un public cu mult mai pregătit de­cît împestrițata asistență (Mă, da bine­le ei apărarea!) de la cercurile cultu­rale,— n’ar putea să înghită și să rumege cinci conferințe. O singură conferință bine întocmită și spre înțelegerea obș­tească rostită, cred că ar fi de ajuns.. Toate ca toate, Mihăilene, apără pe cucoane făcîndu-le gîște, apără publicul numindu-l, cu un suveran dispreț, «îm­pestrițata adunătură», numai nu le spune oamenilor să rumege dacă vrei să nu-ți scuture cojocul, și să-ți spună : «O singură .. vorbă bine întocmită «Și spre înțelegerea obștească­ rostită După cum te exprimi atît de frumos d-ta în versuri.­ INTUIM MAXIGHE §8 QUIflcTAKI Nimic din ceea ce poate ofensa au­zul și văzul nu trebue să trecem pra­gul casei unde este un copil... și da­torăm cel mai mare respect copilului. JUVENAL DE LA FRAȚI Istoricul școalelor din Bihor D. N. Firu, directorul școalei ro­mînești din Oradea-Mare, publică un interesant studiu asupra trecutului școalelor romînești din Bihor, unde am avut o frumoasă mișcare cultu­rală, care astăzi a decăzut cu totul în urma influențelor streine. Sunt în acest ținut peste patru sute de co­mune romînești. Dar nicăici Romînii n’au ajuns într’o stare mai rea, econo­mică și culturală, ca în Bihor. In comparație cu trecutul, numă­rul intelectualilor s’a mărit. Poporul este însă pe o treaptă care inspiră serioase îngrijorări. In ținutul Cri­­șanei, după datele publicate de d. Firu, avem astăzi peste 90 la sută analfabeți. Mizeria și ignoranța este înspaimîntătoare. Și cu toate acestea, în ținutul Bi­horului a fost în trecut un frumos curent de trezire națională. Pe la sfîr­­șitul secolului al 17 încep să se în­ființeze școale primare, în cari se învăța scrierea și citirea cărților bi­sericești, elemente de teologie și ti­picul. Din aceste școale au eșit în­­cepînd cu anul 1700 cunoscuții scri­itori de cărți bisericești, cum au fost acei din Băbăgani și Sîmbătșag. Curentul național începuse să pă­trundă tot mai puternic. Cînd a iz­bucnit revoluția lui Horea, Bihlorenii au fost printre cei dîntîi, cari au dat tot sprijinul neînfricoșatului erou. Ei au adăpostit în tot timpul revo­luției familia lui Horea, ferind’o de urmăririle dușmanilor, și ascunzîn­­d’o în satul Cusiș, împăratul Iosif II ale cărui sim­patii pentru Romîni­­ sunt în­deobște cunoscute, a dat ordin­e tuturor pro­prietarilor să ridice școale pentru instruirea țăranilor romîni. La 1813 stăpînirea cere dela administrația j­udețului să organizeze cît mai bine școalele romînești. In cazul cînd sa­tul este sărac, domeniile erau da­toare să ridice ele singure școale pentru țăranii romîni. La 1816 consiliul județean aduce hotărîri în ce privește titlul celor ce erau angajați ca învățători. Nu pu­teau funcționa decît absolvenții cur­surilor de pedagogie. In acelaș timp în locul alfabetului cirilic se intro­duse­­ alfabetul latin. Se publică un regulament care oprea pe țărani a mai vinde recolta de pe cîmp negus­torilor jidani înainte de a fi culeasă. Prefectul opri adunările cu caracter ușuratic. Dădu chiar ordin să se traducă în romînește cărți economice pentru gospodarii romîni. Azi, grație întărirei șovinismului, Bihorul a căzut în ignoranță și mi­zerie. Poate acțiunea pornită de e­­piscopul de la Orade să aducă o nouă rază de lumină. CINEMATOGRAF POLITIC BAGAJUL d-lui F. F. CARP... Ușierul Camerei, Săru’mîna, Coane Petrache, mă ertați, am ordin să nu las pe nimeni cu bagaje. Lăsați pachetu’afară...Nu vă supărați­. CRONICA ARTISTICA Expozitiunile Popescu Stefan și Marinescu-Vîlsan In trei săli, la rînd, îndată la dreapta ușei de la intrarea din str. Francklin; și în Rotonda mare de jos, la Ateneul Romin, se află des­chisf­, de două săptămîni de zile, expozițiunilor de pictură ale lui Po­­pescu Ștefan și Marinescu-Vîlsan. Ambele aceste două expozițiuni—a treia, mi se pare, pentru fie­care dintre expozanți, —­ printr’o fericită coincidență, în același local și ace­laș moment în timp, pot fi socotite ca un eveniment artistic, demn să atragă și rețină atențiunea publicu­lui mare și în special celor în cu­rent și iubitori ai desvoltării noas­tre culturale și artistice în genere, picture, în special. Fericită coincidență. Ambii expo­zanți,—Popescu Ștefan și Marinescu Vîlsan—entusiaști artiști, sunt fii de țăran, foști învățători la sat unde și-au petrecut și unde își petrec cea mai mare parte, în orice caz, mare parte, a vieței lor. Amîndoi, la un moment dat simțind în ei focul sfînt al iubirei de artă și puterea creatoare a ta­lentului lor, din simpli amatori, s’au pus pe studii sistematice și prin o neîntrecută putere de muncă, is­vorîtă din înăscutele lor calități ar­tistice, au ajuns pictori de seamă. Ștefan Popescu a studiat pictura, ani de-a rîndul, la München, unde a dobîndit medalia de aur la Expozi­ția artistică din 1906, și la Paris. Marinescu Vîlsan, de asemeni, a studiat la Paris. Caracteristica amînduror artiștilor este iubirea, înțelegerea și redarea, în pînzele lor minunate, a vieței de la țară și a frumuseților naturii. Pictorul Ștefan Popescu este un spirit fin, cu o neobicinuit de mare putere de prindere a caracteristicei momentelor din natură și din viața oamenilor. El, ca de alt­fel și Mari­nescu Vîlsan, nu este pictor de salon, nici al vieței de la oraș. Fiu al na­turii în mijlocul căreia s-a născut, în mijlocul ei dă măsura puterei lui creatoare. Călătorind mult, în pînzele sale, se văd redate scene din natură și din alte colțuri de lume, din țări străine, din cîmpii și de la mare. Slăbiciunea lui însă, iubirea lui mare, ca și a lui Marinescu Vîlsan, este pentru cîmpiile romînești, pen­tru bălțile și munții romînești, pen­tru țăranii romîni. Din picturile lui Popescu Ștefan : «Muncitorii la masă», «la mămăligă», «la strînsul orzului», «la seceră», bîlciul la Nehoiaș», etc., etc., sînt pînze, ce redau cu mare putere de adevăr, viața noastră de la țară, viața țăranului român, în zilele lui de muncă istovitoare, la masă, la tîrg, totdeauna în mișcare ; iară «ulmii», «vara», «toamnă», «sălcii», «în baltă la Somova», (mai multe minunate pînze cu acelaș subiect, pe temă tot­deauna variată), «pinii», «nuci», «la Dunăre», «mesteacăni», etc., redau cu acelaș simțimînt al adevărului și același suflet de artist, natura, na­tura solului și climei variate a țării romînești. Și dacă treci din sălile expoziției Popescu la rotonda, decorată cu pînzele lui Marinescu Vîlsan, și te așezi în mijlocul acelei rotonde, pri­­vind de jur împrejur, uiți unde te afli. Iți pare, că te afli în mijlocul cîm­­piilor și munților noștri frumoși, pe cari nu te poți sătura admirîndu-i cu frumoasele văi și vâlcele, prin, brazi și stejari, isvoare curgătoare, turme de oi, vaci păscînd, și, mai la vale, spre cîmpii țărani și țărance frumoase, plecate la seceră sau pli­vind, îngropate în lanuri de grîu, sub cerul bogat da­t’«­tini­­cil și »el dătător de viață. Marinescu Vîlsan, nu fără cuvînt, a fost numit picto­rul țăran, în pînzele lui, dacă, pe alocurea, tehnica așteaptă să se mai perfecționeze, transpiră, totuși cu violența sufletului nemeșteșugit în­deajuns, născut și trăit la țară, iu­birea și pasiunea pentru locurile trăite, văzute, simțite. In ardoarea lui pentru frumuseților munților,cîm­piilor și dealurilor,în cari trăiește,Ma­rinescu pare că ar vrea să zugrăvească totul, să redea totul, fără să bage de seamă, pe alocurea, cel puțin, că arta desăvîrșită reclamă înfrînare, și nu lasă să se fixeze pe pînze, în crea­țiuni neperitoare, de cît cu răbdare și încetul cu încetul frumusețele na­turei , precum și în cîmpul luminei sufletești a fie­cărui din noi impre­siile nu pot încăpea de­cît rînd pe rînd. Natură de artist, pictorului Mari­nescu, de­sigur, timpul care tempe­rează entusiasmul neînfrînat al ti­nereței, îi va da, ce trebue, ca unora din pînzele sale să le dispară nea­j­unsurile, rezultate din dorința fru­moasă de altfel, de a fixa toate repede pe pînă. Din pînzele sale, cari mai ales sunt demne de a fi văzute, notăm: «la seceră», «adună spice», «seceriș» «luminiș de toamnă», «Pe vîlceaua lui Moș Călin», «toamnă», «Apus de soare», «vaci păscînd», etc. etc.. Ne facem o plăcută datorie, reco­mandînd cu toată căldura, publicu­lui mare și iubitorilor de frumuse­țile­­ țării noastre și vieței romînești de la sate, să viziteze și să încura­jeze expozițiile pictorilor Popescu Ștefan și Marinescu Vîslan. Mai mult, insistăm să se grăbească , căci din pînzele lui Popescu Ștefan, mai ales, nici o treime n’au mai rămas ne­vîndute. Amîndouă expozițiile ră­mîn deschise pînă la 31 Decembrie curent. G. C­ DRAGU ȘI TELEGRAME Greva tipografilor din Hel­singfors (Finlanda) Helsingfors, 20 Decemvrie. — Eri a început greva tipografilor tuturor imprimeriilor. Totuși zia­rele cele mari au apărut, femeile și bărbații intelectuali făcînd o­­ficiul de tipograf benevoli. Sentinelele arsenalului din Tulon Împușcă un marinar rus Toulon, 20 Decemvrie. — La ora 8 jum. seara două sentinele cari păzeau cartuseria arsenalu­lui, văzînd că se apropie doi ma­­rinarii ruși ai­ cuirasatului «­Slava» și că dînșii nu se opresc la so­­mațiunile ce­ li s’au făcut, au tras asupra lor. Un rus a fost ucis. C­utremurile din Gr­ecia Atena, 20 Decembre. — Ministrul de interne a­ vizitat localitățile ce au avut de suferit de pe urma cutre­murului de pămînt. La Leehena, aproape toate casele sunt de nelocuit; locuitorii au tre­buit să se refugieze în alte locali­tăți, la Patras și Pyrgos. Cutremure mai ușoare continuă, NOTE POLITICE D-l M. Mihăileanu, unul din colaboratorii externi ai «Epoceri constată în numărul de ori al ziarului carpist că­­ de cît­va timp a devenit foarte anevoios mește­șugul gazetăresc». Ca ori­ce bun profesor d-l Mi­hăileanu își ilustrează afirmarea prin propriul său articol intitu­lat «O barbarie». Nu știm ce vor zice cititorii «Epocei» de articolul său. Pre­vedem însă de pe acum ce~au să zică elevii d-lui Mihăileanu. ★ «Acțiunea îi este teamă că proectul de lege asupra terenu­rilor inundabile, va trece prin Senat fără să i se dea cuvenita însemnătate de la Cameră. Și cu toate acestea ziarul ta­­kist uită că el singur recunoaște însemnătatea legei d-lui Al. Con­­stantineșcu și cîte­va rînduri mai jos, adaogă : «La facerea legilor ca și la măsu­rile administrative luate de liberali, pare că geniul anarhiei, spiritul de revoluție în toate îi conduce. Nimic nu se face fără să se lovească direct și pe față în interesele cetățeanului și aceasta nu doar că legile nu se pot face fără zguduiri, ci pentru că totul se face pripit și necugetat». Să ne erte confratele nostru. Dar pripit și necugetat proce­dează domnii de la «Acțiunea» a căror memorie nu le ajută nici măcar la înjghebarea a zece rîn­duri fără contrazicere. PRESA MAGHIARA și declarațiile arhhiducelui Frantz Ferdinand Declarațiunile făcute de arhhidu­­cele Frantz Ferdinand că «Ungaria își va recîștiga prestigiul, care s’a cam întunecat în timpul din urmă, numai dacă va acorda cheltuelile pentru întărirea armatei comune», formează și acum obiectul discuției presei maghiare. Unele ziare spun că guvernul un­guresc a făcut o greșeală dînd pu­­blicității declarația, căci departe de a asigura succesul proiectelor în chestiune, îl va primejdui chiar, de­oare­ce a deșteptat succeptibilitatea legitimă a partidelor independiste, însuși Kossuth a ținut să se de­clare. El a spus că, deși, probabil, declarația moștenitorului nu a fost menită publicității, speră că vor veni vremuri, cînd se va convinge, că forța militară nu se asigură atît prin mijloace materiale cît mai ales prin resorturile morale ale ei. Cu alte cuvinte numai atunci va fi ar­mata puternică, dacă se vor fi făcut concesiile de maghiarizare. In acelaș sens a fost comentată declarația și în partidul jusiiist, în vreme ce partidul guvernamental cearcă să nu-i atribuie prea multă importanță și să treacă peste ea la ordinea zilei. Cercurile politice din Austria și presa austriacă comentează declara­ția cu cunoscuta tendință antima­­ghiară și se bucură de această do­vadă de energie a moștenitorului. Vedem deci că, în ciuda precauțiu­­nilor neobișnuit de întinse ce s’au luat cu prilejul venirii moștenito­­rului Francisc Ferdinand la Buda­pesta, vajnicii patrioții maghiari au știut să facă multă vîlvă și să ree­diteze iarăși faima antimaghiaris­­mului moștenitorului. Căci fatalita­tea e crudă. O.spune lămurit Româ­nul în înțelepciunea sa: «De ce te temi nu scapi» ! NOUTATI DIN ȚARĂ Pentru zidirea bisericei române din Viena am contribuit următoa­rele instituții: 1. Banca Națională a Romîniei 1.000 lei. 2. Loc. de asigurare «Naționala din București cu 300 cor. 3. «Banca Generală Romînă» din Brăila cu 100 coroane. 4. «Banca Vîlcea» din R.­Vîlcea cu 100 lei. DIN STRĂINĂTATE Englezul Nordini a dovedit înain­tea unui juriu de medici, că poate trăi fără să respire, opt minute. Și-a astupat nările și urechile cu vată, și-a legat ochii și s’a așezat într’o ladă în formă de coșciug. Unul din­tre membrii juriului a vărsat apoi nisip peste ladă, formînd o grămă­joară de un metru și jumătate. Nor­dini a rămas în mormînt opt minute. Desgropîndu­l, s’a prezentat cum a fost. Nu s’a observat nimic anormal. A apărut la Roma primul volum al lucrărei «Corpus Nummorum Ita­­licorum» care e prima încercare de catalog general al monedelor din evul mediu și din timpurile moderne fabricate în Italia sau de artiști ita­lieni în străinatate. Ideea acestei lucrări a venit de la Rege care a propus să se întrebuin­țeze produsul vînzărei în folosul or­fanilor impiegaților ai Statului și o parte în folosul societăței de numis­matică italiană. LEGILE NOI ASIGURAREA VITELOR .- Proiectul d-lui ministru de domenii—Grefarea societăței mutuale de asigurare a vitelor.—Compunerea societăței. — Obligativitatea.—Fondul social și venitu­rile lui.—Modul asigurărei. — Cazurile în cari se dă ajutor. — Pedepsele — D. Al. Constantinescu, ministru al domeniilor și agriculturei, a depus pe biroul Camerei proectul de lege pentru asigurarea animalelor domes­tice, a cărei expunere de motive o dăm în întregime mai jos: însemnătatea chestiunii creșterii și îmbunătățirii vitelor e un punct care pretutindeni nu se mai discută. Foloasele sub toate formele pe care animalele domestice le aduc omului direct și funcțiunile ce ele îndepli­nesc în desvoltarea economică a unei țări sunt de obște cunoscute. Ele sunt și mai apreciabile într-o țară în care mediul social, economic și îndeletni­cirea massei poporului se prezintă cu caracterul și în chipul cu care ele se prezintă în țara noastră. Una din fețele cele mai importante ale problemului îmbunătățirii vitelor noastre este de­sigur aceea a asigu­rării lor, pentru cazul de moarte sau de accidente care le-ar face improprii serviciului. Dacă asemenea nenorociri pot fi simțitoare ori­cînd, ori­unde și pen­tru ori­cine, ele devin și mai simți­toare într’o țară ca a noastră cu re­surse relativ mici și unde­v­ s din această avuție națională, de aproxi­mativ una jumătate de miliard, este deținută de țărănime. Toți cunoaștem nevoile ei, toți știm că mijloacele ei în genere sunt limitate la o medie mult mai joasă chiar de­cît strictul trebuincios tra­iului. Ori­care ar fi cauzele, cînd aceasta este crudul adevăr, lesne putem să ne dăm seama de greută­țile ce țăranul întîmpină și de ne­putința la care de multe ori e con­damnat, atunci cînd, izbit de neno­rocire prin pierderea vitelor, încearcă reconstituirea lor. Orice măsură, menită în a-1 ajuta în orice direcțiune, nu poate fi de­cît binevenită. In direcțiunea aceasta însă pot zice că este chiar o necesitate, și încă o necesitate care nu trebue să mai dăinuiască. Dacă nevoia îmi pare nediscuta­­bilă, modul cum se poate ajunge la satisfacerea ei nu trebue să ne fie nici el indiferent. Ținînd seamă de starea economică și socială a țărănimei noastre, am socotit că pentru a ajunge la înde­plinirea scopului urmărit, interven­țiunea Statului într’o măsură oare­care se impunea. Doctrinele, care guvernează ma­teria asigurărilor reparatorii, sunt două diametralmente opuse, plecînd fie­care de la o concepție diferită una întemeiată pe principiul asigu­rării libere, iar cealaltă pe acela al asigurării obligatorie. Dacă am privi lucrurile numai din punctul de vedere doctrinar, incon­testabil că idealul trebue să fie ca opera reparatorie să fie lăsată exclu­siv individului, spiritului lui de chibzuință, de prevedere și de ini­țiativă. O mutualitate, desbrăcată de ori­ce caracter de intervențiune de Stat, este desigur un ideal de dorit, deci de urmărit. In țările în care starea socială și economică a poporului au ajuns a­­colo, unde și noi dorim să ajungem, asigurarea, întemeiată exclusiv pe mutualitate, este regimul care gu­vernează materia. La noi, deocamdată, trebuie să recunoaștem cu toții că lucrul nu se poate, și atunci nu rămîne de ales decit, sau a lăsa ca chestiunea să doarmă căci va dormi desigur fără imbold, sau a o pune în mișcare și pentru aceasta imboldul Statului se impune. Cum nevoia e prea mare și prea simțită, credem că a venit momen­tul ca să ne gîndim la ușurarea ei. A o mai amina ar fi o greșeală eco­nomică de prima ordine, care va ține pe loc rezolvarea problemului ce ne preocupă. Din intervenția Statului, care e necesară deocamdată, naște ca co­­rolariu fatal obligativitatea asigu­rării. Sînt stări de lucruri cînd chiar ce e bun și folositor pentru individ îi trebuie impus. In această stare se găsește țara­nul nostru, de aceea pentru el pro­iectul declară asigurarea obligatorie. Plecînd de la acest principiu, am căutat ca să văd cum, și pe ce care e mai nimerit, ca Statul să-și exer­cite acest rol și am ajuns la con­vingerea că Casa centrală a băncilor populare, cu ajutorul a tuturor orga­nelor din Stat, cari îi pot fi de folos să fie organul legal care să se ocupe cu administrația acestei societăți de asigurarea vitelor. Această societate de sine stătătoare, în existența ei legală, pentru a fi fost administrată distinct, ar fi avut nevoe de nume­roase organe și de un întreg aparat, pe care nici nu l-ar fi găsit, dar care în tot cazul ar fi fost prea cos­tisitor. Alipită ca secțiune deosebită la Casa centrală a băncilor popu­lare, își evită o bună parte din a­­ceste inconveniente și asigură aju­toare mai simțitoare asociaților. Am rezervat ministerului de agri­cultură, din cauza rolului important ce are de îndeplinit și prin sacri­ficiile ce face în acest scop, un drept de control și de supraveghere, pe care îl socotesc eficace. * Am crezut deocamdată că nu e bine ca asigurarea să se întindă la toate vitele din țară și aceasta pen­tru mai multe considerațiuni. Mai întîiu, acei cari au vite mai nume­roase (4­5 din vitele țării) și sunt și mai lipsiți de mijloace, pentru a sub­­veni la nenorociri, sunt țăranii, apoi ca ori­ce lucru nou poate să prezinte incoveniente, la început, pînă cînd se va experimenta, de aceea m’am ocupat de țărani în prima linie , iar după trei ani, am prevăzut putința de a se extinde la toți, care ar fi primit să asigure, bine­înțeles cu plată de cotizații mai ridicate, din cauza riscurilor cari pot fi și mai mari pentru aceștia. In dorința ca societatea să fie încă de la început îndrumată pe o cale sănătoasă, pentru că greșelile inițiale pot discredita pentru totdeauna o operă, am crezut nemerit, pe de o parte, ca să fixez prin lege valoarea maximală a vitelor de diferite specii, ori­care ar fi valoarea lor reală, iar pe de altă parte, să limitez asigu­rarea la 3/4 din valoare, lăsînd o pă­trime pe rișicul asiguratului ei. Lipsa de oameni pregătiți, pentru a stabili valoarea reală a vitelor ce se asigură și actele de favoare, ce sunt mai adese­ori corolarul unor asemenea lucrări, ar fi făcut impo­sibilă o evaluare dreaptă, și înte­meierea operațiunii pe evaluări în­­doelnice ar putea compromite socie­tatea încă de la nașterea ei. Am găsit că e mai preferabil să stabilesc pe baze echitabile o eva­luare legală care dacă uneori poate să fie mai jos de­cît cea reală, ea este cel puțin egală pentru toți și înlocuește un arbitrar, care putea favoriza numai pe unii. Afară de aceasta, scopul urmărit de­o­cam­dată fiind de a ajuta pe țărani, iar nu de­ a-i indemniza în­totdeauna, pe deplin, de paguba su­ferită, stabilirea unei valori legale nu are nimic de arbitrar la baza ei. Am prevăzut, însă, din cauza va­lorii crescînde a vitelor, posibilita­tea revizuirii acestor valori. Nicăieri, nici un fel de asigurare reparatorie, din cînd în cînd, nu îmbrățișează valoarea integrală a pagubei, și în materia asigurărilor de vite încă și mai puțin. La noi lucrul era și mai greu de stabilit, căci cuantumul mortalității, care e baza calculului în asemenea mate­rie, este aproape necunoscut, din cauza lipsei de statistici neregulate; chiar numărul vitelor este acum ne­sigur. După o statistică din Decem­brie 1900, se arată a fi în total 864.324 cai; 2.588.526 boi; 5.655.444 oi; 232515 capre; 1.709.205 porci. Dar numărul animalelor, și cu deo­sebire al boilor, este astăzi proba­bil micșorat, față cu cel de la 1900, căci se cunosc cauzele cari au putut contribui la aceasta. Din cauza nesiguranții anuale, și ca măsură de precauțiune contra fraudelor și a relelor intențiuni, am lăsat un sfert din fizic pe seama so­cietarului, el neputînd asigura de­cît trei sferturi din valoare, valoare care să nu întreacă nici odată pe cea legală, dar bine-înțeles, pentru a fi drept, nici societarului nu i-am cerut cotizație de­cît în raport cu valoarea asigurată. Plecînd atît de la ideia acestui așezămînt și, în fine, în vederea că nu putem, dată fiind starea materială a țărănimii noastre, să-i cerem cotizații prea ridicate, căci nu ar avea de unde să le plă­tească, a trebuit să limiteze ajutoa­rele la cota, pe care bilanțul anual ar permite ca să se acorde. Societarii nu pot plînge, căci, pe lingă contribuțiunile lor, veniturile anuale vor fi alimentate și cu im­portantele subvențiuni date de Stat, cari sînt de circa 400.000 lei pe an, iar soarta societății este asigurată prin capitalul de rezervă inițial de 2.000.000 lei dat tot de Stat. Fiind dovedit că riscurile la vi­tele mici sînt mai mari de­cît la celelalte, am crezut echitabil ca, în proporție cu valoarea lor, să prevăd a se face deosebire, în bilanțul a­­nual, în sumele ce se vor acorda ca ajutoare pentru fie­care din aceste categorii de vize. Subvențiile materiale anuale, ce se dau de Stat, vor spori, de­sigur, ajutoarele ce s’ar fi putut realiza nu­mai prin cotizațiile lor, căci, dat fiind concursul de personal ce am stabilit, cheltuelile de administrație credem că se vor putea acoperi numai cu spesele plătite de societari ; iar sub­vențiile anuale date de Stat, mai ales dacă mortalitatea nu va fi prea mare, vor merge exclusiv la sporirea aju­toarelor. Călcînd încă de la început pe un teren nu tocmai bine cunoscut, din cauza lipsei de date precise, nu putem așeza opera fără a lua pre­­cauțiunile pe cari necunoscutul ni le impunea. Dacă prin firea lucrurilor, este în

Next