Viitorul, septembrie 1913 (Anul 7, nr. 1998-2027)
1913-09-01 / nr. 1998
« DuminicA 1 SfpWmbri« «8« Anul ai sea«rela— fio. 4808 ABONAMENTE REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA ANUNCIURI COMERCIALE iHÉT.: ~ bani in țari .......... un an 18 A1 ....... «mm luni 9 I*g BUCUREȘTI-STRADA ACADEMIEI 17—BUCUREȘTI 1*to corp 7 pe o coloană în pagina III .................... 50 bani CS Hani In BtrS nitate •••• un an » La ................ «case luni 18 Le» REDACȚIA: TELEFON 13/47 ADMINISTRAȚIA: TELEFON 22/39 Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV ................... 30 bani «Ăin Abonamentele Încep la 1 și 15 ale fiecărei luni MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZA Inserii și reclame pagina III linia ............ 2 Lei ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]*• « PE NOUA FRONTIERA Funtîna de la Ecrene, punct la noua graniță româno-bulgara. INTERVIEWUL D-lui DEB. AVERESCU - ȘEFUL STATULUI MAJOR CA POLEMIST - Hotărît lucru, d. general Averescu ține să se înfățișeze contimporanilor săi subt toate aspectele posibile ale personalităței sale extraordinare. După ce, ca șef al marelui stat major, a cules, împreună cu d. general Harței și în aplauzele d-lui Marghiloman, laurii expediției militare din Bulgaria, — acum își leapădă spada spre a lua condeiul și, sub forma unui interview acordat „Epocei“, ne aruncă nouă, liberalilor, un quos ego.... de care ne-am înspăimînta dacă... nu am unde. Totuși, ca să fim drepți, trebuie să recunoaștem că d. general Averescu e mai bine ca polemist decit ca șef al statului major. Căci, dacă nu polemica pe care o începe cu ziarul nostru, îi lipsesc argumentele, — în schimb însă nu-i lipsește nici grandioquența, nici humorul. Sperăm chiar că timpul și exercițiul îi va complecta lacunele și că dacă, îndemnat de o inspirație fericită, va voi să schimbe șefia statului major cu locul de reporter sensațional ori de foiletonist romantic, succesele nu-i vor lipsi în noua carieră, căreia i-am putea prezice chiar oarecare strălucire. Pînă atunci însă trebuie să ne mulțumim cu ceea ce ni se oferă și să-i acordăm polemistului Avereseu circumstanța atenuantă a șefiei marelui stat major. Unii ce-i dreptul, mai puțin edificați decit noi asupra geniului proteic al d-lui general Averescu, vor socoti poate că un general în activitate și, ne deasupra, și șef al statului major ar trebui să ne dispenseze de asemenea ieșiri în cîmpul publicisticei. Am împărtăși și noi această părere dacă ar fi vorba de oricine altul afară de d. general Averescu. Ieșirea d-sale însă nici nu ne miră, nici nu ne supără. Cu ieșirile d-sale suntem, într’adevăr, deprinși mai ales de cînd o faimoasă interpelare a actualului ministru de finanțe, cuprinzînd acuzațiuni precise și categorice, a pus guvernul liberal, din care d. Averescu făcea parte ca ministru de războiu, în penibila B’tu8+:e Jp a-l vedea ieșind cum n’ar fi trebuit să iasă. Dar, să lăsăm trecutul în pace căci, oricit am vrea să turnăm, din proprie inițiativă, balsamul trecutului peste rănile prezentului, d. general Averescu ar putea să ne crează de coniventă cu d. Marghiloman și am risca, astfel, să tulburăm una din cele mai frumoase și mai sincere prietenii. Se cade să-l mai liniștim pe șeful statului major și din alt punct de vedere. Anume, precum reiese din interviewul apărut în „Epoca“, d-sa își închipuie că am avea ceva personal cu dînsul. Se înșeală. Nu am avut și nu avem nimic personal cu d. general Averescu ci cu acei cari, în momente ca acestea, au crezut că pot să lase conducerea armatei pe mina d-sale. Am văzut, ce e dreptul, că d-sa se declara gata să ia întreaga răspundere a tuturor lucrurilor. Este, desigur, din parte i un act de eroism de care Istoria va trebui să țină seamă. Suntem, de asemenea, convinși că Personalitatea d-lui general Averescu atinge proporțiuni aproape gigantice. De altminteri, cu o modestie demnă de admirat, d-sa spune singur în interviewul acordat „Epocei“: „generalul Averescu face prea multă umbră“! Deși uită să ne spună de ce calitate e această uriașă umbră, totuși suntem gata să-l recunoaștem ca o apariție piramidală pe scena universului. Cu toate acestea însă, ne permitem a crede că răspunderea nu poate fi numai a d-sale ci și a celor cari l-au numit, a guvernului. Intr’adevăr, precum guvernul d-lui Maiorescu a avut o acțiune incoberentă și submediocră în chestia externă, tot astfel, fie prin administrația lui, fie prin ministerul de războiu aproape inactiv, lipsit de prei autoritate, expediția militară din Bulgaria a trebuit să se facă în condițiuni cu tot nesatisfăcătoare. De altfel, însuși d. general Averescu este silit s-o recunoască, cel puțin în parte. Preocupat însă să-și salveze propria sa răspundere și pe aceea a guvernului, d-sa pune greșelile și lacunele pe seama Naturii ori pe a actelor secrete. Dacă Natura n’ar fi trimis ploile, are aerul de a spune d. Averescu, totul ar fi mers de minune! Dacă actele secrete s’ar cunoaște, s’ar vedea că totul a mers de minune!... Cu Natura și cu actele secrete nu ne războim. Cea d’întîi nu are nici o răspundere; pe celelalte nu le cunoaștem. Cînd le vom cunoaște— și am dori să fie cit mai curînd, — atunci vom sta de vorbă. Pînă atunci însă, ne mărginim să stăm de vorbă cu acei cari au răspunderea. Și în această privință, să fie sigur de general Averescu că „Viitorul“ nu se face decit interpretul întregei opinii publice. Dacă d-sa are deci dorința polemicei, să binevoiască a și-o satisface nu față de noi ci față de întreaga țară, care, îndurerată, vede că sacrificiile ei n’au fost întotdeauna înțelese și îngrijorată se întreabă la ce dezastre ar fi putut să ne ducă lipsa de pricepere și belșugul de îngîmfare al unora dintre conducători. --------------exo-------------Primarii și Holers Se ascund sau nu cazurile de holeră din Capitală ? D. Gr. Cantacuzino, primarul Capitalei, a făcut o declarațiune în sinul consiliului de igienă cu privire la holeră, care a dat naștere unei polemici între „Universul“ și „Minerva“. Polemica nu ne interesează, dat fiind că în joc este altceva mai grav, și anume viața cetățenilor. D. Primar al Capitalei a afirmat că în Capitală au fost 26 de cazuri, atunci cînd circulări oficiale precedente nu dădeau acest număr. Concluzia „Universului“ a fost foarte logică deci : Primăria a ascuns numărul cazurilor de holeră. Dar d. primar nevoind să suporte această acuzațiune atît de gravă, și totuși întemeiată, a dat o circulară, în care afirmă că d-sa a susținut ca toate cazurile să fie publicate. Dacă acuma a luat această hotărîre atît mai bine, destul este că pînă acuma a fost nepotrivire între numărul cazurilor date de primar cu cele citate în comunicare. Evident, însă, că orice caz de holeră trebue declarat. A-l ascunde înseamnă a atrage într’o cursă a morței pe cetățeni, căci ei știind că nu e nici un caz de holeră nu vor urma cu igiena individuală, care în cazuri de epidemie este singura capabilă a-i salva. Am cere apoi ca să se spună și strada unde se declară aceste cazuri pentru ca astfel să știe fiecare cum să se păzească. ------------—oxo-------------- O visiune artistică Peste sufletele noastre „chemarea Codrului“ trece înviorîndu-ne.... Arta d-lui G. DIAMANDY Nimic mai greu și nimic mai ușor decit literatura patriotică. E vechea și clasica anecdotă a lui Esop relativ la limbă, care poate fi cel mai respectabil lucru, sau cel mai odios. Literatura patriotică poate fi foarte ușoară, căzînd în genul „pompier“, pentru că ea n’are decit să culeagă clișeele declamatorii, retoricele exclamații și artificialele atitudini ale demagogiei patriotice din toate vremurile pentru a ridica un edificiu literar, de valoarea intrinsecă a unei barace de scînduri comparată cu o clădire monumentală lucrată în marmoră. Dar dacă literatul se mulțumește cu puțin, o astfel de literatură declamatorie și melodramatică, plîngătoare sau cu accese de veselie forțată îl poate satisface și îi poate da iluzia unei creații estetice. Literatura patriotică, însă, e foarte grea atunci cînd tinde să iasă din acest ușor făgaș în care banalitatea e regina-stăpînă, și cînd literatul tinde la crearea în suflet a acelui dulce, misterios și puternic, înălțător și discret sentiment, îmbătător ca un mios fin de floare proaspătă, fără violențele parfumurilor lucrate în laborator, a acelui sentiment patriotic, ce nu stă în strigătul lui, ci în conștiința că îl ai — dacă îl ai... O astfel de literatură care își scoate seva ei vitală din pămînt din aer, din istorie și din tradiție, din glasul scumpelor fantome ce de dincolo de pietrele mormîntului ne strigă, din reminiscențele unui neam și din dorurile une rase, este acea de care totdeauna va fi legat numele lui Maurice Baroș. Din paginele lui se evaporă aroma suavă a unei iubiri ce n’are seamăn de cit eu aceea ce unește sufletul unui drept credincios cu Cerul ce-1 adoră ; și din romanele lui se desprinde un sentiment ce unește pe toți de-o limbă, de-o viată istorică __ comună, de-un pămînt de-opotrivă , iubit si la fel apărat în timpuri de restriște. Se vede de aci că literatura patriotică este un gen literar care cere o discresiune artistică cu totul deosebită, căci ea treime să evoace o stare de suflet misterioasă, nota acea de suflet latent al rassei întregi cari zace în nuimele celor de-o seamă. Cunoscînd aceste dificultăți, limitat într’un succes ușor dar banal și o realizație artistică întemeiată pe subtilități de cugetare, d-nul G. Diamandy a creat o poveste vitejească în 3 acte: „CHEMAREA CODRULUI", reprezentată la Teatrul Național, tipărită în a doua mie, și care e merită arămiile în literatura noastră. Și va rămâne în literatură „Chemarea Codrului“, pentru că tipurile eroice sunt firești, ca psihologie omenească, dar sunt românești din plin și fără prefăcătorie ; sunt vitejii așa cum i-am cunoscut din istorie, din legende, din poveștile părinților noștri, așa cum i-a cunoscut intuiția rassei noastre, cum s-a conceput intuiția tainică a sufletelor noastre. __ Va rămine în literatură „Chemarea Codrului“, pentru că în total evocă o atmosferă romînească patriaghală, cu sentimente sincere brutal exprimate, dar cu atît mai atingătoare, cu acel amestec de veselie și vitejie, care îl înțelegem și din basme, și din cîntece, și din firea noastră întreagă. Dar va rămine „Chemarea Codrului“ în literatura noastră prin finalul povestei, care este o culminație estetică. Glasul acela al codrilor pe care nu-1 aude, nu-1 poate aude străina Ilona, dar îl simte, cutremurător toți romînii, este o concretizare artistică a acelui fond de simțire comună, greu de definit, dar atît de real, ce face din o grupă de oameni, o națiune. -------------exo-------— Tau sau Comservtorii $manciyiotlon al si CAZUL DE LA CONDUCTA BAICOI-CONSTANTA fill ofton ÍÍ rile COUberYRtorii, — în cea de acum ca și în cele trecute, — au transformat în sistem de guvernând ut . ignorarea capitalului si nimeni nationale, — sistemul e dus atit de departe, încît, se poate înscri ca punct de program al guvernărilor acestora, cari au marcat si marchează o preferință neînțeleasă și jignitoare pentru tot ce înseamnă capital și lnițințță străină în dauna capitalului și muncei naționale. Preferința aceasta e cu atit mai neînțeleasă, cu cit nu arareori consecințele au fost de natură să dovedească cît de greșit și de dăunător , este sistemul conservator și cerere servicii aflate în anume cazuri intereselor țărei. O pildă repetită din actuala guvernare conservatoare. Pentru poza conductei Băicoi-Constanța s’au adus in onteri samericani, deși aceasta nu era obligatoriu, mai ales că se găseau disponibili monteri romîni, cari au făcut cu prilejul unor lucrări sumere dovada neîndoioasă a compuiiei și capacităței lor, s’au adus monteri americani, cu toate că lucrările se fac în regie și prin urmare cu deplină libertate pentru cei în drept ca să dea preferință muncei nationale, — s’au adus monteri americani cari sunt plătiți îndoit de cum ar fi fost plătiți monterii rom ini. Rezultatul: din 90 de țevi mise pînă acum la Băicoi, nu mai puțin decît 80 din mufe sunt efectuate în așa condiții și, încît la prima experiență au și început să curgă. Se caută acum mijlocul ca să se repare greșala, de care cei în drept sunt cu drept cuvînt alarmați, fiindcă necesită și dublă cheltuială și dublă pierdere de vreme. Desigur că exemplul acesta nu vine în sprijinul, ignorărei muncei naționale, cînd era un alt sistem mai practic, mai puțin costisitor și cu mai bune rezultate atit pentru paza conductei cit și pentru încurajarea muncei naționale. Dar chestiunea e importantă și vom reveni. — —° °— «■■■awaBMMaiagg Marroara yofcoltsc» In lumea teatrelor s’a vorbit cîteva zile,de o pretinsă intenție a Marioarei Voiculescu ca să părăsească scena, de pe care ne-a împărtășit emoțiuni artistice din acele cari nu se uită, fiindcă frumosul în artă se marchează așa fel în suflet și în minte, încît trăește prin puterea vrajei care ne stăpînește veșnic cu sau fără voia noastră. Dintre emoțiile cari sgudue sufletul omenesc, emoțiile artistice sădesc urme, se întipăresc astfel în aducerile noastre aminte, încît singura lor amintire satisface într’o clipă de uitare dorul acela de frumos care ne face mai buni decit suntem, care în același timp vorbește sufletului și mintei atîtea-i spune. Emoțiuni artistice din acestea am cunoscut in atîtea neîntrecute creațiuni ale Marioarei Voiculescu; —și tocmai fiindcă sunt creatiuni din acele cari rămîn, cari trăesc prin puterea emotivităței lor, cari satisfac nevoia de frumos a sufletului omenesc, tocmai pentru acest cuvînt vestea renunțărei Marioarei Voiculescu la teatrul în care n’o întrece nimeni la noi, am primit-o cu părerea de rău firească după tot ce e frumos, după tot ce ne-a vrăjit cîndva și sufletul și mintea, a fost însă, o părere de rău de scurtă durată. Intr’o convorbire pe care am avut-o alaltă ori cu Marioara Voiculescu, mi-a desmintit un svon, pe care de altfel trebuia să-l desmintă însuși marele talent și marele temperament al acestei mari artiste. Nu părăsește scena, fiindcă scena o stăpînește tot așa de mult, după cum eroinele Marioarei Voiculescu, retrăind o nouă viață, stăpînesc încă spectatorii, pe cari artista i-a făcut să trăiască împreună cu ea viața eroinelor acestora, cu durerile, cu bucuriile și cu suferințele lor. Marioara Voiculescu va juca în reprezentații la teatrele ce vor înțelege rostul și importanța concursului acestei artiste. Scena pe care va juca nu are importanță, fiindcă, oricare ar fi acea scenă, prezența Marioarei Voiculescu îi sporește și prestigiul și succesul. E apanagiul marelor talente și al marilor artiști. Alex. Fronda - ----------------xx--------------- n Roma este o căldură atit, de mire în eit pelerinii, ca i totdeauna ebundă în cetatea et rnă, preră că dorină pe scările bisericilor, decit în hotel. Unde mai punem că acest lei e a petrece Doap ea e și mei econome, pe lingă că e plăcut 1i D-zeu omeni făcîndu-se în chiar locușl Domului 1 Îacteriologia e o știință teribilă. S’a dovedit că pe un gram de sare se găsește între 6.000 pînă la 75.000 de microbi. Vibrionilor nu le e frică de lucrurile sărate! Un exemplu frumos dat de principii feudali germani. Ei s’au înscris singuri în listele de contribuabili dînd atît cît stabilește legea de impunere a celor bogați. '------------xx----------- Discursul regelui Constantin, ținut la Berlin cu ocazia primirei ce i s’a făcut de către împăratul Germaniei, a produs în cercurile franceze o oarecare nemulțumire. Regele Constantin primind bastonul de mareșal, la începutul manevrelor din Silesia, s’a crezut obligat a aduce aminte împăratului că el și-a făcut studiile la academia de războiu în Berlin, și ca victoria trupelor sale e datorită educației militare primite în școlile germane. După mulțumirile de recunoștință adresate misiunei franceze de către întreaga presă grecească, faptul că regele elen a făcut elogiul științei germane și școlilor militare germane, a cauzat în Franța o vie surprindere. Desigur însă că surprinderea și alarma e oarecum nejustificată. Să nu se uite faptul că regii și împărații au un tiran, au protocolul de la care nu se pot abate. Regele Greciei primind bastonul de feldmareșal, era obligat a mulțumi în termeni călduroși împăratului care îl ridicase la un mare rang. Apoi regele Constantin a fost silit să se arate cit mai cald în toastul său, și în întreaga lui conduită față de împăratul Germaniei cu cit el avea tot interesul de a atrage pe aliatul Austriei și Italiei, adică tocmai al acelor țări ce voese a răpi Greciei unele din posesiunile sale. De altfel, este cunoscut că diplomația grecească e plină de fineță și că Regele Constantin nu ar putea el să dea tocmai exemplul nedibăciei. SULTANUL PLÂNGE ADRIANOPOLUL Pentru cei înclinați spre sentimentalism și pentru aceia din Europa cari iubesc Turcia, nu numai pentru că e învinsă, dar pentru că ea are farmecul unui romantism ce e pe cale a se perde , recomandăm scena în care Sultanul a primit pe muftiul din Adrianopole. Ea ar chema talentul lui Pierre Loti. Muftiul s’a prezentat Sultanului mulțumindu-i pentru darurile ce el a făcut săracilor din Adrianopole. Sultanul a mărturisit că atunci cînd a fost luat Adrianopolul de turci el a plîns amarnic cîteva seri în șir. „Adrianopolul e prea legat de viața trecută turcească pentru a-l uita". Sultanul a terminat audiența spunînd că de acuma încolo nu va fi forță care să smulgă Turciei cetatea sfîntă,, cu atîtea amintiri scumpe tuimelor turcești; tratativele pri n a STĂM TI~Q PQL . Tratativele diplomatice de la Constantinopol între Turci și Bulgari sunt departe de a fi pe cale a duce la o soluție definitivă mulțumitoare pentru pacea Europei. Deși s a admis procedeul întrebuințat și la conferința Păcei din București, unde orice discutiuni s’au făcut in ședințe particulare, în ședințele publice neputînd să vină decit soluțiile terminate și punctule asupra cărora s’a căzut de acord, totuși se pare că bulgarii noi vor ceda Turciei. Pretențiile Porței, după cum ni se spune prin telegramele primite de la Berlin, sunt departe de a fi modeste. Ori, cu cît aceste cereri vor fi mai mari cu atît cauzele de pace sunt mai mici. Generalul Savofl se arată totuși optimist și declară că din curînd pacea se va realiza. De fapt cum am anunțat mai de mult Bulgarii se arată binevoitori Turcilor, chiar în ce privește Kirkilisse și Adrianopol, pentru că speră că prin ajutorul forței să se ia Cavala și Monastirul. Nu știm pină unde aceste dorințe reale, dar e sigur că mai curînd Bulgarii ar intra la pace cu Turcii pentru ași recîștiga aceste orașe, decît a face o alianță sinceră cu Sîrbii ori Grecii, considerați în Bulgaria ca state ce au rănit orașe pur bulgărești. BULETIN! ZIUID Situația internațională — FAPTE ȘI COMENTARII — ~ nX dupâ~asta “ Dr Maiorescu plafonează Comunicatul dat de d. Maiorescu prin Conservatorul îmi readuce în minte imaginea unui bătrîn de mult dispărut. Era un fost ofițer de intendență.. .pensionar pe vremea cînd Vani cunoscut. Cu toată vîrsta înaintată, el păstra, încă oarecare aparentă de tinerețe întîrziată. Era de altfel, ca și mama faimoasei Athalie, maestru în arta de a repara „des ans l’irréparable outrage“ cu ajutorul cosmeticurilor și al văpselilor de tot soiul. Intre bărbați juca, pe Cidul, între dame, pe Don Juan. Nu mai știu de cite ori mi-a povestit cu acelaș aer înspăimîntător de luptător neînfricoșat, isprăvile lui eroice pe cîmpiile Bulgariei in războiul de la 77. Să-l fi auzit, credeai că nici Grivița, nici Plevna nur fi căzut fără brațul lui neînvins și cd loviturile lui omorîtoare au făcut adevărate hecatombe de Turci. In realitate, el fusese atașat la mi știu ce manutanță și supraveghiase, cu mai multă sau mai putină pricepere, frămîntatul inofensiv al aluaturilor pentru pîine. Trebuia însă să-l vezi între danne pentru ca să-l admiri în toată splendoarea. Cu mustața răsucită, cu pieptul împins înainte, cu pulpele încordate se învîrtea marțial și triumfător printre reprezentantele sexului frumos. Fie în saloane, printre doamne din societate, fie numai în Cișmigiu ori în Sf. Gheorghe, printre bone ori fete de magazin, dînsul plastrona cu aceiași insolență de jeune-premier. L’am văzut odată în exercițiul funcțiunei, în Cișmigiu. Intre cîteva bone, care-și uitaseră de copii, fostul erou făcea pe Chantecler-ul irezistibil, flirtînă, seda cînd, înflucărînd. Deodată însă, în momentul cînd el era mai aprins, o neașteptată quintă de tuse îl apucă și, subt convulsiunile ei, apăru, așa de bătrîn și de comic încît eroinele izbucniră într’un rîs nebun. Vîrsta cu neputințele și cu partea ei de ridicul, își relua stăpînirea asupra bravului pensionar preschimbat din Chantecier într’o adevărată curcă plouată... Ca și vechiul meu cunoscut, d. Maiorescu plastronează, face pe eroul și pe neînvinsul. Omul Silistrei cu 3 kilometri îi numește pe liberali „stinși“, vorbește de sus și își ia aere de matador. Toate bune dar ce te faci cu afurisita de tuse ? Ce te faci cu beteșugurile? Ce te faci cu Silistra ? cu smulgerea decretului de mobilizare? cu... toate șovăelile și toate neputințele ? Adică, ce te faci, d-ta, d-le Maiorescu, căci noi, spectatorii, nu putem decit să rîdem, să rîdem, să rîdem... m. d. -------------XX------------ CAMPANII DE PRESA Ce s’a petrecut la Tea. 40 Ciu$rig Os pfi s’a sinucis soldatnl Jurist Vasile ■■BSBaWMMHWgnBMTillIlir'ilWt IUI MII Hill ■IUI«.III IUI IWII 11 »«■HCKaSBSggEBEnaMErs UN fAPORAL CARE IȘI PERDE COMPLECT MUNIȚIA.—Cei 40 de rezerviști dezertori.—Unii soldați au fost legal nesupunîndu se reglementelor Intrun ziar de seară se duce o violentă campanie împotriva comandantului regimentului 40 Călugăreni. Se spune că soldații au fost maltratați și persecutați. Drept răspuns la aceste acuzațiuni suntem rugați săi publicăm articolul de mai jos, care ne vine dintr’o sursă foarte bine informată : „Dăm cea mai categorică desmințire știrilor ce se înserează cu o persistență bănuitoare asupra maltratărilor ce ar fi suferit soldații regimentului „Călugăreni“ 40. Tot ce s’a scris până acum în această cestiune sunt sau denaturări, sau exagerări sau chiar lucruri inventate pe deantregul . 1. S’a scris că printre oamenii morți din regiment se află și complet ași!] Jurist Vasile, sinucis din cauza maltratărilor. Mai iutii trebuie știut că aceasta a fost singura pierdere ce a avut regimentul, în care nu au fost nici morți, după cum se scrie, nici bolnavi de vre-o boală epidemică. Cercetările făcute chiar în momentul morții acestui militar, nu au descoperi nici urină de maltratare ; el s-a sinucis în dimineața de 30 iunie cînd regimentul nu executase decît o singură etapă mai mică de 30 km., și ca atare nu avusese nici timpul, nici prilejul de a fi intrat în greutățile și privațiunile vieței de campanie și de a fi comis vre-o neregulă care să-i fi atras vre-o reprimandă de la șefii săi ; el fusese pe timpul acelei zile in cea mai perfectă regulă în coloane, dar cu o atitudine veșnic tristă care atrăsese atenția camarazilor săi. Aceștia au declarat că îl văzuseră și eu o zi înainte — cînd regimentul se transporta cu trenul la Călărași — că, în gara Ciinița, încercase să se arunce sub roatele vagonului. In dimineața sinuciderei, soldatul jurist, care petrecuse noaptea în avantposturi, a raportat căpitanului său că era obosit ; acesta i-a ordonat să-și pună ranița la cheson, și dacă aceasta nu-i era suficient, să se prezinte medicului. In loc de a se duce la medic, ocupat tocmai cu vizita celor bolnavi, numitul soldat s’a depărtat cîțiva pași de coada companiei sale și s’a împușcat. împrejurările în care a avut loc această sinucidere care a îndurerat adine pe camarazii ca și pe șefii sinucisului, cum și depozițiile scrise ale soldaților din companie, se găsesc consemnate în dosarul cercetării ce a fost imediat ordonată. 2. S’a scris în repetate rînduri, sub titlul „O crimă militară“, că un comandant de compane a ordonat unui ofițer să împuște pe un caporal , că ofițerul fiind prea milos a trecut mina sergentului ordonîndu-i să execute el acest ordin, și că și sergentul a refuzat de a se supune însărcinînd pe un caporal cu executarea vinovatului...!? Cite cuvinte atîtea neadevăruri! Adevărul este că, după prima zi de marș comandantul comp. 12-a a văzut în front pe un caporal fără armă, fără raniță, fără cartușiere, întrebat, caporalul a răspuns că le pierduse. In fața întregei companii, căpitanul l-a admonestat cu cuvintele: „Mișelule ! fără armă, și fără cartușe, cu ce ai să mai lupți ? la prima desfășurare în trăgători, ai să fi pus în rîndul întîi ca să fii împușcat ca un cine“ ! Pentru complectarea adevărului trebue încă adăogat că, la întocmirea actelor legale pentru trimiterea în judecată a acestui caporal, vinovat de risipă de arme și munițiuni de războiu, cînd i s’a cerut declarația scrisă asupra împrejurărilor în care își pierduse arma, el a refuzat să o dea spunînd într’o atitudine revoltătoare de obrăznicie că „doar nu e prost ca să-și iscălească singur osinda". S’a scris că pentru gustul comandantului de regiment și a ofițerilor s’a adus trupa de la Turtucaia la București pe jos, cirul s’ar fi putut utiliza trenul, cu atît mai mult că un mare negustor a și oferit să plătească el vagoanele ce ar fi necesare ?!... Adevărul este că au fost ordine superioare ca regimentul să meargă pe jos și ca nimeni să nu intre individual în Capitală unde fusese ordonat ca măsuri de pază sanitară, ca regimentele sosite din drepta Dunării să fie oprite timp de 5 zile în satele învecinate. Chestiunea vagoanelor oferite de un negustor este produsul imaginațiunei vre unui creet de bolnav. Fapt este că, înainte ca regimentul să se fi pus în marș din Oltenița, s-au prezentat la șefii lor, „în grup" (lucru absolut oprit de legile militare), vreo 40 de rezerviști cerând să li se dea voie să plece cu trenul pe care o vor plăti din banii lor. La răspunsul ofițerilor că o asemenea cerere nu trebuie nici să fie formulată de niște militari disciplinați, ei au replicat că citiseră în ziare că, „cu toate că se ordonase marșurile de desconcentrare pe jos, totuș erau și trenuri militare pentru acei cari puteau plăti“. Deși li s’a ordonat să-și ia locul în front, acești rezerviști sau furișat de sub privegherea șefilor lor luînd trenul fie din gara Oltenița, fie din cea mai apropiată stație (Curcani). Toți acești militari care comitînd cu voință o gravă infracțiune a disciplinei sub prevederile codului de justiție militară au fost arestați și trimiși în judecata consiliului de război, așa cum stă scris în legea militară. Nimeni din regiment nu s’a gîndit să-i maltrateze în vre-un fel, după cum nimeni nu se gîndește că, cea mai oribilă crimă militară „părăsirea drapelului și dezertarea“ ar putea fi lăsată nepedepsită indiferent dacă vinovații sunt orășeni sau săteni, ingineri sau profesori, ziariști sau funcționari. 4. S’a scris încă prin ziare că soldații regimentului au fost legați și maltratați. Aci este o parte de adevăr. Ingrijat de manifestatiunile de dezordine și indisciplină ce s’au produs din prima zi de marș, manifestațiuni mari continuate ar fi compromis și disciplina întregului regiment și bunul renume al armatei și al țărei noastre în regiunile ocupate, comandantul regimentului a ordonat ofițerilor săi ca, cu orice preț să aducă la supunere pe elementele rele și răzvrătitoare. Asemenea elemente, din nenorocire au fost destul de numeroase în regimentul Călugăreni care, înființat numai de 2 ani, nu avea decât 2 contingente instruite în corp și cunoscute de ofițeri; grosul de 2600 oameni era format din vărsări din toate corpurile de trupă din țară. Printre aceștia din urmă se aflrau nu mai puțin de 300 dezertori, nesupuși și ammnestiați, cei mai mulți din ei de naționalitate străină, nu fuseseră pedepsiți , pentru crimele lor care cădeau toate în prevederile C. de J. M. In contra acestor oameni cari, în marș sau în cantonament, ziua ca și noaptea călcînd ordinele categorice ale șefilor năvăleau prin curțile, casele și grădinile locuitorilor, ofițerii regimentului au procedat cu ultima energie, legînd pe cei refractari spre a-i pune în neputință de a vătăma disciplina și a necinsti prestigiu] uniformei noastre. Mulți din ei sunt și astăzi în arestul corpului, așteptînd să se pronunțe tribunalele militare pentru crimele ce au comis. ? i I