Viitorul, august 1922 (Anul 16, nr. 4314-4337)

1922-08-02 / nr. 4314

Anul ei patru­spre­zecelea No. 4314 P F Miercuri 2 August ® 22 i / c [UNK] f An­ul Nii Min­ N i E REDACȚIA administrația — ————­l ill La CLASE 1ALA LA PATFI Cn­­" STR. EDGARD QUINET No. 2 a"TnTINCIURI COMERCIALE 11*1 1011 fiV î« țifți A­nn „ . . HO lei nSwL.ta...», (Vis-a-vis da Hotel Cap­șa) STRADA ACADEMIEI No. 17 Aca­dem­iU ÎN OUW ______­­trata II £ KU 111 1 |­­ Ii­ iK* S!£|trAMP 1 | rei .Uni • “° ® * * | Uei luni. , 140» Tensioanel* i Direcția 51/23. Redacția și Administrația 49/23 și 3/11 | Minus Aa Mate*Agențiile de publicitate || ^ | | .. TV^iiiilii^ ............................................................. — ■—1 " V.bala­sa .n­.­.nu . Nj ____A*—­-u flflATEfl UtfUL MARE SOCIALIST Doctrina socialistă desbrăcată­­ de exagerațiile unui Karl Marx, reprezintă în ultima ei esență, o mare mișcare de filantropie, și un progres în direcțiunea ajuto­­răreii celor mulți, celor munci­tori, și celor mizeri. Socialismul cere astfel o mai dreaptă răsplată a muncei, o mai echitabilă repartiție a câștigu­rilor, o mai mare participare a muncei la opera de armonie so­cială. în acest înțeles, socialismul nu numai că nu este o doctrină care să indispună și care să sperie, dar din potrivă la temeliile miș­că­rii socialiste sunt anumite principii cu a căror realizare se mândresc partidele de ordine și de progres. Ca noi chiar, parti­dul liberal a fost departe de a fi ostil socialismului teoretic a­­t­uu­­ci când a înscris, în progra­mul său participarea la beneficii în munca urb­eră, când a che­mat și prin vot obștesc pe mun­citori la drepturi egale cu capi­taliștii și cu profesioniștii, și c­ul a­ diminuat puterea patro­nală în munca agricolă, elimi­nând, prin expropriere, pe­ lati­fundiar care în agricultură este sinonim cu capitalistul excesiv și individual din producția de fa­brică. Dar mișcarea socialistă devine periculoasă, sau mai bine zis în­cetează de a fi socialistă, atunci ■eátruc ho cmiL jijurca Karl Marx în internationalism, sau când îmbracă, formele comu­niste, pe cari nebulosul spirit slav rus, l’a însărcinat a le ex­perimenta pe propriul său cont și spre pieirea țarei moscovite. Acestea fiind demarcațiunile între socialismul cuminte și de ordine, și comunismul anarhic și disolvant, înțelegem de ce moar­tea contemporanului în vârstă cu Clemenceau, a bătrânului Ju­les Guesde, este menită a fi rele­vată­ ca an­ doliu pentru Franța. Jules Guesde a fost un mare luptător socialist și numele lui stă alături de acelea ale lui La­forgue și Jaurès. A fost un so­­cialist care nu a menajat burghe­zia. Totuși cât fond patriotic era la temelia concepțiunilor sale so­cialiste ne-o arată prezența sa ca ministru de stat în cabinetul ce a condus răsboiul, ne-o arată enorma muncă ce-a desfășurat-o în timpul când pământul Fran­­­ței era încălcat de oștirile duș­mane, pentru a trezi în clasele sociale ce el le cunoștea atât de bine, avântul răsboinic și cura­jul de a lupta până la­­ moarte pentru salvarea patriei. In fine ce fel de socialist era Guesde ne-o mai arată atitudi­nea lui fățiș ostilă ideei unei ra­lierii a socialismului francez la internaționala ISI moscovită. Viață deci a lui Jules Guesde a fost astfel un exemplu viu de ce înseamnă adevăratul socialism cuminte­ști de ordine, pătruns de dragostea de țară și evoluând în cadrul ideei de stat, față de de­­viațiunile bolnăvicioase spre a­­narhismul barbar r. IAI MULTA . • CURIOZITATE­. O serie de oameni „politici“, mai mult sau mai puțin noul, se dis­trează in anumite ziare de i(l­lecții de morală si certificate de cinste si corectitudine; nu­ se adresează o­­piniei publice cu liniștea oameni­lor ce au „conștiința’* împăcată și un trecut nepătat. Acuzațiunile lor, sunt violente, iar probele sunt înlo­cuite cu încrederea ce fiecare e dator s-o aibă în cuvântul nouilor­ apostoli. Țărăniști și naționaliști, căteoda­tă „independenți“, toți democrați sinceri, trebuesc crezuți pe cuvânt atunci când se ridică contra „ne­dreptăților’* de tot felul și contra abuzurilor oamenilor „vechi“. Dar, iată că la rândul lor nouți apos­toli sunt acuzați, ba încă, oroare, se aduc probe și intervine chiar, parchetul. El bine, și de data acea­­­­sta oamenii nouă pretind a f­i cre­­­­zutii, pe cuvânt. Ei continuă a da lecții prin ziarele lor și a acuză pe coltîi, în afară însă de neplăcutul acci­­dent cu cunoștiințe* cu parchetul, care desigur nu se întâmplă tutu­­ror acelora ce ar merita aceasta distincție, — oamenii noui au o viată misterioasă asupra căreia­­ Urrrtxrste veșnic ■un nour întunecat. A­i­meni, până­­ acum, n'a încercat în mod serios, să ridice vălul de nepătruns ce acoperă aceste vieți. Moralizatorii noui vin din locuri obscure, trăesc din su­rse necunos­cute și adesea dispar într'un mod tot atât de­ enigmatic. Ce meserie au ! Din ce trăesc ! De tinde-i lu­xul cu care sfidează­­,oligarhia“ f Mister. Unii au fost doctori,­­alții avocați, alții magistrați sau învă­țători. Azi toți sunt „oameni po­litici­­, au partid, au ziare, locuesc în­ palate și hoteluri de lux. De un­­­de „ Avere n’au moștenit și în scurtul timp cât au fost în func­țiunile publice au fost... „cinstiți“. Deci cheltuelile ce le fac simnt din bani străini, împrumutați sau că­pătați pentru anumite scopuri. Politica lor e dictată de anumite interese și însăși existența luxoa­să ce-o duc­e plata cinstitelor lor­ convingeri. Oamenii aceștia și-au pus în pro­­­­gram­ura de clasă. Ei luptă pentru­­ dezbinare și nu se dau înapoi delai violente. Lucrează însă pentru al­­ț­­ii pentru acei cari Un în mâini aceste misterioase existente. Cine sunt oare aceștia a Iată un nou mister pentru opinia pu­blică. Măi multă curiozitate desigur că nu ar strica la acei cari sunt sfi­dați de luxul unor­ oameni fără o­­cupații, cari sunt­­ nouii îmbogă­țiți... politici de războiu­. Mai îna­inte de­ a asculta predici morale și lecții de corectitudine, opinia pu­blică e curioasă să știe din ce și cum câștigă oamenii noui banii ce-i risipesc. Iar după ce se va lă­muri această chestiune, se poate abia vorbi de „programul“ lor. ---------­ Ceea ce nu se poate admite Tot în jurul prin Deîn­tor HfiEEI HŰIRE SIS SSDEIL Prin privilegiile acordate se răpesc drep­­turile legale ale cetățenilor— sarai — Convenția din TI ÎL21 trebise să fie anulată­ Dacă prin convențiunea din 29 iulie 1921, s-ar părea că era nece­sară ca un corolar al art. 137 din Legea de Exproprieri, în mod ne­îndoios se poate spune pentru a­­ doua convențiune, că ea a fost în­cheiată numai pentru a creia pri­vilegii în folosul Băncei Agrare din Cluj, privilegii cari nu mai cadrează cu acest text. Intr’adevăr aceasta de a doua convențiune, care prin amănun­tele ei trece peste cele prevăzute din textul sus citat, creiază în mod incidental o instituție ban­cară căreia i se dă pe lângă extra­ordinarele privilegii și un pro­nunțat caracter regional. Legea Agrară prin art. 137 a prevăzut ca toate operațiunile fi­nanciare decurgând din această lege pentru ținuturile alipite să se facă prin Banca Agrară din Cluj, după normele și în condiți­uni Ie ce se vor stabili într'o con­­vențiune aprobată de Consiliul de Miniștri. Din monopol comercial bancar In locul stabilirei acestor con­­vențiuni și norme, convențiunea anexă din 11 Noembrie 1921, sta­bilește în folosul Băncei Agrare din Cluj un monopol comercial bancar. Textul sus­citat al legei agrare, odată cu însărcinarea Băncei A­­grare din Cluj, pentru finanțarea exprem­erei, în această lege spe­cială dispune : „Cu autorizația și în condițiuni­­le stabilite de Consiliul de miniș­tri, Banca Agrară va beneficia de toate drepturile asigurate prin legi speciale ungare institutelor privi­legiate ungare, care nu-și au sediul principal pe teritoriul românesc și însărcinată cu lichidarea aface­rilor acestor instituț­iuni“. Din citirea acestui text se vede că acordarea citire Banca Agrară a drepturilor asigurate prin legi speciale Institutelor de Credit Funciar din Ungaria, este sub­ordonată lichidărei afacerilor a­­cestei instituțiuni,­­ lichidare dată în căderea Băn­cei Agrară. Ce­i cu privilegiile fos­­ ilelor instituțiuni ungare . Textul așa cum a fost redactat de Parlament și cum probabil a fost în intenția lui, nu poate să aibă altă interpretare decât a­­ceasta . Privilegiile fostelor instituțiuni ungare nu au putut fi acordate decât în vederea lichidărei opera­țiunilor acestor instituțiuni. De altmintrori nici nu se putea altfel căci­­ prin constituirea de privilegii așa de extraordinare se calcă­ legi organice și chiar Constituțiuneea. Iată o serie de asemenea dispo­­zițiuni : a) Se pot urmări debitorii ,prin organele administrative; b) Toate procesele să se judece la Cluj; c) Curatorii să poată depune produ­sul administrației lor la Casele Băn­cei Agrare; d) Să emită scrisuri funciare; e) Să fie scutite de impo­zite atât pentru operațiunea băn­cei, cât și pe scrisuri cupoane etc. etc.. Este cu putință ca o convenți­­une anexă unei legi să prevadă aceste dispozițiuni care n’au fost stabilite în mod formal de lege mai ales că după convenție aceste privilegii ar urma să dureze atât timp cât ar exista și Banca ? Drepturi cetățenești ră­pite printro convenție Evident că vin, mai ales că scu­tiri de impozite nu se pot face prin­­ convențiuni­ ci numai prin legi. De asemenea o schimbare de jurisdicție, o procedură sumară, executarea pe altă cale decât pe cea prevăzută de lege, toate con­stituind drepturi ale justițiabili­­lor și ale cetățenilor, nu pot fi ră­pite prin convențiuri, cari n’au baza pe dispozițiuni legale. Privilegiile fostelor Institute de Credit Ungare prin Art. 137 al legei agrare, nu au fost acor­date decât în vederea lichidării. Celelalte privilegii chiar dacă ar fi prevăzute în legile ungare, ele nu se pot întinde pentru drepturi cari s­unt garantate de legile or­ganice constituționale fie redu­­cându-le fie desfiintându-le. Nici într’un­ caz convențiuni cari nu sunt întemeiate pe legi, nxx pot să creiaze drepturi și pri­vilegii-așa­ că­ a creiat conven­ția din 11 Noiembrre 1921. Iară dacă a făcut-o toate aces­te privilegii sunt nule neavând o bază legală. ECOURI G­reva metal­urgiștilor din Italia s-a sfârșit. S-a evaluat la 80 milioane lire pierderile de sa­larii suferite de lucrătorii greviști, fără să se mai vorbească de acelea ale industriașilor.­­ d­in New­ York se anunță că pe­n 2ră domeniul unui bogătaș ameri­­­can, Samuel Untermayer, s-a descoperit o statue din cea mai bu­­­­nă epocă greacă. Se crede că ea a­­ fost, cizelată la Praxiteles. Autenti­citatea statuei a fost recunoscută de Isidore Kenti, sculptor. L­a Pars va avea loc la începutul lunii Septembre un nou match de box între cunoscutul bo­­xeur francez Carpentier și negrul Battling Siki. Premiul va fi de 300 mii de franci- Ma­tehus va avea loc într’o arenă uriașe de curând con­struită la porțile Parisului, și în­­ care vor putea intra 60.000 de spec­ta­tori, într’o dare de seamă despre prima­­ recepție diplomatică de la am­basada sovietelor din Berlin, zia­rul „New­ York Herald“ subliniază că luxul depășea cu mult­ pe acela al ambasadelor de sub vechiul re­gin. In fața unui bufet copios, cu tacâmuri de aur și argint, se aflau­­ patruzeci de inși cari serveau, dis­tribuind șampanie din belșug. [NOTE Românismul in Banat î­­n cetatea Timișoarei am putut­ constata cu părere de rău că ne trebue încă mult pentru a impune cultura noastră dincolo de Carpați. S Ceea ce izbește la prima vedere pe un român este faptul că la poș­tă și la căile ferate, adică la insti­tuțiile în care publicul vine în di­­rect, contact cu autoritățile, func­­­­ționarii și funcționarele vorbesc a­­­tât de puțin și de greu românește ■ — unii chiar de loc — încât e de multe ori nevoe de un tălmaciu bu­n­nevoitor. La librăriile de acolo — bogat și­­ frumos asortate în cărți germane și maghiare — nu am văzut să vi­­­trine o singură carte românească,­­ La hotel, la restaurante, la cafene­­­­le, oamenii de serviciu sunt __ sur­ j ■ prinși când li se vorbește româneș­te. Trebue sa spunem, de altfel cu părere de rău că și unii români se complac în a vorbi nemțește dacă nu în ungurește uitând că e mai­­ bine a te sforța pentru a te face , înțeles în limba ta, decât a concede­­ maghiarului sau sasului că poate­­ vorbi limba lui, fără a avea nevoe , să o învețe și pe a noastră. Am notat apoi că la cursele de­­ narațiune se anunțau câștigătorii­­­­ numai în limba maghiară. E ușor­­ de închipuit dacă ar fi fost posi­bil în vechiul stat maghiar ca la o serbare comunală să se vorbeas­­­­că nu mai în românește. Se impune astfel o mare operă de propagandă, pentru a face clară, minorităților, noțiunea că are­mata noastră nu este­­ de ocupațiu­­­ne, ci este simbolul statului nou,­. puternic, și permanent, statul ro­­mânesc. 1. A respecta acest stat este o nevoe nu de oportunitate ci o conduită i ce e dictată de marile necesități i­­ istorice și politice ale veacului. PETRONIUS I ZI CU ZI Ziarul „Patria“ e de părere că da­că guvernul ar face o capitală ln fiecare sat din Ardeal, d-nii Maniu, și Vaida tot n-ar fi mulțumit. Cre­dem aceasta. Ce ni pasă d-lor unde e capitala? Pe d-lor îi interesează chipul cum pot fi personal stăpânii Ardea­lului. „Gazeta Transilvaniei“ se­ bucură de faptul că d. Iorga nu înțelege a urma politica d-lui Maniu . Bu­curia aceasta seamănă enorm de mult cu o desiluzie. • * D. Costa-Foruî nu vede salvarea decât în ivirea unui Țepeș-Vodă. Și acest Țepeș-Vodă nu ar fi altul decât d-nul Iuliu Maniu sau­ Vaida. Intr’adevăr că sunt soluții atât de ingenioase în­cât fără să vrei mintea se duce la faimosul ou al l­ui Columb. Adevărat vorba d-lui Costa-Fo­­­tul num­ai oamenii consiliului Di­rigent pot arde putreziciunea din jurul eminentului publicist ! * Din polemicele oposiției : Primo . Primăria trebue să ex­­proprieze vecinătățile Ateneului pentru a reda Bucureștilor singu­rul edificiu, etc. etc.. — Oare primăria nu avea­­ alt­ceva mai bun de făcut de­cât să exproprieze vecinătățile Ateneu­lui? Când n’aveț­i apă, etc. etc, nu era mai bine să fi lăsat Ateneul în voia soartei !. Cu astfel de convingeri, nici Dumnezeu nu s’ar putea înțelege cu adversarii lui, dacă i-ar avea: * «^© târâre Că e hotărât, Mamia Lumii vrând să dovedească. El s’a hotărât în fine, Ca să nu se hotărască. Quintus —---—---------------— ăl — etestau­m -------------- MATIUW^ maniatelor Națiunile mandatare se vor. „ ^ greutăți a căror însemnătate nu trebui**^^*­^ Una din cele mai importante chestiuni cari au făcut obiectul­­ desbaterilor consiliului societății națiunilor care se ține la Londra, este aceea a mandatelor. ...J­ournal des Débats” scrie că aceste man­date au fost repartizate în trei categorii. Mandatele C privitoare la sud-estul african și la un­e insule din Pacific cari au fost încredințate, unele Japoniei și al­tele Australiei, nu fac obiectul des­baterilor actuale. Mandatele B, privitoare la fostele colonii ger­­­mane din Africa centrală și care au fost încredințate Franței sau a Marii Britanii, nu par să prici­­­nuiască dificultăți. In schimb,­­ mandatele A, acelea ale Palestinei Mesopotamiei și Syriei, dau loc la serioase neînțelegeri. Consiliul lucrează în taină BEaSERg. Știrile căpătate în cursul dis­­ cnțiunilor urmate în această pri­n vintă sunt destul de neîndestulă­­­­toare. Consiliul societății națiu­­­­nilor s’a învăluit într’un mister­­ adânc, membrii săi au refuzat să­­ dea vreo informație, iar persona­lul ligei a primit ordinul să nu divulge nimic. Londra a fost viu impresionată de acest secret, s-au făcut interpelări în această ches­tiune în Camera Comunelor, și cea mai mare parte din ziarele engleze sau ridicat în­potriva a­­cestei metode ,discreditate de a rezolva pe sub ascuns chestiunile de ordin public și de interes uni­versal. Dar presa franceză, cum este „Journal des Débats“ nu împăr­tășește aceată indignare. Diplo­mația secretă, care a fost cu drept cuvânt condamnată, este aceea care refuză să facă cunoscut de­­ciziunile luate și angajamentele­­ contractate. E­ mult mai bine însă i ca discuțiunile să nu aibă loc in­­ public, deoarece nici o negociere nu poate să fie bine condusă, când fiecare cuvânt rostit este­­ îndată publicat. O astfel de publi­­­­citate dă prilej preocupărilor •>*­goiste și pune piedici concesiuni­­­lor mutuale cari singure permit încheerea unor bune acorduri. Se­cretul nu trebuie să fie totuși atât de mare încât să nu se afle nimic. Convingerea era că regula­rea mandatului Palestinei va ri­dica obiecțiuni, deoarece el era complicat de chestiunea sionismu­lui. In Anglia, astfel, multe cer­curi sunt îngrijorate de favoru­rile speciale cari trebuie acorda­te elementului evreesc, și cari provoacă protestările arabilor. Atitudinea Italiei De altă parte, Sfântul scaun nu crede că interesele creștinilor, sunt suficient garantate și cere o­­ altă organizare a com­i­siunei în­sărcinate cu paza locurilor sfinte. Dar, chiar din prin­, ședință» desbaterile au fost încord­ate din cauza atitudinei adoptate de Ita­lia față de mandatele­­. Guvernul italian se simte lezat în situațiunea creiată în Levant Franței și Marii Britanii. Dele­gatul său și-a înmulțit observa­țiile și rezervele. El a reproșat în primul rând Franței de a nu fi respectat drepturile economice ale Italiei și de a fi comunicat prea târziu modificările care au fost introduse în cel dintâi text­­ al procesului de mandat. E nece­­­­sar însă să se observe, cu acest­­ prilej, ca modificările cari au­­ fost aduse, și cari nu au de altfel , o­­ prea mare însemnătate, au fost introduse spre a da satisfacția Americei, care, deși nu a semnat tratatul de la Versailles, a afir­mat totdeauna­­ că ea are dreptul să fie consultată.. i Divergențe serioase B ® sss-ns*gs3k3 Kaas K2as K sskh­itaua Intervenirea marchizului im­­­perian­ nu pare să se fi mărginit numai la Syria, căci ea a fost în­dreptată și în contra Angliei, a­­vând în vedere mandatele Pales­tinei și Mesopotamiei. Orice s’ar zice, s’au constatat divergențe serioase, și consiliul a amânat cu câteva zile continu­area discuțiunii.­ „Journal des Débats“ scrie elf atitudinea­ adoptată de Italia est­e destul de surprinzătoare. Siste­mul mandatelor n’a fost niciodată­ ademenitor, de­oare­ce atât Franța cât și Marea Britanie vor avea poate mai puține foloase de­cât sarcini în misiunea pe care și-au asumat-o în Orient. Italia însă nu s-a opus acestei organi­zații și de aceea nu se știe pentru care rațiune se agită acum cu a­­tâta asprime. Situațiunea înfă­­țișându-se așa cum este, și nepu­tând fi modificată, fiecare trebue să-și­­ vadă de drum. Se speră că consiliul Societăței națiunilor va izbuti să pună toată lumea de a­­cord. Ar fi totuși o iluzie să se creadă că, reglementările odată aprobate, chestiunea mandatelor nu va mai pricinui nici o încur­cătură."Națiunile mandatare, mai ales dacă nu știu să-și mărginea­scă acțiunea, se vor izbi mereu de greutăți a căror însemnătate nu trebue ascunsă. va Ollin­ ț illifiaSi Red­« m,a este cel­u> idi bun­ mijloc de a­ vă face cunoscute mărfu­rile și produsele fa­bricate Uzați de ea iu, cea mai largă mă­sură în ziarul vÎITORUL« care este cel măi răs­pund­it dintre­ ziarele pol­ i, are și tarif­ul cel mai redus. 99 CPteraral destifîlil! HIFMfil IPPI §: f­ilBätffW­ybl! iGIdte­ m d­ © i&iFî.jig l'vol. univ. In linia aceasta, s’a sărbătorit la. Paris, cu o deosebită strălucire, centenarul, studiilor asiatice și al descifrării hieroglifelor. Vasta sală a Sorbonei era prea mică, ca să încapă numerosul pu­blic, printre care se distingeau sa­vanții francezi și străini, veniți din toate părțile­­ spre a lua parte la această sărbătoare­ culturală. A prezidat președintele Republi­cii Franceze, d. Alexandru Mille­­rand, asistat de d. Leon Bérard, mi­nistrul instrucțiunii, de d. Sénart, președintele­ societății asiatice, de prințul Bonaparte, președintele so­cietății de geografie, precum și de reprezentanții marilor corporațiu­­ni de savanți străini. Pe estradă, în fața splendidului tablou al lui Puvis de­­ Chavannes, înfățișând Muzele și cortegiul lor, luară loc membrii­ Institutului Fran­ței, diferiți savanți, precum și unii șefi africani, cari se distingeau prin costumele lor albi*. Muzica gărzii republicane dădea și dansa concursul ei artistic. D. Lénart, în termini eloquenți, a făcut istoricul societății asiati­ce, căreia i seda­toresc atâtea des­coperiri și studii, ce au aruncat o vie lumină asupra istoriei orien­tale. De asemenea, a celebrat ge­niala descoperire a lui Champol­­lion, care a reușit să descifreze hieroglifele. La drept vorbind, centenarul a­­cestei descoperiri trebuia sărbăto­rit mai înainte ,, căci­ faimoasa scri­soare a lui Champollion cât”­' Da­ci­er datează din 1814. Războiul în­să a împiedicat celebrarea aces­tei comemorări. '' " D. Lamnan, profesor la univer­sitatea­ din Harvard,­a vorbit în nu­mele savanților americani. D. Th­o­mas în­­ numele societății asiatice din Londra ; d. Nunziante,­­în cel al orientaliștilor italieni; d. Na­­ville, în numele universității din Geneva; iar Cattani­bei, în tanmele Egiptului. Cu toții au prezentat felicitări științei franceze, căci­ei i se datorește onoarea descifrării hieroglifelor și este inițiatoarea cer­cetărilor asiatice și africane, care au ar­uncat o atât de vie­ lumină asupra antichității orientale.­­ Ministrul­ instrucțiunii franceze, d. Léon Bérard, arătând însemnă­tatea activității orientaliștilor fran­cezi, a spus între altele : „In secolul al XV-lea, limbile la­tină, greacă și ebraică au redeschis Europenilor izvoarele a trei civili­zationi. In urmă, însă, cercetarea științifică se găsi în fața monu­mentelor Egiptului, Asiriei și Chal­deei, și în fața enigmei alfabetelor indiene și chineze. . Dar pe la 1822,- grație lui Cham­­pollion, iui Oppe-rt, lui Anquetil du Perron, lui Chésy, lui Abel Ré­ m­usat și a englezului Rawlinson, știința europeană a luat posesiu­ne a unei lumi noui. Urmașii lor ne-au făcut și ne vor face să plice­­­­pem mentalitatea orientală. Noi ,vom lucra, ca­­ să se dezvolte stu­­­­diile orientale în universitățile­­ noastre”.­­ Descoperirea lui Champollion e din cele ma„î­­nsemnate, care­ s’au­­ făcut vreoda­tă în domeniul isto­­­­riei și arheologiei. Până la acest savant, nu se cunoșteau, decât prea puține lucruri despre misterioasa țară a Egiptului.­­ Din antichitate, nu ni se păs­traseră, decât descrieri sumare și­­ destul de neexacte. Herodot, în car­­tea a II-a a operei sale, ne dă știri ■prețioase cât privește observațiile sale personale și legendele, care­­ circulau în Egipt pe­ vremea lui,­­ și fie­care le-a auzit de la călăuzele [­sale. Printre ele, sunt și­­ unele știri [exacte, verificate în urmă de știin­­­ta istorică modernă. Dar tot ce ne­­ spune acest mare istoric grec, ca ș­­i alți autori antici posteriori lui, e­­ relativ prea puțin.­­ j Savanții moderni, ca șî cei vechi,­­ stăteau în nedumerire în fața mo­­­numentelor și răs­uicitei civilizatiu­­­ni a văii Nilului și erau incapabili de a citi un rând din scrierea cu­­­rioasă, alcătuită din linii și din f figuri de animale, care constituiau h­ieroglifele. Unii din ei încercase­­­ră să le descifreze. Au urmat insă­­ căi greșite. I Ilustrul savant, d. Edmond Pot­tier, membru al Institutului Fran­ței și conservator al antichităților orientale ale Luvrului, spune des­pre aceasta următoarele : „Trebue mai întâiu să se distru­gă o legendă. Descoperirea faimoa­sei inscripțiuni în trei l­imbi, nu­mită „piatra de la Rosetta”, a al­cătuit negreșit tema lucrărilor lui Champollion , dar deja toți orien­­taliștii se străduiseră a o descifra, mai ales Silvestru de Sacy, fizicia­nul englez Thomas Young, suede­zul Akerblad. Totuși ei aplicau o metodă greșită, socotind hierogli­fele­ cu o pictografie și nu ca sem­nele reprezentative ale unei limbi, vorbite. Thomas Young a recunoscut cu­­ toate acestea caracterul fonetic,al unora dintre ele , dar socotia, cum a spris-o d. Jean Capart, „că numai necesitatea de a transcrie numele proprii străine obligase pe scribi, să dea unor semne o valoare alfa­betică”. Aceasta a făcut, ea să se închidă câmpul investiga Hunilor”.­­ „Când Champollion afirmă în „scrisoarea­­ sa către Daciei*“, ea a găsit cheia, sistemului hieroglif­ic, e că în adevăr multiplele­ sale ex­­periențe,—conduse cu ardoarea cea­ mai­ minunată,, care a putut vreo­dată,­­să însuflețească pe un sa­vant i-au rev­ej. .. ca ducii,« lungă evoluț­­une, pictografia primitivă a­junsese la un fonetism aproape constant. Egiptologia era Creată- Champollion reînvia o admirabilă civilizație”. Champollion zis cel tânăr, născut la Figeac, în Franța, pe la 1790, a fost atras ,de timpuriu de studiul Egiptului, această țară străvechie­­ și misterioasă,. La vârsta de 14 ani, a începu să învețe limba coptă, ur­­m­nașa limbii vechi egiptene șii ca­­­re se vorbise,peste tot în Egipt, în­­ evul mediu și se mai aude și azi în unele regiuni ale Nilului supe­rior. Ajutat de ea, precum și de al­lte limbi orientale, el se puse să­­ descifreze piatra de la Roseta.­ A­­vea numai 20 de ani. Reuși de mi­nune. Citi mai întâi­ câteva nume proprii, care erau învăluite într’un cartuș. Cu­­ ajutorul literelor stabi­lite, găsi, după un studiu minuțios și genial, cheia hieroglifelor. Acea­sta deschidea lumii moderne un o­­rizont istoric și artistic, care se prelungește în timp, după unii, la vreo 5000­ de ani, iar, după alții'la vreo 3000 și ceva, înainte de Chris­tos, fără a se socoti epoca preisto­rică. Opera lui Champollion este inti­­­­tulată „Précis du Systeme hiéro­­s­ylyph­ique des arb­iefls Egyptiens” ; ea a apărut in două ediții. La a do­ua, s-a adăugat și scrisoarea că­tre Daciei­ (Paris, 1827—1828). In 1836, tot Champollion publică o gramatică­­ egipteană completă. El mai este autorul unor altor stu­­­­dii; gloria sa însă stă în descifra­­j­rea hieroglifelor ș j O pleiadă de savanți s’au avân­­­­tat pe urmele lui, pentru studiul Egiptului, atât în Franța, cât și în alte țări. Egiptologia e­ste o crea­tiune a științei franceze, in­ care ea își păstrează și­­ acum, orice s-ar spune, întâietatea. Un secol de muncă, n’a epuizat cu toate acestea materia; din­potri­vă. in fiecare­ zi de deschid noui p­­rizon­i­eri. „De abia începem să cunoaștem vechii­n Egipt, spune d. Pottier. Ne disputăm încă asupra­­ cronologiei suveranilor. .Astfel, știința germ­a­­n adoptă „cronologia s­curtă” (Se știe că d. Eduard Meyer pune în­temeierea statului egiptean în­­ 3315 a. Chr., iar nu 5604 ), pe car Iilas­­pero o contestă. E o diferiță to­tală de vreo 2000 de ani- Studiul as­tronomiei egiptene va împărți pe adversari“. „E adevărat că muzeele noastre sunt pline de documente prețioase. Dar vechiul sol al Egiptului, atât de minunat conservator, n’a dat în­­că­ decât o infimă parte a monu­­mentelor trecutului. De altfel, săpăturile nu au fost în­­­prdeauna conduse d­e critica nece­sară; multă vreme, nu s’au cântat decât ju­vâere și statui, și s’au ne­glijat documentele scrise pe papi­rus; se făceau săpături pentru a se îmbogăți muzeele și nu știința. Contin­­sarea la pagina 2»a

Next