Viitorul, mai 1911 (Anul 5, nr. 1188-1208)

1911-05-02 / nr. 1188

!« ANUL AL PATRULEA—No. 1188­­2 bani ABONAMENTE In țară...................... nn an 18 lei................șease luni 9 lei In străinătate............ nn an 30 lei................ șease luni 18 lei Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei ii«»»» PENTRU PREOTI SI AVATĂTORI PREȚUL ABONAMENTULUI PE JUMĂTATE REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI NO. 17.—BUCUREȘTI REDACȚIA: TELEFON 13/47 ADMINISTRAȚIA: TELEFON 22/39 ANUNGIURI COMERCIALE o coloană In pagina­ III .......................59 o coloană In pagina IIV........ . . 30 bani pagina III lima .............................. 9 lei A SE ADRESA LA­­ ADMINISTRAȚIE SI LA AGENȚIA EMIL MELDERT Linia corp 7 Linia corp 7 Inserții ;i Inițiativa națională Atitudinea,pe care guvernul d-lui Carp a adoptat-o în ches­tia înființărei societăței de ex­ploatare a Siriei, a pus din nou in evidență concepția mai mult decit ciudată pe care con­servatorii o au și azi despre­­ raterea inițiativei și a capita­­urilor românești. Deși principiile noastre în această privință sunt în­de-ajuns cunoscute, deși chiar în mani­festul program publicat anul acesta s’a precizat in mod lu­minos că suntem «convinși de necesitatea armonizărei inte­reselor noastre economice cu in­teresele internationale», totuși credem că e interesant să mai relevăm odată, cu acest prilej, că azi, ca și în trecut, conser­vatorii au rămas aceiași ireduc­tibili vrășmași ai ori­cărei ini­țiative naționale. Fiind­că, în trecut ca și azi, conservatorii totdeauna au intervenit în con­tra posibilităței de valorare a capitalurilor romînești și în fo­losul celor străine. Să nu nege ziarele conser­vatoare aceasta, de­oare­ce is­toria celor din urmă 40 de ani constitue cea mai tristă dar și cea mai covîrșitoare dovadă a afirmațiilor noastre. D-l Carp a spus că nici­o­­dată n’a putut să facă nimic bun în țara asta, de­oare­ce toate încercările sale lăudabile s’au ciocnit de rezistența în­­potrivire a partidului liberal. E greu de controlat dacă șeful partidului conservator are drep­tul să formuleze această plîn­­gere. (Totuși, judecind după activitatea actuală a d-lui Carp, se poate deduce că partidul liberal nici odată n’a avut oca­zia să zădărnicească proectul vre­unei mari opere carpiste). In schimb, sîntem gata oii cind să dovedim că partidul li­beral, în ultașa sa campanie de întărire a bazei noastre econo­mice prin mijloace naționale, a avut de întîmpinat totdeauna împotrivirea neputincioasă d­e îndărătnică și pătimașe, a par­tidului conservator. Conștient că «un Stat nu poate progresa în mod real de­cit dacă poporul său participă de fapt la toate ramurile de ac­tivitate» , partidul național-li­beral, chiar din primii ani ai afirmărei sale politice, a vegheat mereu ca acest adevăr, care fi­gurează și azi in programul sau, să devie o realitate cit mai trainică. Și sforțările sale au fost în­coronate cu succes, spre cea mai mare fericire a țarei. Mulțumită Băncii Naționale, creditul Statului nostru, azi înăuntru cit și in străinătate, s’a întărit, a ‘devenit o forță financiară de mîna întiia, iar comerțul nostru a luat un a­­vânt puternic; mulțumită Cre­ditului rural, proprietatea fun­ciară s’a desvoltat, prețul pă­­mintului a crescut, producția agricolă a ciștigat și calitativ și cantitativ*. Casa rurală va face ca o parte din marea pro­prietate să treacă în stăpîni­­rea țăranilor lipsiți de pămînt. Societatea comunală de tram­­v­aye va contribui, prin elec­trizarea tuturor liniilor de tramway, la ieftenirea traiului, făcind cu putință locuirea car­tierelor mărginașe ale Capita­lei . Băncile populare au stimu­lat într’un mod prodigios eco­nomia rurală și au creiat credi­tul țărănesc , ș. a. m. d. Toate aceste societăți și cre­dite, cari azi constituesc teme­lia națională de nezdruncinat a economiei noastre, au fos create din inițiativa partidului național-liberal și în­potriva voinței energice a partidului conservator. Partidului liberal se datoresc aceste mari rezervoare de con­servare a avuției naționale pre­cum și încrederea pe care azi publicul nostru a cîștigat-o la puterea de izbindă a inițiativei și a capitalurilor romînești. Conservatorii singuri n’au avut nici odată încredere în a­­ceastă putere. Și n’au nici azi. Dovadă, după cum acum 30 de ani și mai bine au combă­tut cu atîta învierșunare pro­­cesul unei Bănci naționale și al unui Credit rural cu capi­tal exclusiv național, tot așa azi ei duc campaniile cele mai fătimașe, întemeiate pe simple insinuații infame, în contra ori­cărui apel la capitalurile și ini­­țativa națională. După­ cum odinioară răspîndeau cele mai serfide svonuri pe socoteala bine inspiraților inițiatori ai Creditului rural, tot așa azi a­­runcă epitetele cele mai tri­viale partidului liberal ori de cîte ori acesta reclamă prefe­rința capitalurilor naționale pen­tru* întreprinderile * cari sunt potrivite cu capacitatea acestor capitaluri. Iar de cîte ori, ființa lor la guvern le permite, con­servatorii înlătură pur și sim­plu capitalurile romînești în folosul capitaliștilor stră­ini,— cum este cazul recent al socie­tăței pentru exploatarea Siriei. Prin urmare, acuzațiile de acaparare cu care acest partid ne-a obișnuit, departe de a ne ofensa, ne onorează. Da, așa e, am acaparat rezervoarele principale ale avuției romînești, dar le-am acaparat prin for­țele națiunei nepreocupate de politica de partid și în folosul, exclusiv al economiei naționale. Dovadă , în toate așa- zisele societăți și credite liberale fi­gurează o­ mulțime de fruntași ai partidului conservator. Și știu aceasta a­dversarii no­ștri. Dar pe ei nu-i intere­sează acum adevărul, după cum nici i­dealul romînesc nu i-a interesat odinioară cînd ce­reau ca Banca Națională și Cre­ditul Rural să fie instituțiuni internaționale.­­P­ NOTE POLITICE Epoca spune că este o nedem­­nitate să se puie bază pe afir­mațiile ziarului grecesc Mesage­rul Atenei, In chestia atitudinei d-lui Carp față de Românii ma­cedoneni. O nedemnitate sa se pute bazi pe afirmațiile unui ziar grecesc ? Și asta tocmaiE[023. o spune?! • # ft Cu toate că ziarul Conserva­torul declară că țipetele ziarelor liberale, In chestia tripoului de la Sinaia, nu merită să fie luate in băgare de seamă, oficiosul guvernamental, nu pierde totuși ocazia de a stoarce din aceiași chestie o coloană și mai bine de injurii la adresa partidului li­beral care a zădărnicit întru­parea visului de aur al d-nului Grigore Cantacuzino. Dacă ordinaia tripom­ este o simplă vorbă, după cum pre­tinde Conservatorul pentru ce atuncea d. Gantacuzino ține cu tot dinadinsul s’o traducă prin­­tr’un «fapt*?... Iată un caz foarte ciudat, când credem că d lui Cantacuzino ii convine pentru prima oară în viața sa, să i se ia apărarea, nu cu fapte, fapte, fapte... ci cu vorbe, vorbe, vorbe!... * * * Se șoptește pe ici pe colo — după cum este obiceiul să se șoptească totdeauna când se află conservatorii la putere—că așa zisul raport al d-lui Melik, în care se critică administrația E­­pitropiei Sfântului Spiridon de sub regimul liberal, este inspi­rat de d l Iancu Lahovary, care iși inchipue că prin ase­menea mijloace va produce în opinia publică o impresie favo­rabilă proectului său de lege pentru secularizarea bunurilor de mină moartă Nu ne așteptam la atita sub­tilitate din partea docilului ministru al domeniilor, care până mai ori nu se preta de­cit cel mult a fi inspirat de alții, iar nici de cum a inspira d-sa pe un oare­care d. Melik. Să sperăm insa că Ieșenii nu sunt așa slabi de inger, după cum ii crede d-l Lahovary. EXPOZIȚIA DIN TORINO Podul peste Po SiSiâ ARTELE LA NOI A X-eA Expoziție a «Tinerimei artistice» A zecea expoziție a «Tinerimei artistice» care și-a deschis porțile Duminica trecută, continuă cu a­­ceeași onorabilă aproximație tra­diția inaugurată de cîți­va îndrăz­neți visători, într’o vreme nu toc­mai îndepărtată, cînd asemenea ma­­nifestațiuni colective nu numai că nu erau cunoscute, dar puteau fi socotite chiar dăunătoare bunului mers al societăței. Recunoaștem clar, că în ceea­ ce privește desvoltarea gustului artis­tic în țară, «Tinerimea artistică» a jucat un mare rol. Ea este prima societate care s’a manifestat în mod periodic și onorabil și care pînă la un punct oare­care a reușit să familiarizeze marele public cu noțiunea foarte vagă de artă. Aceasta însă, nu înseamnă că pictura romînească­ datează din ziua întemeerei societăței «Tinerimea ar­tistică». Dar noua societate a adus ceva nou în țara noastră—a strîns la un loc talentele răslețite și ne­glijate și-a pus în evidență perso­nalitățile de azi, impunînd pictura cromolitografiilor de pe vremuri și deșteptînd în sufletul cîtor­va bo­gătași, năzuinți mai înalte în ceea ce privește complectarea estetică a mobilierului lor, n­u fi interesul cu care sunt cercetate azi expozițiile noastre de pictură, probează în­deajuns că publicul a început săi-și facă datoria. N’ași pu­tea spune eu precizie, dacă cumpă­rătorii satisfac ofertele artiștilor, și anume cîți­va sută dintre vizitatori sunt în măsură să facă deosebirea dintre artă și cameletă. Ceea­ ce pot afirma însă, este faptul că de cîți­va ani, din snobism, sau dintr’un im­perios imbold sufletesc, expozițiile noastre de pictură sunt vizitate și cercetate cu de amănuntul de către o elită intelectuală, în mijlocul că­reia, adese ori se agită chiar chestii de competință în artă.Toată această nouă stare de lucruri se datorește, după cum am mai spus, inițiative­i acestor cîți­va artiști cari, cu ajuto­rul presei și stăruinței lor personale, au reușit să remarcheze marele pu­blic spre trandafirul Eldorado al artei. Aăimîne acum însă, să vedem dacă și artiștii noștri corespund încrede­­rei acestui public, creat anume prin ei și pentru ei. Sunt lucruri pe cari de multe ori le lași să fie trecute cu vederea, toc­mai fiind­că sunt prea evidente. Și în artă, mai ales, multe adevăruri sunt tăcute. Dacă cele tăcute Insă, ar fi la Înălțimea celor spuse, între unele și altele n’ar putea stabili un oare­care echilibru, din care spiritele inițiate ar putea deduce ceea­ ce trebue și anume cît trebue. Din nefericire Insă, la noi se petrec lucrurile cu totul într’alt­ fel. Cei cari au darul priceperei, nu-l au pe al expunerei și invers. De la moartea lui Teodor Cornel, nu văd pe cel care ar nă­­zui cu drept cuvînt onoarea de a-și face dușmani pri­ ntre artiști, rămî­­nind totuși cel mai bun prietin al lor. La noi, dările de seamă ale ex­pozițiilor sunt făcute de către po­eți, prozatori și adesea ori chiar de către oameni foarte cum­se­cade, dar și foarte streini de meșteșugul artei. Poeții scriu frumos, este drept. Poeții însă, scriu cu o indulgență inexplicabilă. Intre artiștii noștri par a exista nu legături de breaslă, ci o adevărată legătură de familie. Se face abuz de bună-voință și în fraze alese se risipește atîta naivi­tate, că de multe ori uiți că este vorba de p criticii de artă și-ți pla­­ce să crezi mai repede că citești o admirabilă poemă in proză sau o nuvelă cu subiectul luat din lumea pictorilor. Dacă se întîmplă să găsim gre­șeli într’un peisaj, aruncăm totdea­una vina pe natură. Artiștii noștri sunt mai pre­sus de a putea fi a­­cuzați că n’au putut sau n’au știut reproduce exact ceea­ ce au văzut. Și cînd ne gîndim că autorul su­prem al universului, nu este un de­butant și n’a greșit nici­odată, ne vine adesea ori să surîdem, dar să surî­­dem cu aceeași bună-voință condam­nabilă, cu oare cutare foiletonist, vor­bește de cutare artist. Mai zilele trecute un pictor mi se destăinuia cu amărăciunea omului rușinat de greșeala altuia. I am o­­biectat că n’are nici un motiv să fie nemulțumit de oare­ce bine-voitorul său prietin îl lăudase, și el mi-a răspuns: — Tocmai din cauza asta sunt plictisit. Oamenii ăștia cînd laudă sau cînd înjură, trec ori­ pe margini. Dacă despre mine s’au spus atîtea, mă întreb ce mai rămîne să se spună despre un Da Vinci, Titzian, Velasquez sau alții?... Și prietenul meu, nu era dintre pictorii cari au nevoe numai da­cri de bună­voința experților noștri în artă... • ■ Să revenim Insă la «Tinerimea artistică». După zece ani de manifestare pe­riodică, societatea tinerilor noștri artiști, deveniți mai mult sau mai puțin oameni maturi, se prezintă a­­proape cu aceleași personalități și, dacă îmi este îngăduită constatarea cu același subiecte. Printre multele mediocrități, excepțiile răsar ca niște adevărate flori exotice, menite să se ofilească în umbra deasă pe care plantele voluminoase o lasă în mod intenționat să se împrăștie în jurul lor. Pentru a nu cădea însă în acelaș exces de limbaj vom aduce mem­brilor de la «Tinerimea artistică» prietineasca noastră învinuire, de a per­sista în ver­hile prejudiu­l de castă și a­poi cu tot dinadinsul Bă cir­cumscrie pictura numai la cîți­va fa­vorizați ai statutelor societăței. Nu avem cîtuși de puțin pretenția să somăm societatea «Tinerimea ar­tistică» de a se lăsa năpădită de nn importă ce prim-venit. Dar trebue să recunoaștem că o societate artistică, ori cît de mari ar­a membru ei ionaaton, nu va n mei odată în măsură să ne dea ideia exactă a măreției, de cît reînoindu­se atît cu oameni cît și cu manifesta­­țiuni din afară. Obosiți de muncă și de glorie, cei cunoscuți ajung la un moment dat să nu mai poată corespunde cerin­țelor pentru cari s’au agitat și, ceva mai mult, chiar au învins cîți­va ani în urmă. Domeniul artei este vast și nonii­­veniți în artă, dacă nu sunt totdea­una bine primiți, au în schimb da­rul de a deștepta curiozități pe cari înaintașii lor sau nu le-au cunoscut niciodată, sau nu le mai cunosc de mult timp. Odată excitat, gustul publicului evoluează împreună cu arta. Și tre­bue să recunoaștem că artiștii, cu cît sunt mai personali cu atît evo­luția lor prezintă oarecare întîrziere față de noii veniți. Iată pentru că datoria «Tinerimei artistice» ar­e să continue opera a­­postolatului artistic inaugurată acum 10 ani și a căuta pe zi ce trece să se reînoiască, pentru a nu spune, să rămînă vecinie tînără, deschizînd porțile cît mai largi celor cari nu sunt animați de cît de aceleași idea­luri, sub ocrotirea cărora ei inși­ le, porniseră lupta acum zece ani. Intr’un viitor număr ne vom o­­cupa în parte de fiecare expozant. Pentru astăzi cităm numai numele d-lor Verona, Vermont, Ștefan Po­­pescu, Palade, Kimon Loghi, Steri­­ade, Iser, Ressu, Hirțescu, etc. Regretăm însă lipsa d-nei Cecilia Cuțescu Stork și a d-lor Luchian și Pătrașcu și o regretăm cu atît mai mult, cu cît în momentul de față «Tinerimea artistică» are nevoe de întregiri iar nu de sciziuni, cu atît mai regretabile cu cît ele n’au nimic de a face cu arta. —i. m. — ADMINISTRATIA COMUNALA LIBERALA Epoca, ziarul care, prin ati­tudinea sa deșănțată, înjosește zilnic situația de organ oficios al guvernului, atacă din nou ad­ministrația comunală a dlui Vintilă Brătianu, cu aceiași rea credință pe care i-o cunoașteam. De la început până la sfîrșit, articolul Epocei nu e decît un șir de inexactități. înainte de toate Epoca face o vină d-lui Brătianu din faptul că a introdus ordine în admi­nistrația comunală, impunînd funcționarilor să fie regulat la serviciu­l­­ pur și simplu ridicol. Deasemenea e ridicolă acuzația că d-l Brătianu nu ar fi primit în audiență publicul la primărie. E neexact că d-sa și-ar fi fixat numai două ore de audiență pe săptămână. Fostul primar al ca­pitalei a curățit, ce e drept, pri­măria, de samsarii ce mișunau și exploatau interesele cetățeni­lor,­dar a primit in audiență In fie­care zi, iar ajutoarele de primar d­­e 3 —­1 ore pe zi,— timp absolut suficient pentru ca toată lumea să-și poată expune doleanțele edililor Capitalei. Mai acuză Epoca pe d-l Bră­tianu că n’ar fi luat măsuri îm­potriva unui fost funcționar al primăriei care ar fi săvîrșit oare­­cari incorectitudini. Iarăși nee­xact. Acel funcționar n’a mai continuat a fi in funcțiune nici o singură zi după constatarea neregularităților dovedite in sar­cina sa. In ce privește chestiunea con­­turilor de apă, Epoca afirmă iar neadevăruri. Fapt este că pentru furnizarea comptorilor s’a ținut licitație în regulă, la care au luat parte casele cele mai rep­re­tate din străinătate ; ales două tipuri pentru cari s’au ofe­rit prețurile cele mai avanta­­gioase. Culmea imprudenței o atinge însă Epoca atunci cînd afirmă că d-l Brătianu ar fi «dezorga­nizat» serviciile primăriei. Cine cunoaște confuziunea și de ban­­iZui n­u te domnea, în aceste servi­cii înainte de venirea d-sale în capul comunei, și cine a avut prilejul să vadă ordinea și siste­matizarea realizată de d-l Bră­tianu în absolut toate serviciile comunale, își dă seamă ce în­semnată operă de organizare a săvîrșit fostul primar al Capi­talei. Nu cerem «Epocei» să recu­noască asta; suntem in drept a-i cere însă ceva mai multă cuviință, și mai puțină rea credință. Note Casa românească la Roma Marele ziar din Roma Tribuna pu­blică un entusiast articulaș privitor la felul artistic și interesant cum e aranjată «Casa romînească» de la ex­poziția din Roma. După ce arată condițiunile în cari e,a aranjat par­ti­ei pst.ro a Romănici la expoziția din Roma, ziarul italian dă cîte­va informații demne de tot in­teresul . Casa e opera arhitectului Giulia Magni și a inginerilor Gennani și Galuppi, și e construită în frumosul stil rustic romînesc. in cerdacul de la intrare, în fața prispei, caracte­ristica acestor case, e așezat bustul lui Traian, întemeietorul națiunei, ca un simbol și o dovadă a rudeniei noastre de singe cu frații de la Du­năre. încă de la prima sală, plină cu bogate și caracteristice costume din diferitele provincii locuite de Ro­­mîni (și acelea cari sunt sub stăpî­­nirea austro- ungară) se manifestă sentimentul artistic al acestui po­por, fiu al Romei. Marea afinitate între cele două popoare se vede și din țesăturile și desenele instrumentelor și vase­lor țărănești. Patru pînze ale ma­relui pictor Grigorescu, de remar­cat prin culoarea lor clară, dau ima­ginea cîmpului romînesc, tot așa de plin de lumină, și tot așa de liniș­tit ca al nostru. In sala a doua domină portretul regelui Carol, așezat într’o ramă strălucită, formată din steagurile pe cari armata romînă le-a Hittit în războiul pentru neatîrnare. O frescă ornamentală reproduce principalele monumente religioase din țară, și în diferite vitrine se găsesc multe prețioase obiecte de artă, din care se poate admira în­­trunirea italiană asupra artei bi­zantine din România. Pentru gustul cu care e aranjată sala și pentru ceea­ ce conține, orga­nizatorii au primit felicitările Suve­ranilor, iar publicul vizitator și-a exprimat admirația. Această manifestație frățească a poporului român va fi desigur pen­tru cele două popoare un prilej bun pentru o mai de aproape cunoaștere reciprocă. PRESA REGIMULUI Moartea ziarului „L’Eclair“ -- O dramă în 2 acte și 99 de tablouri.—Cine este autorul și cine sunt actorii ? — N’am dori să fim acuzați că am făcut din d-l Marghiloman ținta fa­vorită a atacurilor noastre, cu atît mai mult cu cît, de data asta cel puțin, nu vom vorbi de­crt de ati­tudinea ministrului de interne față de proprii săi oameni de încre­dere. Și cînd ne gîndim că d lui Mar­ghiloman, multă vreme i-a mers vorba că este cel mai perfect gen­tilom, și că nimeni n’ar fi în stare să-l întreacă în ceea­ ce privește eti­cheta și conveniențele sociale! Să fi așteptat oare d-l Marghilo­man tocmai venirea sa la ministe­rul de interne, pentru a-și pierde a­­ceastă reputație rară, care făcuse atîția geloși pri­ntre diferiții noștri oameni politici ?.... Să ne coborîmfasă pe scena presei guvernamentale, în cultștile căreia s’a petrecut această dramă intimă, pe cere confrații noștri, nu știm din ce cauză o lasă pradă celei mai con­­damnabile tăceri.ft * • Drama s’a petrecut chiar a doua zi după alegerile parțiale și Intr’o atmosferă atît de misterioasă Inoit Pierre Lafitte dacă ar fi trăit în Ro­­mînia, ar fi editat-o cu siguranță într’un roman al cărui titlu ar fi avut multă Înrudire cu: Le mys­­tére de la chambre jaune, L’hom­­m­e sans figure, L’Enigme de la Rue Cassini, Le parfum q­ue l~ Dame en noir sau alte romane i­­­dentice, cari, pe timpul verei mai ales, fac deliciul guvernamentalilor noștri atît de puțin familiarizați cu producțiile literaturei »««»insști. Ziarul «L’Eol»’" oficiosul francez al guvern”’**1 romin» a încetat din vis.* Pe neașteptate, tocmai în mo­mentul cînd își luase avîntul și cu el urcase și pe d-l Marghiloman pe cele mai imaculate culmi ale mari­lor bărbați de stat. In vremuri normale dispariția unei gazete politice nu prezintă nimic ex­tra­ordinar, mai ales la noi în țară, unde presa de multe ori n’are altă menire de­cît să ilustreze capriciul cutărat sau cutărui om cu dare de mină sau cu pricepere în afaceri. Da data asta însă, dispariția confratelui nostru nu poate fi trecută cu vederea, mai ales că Eclaire a fost singurul ziar gu­vernamental care a încercat să ex­plice Înaltele rațiuni de stat, pentru care d-l Marghiloman fusese nevoit să creeze acele fai­moase batalioane de nemulțumiți ai regimului, grupați la București în ju­rul­­ Ligei Conservatoare» iar în pro­vincia în jurul așa zișilor candidați independenți din timpul ultimelor a­­legeri. După informațiunile noastre pro­­pise, ziarul «L’Eclair» a fost sugru­mat de însăși mîna omucidă a d-lui Marghiloman, care ca ministru de interne se exersase de multe ori, cu un deosebit succes chiar la sugru­marea voinței libere a corpului nos­tru electoral. Dar obiemnuințele rele, devin cu timpul o a doua natură. Și d-l Mar­ghiloman și-a sugrumat propriul său ziar, fără să se fi simțit cîtuși de puțin înduioșat de lacrimile calde ale ridicolelor articole în care fusese di­vinizat în ultimele trei luni... * * * Dacă ne coborîm pînă la origina ziarului «L’Eclair» vedem că proas­pătul nostru defunct *nu era decît demnul urmaș al unui alt defunct mai vechi dar tot atît de celebru. «L’Eclair» nu era decît continuarea sub un alt titlu al ziarului «La Presse» pe care acelaș domn Mar­ghiloman îl sugrumase în împreju­rări identice. Ca și înaintașul său, «L’Eclair» nu mai avea nici o rațiune să mai a­­pară sau mai bine zis, d-l Marghi­loman nu mai vedea nici o necesi­tate de a mai alimenta cu idei și cu... franci un ziar, din care nu reușise să facă ceea­ ce visase. La venirea d-lui Carp la putere, sau cum s’ar mai putea zice, la ve­nirea «boerilor», presa guvernamen­tală nu poseda nici un oficios re­dactat în limba franceză. D-l Marghiloman și-a luat dînsul însărcinarea de a complecta această lacună. Ministrul de interne însă n’a înțeles de a face din «La Presse» și mai tîrziu din «L’Eclair» un ofi­cios al partidului, ci un ziar al său personal, care săi pregătească at­mosfera de care simțea bine că va avea nevoe în tot timpul alegerilor. Faptul acesta a nemulțumit pe mulți din fruntașii partidului, cari de­și nu citeau «L’Eclair» nu ve­deau cu ochi buni sursa de inspi­rație al celui mai high-life ziar gu­vernamental. Cînd nemulțumiții regimului s’au declarat pe față și cînd numele d-lui Marghiloman a început să fie pro­nunțat Însoțit de epitete nu tocmai potrivite unui ministru de interne, ziarul d-lui Marghiloman a avut aâte­va eșiri violente contra acestor fii vitregi ai partidului cari se puneau de-a curmezișul acfiunei guvernului pentru a-i zădărnici o­­pera de asanare morală etc. Faptul că ziarul d-­ui Marghilo­man numia pe nemulțumiți: in­vidioși, obraznici și im­becili a înfuriat și mai mult pe acei fruntași conservatori cari nu erau streini de acțiunea nemulțum­i­ților. Ce era insă de făcut? D-l Marghiloman nu putea fi sacrificat de dragul iluștrilor necunoscuți cari îi dau asalt. D-l Carp era prea ocupat cu numirea secretarului ge­neral de la finanțe, pentru a mai avea timp să se ocupe și de cei cari formau orchestra guvernamentală, iar cantacuziniștii se simțeau foarte la largul lor pentru a-și manifesta nemulțumirea față de ministrul de interne și a-și arăta colții acapara­torilor și transfugilor patronați de d. Marghiloman. S’a hotărit deci să se sacrifice «L’Eclair» și ziarul personal al d-lui Marghiloman a încetat din viață ime­diat ce ministrul de interne n’a vă­zut scăpat de grija alegerilor. Fără să dăm dar o importanță ne­meritată acestui eveniment, putem a­­firma că dispariția ziarului «L’Eclair» nu este decît un succes al nemulțu­miților cari pe zi ce trece se apropie tot mai mult de d. Filipescu rămî­­nînd totuși credincioși fostului șef al partidului, domnul Gh. Gr. Can­­tacuzino.* • # Pentru a ne putea da mai bine seama de legătura ce există Intre dispariția confratelui nostru și noțiu­nea nemulțumiților, vom aminti fap­tul de altfel foarte controlabil că în ultimul timp «Liga conservatoare» a mia oumneamlțumiții au fost satisfă­cuți pe deplin, dar că în timpul va­canței se pregătesc la o colaborare ocultă în favoarea d-lui Filipescu, pe care voese să-l impună la toamnă a tot­puterniciei d lui Marghiloman. Iată care a fost rațiunea acestui ziar cu două titluri și cu aproape 99 de numere și cari vor fi urmările dispariției lui, foarte semnificativă pentru influența d-lui Marghiloman în sinul actualului guvern. —­­| — PESCĂRIILE STATULUI DIN TULCEA Răspuns la răspunsul domnului Antipa VII Prin urmare, d. Antipa susține că peștele nu este o hrană, nu este un aliment al populațiunei noastre. Dar e nevoe să reproducem ce spune d sa în Raportul său asupra acestei chestiuni, căci argumentația d-lui Antipa, prin care cauză a dovedi că peștele nu este o hrană, merită să rămîie și în alte acte de­cît o pu­blicație oficială de obicei necitită.­­Dar nu se poate nici măcar sus­ține că peștele face parte din hrana curentă a țărănimei, căci producția de 25 pînă la 30 milioane kgf. de pește pe care o dă întreaga țară, ce poate ajunge ea pentru o populațiu­­ne de peste 6.850 000 de suflete . A­­ceasta nu revine nici la 4 kgf. de pește pe an de cap». (Vezi Raport pag. 37). «Adevărul este că țăranul mănîn­­că cu plăcere pește cind îl are, nu însă ca un aliment consistent de toate zilele, ci cum zice el «pentru a-și îndulci hrana...» «Adevărul este de asemenea că pro­prietarii și arendașii noștri in tim­pul muncilor agricole, cînd brinza și pastrama sunt prea scumpe, cumpără pește sărat pentru a-l da la munci­tori și aceștia îl mănîncă cu plă­cere». (V. Raport pag. 37). «Adevărul e asemenea­ că, in afară de satele situate in apropierea vre­­unei ape mari pînă la o distanță unde pot ajunge căruțele cu pește, săteanul nu a consumat și nu con­sumă pește căci nu are de unde-l lua...» (V. Raport pag. 37). In fine, tot la pag. 37 a Raportului său d. Antipa se plînge că cei ce duc campaniile lor interesate afirmă că «peștele este hrana țăranului nos­­tru»“iar la pagina 38 , «afirmarea car că peștele face parte din hran­a cu­rentă a țărănimei noastre» este un «neadevăr pas intenționat în circula­ție de cei interesați, știind că fiind vorb» ț de țărănime, campania va aprin­­de mai bine». De altfel d. [Antipa, cu suficien­ța care-1 caracteriză și cu insolența care l’a ajutat așa de bine în boga­­ta-i carieră, nu se jenează a caracte­riza în chipul următor întreaga ac­tivitate a partidului liberal pentru îmbunătățirea clasei țărănești : «Zie altfel e știut că de un timp propu­nerile pentru toate afacerile cele mari se prezintă ca măsuri «pentru îm­bunătățirea soartei țăranului». (V. Raport, pag. 38). Nici mai mult, nici mai puțin! Tot ceea ce s’a cerut, tot ceia ce s’a făcut pentru țărănime, ascund în realitate «afaceri mari». Actualii stăpîni ai d-lui Antipa, d-nii P. P. Carp și I. Lahovari, pot să fie mul­țumiți de sluga lor și poate ca re­compensă să-i mai mărească diur­­nile și să-l mai miluiască cu o gra­­tificație. De­cît—este un decît —■ de­cît în speța care ne preocupă, afirmația d lui Antipa constituie o nerușinată falsificare a adevărului. Aceasta nu ne surprinde.* « ft Am spus din capul locului că d*l Antipa mânuește insolența și falsul cu o egală îndemînare. ^Unde am afirmat ea t* lucrarea

Next