Viitorul, septembrie 1922 (Anul 16, nr. 4339-4364)

1922-09-27 / nr. 4361

lutin o corespondență din Gene­va apărută în «Le Temps» d. Jean Herriette ocupându-se de nouile a­­legeri ce se vor face pentru reîno­ire­a consiliului Ligei Naț­inilor, conform pactului, dă interesante amănunte asupra­ frământărilor po­­litice din sânul acestei instituti­­uni.In­totdeauna, adunarea Ligei Na­țiunilor. — scrie d-sa — aduce și o campanie electorală. In acest an va fi la fel; din cei opt membri ai consiliului, patru sunt permanenți, patru au mandat pe un an­ Ei pot­ fi realeși, dar sau au această siguranță. S-a vorbit adese­ori de sporirea efectivului consiliului, care se poa­te face în trei modur­i : sporindu­­se numărul locurilor permanente, sporind numărul membrilor eligi­bili, sau creându-se două feluri ne­legari dintr-o dată. Deci campania electorală din a­­dunarea de la Geneva se prezintă actualmente cu tot fara? de com­­plicațiuni. De ce se dă lupta pentru alegerea în consiliu Luptele ce se dau pentru alegerea membrilor consiliului, au motive foarte justificate. Consiliul este o autoritate fără apel. Tratează chestiuni extrem de delicate, cum au fost Dantzig, Si­­lezia superioară, apoi chestiunea mandatelor, a minorităților ș. a. El este instanța la care se recurge pentru evitarea conflictelor.Nici un guvern deci nu vede cu nepăsare compunerea consiliului. Peplru Franța, Anglia și Polonia, în deosebi, alegerile acestea sunt probleme politice de o deosebită importanță. Dar cum ele se fac în ajunul in­­chiderei adunărilor, chestiunea se desbate acum în culise și nu se pot face decât pronosticuri asupra ce­lor­ ce vor urma, s-ar vedea exclus, ar fi reprezentan­tul Chinei. I Cari sunt nepluti uniiisie cari se întrevăd Dar în acest caz s-ar ivii multe critici și nemulțumiri. Membrii Li­sei Națiunilor sunt Împărțiți în două tabere; unii ar voi să facă alegeri pentru a obține noui re­prezentanți în consiliu, alții ar do­ri ca situația actuală să fie men­ținută cel puțin încă un an. Pe lângă nemulțumirea Chinei, să nu se uite că națiunile sud-a­­mericane, Argentina, Peru, Boli­via nu mai au delegați la Geneva, pe motivul alegerei ca președinte al delegatului din Chile. Pentru a avea măcar una din a­­cele state se pare că alegerea unui delegat din Uruguai ar fi indicat­ Pe lângă aceste combinațiuni de­licate și pline de atâtea consecințe se mai pune încă o chestiune im­portantă. Oamen­i cu experiență cari au urmărit lega de la înfiin­țarea ei se întreabă dacă bine este să se decidă ca unii membri ai consiliului să aibă locul lor nu în baza alegerei libere, ci în virtutea unui rulaj . Adunarea alegând membrii consiliului, să aibă gri,să a-i alege din diferite continente și diferitele grupări de pu­teri, acea­­star ar fi o precauție legitimă și in­dispensabilă. De la liga frațiuni­lor O campanie eletronului INTERESANT Lupta ce se dă pentru cucerirea locuri­lor în consiliul Ligei Națiunilor — Se va spori numărul membri­ 1‘ihmh­ufcjrtnnw Baga BBHggx-aa! Bimplani­lor din consiliul Ligei? zaurwanti ax’ssmaiysuE­mane­x aera Fi­ va sporit numărul membri­lor permanenți ? Anul trecut ches­tiunea a fost amânată și se crede că va fi acelaș lucru și acum, aștep­tându-se rezolvarea chestiunei Ger­­maniei, care a cerut admiterea ei în Ligă. După părerile cele mai autori­zate consiliul viitor se va com­pun­­ne în afară de cei patru membrii permanenți (lord Dalfour, d. Leon Bourgeois, marchizul Imperiali, vi­contele Ishii) și de reprezentanții Spaniei, d. Quinones de Leon, Hy­mans, Belgia, Da Game, Brazilia, Branting Suedia, precum și de un reprezentant al națiunilor aliate din Europa centrală. Sunt îns­ă și dificultăți. — re­marcă corespondentul lui ..Le Temps“. In primul rând, națiuni­le aliate din Europa centrală, Po­lonia, România, Cehoslovacia, Iu­­goslavia, nu­­ sunt încă de aco­rd pentru alegerea unui reprezentant. Diferendul ce le separă e serios și nu s‘ar simplifica­ dacă s‘ar dis­cuta acesta prematur în public. Dar se poate, crede că acordul se va face, căci altfel­ nimeni nu se va putea prezenta în numele Mi­­cei Antante și Poloniei. In cazul când această grupare va desemna un reprezentant, va urma altă dificultate­: In cercurile su­perioare ar fi o combinație ce tin­de la realeger­ea a trei dintre ac­tualii membri — singurul care --------------------------------------­ Sei­i staific major Mi mm.m poi­uftoszs iar asms Continuarea in­oamn a 2-a Partidul țărănist și a romului lat în stat Formula partidului țărănist a­­dică a apărărei intereselor cla­sei țărănești pe terenul agrar, este­ actualmente un anahronism după reforma fundamentală a împărțirei pământului. Formula aceasta, lipsită de un în­teles precis și plină mai mult de amintirile deseori exagerate în rău ale trecutului, nu corespunde în mod limpede și concret nevoilor prezentului și ale viitorului. Ea acopere astfel azi pur și sim­plu o luptă în contra a tot ce a fost element creator în politica torei și care este caracterizat cu un cu­vânt pompos, dar numai sentimen­tal, vag și nu în­deajuns lămurit: oligarhie. Ce­ se va pune în loc? Precis ni­meni nu știe. Programe nu există. Inca mai puțin traditii politice. Se cere însă cu violență desființarea tuturor organelor noastre încerca­te în politică spre a le înlocui cu cuvinte sonore : cuvintele democra­­t­sm și constituționalism,­­au drep­tate și legalitate! Domnia vorbe­lor, în parte alungată în trecut prin maturizarea gândirei politice a claselor conducătoare, îșî revar­să astăzi tot fastul său vid și sgo­­motos asupra tinerei și nouii noa­stre democrații. In afară însă de elementele evi­dent negative se designează și oare­care tendințe de politică reală înă­untrul partidului țărănist. Dacă lă­săm deoparte spiritul de pură cri­tică și obiceiul necivilizat de a a­­taca, ori­când și ori­unde, aflat mai mult la intelectualii și pseudo­­intelectualii noștri, vom observa că țăranii, susținătorii burghezilor care constituesc și conduc acest partid, s-au grupat între altele în jurul a două nevoi, fie că ele sunt reale, fie că sunt fictive : nevoia reali­zării cât mai desăvârșite a re­formei agrare și apoi aceia a con­­servării rezultatelor ei. De o par­te țăranii vor pământ cât mai mult, de alta ei vor să-l păstreze­ Odată reforma agrară realizată, a­­ceste două tendințe vin în ciocnire. Și avem deoparte pe proletarii a­­rticoli care ațâțați de demagogi cer noi reforme, riscând să dese­­chili­breze cu desăvârșire la noi re­gimul proprietății, iar de altă par­te pe proprietarii mici rurali dori­tori să-și consolideze cât mai bine situaț­iunea cea nouă. Tendința spre revoluția agrară, vine în ciocnire­­a cea spre conservatismul țără­nesc cel mai burghez. Partidul țărănist se înfățișează astfel sus, la conducere, cu o con­­fuziune fără legătură alta între personalități, de­cât dorința nega­­tivă, de­sigur inconștientă, de des­trămare­a ce s-a făcut până acum ; — iar ,jos, în stratul nevoilor reale ale populațiunei, ca o producțiune vremelnică a reformei agrare me­nită în chip logic a se desface în­­tr un element democrațic de conser­vare socială — cu un ideal care e acelaș cu al partidului liberal, în­­tr-un element de pură nemulțumi­re, negativă. Partidul țărănist ar rămâne astfel mereu partidul ne­mulțumiților rurali, adică elemen­tul care ar da dea pururi asalt so­cietății, ori cum ar fi organizată, în numele luptei de clasă pe baza nevoilor proletarilor rurali, oricât de puțini ar rămâne doritori de a deveni și ei proprietari. Și prin aceasta se va deosebi de partidul socialist unde, în afară­ de lupta de clasă, care le e comună, i instituția proprietății private este ț­i'nta de căpetenie a tuturor atacu­rilor. La comuniștii internaționalei a treia revoluțiunea nimicitoare a întregei organizațiuni actuale este mijlocul dort de luptă si realizare. Ca social-democrați, în genere sun­t­gurele elemente cultivate ale socia­­­lismului de la noi, tendința vio­en­­­tă­ e mai atenuată : persistă însă a­­­­tât revolta contra organizări ac­tuale a sederiei pe baza ideii de proprietate privată cât și ideia lup­tei de clasă. Prin însăși constituțiunea și fi­rea doctrinelor lor, țărăniștii și so­cialiștii noștri se exclud astfel de la sine de la orice operă de solida­ritate socială și națională. Lupta de clasă poate însă fi o realitate; ea nu poate deveni un ideal. Idea­lul învrăjbirei oamenilor ca și al distrugerii câștigurilor de tot felul pe care efortul multisecular al so­cietății le-a dobândit așa de greu, mai ales la noi, mi poate fi de­cât o greșeală foarte primejdioasă și o profundă imoralitate. Dacă desbrăcăm doctrinele socia­listă și țărănistă de aceste idei, nu mai rămâne din ele de­cât pornirea generoasă spre binele celor de jos­­ca o îndreptare a nedreptății so­ciale. Dar această porni­re nu le e specifică: ei constitue unul din cre­­zurile de căpetenie mai ales ale de­mocrației liberale. In partea lor de vrajbă, țărănis­mul și în parte chiar și socialismul se întâlnește cu toate celelalte doc­trine negative. Astfel este doctrina partidului așa zis național din Ar­deal, sub flamura pe care o agită cu atâta violentă a constituțion­al­is­mului și a democratismului. Aceste două idei nu se pot întemeia decât pe concordie națională și realism politico,­economic ; fără aceasta ele rămân­ cuvinte deșerte, simple pre­texte de agitație. Partidul national a fost în Ar­deal de cele mai multe ori un actt 1) „Poezii“, întrabil element de opoziție fată de­scă, 1922-guvernarea din Budapesta. Azi, în noile împrejurări, conservarea ace­lorași tradiții, lovesc tocmai în sco­pul cel mare pentru care partidul a luptat în trecut. Violența îi este astfel cea mai de seamă greșeală; opera sa nu are nimic constructiv și este numai o încercare de des­trămare a forțelor noului stat ro­mân. Acest adevăr se întărește și prin­ aceea că partidul național e regio­nalist. Din punctul de vedere ro­mânesc, este o adâncă lipsă de cu­mințenie, faptul pornirei neoprite pe care o are de a se arăta ca apă­rătorul­ intereselor specifice ale Ar­dealului contra restului României și în special a conducerei venite din vechiul regat- In acest înțeles încă coalițiile vizate de acest partid nu pot fi un bine. El este de altfel dus a încerca să monopolizeze ac­țiunea politică a Ardealului și de ac­­reese o gravă intolerantă și ne­seriozitatea în toată acțiunea sa, întreaga doctrină a partidului na­țional din Ardeal este azi din ace­ste cauze cu totul alterată față de ceea ce a fost înainte de unire. De altfel, și oamenii s’au schimbat în mare parte , au venit mulți noui și mai ales, mulți au părăsit par­tidul trecând la celelalte grupări politice. Partidul de azi este prin urmare și prin oameni și prin ten­dințele sale complect altul de­cât cel de altă dată cum­ M numele i-a rămas acelaș. Or încotro­ întoarcem așa­dar pri­virile spre partidele noastre de azi aflăm sau neputință, sau acțiune de pură vrajbă sau materialism mo­ral, chiar când este învăluit în cele mai frumoase cuvinte. Nicăeri nu aflăm nici o doctrină constructivă și nici vreo tradiție de realism crea­tor, formată pe baza idealurilor ce­lor mai înalte ale spirit­lui ome­nesc. In aceste condiții țara ar suferi adânc astăzi și și-ar vedea primej­duită situatiunea, dacă nu ar po­seda un partid de stânga, pose­dând organizare și tradiție și re­prezentând democrația cea mai în­­naintată în cadrul ideilor de rea­lism politic, de înaltă solidaritate națională și de idealism moral. Acest partid este și treb­ue să fie tot mai mult chiar și dacă nu și-ar da în­­totdeauna seama în mod con­știent partidul național-Tberal-La stânga lui vor rămâne parti­dele de pură negație, cele de vrajbă de clasă regională sau națională. La dreapta va trebui să se crista­lizeze cu încetul grupările conser­vatoare într-un partid de rezisten­tă față de acțiunea mereu înainta­șe a partidului liberal. IZVIITORUL“ Era un tânăr oacheș, cu ochi scâteetori și melancolici, mic de sta­tură, plăpând, având întipărită pe fată, boala cea teribilă ce era să-l­ răpună mai târziu. Patimi furioase zguduiau pieptul lui slab, prea pu­ternic, — și în acest conflict, dintre corp și suflet, în această nepotrivire, găsim lacuna cea profundă a operei sale. A fost prea intensivă pasiunea ca să încapă într'o expresiune firavă de multe ori; prea mari erau gândurile ce-l frământau—și în loc să le toarne în metal masiv, se pierdeau în ecouri răsunătoare, dar imperfecte și bol­­­nave. A murit tânăr, și viața lui a fost o tragedie și numele lui va fi­­ drag celor tineri și celora cari lu­­i beec. In câteva poezii, ca „Noapte", mai ales, se ridică la arta mare. In i­ud, Cartea Românea­cele mai multe nu s-a putut dezbăra de covârșitoarea influență a lui Emi­­nescu, ce-1 chinue peste tot, ce-1 preo­cupă la fiecare rând. Expresia și ritmul se modulează după Eminescu, precum în Ecouri, par­că citești o imitație după „Lu­ceafărul“ marelui poet. Se pare că,­ nerăbdătoare Viețile din viitor Aud­a noastră sărutare, Din noaptea neființei lui Și, dacă nebunii divine, Vă zmulg în ceruri, tremurăm* E că un neam întreg ce vine, Se bucură cu voi în rând. Și dacă'n ora fermecată (par‘ea e din „Plopii fără soț") Asemeni zeilor păreți E că trăiți, ca‘n vis, de-odată -«Atâtea mii și mii de vieti —­—­ ,­­T­“~ .. ./ I In „Din Depărtare“, iată câteva ex­­­­presii eminesciene: „Stăpâna mea­­ din vise“, Făptura ta de zee“, „seni­­i­na mea iubire", „Cui ce-i pasă?“, i (O expresie confuză și neacceptabilâ a lui Vlahuță); tot din Vlahuță „aș vrea să cânt, să cuget“ (aici revine ca „Dormi iubito­; iarăși în aceiași poezie, se împrumută de la Emine­­scu, îndepărtatul geam, „doar atât­a ceream!“. In „Plânsul lui Adam“ găsim o sla­bă imitație a „Rugăciunii unui Dac“. In „Ideal", iarăși imită pe Emi­­nescu: Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus Și‘n noaptea undelor hainei Rămân cu dorul meu nespus (Parică e o parodie din „Luceafă­rul“. Tot acolo, Și totuși, simt cum mă străbate O rază din puterea-ti­lină, Greu luptă valurile toate, Să-mi stingă visul de lumină Dar cad, se iarmă, istovite De furtunatecul lor joc Și‘n fundul mării liniștite nu reapar senini în loc. Peste tot și aici, se menține at­mosfera și expresia eminesciană. Ar fi prea mult să continuăm mai de­parte. Cem­a a fost un romantic, cel din urmă romantic în literatura noa­stră. De aci influența covârșitoare a lui Eminescu, de aci concepția lui neclară asupra vieții­ de­­ ci meri­tele și scăderile sale. Când a apărut Cerna în literatu­ră, după 1900, tinerimea de la noi era sub influența atotputernică a lui E­­minescu și însuflețită de naționalis­mul fervent al d-lui Iorga. De altfel, Cerna pr­imele poezii le-a scris în „Semănătorul“, pe atunci în apogeu. Citirile lui ni le putem ușor închi­pui, în special preferantele lui Emi­­nescu, erau și ale lui Cerna: roman­tismul ge­rman și filozofia germană post-kantiană. Orizontul lui s-a mărginit aici, lipsa unei culturi clasice nu i-a dat contur concepțiunilor sale vagi, s‘a complăcut în eminescianizm, s’a îmbătat de atmosfera autorului „Lu­ceafărului“, nu s‘a avântat prin el Însuși — poate n‘a avut nici vreme, nici vigoare — în terenuri neexplo­rate ale gândirii sau ale expresiunii. Toți suntem produs al experienței noastre sufletești, dacă nu cugetăm, dacă nu experimentăm prin noi înși­ne, rămânem oameni banali, sim­ple fantome ale întâmplării. Nici un raport nou, nici un avânt rar, ne bălăcim în mersul monoton și neîn­semnat al existenței obișnuite. Romantismul a avut meritul că a rupt cu formalizmul și cu tradiționa­­lizmul ce înăbușia calea, și a de­schis zăgazurile poeziei de la izvorul ei cu­rat, venind în contact cu natura. Dar romantizm nu înseamnă natura așa cum ni se prezintă, ci așa cum o­ voim sau o credem noi a fi. Nu se­ apropie Rousseau de păstorii pu­drați ai lui Florian și de idilele fi­guri păpuși ale lui Gessner? De abia marii artiști dacă au tre­cut prin furtuna romantică, prin ceea ce se spune în Germania „Drang und Sturm“, ei s-au înălțat mai sus, au căutat noi drumuri și noi expe­riențe și astfel, pe când Goethe și Schiller, în primele lor lucrări sunt romantici, în operile lor principale au devenit clasici. Să ne înțelegem un moment asu­pra cuvintelor întrebuințate. Romantizmul a fost o revoluție contra formelor vechi, și ca orice re­voluție exagerările au fost imense. Dar un nou izvor de inspirație, noi zăgazuri, ale energiilor ascunse ale firii omenești au fost rupte. Eu 1 oa­menilor noi, al sclavilor’, al r­evolta­­ților, al satanicilor, al entusiaștilor, s-a revărsat ca un fluviu. Stupidul ev mediu devine poetic, imaginația ca un soare tropical lumina și în­­călzia toate superstițiile, toate preju­decățile trecutului, toate crimele, având imagini frumoase, dar false. Chiar valoar­ea individului s‘a exage­rat. Omul devenise punctul central al universului; preocuparea de că­petenie a savantului era să aranjeze, firea pentru a explica perfecția u­­m­ană. Astfel în evoluția naturală omul era coroana naturii, cea din urmă verigă, cea mai perfecționată din lanțul ascendent al faunei: uni­versul era o Grandioasă poemă ca ilumina măreția, gândirii omenești. Religia, era, o simplă experiență mo­rală, arta o. Înaltă jare-oauiare — lux, sau distracție a spiritului; un repaus al minții noastre; societatea o stare trecătoare în evoluția spre mai bine și spre mai perfect. Aceasta era idila divină a secolu­lui trecut. Dezamăgirile au curs bogate. S’a strigat, la un moment dat, falimentul științei, s’a încercat naturalizarea artei, prozaizarea ei, până când isbucnirea marelui răz­­boiu era cât peaci să scufunde în­treaga civilizație umană. De la romantism, la naturalism, de la naturalism la parnasianism și simbolism, nu mai vorbim de cele­lalte năzbâtii, arta a găsit în câteva genii interpreți de primul rang. In literatura noastră mai domi­nantă a fost școala romantică, ea ne-a influențat pe toti scriitorii și a produs pe Eminescu. Romantismul era și în atmosfera vieții sociale românești, o societate aproape patriarhală la Început, pe urmă romantism în politică, in lite­ratură, exagerări, patimi până pe pragul vremurilor de azi. Un inte­reictual nu putea trăi decât învălui, în manciherlanul rormantic și sfișân­­du­-și plete pe umeri. C­a și romanticii, ca și modelul să­u Eminescu, Cerna, a slăvit trecutu­l. ...Trecutul plin de lacrimi ne des­parte, Tot fulgeră de dincolo de moarte. MIRCEA DJUVARA Reclama cea mai fo­lositoare și mai es­­tică se poate face num­ai In Cronica literară P. [EIWH ’) (Se FOT: Zilele trecute generalul Sikorski șeful statului major al armatei po­loneze a fost la Paris unde a avut întrevederi cu cercurile conducă­toare franceze și cu căpeteniile mi­litare. Generalul Sikorski a fost condus la gara de nord de generalul Wey­­gand și de personalul legațiunei po­loneze de la Paris. Generalul Sikorski Nicolae Stana Unul din fruntașii vechei gene­­rațiuni de oameni cari și-au în­chinat viața și activitatea serviciu­lui public, Nicolae Săveanu, fost șef al partidului național liberal din jud. Putna, a încetat din viață. Publicăm în altă parte note­­ a­­supra vieței publice a acestui vechiu luptător al partidului libe­ral, a acestui administrator fără pereche care a desvoltat o rod­nică și bogată activitate pentru viața economică, culturală și ad­ministrativă a județului său. Pornit de la începuturi foarte modeste, Nicolae Săveanu, prin­­tr-o muncă neobosită de peste o jumătate de veac, ocupând rând pe rând diferite funcțiuni din cele mai înalte, a adus mari și nepre­țuite servicii județului Putna. Șosele, căi ferate, clădiri șco­lare și administrative, instituțiuni de tot felul se datoresc muncei, inițiativei și sârguinței de fie­care clipă a acestui om de bine și de jertfă, a cărui amintire va rămâne neștearsă în mintea și sufletul concetățenilor săi. Drept recunoștință pentru tot ce a făcut in folosul public al con­­județenilor săi, Nicolae Săveanu, a reprezentat județul Putna neîntre­rupt, ca deputat și senator, după ce s’a retras din fruntea adminis­trației județului Putna. Activitatea aceasta publică atât de reală și de bine­făcătoare.­Ni­colae Săveanu a desvoltat o în cadrele și după programul parti­dului național liberal, al cărui statornic și devotat fruntaș a fost întreaga sa viață. Ca reprezentant al țarei, Nicolae Săveanu,—depășind interesele ju­dețului care-l trimetea în Parla­ment, — și-a pus bogata-i expe­riență și pricepere administrativă în slujba intereselor generale, colaborând cu folos la legiuirile cu caracter administrativ. Fără să fie orator, el a adus și din a­­cest punct de vedere neprețuite servicii partidului și țărei. Partidul național-liberal pierde în Nicolae Săveanu un fruntaș stimat și respectat, iar organiza­ția din jud. Putna pe acela care a condus-o cu demnitate peste o jumătate de veac. Transmitem familiei greu încer­cate expresiuena adâncilor noa­stre păreri de rău pentru pierde­rea aceluia a cărui viață va ră­mâne ca­­ q pildă de muncă și de jertfă închinate binelui public. ECOURI R­ evoluționarii irlandezi deținuți în închisoarea Maryboro din Dublin, în număr de 700 au dat foc așternuturilor din celulele lor. Când gardienii au intervenit pentru oprir­ea incendiului, prizonierii au încer­cat să evadeze. Soldații au in­tervenit cu armele reușind să liniș­tească pe revoltați. In aceiași zi tru­pe de rebeli au atacat închisoarea fără a reuși să libereze pe arestați. U­zinele Vikers au terminat la ae­­r­­odr­omul din Brooklands, încer­cările de sbor cu un avion colosal destinat trupelor britanice de ocupa­ție, în Mesopotamia. Avionul ara do­uă motoare de 450 c. p. și poate trans­porta, pe lângă mecanici și piloți, 24 soldați cu echipamentele m­­itra­­liere și muniții.­n grup de 55 antibolșevci acu­zați de încercări de a se opu­ne perceperei de impozite din recoltele de cereale, au fost­ judecați la Elisabetgrad, condamnați la moar­te și imediat împușcați. U SCRISORI DIN PARIS PREVESTIRI PENTRU ANUL VI CUR on HKîsai „VACANCES-VACATIONS­ VILLEGIATURE“. GAMA PARISULUI.—PREVESTIRILE LUI THOMAS MOULT. VULCANII BUDAPESTA!*!! Două categorii de oameni sunt astăzi nemulțumiții de clima ră­coroasă a Parisului : croitorii cari văd pe clienții lor nemulțu­­mindu-se cu costumele de primă­vară, și bogătașii cari, neavând ce face, așteptau anotimpul ve­rii, spre a petrece, și expune, în stațiunile de vilegiatură, luxul fastuos al trândăviei lor. Și fiindcă vorbesc de vilegia­tură, deși în mod incidental, să mi fie totuși permis să fac o di­gresiune și să arăt, după păre­rea unui redactor al unui mare cotidian parizian, deosebirea în­tre Vacanță, Vilegiatură și ceea ce francezii numesc „Vacati­ons“. Când școlarul se duce la țară, sau chiar când rămâne la oraș, dar nu mai urmează cursurile u­­nei școli, el este în adevărat re­­paos, și odihna lui, întrebuința­tă numai pentru a-și reface for­țele pierdute în cursul lunilor de studii, ia numele de adevărată vacanță. Nu tot astfel este cu magistra­tul, avocatul, notarul, portărelul, avoue­-ul și ori­ce om de legi. El nu este în vacanță, ci, în limbaj judiciar, il prend ses vaca­tions“. „Les vacations“ sunt timpul în care, omul de legi de­­lăsând treburile publice și acelea ale împricinaților­, se ocupă de a­­faceriile lui personale, punând or­dine în ale sale. In ultim rând vine vilegia­tura. Ea nu este făcută pentru toată lumea, cu toate că s’a luat obiceiul să se spună, despre ori­cine pleacă u­ndeva în cursul ve­rei, că s’a dus în vilegiatură. In realitate, vilegiatura este repao­­sul omului fără griji, al bogăta­șului care găsește, în deplasare, o schimbare a felului său de trai, monoton prin faptul că se com­pune numai din căutarea mijloa­celor celor mai bune pentru tre­cerea timpului. Sfântul Médard Revenind la subiectul scrisoa­­rei de față, vom­ spune că, după credința populară, vremea răco­roasă de astăzi o datorăm Sfân­­tului Médard, a cărui sărbăto­rire are loc la 8 iunie. Dacă în acea zi, timpul este ploios, patru­zeci de zile ploioase urmează fără întrerupere. Ar fi trebuit, deci, ca, încă de la 18 iulie, clima să redevie nor­mală, temperatura încălzindu-se, ceea ce, dacă nu ar fi adus mul­­țumi­rea tuturor, ar fi hotărât pe împăratul Anamului să mai stea în Franța. Intr’adevăr, acest Su­veran exotic a declarat că se ve­de nevoit să-și scurteze șederea în marea republică latină, din cauza răcelei timpului, răceală de­­ care se s­imte, nefiind obiș­nuit cu un frig pe care noi îl con­siderăm drept o temperatură i­­deală. Căci Sfântul Médard, în­­trecând toate prevederile și dând o flagrantă lovitură legilor ba­zate pe învățămintele trecutului, menține încă, în toată Franța, vremea răcoroasă. Dacă prevederile Sfântului Mé­dard s’au realizat, ba chiar au și depășit ter­menul fixat de cei ce se ocupă cu asemenea consta­tări, nu credem că prevestirile siluistre ale americanului, care vedea erupând deodată peste 70 de vulcani budapestani, nimicind întreaga omenire, să poată ajun­ge la rezultatul anunțat. Poate ci nici americanul Profet, care, ci toti profeții după Cr­istos, nu are sorți de reușită, nu e convins că năzbâtiile sale i se vor împlini. O­menirea va continua să sufere ca și până acuma, di­scuțiunile, în jurul tratatului din Versailles vor fi tot atât de violente, nem­ții vor urma aceiași politică de neținere a angajamentelor ce au fost siliți să recunoască la inge nm­ediarea lor de către Antantă, iar americanul Profet va găsi o lămurire după care vom ajunge să credem că marea catastrofă a fost numai amânată. Ce spune Thomas Moult Lăsând la o parte sfârșitul pă­mântului, să ne referim la o pro­feție care se îndeplinește cu exac­titate matematică, din 1269 și pâ­nă azi. Ea aparține lui Thomas Moult din Neapole , și el are o serie de preziceri până în anul 2024. Ca dovadă de veracitatea, pe cât este omenește cu putință, a prevestir­ilor lui, vom aminti că, pentru anul 1914, Thomas Moult scria : „Lupte strașni­ce“. Din ne­­norocire, anul 1914 a fost acela în care austro-germanii au des­­lănțuit marele măcel mondial Nu se putea mai bună și mai pre­cisă prevestire de­cât aceasta : lupte strașnice. Pentru 1919, același Thomas Moult ne spune : „Pace între po­poarele creștine“. Cu alte cuvin­te, războiul prevestit pentru a­­nul­ 1914, și despre a­ cărui sfâr­șit prognosticurile lui Moult nu mai spun nimic până în 1919, tre­buia să se sfârșească, după cum s’a și întâmplat, în 1919. Preziceri pentru 192­<. Ajungând în 1922, găsim urmă­toarele rânduri : „Primăvara plo­ioasă până la jumătatea lui A­­prilie. Vara va fi călduroasă cu fulgere și ploi“. Prevestirile ace­stea s’au realizat pe deplin, în ce privește clima Franței și a Occi­dentului european în anul acesta mai puțin căldurile. Ploi, însă, a­­vem. Sau s‘ar putea spune : căl­duri în Orient, ploi în Occi­dent. Să vedem acuma ce ma­i gă­sim în prevestirile lui Moult, cu privire la lunile ce ne mai ră­mân din anul în curs. „Iarna friguroasă și lungă. Mortalitatea va fii mare și popu­lația săracă va suferi mult de pe urma gerului“. Prevestirile de mai sus nu sunt de natură a ne neliniști, când ne gândim că mai toate cele an­terioare s-au realizat. Avem, to­tuși, încă o prevestire pentru a­nul 1922, de un rezultat mai a­­propiat și care va bucura pe cei cu gâtlejul veșnic însetat : „Re­colta strugurilor va fi abunden­tă“, ceea ce se arată de pe acum, făcând să se întrevadă o scădere a prețului vinului. Continuarea in pagina 2-a

Next