Viitorul, iunie 1922 (Anul 16, nr. 4263-4286)
1922-06-23 / nr. 4280
V > y v «nul al patrusprezecelea No. 4280 1 in a.in îsibl iii îi In stiiintati ABONAMENTE IN TARA La OBASfi LA SATE Un an . . 200 lei I 175 lei Șase Inni .100 i I 5O » Trei luni . 5O » | 45 a ägwäBiil In streinătate Un an . . . 560 lei Șase luni. . 280 » Trei luni. . 140 . REDACȚIA STR. EDGARD QUINET No. 2 (Vis-a-vis de Hotel Capșa) ARKINISTRATIA STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele 1 Direcția 51/23; Redacția și Administrația 45/23 și 3/11 Se primesc directia ■=’ Academiei No. 17 și la tox Vineri 23 iunia 1922 v * Lt*Strada c ü ^publicitate jijț> Manuscriptele nepublicate si distratm leu îl fumă lui ti în Muiate f glisa din afară a ROMÂNIEI Am publicat ori după notele stenografice, declaratiunile făcute in Senat de d. Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului, cu privire la activitatea desfășurată la Genova de delegatiunea română ș i la directivele politicei din afară a guvernului pe care-1 prezidează. Cu claritate și elocintă, în aplauzele unanime ale Maturului Corp, președintele Consiliului a Arătat, cari sunt principiile fundamentale ale politicei românești în cele trei mai însemnate chestiuni din prezent: Atitudinea României fată de Europa Centrală, apoi aceea fată de opera de restaurare a Europei și însfârșit față de Rusia. Primul ministru a arătat că România, mai mult decât oricare alt Stat, reprezintă adevărata politică de pace, și că toate sforțările sale tind astăzi la consolidarea păcei. In adevăr, după un război în timpul căruia România a suferit mai mult decât oricare alt Stat, ea a izbutit să-și realizeze toate aspirațiile sale naționale. Ea este azi, în Europa Centrală, singura traiă care nu mai are de Revendicat nici o pretențiune și care e mulțumită că a rezolvat marea problemă istorică a unității sale etnice. Chiar prin acest fapt, România este un element de ordine, de moderație, de consolidare pacinică. Ea are libertatea întreagă de a contribui cu putere la consolidarea politică și economică de după războiu, ca factor de muncă, civilizație și putere care nu stingherește nici o desvoltare pacinică în viața europeană. Odată acest principiu pus, a doua chestiune se rezolvă de la sine. Atitudinea României față de opera de restaurare a Europei este aceea a unui Stat care înțelege foarte bine valoarea și necesitatea solidarității în marile probleme de care depinde reluarea vieței normale, dar care își dă deasemenea bine seama că nu se poate înlocui munca pe care fiecare Stat trebuie s-o săvârșească înăuntrul granițelor sale prin formule generale. Ar fi o concepție primejdioasă care ar întârzia și mai mult restaurarea. Această restaurare nu poate să fie constituită decât din restaurarea fiecărui Stat în parte, din munca internă și prin sforțări individuale, prin punerea în valoare a tuturor energiilor și bogățiilor. Dacă măsurile și acordurile de ordin general sunt desigur necesare, nu se poate totuși să li se subordoneze acțiunea izolată a fiecărui Stat pentru bunăstarea sa proprie, care va contribui în mod mai eficace la buna-stare generală decât o nedefinită acțiune generală. Atmosfera care a domnit la Genova a fost înrâurită de acest punct de vedere, ale cări avantagii au fost apreciate și de Statele mici, — cari n’ar fi putut primi vechea concepție ce le amenința deplina libertate și suveranitate politică și economică, — ca și de Statele mari pe cari interese speciale puse în fața intereselor generale, le-ar fi dezbinat. In ceea ce privește problema rusă, — pe care d. președinte al Consiliului a definit-o ca fiind „restabilirea unor raporturi între Rusia și civilizația lumei“, — punctul de vedere românesc, în acord cu principiile de dreptate și moralitate internațională, a triumfat. Atât siguranța granițelor noastre spre răsărit, în special a Nistrului, cât și restituirea depozitului de la Moscova au fost introduse în pactul provizoriu încheiat cu Rusia. In sfârșit de președinte al Consiliului, după considerațiunile pe cari le-a făcut asupra situației noastre economice și financiare, a învederat că situațiunea morală a României în Europa nu mai este aceea care era acum cinci luni. Atât felul în care România a fost tratată la Genova, cât și puțin tja de consolidare în condițiuni bune a datoriei flotante din afară, dovedesc că opera de ordine, munca de refacere și autoritatea guvernului actual au fost apreciate peste granițe. „Cu încrederea sporită să pășim înainte pentru [realizarea programului nostru de reorganizare“, a sfârșit de primministru-cuvântarea sa. HOTE Pedeapsa ca moarte In Ammunis. Constituția noastră consfințind definitiv desființarea pedepsei cu moarte, nu a făcut decât să pună de acord legea legilor cu sufletul blajin și cu caracterul milos al poporului român. Așa se explică de ce am rămas singurul popor din Europa fără acea pedeapsă, contra căreia asvârlise inutil fulgerile sale de geniu din cerul olimpian în care trăia marele Victor Hugo. Și atunci când un penalist ca Tanoviceazu a venit cu propunerea de a se introduce pedeapsa cu moarte în România, invocând că ceea ce este o necesitate in t&rn de mare cultură și veche civilizație, ca Franța, Anglia, Italia, Germania, etc., nu ar putea fi decât util și la noi, el a întâmpinat pretutindeni o repulsiune. A rămas omul opiniei singuratice și teoria sa n’a făcut discipoli în România. Dar, stând în armonie cu curentele de opinie publică, și prețuind exact faptele sociale, ne încumetăm a crede că dacă învățatul Tanoviceanu ar trăi astăzi, deși deratele sale penaliste nu ar fi atât de desconsiderate ca în trecut, căci este cert că astăzi criminalitatea, în cantitate și in calitate, adică în număr și un fel de a distruge, a devenit o adevărată calamitate. Șoselile noastre pe cari înainte de război se putea circula cu atâta încredere, casele noastre atât de la adăpost de spărgători, viața noastră din cadrul patriarhal în care se desfășura înainte de război au devenit mereu în pericol în zilele de acuma. Nu mai este sigur de viata lui musafirul ce se duce la dulceața vecinului cunoscut de curând, acela ce vine acasă la zece ore seara, acela care trece printr-o pădurice cu o pușcă pe umăr și cu un biet, ogar slab gudurându-se în juru-i, nu mai e sigur de viața lui negustorul din tren și cel din camera de hotel... Și atunci ne întrebăm dacă față de această trezire a instinctelor bestiale din nin, nu ar fi nemerit a ne gândi la pedeapsa capitală care cu sinistrul ei exemplu să fie o sperietoare pentru nebunii și perverșii timpului nostru ? La mari boale, se cer și se prmit remedii eroice la* **— PETRONIUS Situația financiară a germaniei împrumutul internetM CERUT DE GEHUIM SolujiuwiBe tari sau gio^asfB Cestferff»* Sa bancherilor ținută la *»ars H M»:«—■’t-tihuii l■ü^n^■m■TO■HrIIfTWBmm'lJmwwllWff I Vorbind de rezoluțiunea din ultima ședință a celor șase financiari întruniți la Paris, ziarul „Le Journal“ scrie că ei au ajuns la concluzia că, deocamdată, împrumutul internațional este o imposibilitate. Dânșii au avut de studiat două soluții: una privitoare la o vastă operațiune de credit internațional care să reguleze dintr’odată întreaga chestiune a reparațiunilor, iar cealaltă privitoare la un împrumut restrâns și cu termen scurt, destinat să permită Germaniei de a-și ține angajamentele imediate, în așteptarea restaurării finanțelor și comerțului său. Comitetul a examinat cu atenție aceste două soluții. Cea dintâi i s’a părut posibilă dn punct de vedere practic în starea actuală a finanțelor mondiale, in caz dacă creanța germană ar fi redusă la o cifră mult inferioară celor 132 miliarde de mărci în aur, după cum fusese fixată. In acelaș timp însă, comitetul a recunoscut că această reducere ar trebui să aibă consecința indispensabilă a anulării datoriilor interaliate. Soluțiuni irealizabile Din nenorocire însă această dublă condițiune face ca soluțiunea să fie cu totul irealizabilă, deoarece opiniunea publică și parlamentară din Franța nu admite cu nici un preț cea dintâii condiție a reducerii, după cum opiniunea publică și parlamentară din America nici nu vrea să audă de anularea datoriilor. De aceea s-a trecut imediat la examinarea celei de a doua soluții. Comitetul i-a recunoscut unele avantagii, dar și unele inconveniente. Avantagmle ar consta în faptul că împrumutul restrâns ar permite măcar plata sumelor promise de Germania pentru 1922 și chiar a celor cari ar putea fi fixate pentru 1923. Fondurile puse la dispozițiunea Germaniei, ar provoca fără îndoială o stabilizare a mărcii. Astfel, s-ar putea ajunge poate la o perioadă în care Germania, întărită economicește, ar fi capabilă să facă față singura angajamentelor sale. Dar tocmai acest fapt dă loc la multe riscuri și multe inconveniente. Mai întâi Franța, ar însemna să nu primească nimic, deoarece prioritatea Belgiei ar absorbii aproape tot ce este disponibil. Apoi, se poate spune că balanța comercială a Germaniei nu prezintă încă un excedent de beneficii suficient, pentru ca ea să poată plăti dobânzile acestui Împrumut fără să facă recurs la o nouă inflatiune monetară. In sfârșit, un împrumut cu termen scurt, n’ar putea să fie admis fără pericol, decât cu certitudinea că el va fi urmat numai decât de un împrumut pe un termen lung. In caz contrar, ar părea imposibil ca Germania să poată plăti în acelaș timp și dobânzile Împrumutului și reparațiunim. O propunere a reprezentantului francez In aceste condițiunii, reprezentantul financiar francez, d-11 Sergent, a fost de părere că operațiunea aceasta prezintă poate mai multe riscuri decât avantagii, și că ea ar putea fi decis înlocuită printr-o combinațiune de credite comerciale cari să favorizeze devoltarea comerțului dai export german. Intr’un cuvânt, s’ar putea rezuma că, comitetul bancherilor a fost pentru contractarea unui mare împrumut international care să mobilizeze cea mai mare parte din creanța germană redusă la 40 de miliarde, și Pentru anularea datoriilor dintre aliați. El a constatat însă că pentru unele rațiuni de ordin politic, această operațiune pare deocamdată imposibilă. Un împrumut mai restrâns ar putea să aibă o influență mai fericită asupra restabilirii echilibrului economic. Trebue adăugat cu acest prilej, că comitetul a fost unanim să aprobe măsurile luate de comisiunea reparațiunilor în vederea însănătoșirii fipantelor germane. „Le Journal“ conchide că, din punct de vedere practic se poate vedea că nu e de așteptat nimic, sau aproape nimic de la aceste desbateri. Șase financiari, în jurul unei mese, cu toată buna lor voință, n’au putut pretinde să obțină ceea ce Antanta, de trei ani, cu toată vigoarea și tot dreptul său, n’a obținut încă. !'.!{$■»"!» ZI CU ZI Mare emoție în rândurile partidului d-lui Bontescu, împroprietărirea în Ardeal nu se va mai face prin intermediulei bănci particulare, ci prin start, cum e drept și normal să fie. Noroc că emoțiunile cari nu au un substrat logic și sunt isvorâte din dreptate, provoacă râsul. Ziarul „Aurora“ publică un articol tradus dintr’un ziar nemțesc în care se descriu „ororile, crimele, torturile ce au întrecut pe acelea ale inchiziției jesuitice, la care au fost supuși comuniștii de la noi“. Credem că articolul pe care „Aurora“ îl traduce din ziarul nemțesc fusese în original scris în românește, și expediat tot din oficina ziarului d-rului Lupu. Să nu ni se spună deci că e vorba de o traducere sau reproducere din ziarul nemțesc. E același articol care a apărut în două limbi în două ziare. „Steagul“ crede că partidul averescan se întărește din ce în ce mai mult. Prognosticurile d-lui Marghilonian in politică sunt clasice ! Partidul national ardelenesc face o mare vină Vechiului Regat, guvernului țârei, șefului statului că n’a fost invitat d. Vaida ca să bea un pahar de șampanie la nuntă. Mari bărbați de Stat! D. dr. Lupu declară „Adevărului“ că singura legătură dintre Ardeal , și Vechiul Regat, este aceea care o face partidul țărănesc cu partidul d-lui Maniu. Dacă „Ardealul“ nu poate avea altă legătură cu românii de pretutindeni decât pe calea celui mai patent internaționalism, lăsăm să judece acest fapt ardelenii, cari nu se reduc toți la concepțiile și tendințele d-lor Maniu, Vaida și dr. Lupu! * ECOURI Ziarele „Times" și „Daily Mail“ au publicat un nou mesaj al generalului Bruce, șeful expediținei de pe muntele Everest, prin care i se dau câteva detalii retrospective asupra mersului expedițiunei, ce în mijlocul celor mai mari primejdii și pe un frig de 38 gr. sub zero, a ajuns la 9147 metri altitdine. Un specialist american, d-rul Sohon, scrie că tuberculoza s-ar putea vindeca integral în regiunile arctice, unde statele europene ar trebui să instaleze numeroase sanatorii pentru bolnavi. B adische Landeszeitung scrie că Germania a pierdut, în timpul războiului, 199 de submarine. Cele mai multe au fost scufundate în canalul Mânecii. POLITICĂ de amenințări Din când în când, la răstimpuri aproape reputate, apar prin ziare intervievuri de ale „fruntașilor“ din partidul național, în care aceștia fac „declarațiuni“ menite să impresioneze opinia publică. Unul dintre aceștia a făcut de curând unui ziar de seară noi destăinuiri asupra proectelor de luptă politică ale partidului național din Ardeal. „Fruntașul“ nu spune nimic nou opiniei publice. Aceleași dorinți de a se reface blocul urei și al neputinței împotriva partidului liberal, aceiași lipsă de preompare pentru interesele generale, aceiași lipsă de program unitar pentru refacerea, consolidarea și unificarea țarei, — pe cari le-am întâlnit în toate „declarațiunile“ de acest fel, de până acuma. Până și amenințările au rămas aceleași. La sfârșitul fiecărei declarațiuni apare amenințarea stereotipă: dacă nu se iau în seamă ambițiunile nemăsurate ale conducătorilor partidului național, aceștia vor lua „deciziuni de cea mai mare importantă’’. Ziarul care adăpostește aceste păreri are grija să precizeze ceea ce „fruntașul“ nu spune pe fată și lasă numai să se înțeleagă: cari sunt anume aceste deciziuni așa de „importante“?. Astfel se spune că în caz când pretențiunile neîndreptățite ale conducătorilor partidului național din Ardeal n’ar fi nici de data aceasta luate în seamă, „o politică autonomistă va succeda actualei politici’ a naționaliștilor ardeleni“. Așadar, suntem clarificați. După actuala politică regionalistă preconizată și practicată de partidul național, va urma o politică „autonomistă“ dacă, în 24 de ore nu se va da conducerea țarei pe mâna d-lor Vaida et omp. Și ultima amenințare1 Eternul congres de la Alba-Iulia, care, „va fi definitiv, el urmând să se producă în cazul extrem“... etc. Dar bine, parcă congresul acesta fantomă, se hotărâse de mult și „definitiv“! Dacă totuși se amână necontenit, explicația este că, cu toată orbirea lor, conducătorii partidului național își dau seama că starea de spirit a opiniei publice din Ardeal este alta decât a celor câțiva ambițioși cari vorbesc pe nedrept in numele ei. In scurt, politica aceasta negativă de amenințări irealizabile pe cari nimeni nu le ia în serios și cari nu impresionează pe nimeni, e veche și răsuflată. Altceva nu mai găsesc, „domnii“ acești *1 De câtva timp funcțiunea lui Deidler nu mai poate fi considerată ca o sinecură. Actualul Președinte al Republicei, voind să pună capăt ușurinței cu care lumea_ se omoară pentru motive de nimic și pentru interese de mică importanță, arareori schimbă pedeapsa cu moarte în muncă silnică. Din nenorocire, însă, până acuma severitatea necesară a Capului Statului nu a dat încă roadele, pe care le așteptăm, iar Delbler taie, cu dexteritate, capetele condamnaților. De un an, aproape în fiecare lună, sinistrul funcționar a executat, în mijlocie, câte doi condamnați. Au fost chiar zile în care „l’exécuteur des hautes oeuvres“ a făcut să-și ispășiască pedeapsa doi condamnați în câteva minute. Și ziarele au descris înspăimântătoarea operațiune, spunând cum călăul, după prima executare, a șters cuțitul ghilotinei plin de sânge, și a încercat „Les bois de justice“ pentru al doilea vinovat, care aștepta în căruța ce-l adusese deja închisoare. Cuțitul purta încă urmele sângelui iinimului condamnat, când cel de-al doilea a fost așezat cu capul în cercul ghilotinei. Totuși cu toată grozăvenia ultimelor momente, criminalii nu ezită de a omorî. Adepții pedepsei cu moarte, ei înșiși, se întreabă uneori dacă execuțiile capitale produc efectele salutare ce se așteaptă de la puterea necontestată a exemplului. In vremea când Curtea cu jurați a Sennei judecă pe d-na Iessarabe-Weissmann, dimpreună cu fiica ei, amândouă îndeajuns de cunoscute cititorilor „Viitorului“, și pe care cu talentul lor netăgăduit, dar neputincios totuși de a smulge lui Deibler capetele prea mult încărcate, le apără MM. de Moro,Giafferi și Raymond Hubert, îmi va fi îngăduit să amintesc câteva crime celebre și să insist anume asupra câtorva cazuri de paricizi și asupra pedepselor date acestui gen, respingător cu deosebire, de criminali. Ce revede letisistia francază Starea legislațiunei actuale franceze prevede pentru paricizi, ca agravare, conducerea condamnatului la eșafod cu picioarele goale și cu capul acoperit cu un văl negru. Se știe că toți condamnații la moarte sunt duși cu mâinile legate la spate, iar cămașa le este larg tăiată în jurul gâtului. Până în 1832, de la 1791, paricidului i se tăia, înainte de executare, mâna dreaptă, înainte de 1791, copiii asasini ai părinților lor erau, după cum hotărau judecătorii, „rempus ou brules vils, aprés avoir eu le poignet coupé“. Voiu cita, cu titlu pur documentar, pedeapsa excepțională, pe care o edictau romanii contra celor ceși omorau părinții. Vinovatul era cusut într-un sac de piele și aruncat în mare. După câtva timp, legiuitorul a agravat pedeapsa și a dispus ca, în sac, dimpreună cu paricidul, să se închidă și patru animale anume: un câine, un chocoș un șarpe și o maimuță. Paricizi celebri F piletând colecțiile de recenzii in diciare, găsim printre procesele importante, cazuri destul de numeroase pe paricizi. _ Astfel, avem pe Beatrice Genei, care, în complicitate cu mama și cei doi frați ai săi, a pus să omoare, în fața ei pe tatăl său. Beatrice Cenci a cărei frumusețe era renumită și aparținea nobleței, a săvârșit odioasa ei crimă, la Roma în 1598. Găsim, peste vreo sută și ceva de ani, o crimă tot atât de odioasă, lângă Marsilia. Căpitanul galerelor regale era omorât, în 1712, de către doi copii ai lui, ajutați de mama lor. Apoi, la 1779, vedem în Lyon, pe Jeanne Judacier, tânără lucrătoare cu moravuri ușoare, omorând pe părinții săi și pe sora sa mai mare, cu arsenic pe care li-l punea în supă. In 1814, găsind că purtarea tatălui lor le era prejudiciabilă prin faptul că trăia cu o femeie cu care-și risipea averea, Godefroy este omorât cu focuri de pușcă de cei doi fii ai săi, lângă Montfort- l’Amaury. La câteva luni după aceia Dauda, nemulțumit de felul cum tatăl său trăia și-și administra proprietățile, a găsit cu cale să imite exemplul fraților Godefroy. Vedem mai târziu, în 1818, pe alsacianul Heinrich omorând, cu o barbarie neasemuită, pe tatăl său. Bruta criminală i-a sucit gâtul până ce i-a rupt șlira spinării. Bătrâna Barrie, nebună, trebuia să fie transportată la azilul din Montpellier. Fiul ei voind să sfârșiască mai repede, probabil în spreranta de a o moșteni, o omoară. Angélique Darcy a strâns de gât pe mama ei, spunând vecinilor că fusese rănită mortal de către vacă, pe când voia să o prindă spre a o mulge. Francoise Trengue nu s-a mulțumit cu o singură victimă, și, în mod sistematic, cu mare răbdare, a otrăvit treptat pe tatăl său, pe mama sa și pe cei doi frați ai săi. Lângă Nantua, în 1829, Marie- Rose-Perrin s-a îmbrăcat bărbătește, și atrăgând într’o cursă pe tatăl său, l-a omorât. După războiul de la 1870, locuia în rue Saint-Jacques din Paris, văduva Roques. Ea avea un fiu, care, din motive bănești, a omorât-o. Și cum criminalii ca orice om, simt nevoia de a-și descărca sufletul, povestind cuiva faptele lor, avorbit despre crimă unei amante, care la rândul ei, a destăinuit secretul unei prietene. Aceasta din urmă a anunțat poliția. O altă crimă de acest soiu a fost săvârșită în 1885, în Teularia unde d-na Virvent, o castelană bogată, a fost asasinată de fiul său, care avea nevoe de bani pentru o femeie cu care trăia și care-i acorda cam scump favorurile. In timpul expoziției universale din 1900, un pictor fără talent anume Dupardy, și-a omorât tatăl care locuia lângă Dresle. Cu câțiva ani mai înainte, la țată, frații Lebert, sora lor și bărbatul acesteia din urmă, ne maivoind să aibă în sarcina lor pe mama lor infirmă, au uns-o cu netrol și i-au dat foc. După aceia, fără cea mai mică ezitare s-au dus câte și patriile duhovnicul lor, preotul comunei Selles-Saint-Denis dirt Loir-et- Chaix-d’Estange și-au mărturisit crima. Feiwolî* și cisa Satîf’Est Art«® Un paricid însă, al cărui proces este socotit ca unul din cele mai de seamă în analele criminale, este Minuarga în pagina 2-a scrisori mm GALERIA CRIMINALILOR CELEBRI - aplicați paurideilor.»rideii «»cMa 15.8 p9nft azi- Cronica etomică și financiară ROMANS! din AMERICA Populația unei țări reprezintă unul din factorii determinanți ai producției economice, întrucât de la numărul și calitățile fizice, morale și intelectuale ale locuitorilor unei țări atârnă, până la un punct, dezvoltarea unei economii naționale. Alăturea de condițiile naturale ale teritoriului loruit de o anumită națiune și alăturea de forța capitalistă, ca instrument ajutător, populația unei țări alcătuește elementul muncă, factor atât de important și atât de hotărâtor. Rolul tot mai covârșitor al populației, ca instrument de producție economică s'a dovediit în mod special, în epoca de după război, când toate celelalte elemente — natură, capital, idee tehnică și întreprinzător — la un loc nu puteau acționa în direcția sporirii producțiunii, fără colaborarea variată dar atât de necesară a factorului muncă. Când criza de mentalitate, de după război, s’a mai domolit și dorul de muncă a îmboldit din nou lumea la activitate rodnică, s’a putut constata aproape pretutindeni o ușoară îmbunătățire, în sensul sporirii producțiunii generale. Populațiunea unei țări contribuee la progresul unei economii naționale nu numai lucrând pe teritoriul național, dar și prin activitatea ce poate desfășura, în folosul unei alte economii nationale, dacă face să intre în țara de origine rezultatele muncii desfășurate aiurea. Mai toate statele cu surplus de populație sau cu condiții economice generale, de natură a nu putea furniza întregii populații suficiente mijloace de trai, au avut de înregistrat fenomenul emigrării, care a putut avea diferite caractere și diferite rezultate, după formele în care acest fenomen s’a produs. Pierderea unei anumite populații — de obicei tânără, viguroasă, cu putere de muncă, etc. — a putut să însemne o pagubă pentru țara care o suferea. Când această emigrare nu avea un caracter definitiv sau când o pierdere de brațe se traducea pe de altă parte printr-un spor de venituri, ce se îndreptau către țara mamă, se mai atenuau multe din neajunsurile acestui fenomen social. Astăzi Germania posedă peste 5.000.000 de connaționalii numai în America de Nord, care dacă nu mai pot colabora înlăuntrul granițelor naționale contribuesc totuși într’o largă măsură la furnizarea patriei-mame cu însemnate venituri, care reprezintă agoniseala muncii lor grele de fiecare zi. In aceeași situație favorabilă, din acest punct de vedere, se găsește și Italia care trimete în anumite anotimpuri ale anului multe zeci de mii de brațe muncitoare în cele două Americi, de la care se revarsă însemnate sume de bani, ce se cifrează la sute de milioane, în fiecare an. Aceste venituri obținute nu din schimbul de mărfuri sau din plasamente de capitaluri ci din trimiterea populației muncitoare către alte țări, lipsite de o populație corespunzătoare teritoriului sau gradului de dezvoltare economică, atârnă foarte mult în balanța de venituri și de plăți, compensând subt această formă, o parte din insuficiența producției sau organizării economice de după războti. Până la război, țara noastră nu cunoștea fenomenul emigrării populației sale. Noi nu aveam o prea mare densitate de populație și nici nu înregistram cauzele care de obicei determină astfel de fenomene. După întregirea țăriii, prin alipirea provinciilor subjugate, ne am găsit în fața acestui fapt, ca un număr însemnat de Români, din noile teritorii, care emigraseră în America încă de pe vremea stăpânirii habsburgice, să rămână mai departe în aceste regiuni, unde își puteau agonisi mai ușor traiul de toate zilele. Condițiile în care erau puși să lucreze acești emigranți erau cu totul speciale, dându-le un avantaj covârșitor asupra celor rămași acasă, prin salariile însemnate ce primeau în valuta puternică a dolarului. Dezastrul nostru valutar înzecea câștigul emigranților, prin marea diferență de curs ce exista între leu și dolar și dădea astfel acestora posibilitatea de a-și spori câștigul lor, în proporții necunoscute până acum. Cel mai modest lucrător — care câștiga atât încât să-și poată asigura un trai modest și să mai poată face și ceva economii — dacă transforma dolarii agonisiți în lei, obținea sume pe care niciodată nu le-ar fi putut dobândi, dacă ar fi muncit numai în țară. In felul acesta, o parte din familiile emigranților, rămase în țară se puteau întreține foarte ușor din trimiterile de bani ce le veneau din America. Uneori aceste remiteri erau atât de importante, încât ele puteau permite chiar achizițiuni însemnate de bunuri — case, pământ, vite — așa încât permiteau chiar simplilor muncitori de pământ să devină încetul cu încetul, mici proprietari și gospodari. Se cunosc cazuri în Banat și în Ardeal când așa zișii „Români Americani“ plăteau sume fabuloase pentru cumpărături ce pământuri — până la 20.000 lei un jugăr — cea ce arăta pe deoparte, cu câtă ușurință sperau ei să agonisească din nou dolarii deja economisiți, și câtă de mare era dorința de a avea pământul lor, la care niciodată nu mai sperau să ajungă, dacă rămâneau acasă, sub fosta stăpânire ungurească. Evident, felul cum cheltuesc unii din emigranți, banii adunați, arată cu priosință o mentalitate inferioară și lipsa puterii de înțelegere a valorii banului. Avantajul cursului dolarilor asupra leului nu este suficient înțeles de emigranți, care dintr’o mândrie rău înțeleasă, cheltuesc sume enorme pe obiecte ce se pot procura mai târziu mult mai eftin, numai ca să arate celorlalți cât sunt de avuți. In anumite sate din Ardeal s’a ridicat o serie întreagă de gospodari, agonisind terenuri de cultură frumoase, numai prin economiile adunate în timpul emigrării lor în America. După modelul farmerilor din America, unii din ei, întorși acasă, încearcă o viață nouă, folosind experiența făcută peste Ocem. Se mai observă însă la alții schimbarea complectă a mentalității, dezvoltarea unui dor de câștig repede și mare, pe care insă, evident nu-l pot obține acum în țară la noi. De aceia, unii din cei întorși acasă, pleacă după o scurtă vreme înapoi, luând cu ei și familiile lor, păstrându-și totuși gândul de a reveni în țară, dar după ce se vor îmbogăți. Restricțiunile puse în ultima vreme de către guvernul Statelor Unite în ce privește emigranții au mai potolit pe cei ce vor să lia drumul Americii, iar reforma agrară pare a-i atrage mai mult către actualele lor gospodării, pe care speră să le ridice, datorită noilor reforme. In orice caz, numărul Românilor ardeleni și bănățeni, aflați astăzi în America este destul de însemnat și ei reprezintă pentru economia noastră națională un mare izvor de bogăție, prin continuele remiteri de bani ce fac către cei rămașii acasă. Problema aceasta nu s-a bucurat încă de suficientă atențiune, din partea celor în drept și urmarea a fost că această populație românească a căzut pe mâna unor mijlocitori de diferite categorii, care știu să tragă mari foloase de pe urma ignoranții țărănești. Vom avea prilej să reveniim în foiletonul viitor asupra acestei chestiuni, când vom putea formula și anumite propuneri practice, în legătură cu aducerea lin țară a economiilor Românilor emigranți- 17 _,r V. SL' 1 Vi