Viitorul, mai 1914 (Anul 8, nr. 2233-2263)

1914-05-01 / nr. 2233

al șeaptelea—tip. 0739 ABONAMENTE In țară ................. un an 18 Lei ................. «case luni 9 Lei In străinătate .... un an 38 Lei ................. șease luni 18 Lei Abonamentele încep la 1 și 15 ale fie­cărei luni REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA 56 CALEA VICTORS!—STRADA ACADEMIEI 17—BUCUREȘTI REDACȚIA: TELEFON 13/47 7 ADMINISTRAȚIA: TELEFON 22/33 manuscrisele­ nu se inapoiaza AN­ECIURI COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană în pagina III ..................... 50 bani Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV ..................... 30 bani Inserți și reclame pagina III linia ................................ 2 Lei Conservatorii specu­lează ultima telegramă a d-lui Titu Maiorescu. S­i nădejdea că vor în­­jura măcar în parte din imp­resi­unea pe ca­re a produs-o asupra opiniei publice exilul voluntar al șefului con­­servatorilor, tocmai în împrejurări de impor­tanța celor, prin cari conservatorii trec as­tăzi inconștienți și șterși, ca și trecutul politic al partidului a­­ceștu­iă urmărit de ne­noroc. Dar, ori­cîte încer­­cări s’ar face de d. Mar­ghiloman, în necazul d-lui Filipescu, ca să prezinte încă pe d. Ma­iorescu în postură de conducător al suflete­lor conservatoare, de conducător spiritual cel puțin, adevărul rămî­­ne invariabil același, elocvent și puternic: domnul Maiorescu se complace mai bine în atmosfera liniștită a Heidelbergului de azi, în care retră­­ește,—departe de falsitatea d-lui Marghiloman și de svîrcolii­ile d-lui Filipescu,— amintirea sburdălniei i­­â»r Heidelbergului de altă dată. Desigur chiar că, după fie­care «nouă scrisoare a d-lui Marghiloman »au a d-lui Ion Lah­ovary, șeful va­cant al conservatorilor, adîncindu­­-se cu gîndul în trecutul care nu se­­mai întoarce, trebue să asculte și cu «mai multă legitimă melancolie eco­urile îndepărtate ale tinerescului Gaudeamus igitur Juvenes dum sumus care tulbură, cu indiscreția lor, li­niștea nopților Heidelbergului visu­rilor și tineretei d-lui Maiorescu. * Și pe cînd d. Maiorescu filosofea­­za lu Heidelberg, d-nii Marghilo­man și Lahovary se sbat la Bucu­rești, ca să-i atribue gînduri cari nu l preocupă, ca să-i păstreze prin scrisori proaspăta amintire a deca­­titărei d-lui Carp după patru­zeci de ani de prietenie politică și per­­sonală sau ca să-l pună în curent cu violențele de limbagiu și de ati­­tudini a d-lui Nicu Filipescu. Dar d. Maiorescu rezistă tuturor tentațiunilor acestora; rezistă și i­­pocriziei d-lui Marghiloman și scri­sorilor interminabil de lungi, ca și discursurile d-lui Iancu Lahovary; rezistă și ademenirilor și amenin­țărilor cu șefia d-lui Carp, mulțu­­mindu-se probabil să ridice din u­­meri la toate solicitările acestea sau, cel mult, după citirea fie­cărei scrisori, să arunce o reflecție perso­nală, com­plectind-o cu unul din tr­p de gesturi culturate, cari în ulti­mele d-sale discursuri parlamentare țineau locul raportatelor“ din Car­tea Verde. * D­. Maiorescu, cu toate protestă­rile con­ser­vatorilor, care-i pre­gătesc o apropiată decapitare de la șefie, — e o justiție imanentă a lucrurilor ar spune bizantinul domn Disescu, — nu se întoarce, fiindcă se întreabă cu drept cuvînt care i-ar fi situația de form­ă între d. Carp de o parte și d. Filipescu de altă parte. Care ar fi in adevăr situația d-lui Maiorescu între d. Carp, care-i pîn­­dește succesiunea la șefie, și între d. Filipescu, cu care a avut nu de mult schimbul de săgeți, tot așa de veninoase, ca și veninul din discur­surile vre-unui reacționar conser­vator ? De aceia d. Maiorescu preferă să rămînă la Heidelberg, unde nu poa­te avea cel mult de­cît regretul vre­murilor trecute. Dar dacă, în formă, d. Maiorescu are dreptate să nu se reîntoarcă, preferind situația de șef vacant a­­celeia de șef prizonier, tot așa de multă dreptate are d-sa și din punc­tul de ved­ere al fondului politicei conservatoare să se mențină în splen­dida izolare a atmosferei de la Hei­delberg, unde are îndoitul avanta­­giu să’și cvute prezentul și să’și plă­tească, în același timp, cel puțin plă­cerea aducerilor aminte din trecut, amintiri în cari desigur nu intră nici a d-lui Carp si nici aceia a d-lui Filipescu. Ar fi să-si tulbure visuri­le cu un urît „cochemar“. In fond, d. Maiorescu întelege­ s că nu-și poate lua răspunderea politi­cei conservatoare de azi, a politicei de perfectă negatiune, care de trei­zeci de ani se opune ori­cărui trimis înainte al tărei și care, mai ales in actualele împrejurări, denunță și de­­maschează tot egoismul și toată mi­cimea spiritului conservator. O asemenea politică compromite și distruge un partid politic. ■— d. Maiorescu nu putea să nu înțelea­gă aceasta, tocmai fiindcă nu a în­țeles-o nici d. Marghiloman și, cu atît mai puțini, d. Nicu Filipescu; — iar dacă cumințenia îl face să în­țeleagă și să cântărească bine situa­ția conservatorilor în lupta care s’a deschis, șiretenia experienței îl sfă­­tuește să rămînă în Heidelbergul visurilor și idealurilor d-sale din Heidelbergul de altă dată, urmărind, cu emoții ușoare și discrete, refre­nul trecătorului „Gaudeamus igi­tur, Juvenes dum sumus“. Și totuși d. Marghiloman așteap­tă,—pe cînd d. Filipescu se încrun­tă,—întoarcerea d-lui Maiorescu. Paliul ii Istorie politică „GAUDEAMUS IGITU« „JUVENES DUM SUMUS. Sa|ancaja|fonală 0 ATITUDINE CIUDATA A UNUI PARTID ÎN CIUDAT Conservatorii continuă campania lor în chestia Băncii Nationale. Nici măcar ea truc sau diversiune în con­tra reformelor constituționale, tac­tica partidului conservator nu e in­genioasă, fiind­că o diversiune ca să aibă efect, trebue să prindă spiri­tele. Ori atitudinea opiniei publice fată de campania desfătată a con­servatorilor, dacă nu trădează o ne­păsare izvorîtă din convingerea că conservatorii nu pot încerca nimic In contra Bancei Nationale, arată h­otărîrea unei opuneri la ori­ce a­­tingere ce s’ar aduce acestui așeză­­mînt de credit. Acesta e tot rezultatul campaniei conservatorilor în contra Băncii Nationale — deci o diversiune fără efectul dorit. In ce ne privește, ne explicăm prea bine punctul de plecare al par­tidului conservator. Acest partid e dezolat de neputința în care se gă­sește. El vede cum îl ia înainte cu­rentul vremei. Hotărârea lui de lup­tă în contra revizuirei constituțio­nal­e a fost zădărnicită de puterea cu care această revizuire s-a impus. La întrunirea lor de duminică, con­­servatorii au făcut chiar o mărturi­­sire deghizată a neputinței lor, când, pro­punînd soluțiile lor hibride, ne au cerșit, de fapt concesii, la cari—­­ spunem de la început — nu putem consimți.. Atunci ce să facă parti­dul conservator . Ar înceta el lupta, laute de combattants. Dar i-ar fi prea mare rușinea. De aceia, parti­dul conservator, ca să’și mascheze ■lina lui tristă, anunță războiu Băn­­cei Naționale. Par’că vedem pe Don Quichote, călare­­ pe Rosinanta, por­nind spre morile de vânt. Și numai Dumnezeu știe cu cite stîlcituri s’a­u ies ridicolul Don Quichote. Dar să vorbim, prin excepție, se­rios cu conservatorii. Cred­­ dânșii că vor izbuti în campania lor contra Băncei Naționale . Sau cred ei că există vre­ o asemănare între expro­prierea parțială a latifundiilor și ex­proprierea proectată a Băncei Na­ționale . Exproprierea latifundiilor e o ne­cesitate socială, fiind­că prin acea­stă expropriere se va face din țără­nimea noastră un dig de apărare a Statului în contra tuturor primej­diilor din lăuntru și din afară. Ex­proprierea Băncei Naționale cui ar folosi . Exproprierea latifundii­lor e dorită și cerută de sute de mii de familii țărănești. Exproprierea Băncei Naționale ar stîrni nemulțu­­m­irea agricultorilor, comercianților și industriașilor cari își asigură suc­cesul îndeletncirilor lor prin și din creditul Băncei Naționale. Banca Națională e instituția financiară cea mai de seamă a țarei. Spiritul pru­dent în care e condusă i-a asigurat o soliditate care inspiră încredere nemărginită străinătăței. Străinăta­tea, de care depindem încă atâta sub raportul economic, știe că grație Băncii Naționale, creditul țărei e regulat și ferit de aventuri. O știr­bire a acestei institutiuni, o atinge­re adusă spiritului­­ în care e condusă ar alarma întreaga străinătate și rezultatul ar fi că tot creditul din afară, care alimentează pe Comer­cianți și industriași­­ precum și băn­cile cari împrumută pe agricultori, ar fi retras dintr’o dată, ceia ce s’ar traduce cu pagube incomensurabile pentru economia națională. Cei din­ții cari ar sări întru apărarea Băn­cei Naționale ar fi agricultorii, co­mercianții și industriașii cari văd în Banca Națională, sub forma ei de azi, instrumentul lor de desvoltare. Dar pe asemenea tărîm nu discu­tăm cu conservatorii de cit pentru trebuința polemicei. Don Quicho­­tada conservatorilor nu poaet fi lu­ată în serios. Ei agită în­potriva Băncii Naționale, din ciudă că nu pot face nimic în contra reformelor constituționale. La această ciudă ac­tuală se adaugă și ciuda retroactivă a conservatorilor de a nu fi înțeles,­­în 1881, însemnătatea Băncii Națio­nale, pe care voiau s’o cedeze străi­nilor, și de a vedea azi prosperita­tea unei in­situțiuni la a cărei în­ființare n’au voit să participe. Fabius — ——-----XX--------------------­SCOȚIENE Iași sau Ieșii D. Miile își pune candidatura la Iași,—sau la Ieși, cum zic ieșenii— sperînd că va ieși, pe cînd locuitorii cei din a doua capitală sunt gata a-i zice: Ieși! Cariera d­lui Filipescu D. N. Filipescu a fost angajat la „Furnica“, dovedind în discursuri­le sale că poate face jocuri de cu­vinte. Urăm, însă, tînărului debu­tant în calea umoristică, să nu o­­moare pe cititorii revistei cu ace­iași ușurință cu care a asasinat pe toți bărbații mari ai propriului său partidI Scott & C­ia - —,--------xx ' - " -u- -" Manifestul nationalist REFLECTA INCONSECVEN­­TELE D-LUI A. C. CUZA In pragul marilor prefaceri socia­le, la care tara e chemată prin ini­țiativa și energia partidului națio­nal-liberal, naționaliștii,— deși în­că în faza unei organisații politice infantile — nu puteau să nu-și spu­nă părerea lor. O găsim, astfel, a­­ceastă părere a lor exprimată în „Manifestul către alegătorii pentru constituantă“. Din această procla­­mațiune, care deși scurtă­­ și-a per­mis totuși luxul unor pasaje de fra­zeologie nebuloasă, reținem urmă­toarea declarațiune: „Partidul socotește că votul ori­cărui român e un drept de care ni­meni nu se poate atinge, care e în interesul tuturora și al Statului, că votarea să se facă pe colegii înfa­­tișînd fie­care o clasă și ca numă­rul deputaților dați de fie­care co­­legiu să fie în legătură cu însemnă­tatea națională a clasei ce repre­­sintă“. Această declarațiune e susceptibi­lă de felurite interpretări ca un o­­racol antic,... căci dacă naționaliș­tiii „socotesc că votul ori­cărui ro­mân e un drept de care nimeni nu se poate atinge“, — convingere care e la baza doctrinei votului obștesc— atunci ce rost mai are desideratul: „votarea să se facă pe colegii“? Vo­tul­­ universal presupune tocmai e­­galizarea drepturilor politice și ni­velarea tuturor pentru ca astfel representanta națională să fie ex­­presiunea voinței întregului popor, iar nu o resultantă a privilegiilor felurite create în mijlocul unei so­cietăți. A susține însă intangibilitatea dreptului fie­cărui cetățean d-a vo­ta, și apoi a admite o împărțire în colegii — deci o fatală favorizare a unora în dauna altora — aceasta mărturisim că este o inversiune a­­supra căreia Cațavencu a obținut de mult un brevet! Dar noi vedem în acest manifest o oglindire a felului d-lui Cuza de-a face politică, și a chipului cum d-sa s’a purtat în parlament, votînd în­­tîiu pentru revizuire dar contra re­formelor, apoi pentru revizuire, fă­ră rezerve, pentru ca la a treia vo­tare să se declare fățiș contra re­vizuirei, și aceasta de­oarece nu i s’a dat cuvîntul într’o chestie de regulament! D. Iorga, însă, care e un eminent istoric, probabil că și-a pus semnă­tura pe acest manifest otita de cu­­zist, pentru a conserva și mai bine un act care va rămîne în istoria... inconsecventei, politice fie ia chiar bine intenționată. *-—-------XX"*—■* — t. — i Diostul si folosi­t Ilii Misii si meseriilor Prin despăgubirea dreaptă ce se va da proprietarilor expropriați de o parte din moșia lor, averea lor nu va scădea, ci va suferi în parte o transformare din care vor profita toate ramurile de activitate econo­mică. CONSUMATIUNEA PROPRIETA­RELOR MARI NU VA SCĂDEA DECI PRIN EXPROPRIERE; CO­­M­ERTUL, MESERIILE SI INDUS­TRIA NU NUMAI că vor lucra și mai departe pentru această consu­mație, dar ele vor găsi prin cele 709—880 milioane lei, disponibile DIN exproprieri; o sporire pu­ternica A ACTIVITATEI LOR. O cultură mare mai intensivă, presarea de noi fabrici, vor aduce de bună seamă o creștere a dar averilor comerțului și meseriilor. Dar peste această creștere datori­tă consumatiunei celor de la orașe, se va spori mai cu seamă consuma­­tiunea celor 509.000 de familii noi împroprietărite la sate. Cînd cele 2 milioane jumătate de suflete ale lor vor ajunge să stăpânească o întin­dere de pămînt a cărei valoare trece de un miliard de lei, vom avea în a­­celas timp 2 milioane de consuma­tori care vor putea să se îmbrace si încalce mai bine, cu case mai bune și mai sănătoase, cu o gospodărie mai bună, cu­ păsări în curte și cu produse mai multe de vînzare. NUMAI O CHELTUIALĂ ANU­ALĂ DE 200 LEI MAI MULT PEN­TRU ÎNTREȚINEREA FAMILIEI DAU IN FIECARE AN APROAPE 100 MILIOANE DE LEI MAI MULT. IN DARAVERI NOUI PENTRU COMERȚ, MESERII SI INDUSTRIE. IATĂ DE CE ORICE REFORMĂ AGRARĂ IN FOLOSUL POPULA­ȚIEI NUMEROASE A SPORIT TOTDEAUNA ACTIVITATEA E­­CONOMICA DE TOT FELUL. BU­NA STARE A COMERȚULUI, IN­DUSTRIEI SI MESERIILOR ES­TE ÎNTĂRIREA MATERIALĂ­ A STATULUI SI DECI PUTINȚA LUI DE-A FACE FAȚĂ MARILOR NEVOI NAȚIONALE PRIN CARE TRECEM. V. L B. lîi îB DORUL DE-ACASA... Cine dintre oamenii maturi cari au trecut prin viata școlărească a internatului, nu-și aduc aminte cu durere de acele zile triste în care s’au simtit smulși din mijlocul ce­lor de-acasă . Cine n’a simtit golul acela din suflet cînd te simți între străini, între oameni ce nu-i cu­noști și nu te cunosc . Și probabil că o bună parte din re­­pulsiunile tinerilor recruți pentru încazarmare sunt provocate tocmai de această frică instinctivă de în­străinare și deslipire de cămin. Citeam odată că in armata fran­ceză, o mulțime de tineri normanzi încazarmați la Paris, au căzut bol­navi din pricina dorului de acasă, și că a trebuit să se facă o schimbare de garnizoană pentru ca nostalgia să nu mai facă ravagii ca o adevă­rată epidemie... A fost astfel o idee umanitară a­­cea care a condus pe patrioții fran­cezi ce-au înființat în mijlocul tu­multosului Paris, un „Cercle natio­nal pour le Soldat de Paris“. Ce este acest cerc . Este un cămin improvi­zat în care soldații au la îndemână ziare de citit, consumațiuni ieftine și igienice, mici jocuri, o musică formată tot dintre­ ei... Aci, în zilele de sărbătoare se întâlnesc cu toții, liberați de jugul necesar dar greu suferitor al disciplinei, aci se întîl­nesc cei dintr’un sat comun, și vor­besc despre bătrânii lor părinți de logodnica de acasă, — ce-i așteaptă în prag, cu răbdarea Penelopei: a­­ci, ei se­­ simt în acel aer de familie, care pentru tineri este mediul cel mai salutar... Solicitudinea aceasta pentru soldați dorim să o vedem ge­neralizată, și ca fiii țarinelor să se simtă în cazarmă nu nefericiți și triști, ei ca la ei acasă... Aceasta ar fi un ideal generos în care umanita­tea se împacă cu patriotismul, și da­toria către țară cu nevoia de fami­lie.... Petronius ------------------XX---------------— GELL DOUĂ KARI ERSTE ES3 CAPITALA, A FRANZELAR HOR ?! A TIPO­GRAFILOR, IBUSREAZA LEGISITATEA LEGIFERARE! CONTRACTUL CUMV^ CEL— ENORME PAGUBE ECONOMICE. Sunt multe săptămîni de cînd în Capitală au isbucnit două greve, aceea a lucratorilor franzelari și a tipografilor dintr’un mare atelier tipografic. Ambele greve sunt departe de a se aplana, și cu cît trece timpul, cu atîta se pare că conflictul dintre capital și muncă devine mai acut. E un adevăr banal că în societă­țile moderne conflictele dintre ca­pital și muncă devin din ce în ce mai dese. Pricina este că lumea muncitoare, sub înrâurirea dorinței de a-și asigura un trai mai bun, găsește în solidaritate mijlocul de a sili pe patroni de a micșora orele de muncă și a plăti salarii mai mari. De­ cîtăva vreme mai cu seamă s’a constatat în România o sporire a numărului grevelor de tot felul. Aplanarea lor întîmpină din ce în ce mai multe dificultăți, și une­ori sunt situațiuni fără soluție, cum este aceea de acum, în ce privește cele două greve despre cari vor­beam mai sus.* înainte de toate, e de prisos să mai spunem că grevele în general se soldează cu enorme pagube eco­nomice. Numai într’un singur an aceste pagube se soldează la zeci de milioane, chiar­­ pentru o țară cu o desvoltare industrială mai redusă, cum e în țara noastră. Mai cu seamă în porturile noas­tre dunărene, Galați și Brăila, s’ar putea zice că grevele sunt o stare endemică. Ele isbucnesc la perioa­de aproape regulate și se rezolvă cu cea mai mare greutate, une­ori dînd loc chiar la turburări sânge­roase. Nu odată exportul nostru de grî­­ne prin aceste două porturi a fost paralizat un timp mai mult sau mai puțin îndelungat din pricina a­­cestor conflicte între capital și muncă. In București,, cele două greve de acum, dacă nu au o repercusiune di­rectă­­ asupra vietei de toate zilele a majoritătei cetățenilor, au totuși însemnătatea lor, și în ce privește pagubele suferite de ambele părți in lu­ptă, ele sunt formidabile. Negreșit, nu toată lumea mănân­că franzelă și cornuri, ci numai o anumită parte din public cea mai restrînsă. La un moment dat însă era vorba ca și lucrătorii brutari să se solidarizeze cu colegii lor franz­elari, și atunci singura solu­­țiune ar fi fost punerea manutan­ței armatei în serviciul aprovizio­­nărei generale cu pîine. Conflictele acestea atît de des re­­­­petate între capital și muncă înve­derează încă odată cu puterea con­vingătoare a faptelor, cît de drepte au fost criticile aduse de partidul liberal acelora cari, atunci cînd au legiferat asupra chestiunilor mun­citorești, s’au mărginit să se ocu­pe numai de asigurările muncito­rești, și de așa z­isa organizare a meseriilor, lăsînd cu totul la o par­te problema cea mai însemnată con­tractul muncei. In această privință s’a făcut cu drept cuvînt observațiunea înteme­iată că trecutul guvern conservator s’a preocupat de excepții, de ce va face lucrătorul în caz de boală sau accidente, dar s’a desinteresat de viata permanentă și normală a mun­citorului, de viata lui de muncă în fabrică sau atelier, de condițiunile în care muncește, și de conflictele po­sibile între capital și muncă. Partidul liberal, alcătuise un pro­­ces de lege asupra contractului mun­­cei, alcătuit de d. M. G. Orleanu, fost ministru al industriei și comer­țului. Prin măsuri bine chibzuite, cari s’ar fi putut desigur îmbunătăți și mai mult prin dezbateri amănun­țite, se instituiseră anume organe legale cari să preîntâmpine grevele, și atunci, cînd împotriva prevederi­­lor, ele tot ar fi isbucnit, să le dea o­­ grabnică și echitabilă soluție pentu­ ambele părți în luptă, și pentru ca­­pital și pentru muncă, — ambii fac­­tori indispensabili și tot aș­a de în­­semnați în dezvoltarea economică și unei tari, împrejurările po­litice nu au ingui­­duit ca acest proect să devină lege la 1910. De atunci însă au trecut pa­­tru ani, și partidul care a avut con­­ducerea Statului în acești ani di­n­ urmă, a făcut enorma greșală de si lăsa cu totul neresolvată această im­­portantă problemă socială și econo­­mică. Acum, negreșit, lucrurile s’au­ schimbat. D. Al. Radovici, minist­erul industriei și comerțului, dâin­du-și seama de însemnătatea și ur­gența rezolvărei problemei, a fă­găduit opiniei publice că va veni îndată ce chestiunea agrară și refo­­­ma electorală, cari primează, vor fi primit soluțiunile lor, cu legislații­unea complectă a muncei. Conflictele dese și fără soluții lor cari asistăm, învederează cită drep­­tate­a avid guvernul liberal să crac­tice dezinteresarea trecutului gU­­vern conservator, și cu­ de urgenți este reforma pe care o pregătește ac­tualul ministru al industriei și cos­merțului 1 MIR. LUAM ACT­ DE VIOLENTELE DE ERI A­­LE ZIARULUI „EPOCA“ „Epoca“ de om­ are imprudenta, din lipsă de tact, să trădeze starea sufletească a celor cari o patronea­ză. Sub titlul „Un avertisment“, zia­rul conservator de nuanță filipes­­cană, recunoaște fără ocol că lovitu­rile noastre produc răni și dureri a­­dînci, pe cari nu le poate ascunde nici chiar fanfaronada conserva­toare. Articolul acesta din „Epoca“ e a­­t­­t de caracteristic, în­cât socotim­­ necesar să atragem asupra’i luarea aminte a publicului cititor, recoman­dîndu’l cu tot interesul ca să fie ci­tit. E cel mai­­ bun răspuns pe care so­cotim să-l dăm, trebuind să recu­noaștem, în ce ne privește, că vio­lențele de limbagiu, care dovedesc exasperarea patronilor „Epocei“, ne face o mare și deosebită plăcere. Cu cît presa conservatoare va fi mai violentă, cu atît mai mult se va face dovada publică a situațiu­­nei desperate în care se găsesc con­servatorii, dându-și seama că lupta lor împotriva reformelor a fost și a rămas de nul efect. De aceia luăm act cu­ multă plă­cere de articolul de ori al „Epocei“ și, în ce ne privește, vom continua. Joi 1 mai 18«4 iBtsTQiessal il-liil Büiln I[|© vorbă cu — DIRECTORUL GENERAL AL TEATRELOR Am socotit că cel mai bun și cel mai autorizat răspuns la intervie­­wul cu d. Davila, publicat dăunăzi de ziarul „Comoedia“, nu’l putea da de­cît d. Diamandy, directorul ge­neral al teatrelor. Iată convorbirea avută în aceas­tă chestiune cu d. G. Diamandy în cabinetul d-sale directorial de la Teatrul National: — Cum găsiți interviewul d-lui Davila? — Foarte amusant. Iată un om care s’a bucurat de creditul opini­ei publice și de al șefilor săi. Nu i s’au refuzat nici mijloace financi­are. Ca nimeni, a avut la îndemână devotamentul nețărmurit al artiști­lor și acum îi acuză de ingratitu­dine, de lipsă de talent? — Dar pe artiști i-au „amulat“ a­­ceste învinuirii — Pe cei de comedie da. Ceilalți au dramatis­at cum era și firesc. Dar în fond toți sunt de acord. Ei ad­miră lipsa de memorie a victimei lor. — Ce gîndiți despre protecția A. S. R. Principesa și despre cuvintele atribuite Regelui Carol I — Cu drept cuvînt ori­ce om care muncește pentru știință, literatură și artă se poate biziji pe buna­vo­ința Pricipesei noastre. D. Davila a fost în prima perioadă a directoria­­tului său un excelent director și re­gizor. Era firesc să fie încurajat. — Nu găsiți indiscretă atitudinea, fostului Director? — Eu nu calific modul în care D-sa înțelege să vorbească despre înalta atenție acordată de Cur­tele regale și Princiare, unei instituții de Stat cu care d. Davila se iden­tifică. — Dar convorbirea cu M. S. Re­gele? — A priori și fără să fiu califi­cat pentru aceasta o desmint cate­goric. Nu e cu puțin tă ca regele nostru să fi dojenit pe cineva că primește o funcție în o instituție de Stat, pe motivele arătate de in­­tervievat. Că sunt intrigi la Tea­­tru e prea adevărat. Dar unde nu-și In ministere, în parlamente, ici orice adunare de oameni cu crește* re, instrucție, temperamente și mai ales interese deosebite, intrigile în­­floresc. Dar dacă Directorul unui teatru" nu urmărește interesele sale perso­­­nale, de are simțul cinstei al legali­­tătei, cu un cuvînt respectul de stinț de colaboratorii săi și de artă, at­­mosfera de intrigi se risipește de are, bine înțeles, un dram de ener­o­gie și belșug de sănătate. Iar dacă în adevăr M. S. Regele a pronunțat acele cuvinte, regret că nu toți au priceput adînca ironie a Suveranului nostru, oare „știe mul* te“ vorba d-lui Davila. — D-ra Mihailescu va răspunde d-lui Davila pentru cuvintele-i in* furioase? — Nimeni din teatrul national nu are a răspunde de­cît directorul. Eu am întreaga răspundere: financia­ră, culturală, artistică și morală. Sunt apărătorul firesc al colabo­ratorilor mei: artiștii. Liber e ori­cine să critice jocul u­­nei artiste, dar să o jignească la cinstea ei e neîngăduit. Așa­dar în Viitorul ca și în Uni­versul zic că expresia d-lui Davila adresată unei femei e o urîtă mi­­șelie. — E adevărat că d. Soreanu voi părăsi teatrul național? — Neadevăr, Soreanu ca și alți artiști ai teatrului au avut multe de îndurat. Ei au fost și sunt încă is­i­pitiți dar NU PLEACĂ, Sper ca odată pentru totdeauna­ să pun capăt acrobațiilor. Prin le­gea actuală se crează o adevărată­ primă la desertiune. Un artist pleacă, joacă în provin­cie, „se răspîndește“ și revine în teatru mai bogat de­cît plecase și mult mai favorizat de­cit camara­zii rămași spre podoaba și înstări­rea teatrului național. La dreapta­ ,AA. I­. Jiegaie Principele Ferdinand cu principesa Marmara, principele Carol cu principesa Elisabeta la HpodrQ­­mul dela Băneasa.—La stânga, prima echim de cercetași (boys-schouts) romîni, in costumul lor special:

Next