Viitorul, septembrie 1913 (Anul 7, nr. 1998-2027)

1913-09-01 / nr. 1998

« DuminicA 1 SfpWmbri« «8« Anul ai sea«rel­a— fio. 4808 ABONAMENTE REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA ANUNCIURI COMERCIALE iHÉT.: ~ b­ani in țari .......... un an 18 A1 ....... «mm luni 9 I*g BUCUREȘTI-STRADA ACADEMIEI 17—BUCUREȘTI 1*to corp 7 pe o coloană în pagina III .................... 50 bani CS Hani­­ In BtrS­ nitate •••• un an » La ................ «case luni 18 Le» REDACȚIA: TELEFON 13/47 ADMINISTRAȚIA: TELEFON 22/39 Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV ................... 30 bani «Ăin­ Abonamentele Încep la 1 și 15 ale fie­cărei luni MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZA Inserii și reclame pagina III linia ............ 2 Lei ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]*• « PE NOUA FRONTIERA Funtîna de la Ecrene, punct la noua graniță româno-bulgara. INTERVIEWUL D-lui DEB. AVERESCU - ȘEFUL STATULUI MAJOR CA POLEMIST -­ ­ Hotărît lucru, d. general Ave­rescu ține să se înfățișeze contim­poranilor săi subt toate aspectele posibile ale personalităței sale ex­traordinare. După ce, ca­ șef al ma­relui stat major, a cules, împreu­nă cu d. general Harței și în aplau­zele d-lui Marghiloman, laurii ex­pediției militare din Bulgaria, — acum își leapădă spada spre a lua condeiul și, sub­ forma unui inter­view acordat „Epocei“, ne aruncă nouă, liberalilor, un quos ego.... de care ne-am înspăimînta dacă... nu am unde. Totuși, ca să fim drepți, trebuie să recunoaștem că d. general Ave­rescu e mai bine ca polemist decit ca șef al statului major. Căci, dacă nu polemica pe care o începe cu zia­rul nostru, îi lipsesc argumentele, — în schimb însă nu-i lipsește nici grandi­­oquența, nici humorul. Sperăm chiar că timpul și exerci­ți­ul îi va complecta lacunele și că dacă, îndemnat de o inspirație fe­ricită, va voi să schimbe șefia sta­tulu­i major cu locul de reporter sensațional ori de foiletonist ro­mantic, succesele nu-i vor lipsi în noua carieră, căreia i-am putea prezice chiar oare­care strălucire. Pînă atunci însă trebuie să ne mulțumim cu ceea ce ni se oferă și să-i acordăm polemistului Ave­reseu circumstanța atenuantă a șe­fiei marelui stat major. Unii ce-i dreptul, mai puțin edi­ficați decit noi asupra geniului proteic al d-lui general Averescu, vor socoti poate că un general în activitate și, ne deasupra, și șef al statului major ar trebui să ne dis­penseze de asemenea ieșiri în cîm­pul publicisticei. Am împărtăși și noi această părere dacă ar fi vor­ba de oricine altul afară de d. ge­neral Averescu. Ieșirea d-sale în­să nici nu ne miră, nici nu ne su­pără. Cu ieșirile d-sale suntem, în­­tr’adevăr, deprinși mai ales de cînd o faimoasă interpelare a ac­tualului ministru de finanțe, cu­­prinzînd acuzațiuni precise și ca­tegorice, a pus guvernul liberal, din care d. Averescu făcea parte ca ministru de războiu, în penibila B’tu8+:e Jp a-l vedea ieșind cum n’ar fi trebuit să iasă. Dar, să lăsăm trecutul în pace căci, ori­cit am vrea să turnăm, din proprie inițiativă, balsamul trecutului peste rănile prezentu­lui, d. general Averescu ar putea să ne crează de coniventă cu d. Marghiloman și am risca, astfel, să tulburăm una din cele mai fru­moase și mai sincere prietenii. Se cade să-l mai liniștim pe șe­ful statului major și din alt punct de vedere. Anume, precum­ reiese din interviewul apărut în „Epoca“, d-sa își închipuie că am avea ce­va personal cu dînsul. Se înșeală. Nu am avut și nu avem nimic per­sonal cu d. general Averescu ci cu acei cari, în momente ca acestea, au crezut că pot să lase conduce­rea armatei pe mina d-sale. Am văzut, ce e dreptul, că d-sa se declara gata să ia întreaga răs­pundere a tuturor lucrurilor. Es­te, de­sigur, din parte­ i un act de eroism de care Istoria va trebui să țină seamă. Suntem, de asemenea, convinși că Personalitatea d-lui ge­neral Averescu atinge proporțiuni aproape gigantice. De altminteri, cu o modestie demnă de admirat, d-sa spune singur în interviewul acordat „Epocei“: „generalul Ave­rescu face prea multă umbră“! Deși uită să ne spună de ce cali­tate e această uriașă umbră, to­tuși suntem gata să-l recunoaștem ca o apariție piramidală pe scena universului. Cu toate acestea însă, ne permitem a crede că răspunde­rea nu poate fi numai a d-sale ci și a celor cari l-au numit, a guver­nului. Intr’adevăr, precum guvernul d-lui Maiorescu a avut o acțiune incoberentă și submediocră în chestia externă, tot astfel, fie prin administrația lui, fie prin ministe­rul de războiu aproape inactiv, lip­sit de prei autoritate, expediția mi­litară din Bulgaria a trebuit să se facă în condițiuni cu to­t nesatis­făcătoare. De altfel, însuși d. general Ave­rescu este silit s-o recunoască,­­ cel puțin în parte. Preocupat însă să-și salveze propria sa răspunde­re și pe aceea a guvernului, d-sa pu­ne greșelile și lacunele pe seama Naturii ori pe a actelor secrete. Dacă Natura n’ar fi trimis ploile, are aerul de a spune d. Averescu, totul ar fi mers de minune! Dacă actele secrete s’ar cunoaște, s’ar vedea că totul a mers de minune!... Cu Natura și cu actele secrete nu ne războim. Cea d’întîi nu are nici o răspundere; pe celelalte nu le cunoaștem. Cînd le vom cunoaș­te— și am dori să fie cit mai cu­­rînd, — atunci vom sta de vorbă. Pînă atunci însă, ne mărginim să stăm de vorbă cu acei cari au răspunderea. Și în această privin­ță, să fie sigur de general Averes­cu că „Viitorul“ nu se face decit interpretul întregei opinii publi­ce. Dacă d-sa are deci dorința po­lemicei, să binevoiască a și-o satis­face nu față de noi ci față de în­treaga țară, care, îndurerată, ve­de că sacrificiile ei n’au fost în­totdeauna înțelese și îngrijorată se întreabă la ce dezastre ar fi pu­tut să ne ducă lipsa de pricepere și belșugul de îngîmfare al unora dintre conducători. --------------exo-------------­Prim­arii și Holers Se ascund sau nu cazurile de holeră din Capitală ? D. Gr. Cantacuzino, primarul Ca­pitalei, a făcut o declarațiune în si­nul consiliului de igienă cu privire la holeră, care a dat naștere unei polemici între „Universul“ și „Mi­nerva“. Polemica nu ne interesează, dat fiind că în joc este altceva mai grav, și anume viața cetățenilor. D. Primar al Capitalei a afirmat că în Capitală au fost 26 de cazuri, atunci cînd circulări oficiale prece­dente nu dădeau acest număr. Concluzia „Universului“ a fost foarte logică deci : Primăria a as­cuns numărul cazurilor de holeră. Dar d. primar nevoind să supor­te această acuzațiune atît de gravă, și totuși întemeiată, a dat o circu­lară, în care afirmă că d-sa a sus­ținut ca toate cazurile să fie publi­cate. Dacă acuma a luat această hotă­­rîre atît mai bine, destul este că pînă acuma a fost nepotrivire între numărul cazurilor date de primar cu cele citate în comunicare. Evident, însă, că ori­ce caz de ho­leră trebue declarat. A-l ascunde în­seamnă a atrage într’o cursă a morței pe cetățeni, căci ei știind că nu e nici un caz de holeră nu vor urma cu igiena individuală, care în cazuri de epidemie este singura capabilă a-i salva. Am cere apoi ca să se spună și strada unde se declară aceste ca­zuri pentru ca astfel să știe fieca­re cum să se păzească. ------------—oxo-------------- O visiune artistică Peste sufletele noastre „che­marea Codrului“ trece învio­­rîndu-ne.... Arta d-lui G. DIAMANDY Nimic mai greu și nimic mai u­­șor de­cit literatura patriotică. E vechea și clasica anecdotă a lui E­­sop relativ la limbă, care poate fi cel mai respectabil lucru, sau cel mai odios. Literatura patriotică poate fi foarte ușoară, căzînd în genul „pompier“, pentru­ că ea n’are decit să culeagă clișeele declamatorii, re­­toricele exclamații și artificialele atitudini ale demagogiei patriotice din toate vremurile pentru a ridica un edificiu literar, de valoarea in­trinsecă a unei barace de scînduri comparată cu o clădire monumenta­lă lucrată în marmoră. Dar dacă li­teratul se mulțumește cu puțin, o astfel de literatură declamatorie și melodramatică, plîngătoare sau cu accese de veselie forțată îl poate satisface și îi poate da iluzia unei creații estetice. Literatura patriotică, însă, e foar­te grea atunci cînd tinde să iasă din acest ușor făgaș în care banalitatea e regina-stăpîn­ă, și cînd literatul tinde la crearea în suflet a acelui dulce, misterios și puternic, înălță­tor și discret sentiment, îm­bătător ca un mios fin de floare proaspătă, fără violențele parfumurilor lucrate în labora­tor, a acelui sentiment patrio­tic, ce nu stă în strigătul lui, ci­ în conștiința că îl ai — dacă îl ai... O astfel de literatură care își scoate seva ei vitală din pămînt din aer, din­ istorie și din tradiție, din glasul scumpelor fantome ce de dincolo de pietrele mormîntului ne strigă, din reminiscențele unui neam și din do­rurile une rase, este acea de care totdeauna va fi legat numele lui Maurice Baroș. Din paginele lui se evaporă aroma suavă a unei iubiri ce n’are seamăn de cit eu aceea ce unește sufletul unui drept credin­cios cu Cerul ce-1 adoră ; și din ro­manele lui se desprinde un senti­ment ce unește pe toți de-o limbă, de-o viată istorică __ comună, de-un pămînt de-opotrivă , iubit si la fel apărat în timpuri de restriște. Se vede de aci că literatura pa­triotică este un gen literar care ce­re o discresiune artistică cu totul deosebită, căci ea treime să evoace o stare de suflet misterioasă, nota a­­cea de suflet latent al rassei întregi cari zace în nuim­ele celor de-o sea­mă. Cunoscînd aceste dificultăți, limi­tat într’un succes ușor dar banal și o realizație artistică întemeiată pe subtilități de cugetare, d-nul G. Diamandy a creat o poveste vite­jească în 3 acte: „CHEMAREA CO­DRULUI", reprezentată la Teatrul Național, tipărită în a doua mie, și care e merită arămiile în literatura noastră. Și va rămâne în literatură „Che­marea Codrului“, pentru­ că tipuri­le eroice sunt firești, ca psihologie omenească, dar sunt românești din plin și fără prefăcătorie ; sunt vite­jii așa cum i-am cunoscut din isto­rie, din legende, din poveștile pă­rinților noștri, așa cum i-a cunos­cut intuiția rassei noastre, cum s-a conceput intuiția tainică a suflete­lor noastre. __ Va rămine în literatură „Chema­rea Codrului“, pentru că în total e­­vocă o atmosferă romînească patri­­agh­ală, cu sentimente sincere brutal exprimate, dar cu atît mai atingă­­toare, cu acel amestec de veselie și vitejie, care îl înțelegem și din bas­me, și din cîntece, și din firea noas­tră întreagă. Dar va rămine „Chemarea Codru­lui“ în literatura noastră prin fina­lul povestei, care este o culminație estetică. Glasul acela al codrilor pe care nu-1 aude, nu-1 poate aude stră­ina Ilona, dar îl simte, cutremură­tor toți romînii, este o concretizare artistică a acelui fond de simțire comună, greu de definit, dar atît de real, ce face din o grupă de oa­meni, o națiune. -------------exo-------— Ta­u sau Comservtorii $­­manciyiotlon al si CAZUL DE LA CONDUC­TA BAICOI-CONSTANTA fill ofton ÍÍ rile COUb­erYRtorii­, — în cea de acum ca și în cele trecute, — au transformat în sistem de guver­nând ut . ignorarea capitalului si nim­eni nationale, — sistemul e dus atit de departe, în­cît, se poate în­­scri ca punct de program al guver­nărilor acestora, cari au marcat si marchează o preferință neînțeleasă și jignitoare pentru tot ce înseam­nă capital și lnițin­țță străină în dau­na capitalului și muncei naționale. Preferința aceasta e cu atit mai neînțeleasă, cu cit nu a­rare­ori c­onsecințele au fost de natură să dovedească cît de greșit și de dău­nător , este sistem­ul conservator și ce­rere servicii afla­te în anume ca­zuri intereselor țărei. O pildă repetită din act­uala gu­vernare conservatoare. Pentru po­za conductei Băicoi-Constanța s’au adus in on­teri sa­meri­cani, deși aceas­ta nu era obligatoriu, mai ales că se­ găseau di­sponibili monteri ro­­mîni, cari au fă­cut cu prilejul u­­nor lucrări sum­ere dovada neîndo­­ioasă a compui­iei și capacităței lor, s’au adus monteri americani, cu toate că lucrările se fac în regie și prin urmare cu deplină liber­tate pentru cei în drept ca să dea preferință muncei nationale, — s’au adus monteri americani cari sunt plătiți îndoit de cum ar fi fost plă­tiți monteri­i rom ini. Rezultatul: din 90 de țevi mise pînă acum la Băicoi, nu mai puțin de­cît 80 din mufe sunt efectuate în așa condiții și, în­cît la prima experiență au și început să curgă. Se caută acum mijlocul ca să se re­pare greșala, de care cei în drept sunt cu drept cuvînt alarmați, fiind­că necesită și dublă cheltuială și dublă pierdere de vreme. Desigur că exemplul acesta nu vine în sprijinul, ignorărei muncei naționale, cînd era un alt sistem mai practic, mai puțin costisitor și cu mai bune rezultate atit pentru paza conductei cit și pentru încu­rajarea muncei naționale. Dar chestiunea e importantă și vom reveni. — —° °— «■■■awaBMMaiagg Marroara yofcoltsc» In lumea teatrelor s’a vorbit cîte­­va zile,de o pretinsă intenție a Ma­rioarei Voiculescu ca să părăsească scena, de pe care ne-a împărtășit em­oțiuni artistice din acele cari nu se uită, fiind­că frumosul în artă se marchează așa fel în suflet și în minte, în­cît trăește prin puterea vrajei care ne stăpînește veșnic cu sau fără voia noastră. Dintre emoțiile cari sgudue sufle­tul omenesc, emoțiile artistice să­desc urme, se întipăresc astfel în aducerile noastre aminte, în­cît sin­gura lor amintire satisface într’o clipă de uitare dorul acela de fru­mos care ne face mai buni de­cit suntem, care în același timp vor­bește sufletului și mintei atîtea-i spune. Em­oțiuni artistice din acestea am cunoscut in atîtea neîntrecute crea­ți­uni ale Marioarei Voiculescu; —și tocmai fiind­că sunt creatiuni din acele cari rămîn, cari trăesc prin puterea emotivităței lor, cari satis­fac nevoia de frumos a sufletului omenesc, tocmai pentru acest cuvînt vestea renunțărei Marioarei Voicu­­lescu la teatrul în care n’o întrece nimeni la noi, am primit-o cu pă­rerea de rău firească după tot ce e frumos, după tot ce ne-a vrăjit cînd­­va și sufletul și mintea, a fost însă, o părere de rău de scurtă durată. Intr’o convorbire pe care am avut-o alaltă ori cu Mari­­oara Voiculescu, mi-a desmintit un svon, pe care de altfel trebuia să-l desmintă însuși marele talent și ma­rele temperament al acestei mari artiste. Nu părăsește scena­, fiind­că sce­na o stăpînește tot așa de mult, du­pă cum eroinele Marioarei Voicu­lescu, retrăind o nouă viață, stăpî­­nesc încă spectatorii, pe cari artista i-a făcut să trăiască împreună cu ea viața eroinelor acestora, cu du­rerile, cu bucuriile și cu suferințele lor. Marioara Voiculescu va juca în reprezentații la teatrele ce vor în­țelege rostul și importanța concur­sului acestei artiste. Scena pe care va juca nu are importanță, fiind­că, ori­care ar fi acea scenă, prezența Marioarei Voiculescu îi sporește și prestigiul și succesul. E apanagiul marelor talente și al marilor artiști. Alex. Fronda - ---------­-------xx---------------­ n Roma este o căldură atit, de mire în eit pelerinii, ca i totdeauna ebun­dă în cetatea et­ rnă, pr­eră că do­rină pe scările bisericilor, decit în hotel. Unde mai punem că acest lei e a petrece Doap ea e și mei econo­me, pe lingă că e plăcut 1­i D-zeu omeni făcîndu-se în chiar locuș­l Dom­­ului 1 έacteriologia e o știință teribilă. S’a dovedit că pe un gram de sare se găsește între 6.000 pînă la 75.000 de microbi. Vibrioni­­lor nu le e frică de lucrurile sărate! U­­n exemplu frumos dat de prin­cipii feudali germani. Ei s’au înscris singuri în listele de con­tribuabili dînd atît cît stabi­lește legea de impunere a celor bo­gați. '------------xx-----------­ Discursul regelui Constantin, ți­nut la Berlin cu ocazia primirei ce i s’a făcut de către împăratul Germaniei, a produs în cercurile franceze o oare­care nemulțumire. Regele Constantin primind basto­nul de mareșal, la începutul mane­vrelor din Silesia, s’a crezut obli­gat a aduce aminte împăratului că el și-a făcut studiile la acade­mia de războiu în Berlin, și ca vic­toria trupelor sale e datorită edu­cației militare primite în școlile germane. După mulțumirile de re­cunoștință adresate misiunei fran­ceze de către întreaga presă gre­cească, faptul că regele elen a fă­cut elogiul științei germane și șco­lilor militare germane, a cauzat în Franța o vie surprindere. Desigur însă că surprinderea și alarma e oare­cum nejustificată. Să nu se uite faptul că regii și îm­părații au un tiran, au protocolul de la care nu se pot abate. Regele Greciei primind bastonul de feld­­m­areșal, era obligat a mulțumi în termeni călduroși împăratului ca­re îl ridicase la un mare rang. Apoi regele Constantin a fost si­lit să se arate cit mai cald în toas­tul său, și în întreaga lui conduită față de împăratul Germaniei cu cit el avea tot interesul de a atra­ge pe aliatul Austriei și Italiei, a­­dică tocmai al acelor țări ce voese a răpi Greciei unele din posesiuni­le sale. De altfel, este cunoscut că diplo­mația grecească e plină de fineță și că Regele Constantin nu ar pu­tea el să dea tocmai exemplul nedi­­băciei. SULTANUL PLÂNGE ADRIAN­OPOLUL Pentru cei înclinați spre senti­mentalism și pentru aceia din Eu­ropa cari iubesc Turcia, nu numai pentru că e învinsă­, dar pentru că ea are farmecul unui romantism ce e pe cale a se perde , recoman­dăm scena în care Sultanul a­ pri­mit pe muftiul din Adrianopole. Ea ar chema talentul lui Pierre Loti. Muftiul s’a prezentat Sultanului mulțumindu-i pentru darurile ce el a­ făcut săracilor din Adrianopo­­le. Sultanul a mărturisit că atunci cînd a fost luat Adrianopolul de turci el a plîns amarnic cîte­va­ seri în șir. „Adrianopolul e prea legat de viața trecută turcească pentru a-l uita". Sultanul a terminat audiența spunînd că de acuma încolo nu va fi forță care să smulgă Turciei ce­tatea sfîntă,, cu atîtea amintiri scumpe tuimelor turcești; tratativele pri­ n a STĂM TI~­Q PQL . Tratativele diplomatice d­e la Constantinopol între Turci și Bul­gari sunt departe de a fi pe cale a duce la o soluție definitivă mulțu­mitoare pentru pacea Europei. De­și s a admis procedeul întrebuin­țat și la conferința Păcei din Bu­curești, unde ori­ce discutiuni s’au făcut in­ ședințe particulare, în șe­dințele publice neputînd să vină decit soluțiile terminate și punctu­­le asupra cărora s’a căzut de a­­cord, totuși se pare că bulgarii noi vor ceda Turciei. Pretențiile Porței, după cum ni se spune prin telegramele primite de la Berlin, sunt departe de a fi modeste. Ori, cu cît aceste cereri vor fi mai mari cu atît cauzele de pace sunt mai mici. Generalul Sa­­vofl se arată totuși optimist și de­clară că din curînd pacea se va rea­liza. De fapt cum am anunțat mai de mult Bulgarii se arată binevoi­tori Turcilor, chiar în ce privește Kirkilisse și Adrianopol, pentru că speră că prin ajutorul forței să se ia Caval­a și Monastirul. Nu­ știm pină unde aceste dorințe rea­le, dar e sigur că mai curînd Bul­garii ar intra la pace cu Turcii pentru ași recîștiga aceste orașe, de­cît a face o alianță sinceră cu Sîrbii ori Grecii, considerați în­ Bulgaria ca state ce au rănit orașe pur bulgărești. BULETIN! ZIUID Situația internațională — FAPTE ȘI COMENTARII — ~ nX dupâ~asta “ D­r Maiorescu plafonează Comunicatul dat de d. Maiorescu prin Conservatorul îmi readuce în minte imaginea unui bătrîn de mult dispărut. Era un­ fost ofițer de intendență.. .pensionar pe vremea cînd Vani cu­noscut. Cu toată vîrsta înaintată, el păstra, încă oare­care aparentă de tinerețe întîrziată. Era de altfel, ca și mama faimoasei Athalie, maestru în arta de a repara „des ans l’irré­­parable outrage“ cu ajutorul cosme­­ticurilor și al văpselilor de tot so­iul. Intre bărbați juca, pe Cidul, între dame, pe Don Juan. Nu mai știu de cite ori mi-a po­vestit cu acelaș aer înspăimîntător de luptător neînfricoșat, isprăvile lui eroice pe cîmpiile Bulgariei in războiul de la 77. Să-l fi auzit, cre­deai că nici Grivița, nici Plevna nur fi căzut fără brațul lui neînvins și cd loviturile lui omorîtoare au fă­cut adevărate hecatombe de Turci. In realitate, el fusese atașat la mi știu ce manutanță și supraveghia­­se, cu mai multă sau mai putină pricepere, frămîntatul inofensiv al aluaturilor pentru pîine. Trebuia însă să-l vezi între danne pentru­ ca să-l admiri în toată splen­doarea. Cu mustața răsucită, cu pieptul împins înainte, cu pulpele încordate se învîrtea marțial și tri­umfător printre reprezentantele se­xului frumos. Fie în saloane, prin­tre doamne din societate, f­ie nu­mai în Cișmigiu ori în Sf. Gheor­­ghe, printre bone ori fete de maga­zin, dînsul plastrona cu aceiași in­solență de jeune-premier. L’am văzut odată în exercițiul funcțiunei, în Cișmigiu. Intre cîte­­va bone, care-și uitaseră de copii, fostul erou făcea pe Chantecler-ul irezistibil, flirtînă, seda cînd, înflu­­­cărînd. Deodată însă, în momentul cînd el era mai aprins, o neaștep­tată quintă de tuse îl apucă și, subt convulsiunile ei, apăru, așa de bă­trîn și de comic în­cît eroinele iz­bucniră într’un rîs nebun. Vîrsta cu neputințele și cu partea ei de ridicul, își relua stăpînirea asupra bravului pensionar preschimbat din Chantecier într’o adevărată curcă plouată... Ca și vechiul meu cunoscut, d. Maiorescu plastronează, face pe e­­roul și pe neînvinsul. Omul Sili­s­­trei cu 3 kilometri îi numește pe li­berali „stinși“, vorbește de sus și își ia aere de matador. Toate bune dar ce te faci cu afu­risita de tuse ? Ce te faci cu bete­șugurile? Ce te faci cu Silistra ? cu smulgerea decretului de mobilizare? cu... toate șovăelile și toate neputin­țele ? Adică, ce te faci, d-ta, d-le Maio­rescu, căci noi, spectatorii, nu pu­tem decit să rîdem, să rîdem, să rî­­dem... m. d. -------------XX------------­ CAMPANII DE PRESA Ce s’a petrecut la Tea. 40 Ci­u$r­ig­ Os pfi s’a sinucis soldatnl Jurist Vasile ■■BSBaWMMHWgnBMTillIlir'ilWt IUI MII Hill ■IUI«.III IUI IWII 11 »«■HCKaSBSggEBEnaMErs UN f­APORAL CARE IȘI PERDE COMPL­ECT MU­NIȚIA.—Cei 40 de rezerviști dezertori.—Unii soldați au fost lega­l nesupunîndu se reglementelor Intrun ziar de seară se duce o vio­lentă campanie împotriva coman­dantului regimentului 40 Călugă­reni. Se spune că soldații au fost maltratați și persecutați. Drept răspuns la acest­e acuzați­­uni suntem­ rugați săi publicăm ar­ticolul de mai jos, care ne vine din­­tr’o sursă foarte bine informată : „Dăm cea mai categorică desmin­­țire știrilor ce se înserează cu o per­sistență bănuitoare asupra maltra­tărilor ce ar fi suferit soldații regi­mentului „Călugăreni“ 40. Tot ce s’a scris până acum în a­­ceastă cestiune sunt sau denaturări, sau exagerări sau chiar lucruri in­ventate pe deantregul . 1. S’a scris că printre oamenii morți din regiment se află și com­plet ași!] Jurist Vasile, sinucis din cauza maltratărilor. Mai iutii tre­buie știut că aceasta a fost singura pierdere ce a avut regimentul, în care nu au fost nici morți, după cum se scrie, nici bolnavi de vre-o boală epidemică. Cercetările făcute chiar în momentul morții acestui militar, nu au descoperi nici urină de maltratare ; el s-a sinucis în di­mineața de 30 iunie cînd regimen­tul nu executase de­cît o singură etapă mai mică de 30 km., și ca a­­tare nu avusese nici timpul, nici prilejul de a fi intrat în greutățile și privațiunile vieței de campanie și de a fi comis vre-o neregulă care să-i fi atras vre-o reprimandă de la șefii săi ; el fusese pe timpul acelei zile in cea mai perfectă regulă în coloane, dar cu o atitudine veșnic tristă care atrăsese atenția camara­zilor săi. Aceștia au declarat că îl văzuseră și eu o zi înainte — cînd regimentul se transporta cu trenul la Călărași — că, în gara Ci­­inița, încercase să se arunce sub roatele vagonului. In dimineața sinucide­­rei, soldatul jurist, care petrecuse noaptea în avantposturi, a raportat căpitanului său că era obosit ; aces­ta i-a ordonat să-și pună ranița la cheson, și dacă aceasta nu-i era su­ficient, să se prezinte medicului. In loc­­ de a se duce la medic, ocupat tocmai cu vizita celor bolnavi, nu­mitul soldat s’a depărtat cîțiva pași de coada companiei sale și s’a îm­pușcat. împrejurările în care a avut loc această sinucidere care a îndurerat adine pe camarazii ca și pe șefii si­nucisului, cum și depozițiile scrise ale soldaților din companie, se gă­sesc consemnate în dosarul cercetă­rii ce a fost imediat ordonată. 2. S’a scris în repetate rînduri, sub titlul „O crimă militară“, că un comandant de compane a ordonat unui ofițer să împuște pe un capo­ral , că ofițerul fiind prea milos a trecut mina sergentului ordonîn­­du-i să execute el acest ordin, și că și sergentul a refuzat de a se supu­ne însărcinînd pe un caporal cu e­­xecutarea vinovatului...!? Cite cu­vinte atîtea neadevăruri! Adevărul este că, după prima zi de marș comandantul comp. 12-a a văzut în front pe un caporal fără armă, fără raniță, fără cartușiere, întrebat, caporalul a răspuns că le pierduse. In fața întregei companii, căpitanul l-a admonestat cu cuvin­tele: „Mișelule ! fără armă, și fără cartușe, cu ce ai să mai lupți ? la prima desfășurare în trăgători, ai să fi pus în rîndul întîi ca să fii împușcat ca un cine“ ! Pentru complectarea adevărului trebue încă adăogat că, la întocmi­rea actelor legale pentru trimiterea în judecată a acestui caporal, vino­vat de risipă de arme și munițiuni de războiu, cînd i s’a ceru­t decla­rația scrisă asupra împrejurărilor în care își pierduse arma, el a refu­zat să o dea spunînd într’o atitudi­ne revoltătoare de obrăznicie că „doar nu e prost ca să-și iscălească singur osinda".­­ S’a scris că pentru gustul co­mandantului de regiment și a ofițe­rilor s’a adus trupa de la Turtucaia la București pe jos, cirul s’ar fi pu­tut utiliza trenul, cu atît mai mult că un mare negustor a și oferit să plătească el vagoanele ce ar fi ne­cesare ?!... Adevărul este că au fost ordine superioare ca regimentul să mear­gă pe jos și ca nimeni să nu intre individual în Capitală unde fusese ordonat ca măsuri de pază sanitară, ca regimentele sosite din drepta Du­nării să fie oprite timp de 5 zile în satele învecinate. Chestiunea vagoanelor oferite de un negustor este produsul imagina­­țiunei vre­ unui creet de bolnav. Fapt este că, înainte ca regimen­tul să se fi pus în marș din Olte­nița, s-au prezentat la șefii lor, „în grup" (lucru absolut oprit de legile militare), vre­o 40 de rezerviști ce­râ­nd să li se dea voie să plece cu trenul pe care o vor plăti din banii lor. La răspunsul ofițerilor că o ase­menea cerere nu trebuie nici să fie formulată de niște militari discipli­nați, ei au replicat că citiseră în ziare că, „cu toate că se ordonase marșurile de desconcentrare pe jos, totuș erau și trenuri militare pentru acei cari puteau plăti“. Deși li s’a ordonat să-și ia locul în front, acești rezerviști sau furi­șat de sub privegherea șefilor lor luînd trenul fie din gara Oltenița, fie din cea mai apropiată stație (Curcani). Toți acești militari care co­­mitînd cu voință o gravă infracți­une a disciplinei sub prevederile co­dului de justiție militară au fost a­­restați și trimiși în judecata consi­liului de război, așa cum stă scris în legea militară. Nimeni din regi­ment nu s’a gîndit să-i maltrateze în vre-un fel, după cum nimeni nu se gîndește că, cea mai oribilă cri­mă militară „părăsirea drapelului și dezertarea“ ar putea fi lăsată ne­pedepsită indiferent dacă vinovații sunt orășeni sau săteni, ingineri sau profesori, ziariști sau funcțio­nari. 4. S’a scris încă prin ziare că sol­dații regimentului au fost legați și maltratați. Aci este o parte de ade­văr. Ingrijat de manifestatiunile de dezordine și indisciplină ce s’au produs din prima zi de marș, mani­festa­țiu­ni mari continuate ar fi com­promis și disciplina întregului re­giment și bunul renume al armatei și al țărei noastre în regiunile ocu­pate, comandantul regimentului a ordonat ofițerilor săi ca, cu ori­ce preț să aducă la supunere pe ele­mentele rele și răzvrătitoare. Ase­menea elemente, din nenorocire au fost destul de numeroase în regi­mentul Călugăreni care, înființat numai de 2 ani, nu avea de­cât 2 contingente instruite în corp și cu­noscute de ofițeri; grosul de 2600 oameni era format din vărsări din toate corpurile de trupă din țară. Printre aceștia din urmă se aflrau nu mai puțin de 300 dezertori, nesu­puși și ammnestiați, cei mai mulți din ei de naționalitate străină, nu fuseseră pedepsiți , pentru crimele lor care cădeau toate în prevede­rile C. de J. M. In contra acestor oameni cari, în marș sau în cantonament, ziua ca și noaptea călcînd ordinele catego­rice ale șefilor năvăleau prin curți­le, casele și grădinile locuitorilor, ofițerii regimentului au procedat cu ultima energie, legînd pe cei re­fractari spre a-i pune­­ în neputință de a vătăma disciplina și a necins­ti prestigiu] uniformei noastre. Mulți din ei sunt și astăzi în a­­restul corpului, așteptînd să se pro­nunțe tribunalele militare pentru crimele ce au comis. ? i I

Next