Viitorul, august 1924 (Anul 17, nr. 4920-4945)
1924-08-31 / nr. 4945
Anul al seapte-spre-zecetea Ho. 4545 2 LEI EX. tn TARA 4LEIeg.insMGte ABONAMENTE IN TARA I Sn streinitate Un an----------— £00 lei I Un an-------------1200 lei Şase luni-----— 250 » I Şase luni - — — 600 » Trei -------------125 » I Trei *----------- 300 » REDACȚIA ADMINISTRAȚIA ANUNCIURI COMERCIALE BUCUREŞTI STR. EDGAED QUINEST No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 1? Telefoanele: Direcţia 81/23; Redacfia « Administraţia «9/23 «13/11 Se primesc direct la Administraţia ziarului str Academiei 17 ţi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug2 LEI EX. In TARA 4 LEI ex. in Mutate CULTUL EROILOR Aniversarea ■x MÂINE Din negura frământărilor care au chinuit viaţa poporului românesc de peste munţi va răzbate veacurile de-a rândul şi va străluci vecinic figura marelui Avram Iancu, acel erou şi martir naţional care a simbolizat cele mai generoase aspiraţiuni de libertate ale fraţilor noştri ardeleni, tocmai in epoca cea mai cumplită de asupriri din partea forţilor stăpânitori. O sută de ani au trecut de când a venit pe lume acela căruia i-a fost scris să mişte norodul românesc şi să-l călăuzească spre culmile către care năzuinţele lui seculare de emancipare il îndemnau să-şi îndrepte paşii. Providenţa nu a putut lăsa turma fără păstor, căci l-a trimis pe acest om, care a ştiut să-şi impue marele său crez sufletesc —■ libertate sau moarte — tocmai in clipa când se hotăra soarta poporului român ardelenesc odată cu a altor popoare sub impulsiunea valului de idei umanitare ce se revărsa cuceritor din apusul luminat. Acest mare şi curat suflet de roman, plin de curaj şi entuziasm, această personificare a celor mai nobile aspiraţiuni naţionale a fost duhul care a Învăluit cu căldura sa imbărbătătoare inimile ce băteau pentru libertate, insuflându-le puterea de a se mişca pentru a nărui edificiul politic sub care vrăjmaşul căutase să înăbuşe dorul de viaţă liberă al asupriţilor. Avram Iancu era sortit să deschidă naţiunei noastre drumurile senine şi măreţe ale viitorului. Personalitatea acestui mare roman, ia proporţiuni gigantice privită in cadrul împrejurărilor în care ea s’a manifestat şi s'a afirmat. Ea capătă o însemnătate şi mai mare prin pasul ce l-au făcut românii înainte sub covârşitoarea ei înrâurire. Avram Iancu n’a şovăit să trezească conştiinţele şi să le orienteze spre lumina libertăţei tocmai într’o epocă in care era mai violentă teroarea dezlănţuită de asupritori la umbra idealului lor politic: ,,uniunea Ardealului cu Ungaria”. Ceasul critic sosise răspântia istorică in faţa căreia românii aveau să-şi aleagă cărarea de urmat, se ivise şi marele erou naţional a fost călăuza, lumina care a îndreptat privirile fraţilor noştri spre ţărmurile pline de vraje ale libertăţii naţionale. Pregătind pentru ziua cea mare masele româneşti in sufletul cărora clocolau atâtea necazuri, favorizat de aceste împrejurări, el a putut strânge cetele de români tocmai în clipa când setea de libertate ajunsese mai vie. Respingerea celor mai drepte cereri ale românilor, nesocotirea celor mai fireşti pretenţioni, dispreţul aruncat de asupritori au strâns cetele sub steagurile celor mai destoinici prefecţi, după c pe câmpia Blajului pornise din piepturile românilor strigătoarea îngere de dreptate. In fruntea moţilor săi şi a românilor din tot cuprinsul Ardealului, Avram Iancu cercă să rupă lanţurile robiei seculare. El dădu pilda energiei şi a curajului sub farmecul idealului pentru care lupta: libertate naţională sau moarte. Şi dacă străduinţele sale şi jertfele atâtor suflete de români nu au stins atunci ţelul dorit ele au forţat în schimb porţile zăvorâte ale vremei viitoare după care se deschideau pentru neamul întreg românesc perspectivele cele mai mari in lumina libertăţei depline Comemorarea centenarului naşterei lui Avram Iancu — Craiul munţilor — este o pioasă datorie pentru toţi românii. Di lumina libertăţei naţionale care astăzi este fapt Împlinit tebue să ne plecăm cu toţii cucernici în faţa acelor suflete mari care au pregătit realizarea visului secular care ne-a fost dat să-l trăim astăzi aevea. AVRAM IANCU «— ■■■ -..........XXX— ................ CRAIUL MUNŢILOR: AVRAM IANCU de I. MATEIU Deputat de Turda-Ariei _ In clipa de zguduitoare măreţie, când braţele celor patruzeci de mii de iobagi se ridicau înfrigurate pe Câmpia Libertăţii în sfinţenia jurământului de libertate naţională, Destinul mângâitor de suferinţi şi purtător de bucurii înviforate, cobora în sufletul unui mare iluminat viziunea spadei războinice, sortită să străjuiască hotărîri istorice şi să împletească, din fulgere de biruinţă, epopeea de înălţătoare glorie a poporului românesc de la 1848. Era Avram Iancu. Incidentul mişcător din maiestoasa adunare naţională, care-l văzu descărcându-şi arma de la brâu împotriva ungurilor agresori dosiţi la‘iănarade- plutea ca o prevestire fericită, că tânărul avocat, venit în fruntea celor zece mii de soţi ai săi, va fi un neîntrecut luptător şi glorios apărător al neamului, ce-,şi deschidea, după veacuri de robie, drumul înflăcăratelor credinţi de mântuire şi înălţare liberatoare. Copil al suferinţii, răsărit în atmosfera de aspră singularitate a Munţilor Apuseni, bogaţi în aur, dar săraci în fericirea satelor muncitoare, el retrăia acolo la Vidra, intens şi dureros, toată Golgota socială şi politică, ce se întindea ca noaptea mormintelor peste jalnica ţară a Moţilor. Legănat în tristeţea cântecelor populare, înfiorat de melancolia buciumelor plângătoare, sufletul lui nemărgenit de sensibil se prefăcea într’un uriaş recept unde se sbuciumau, ca lovite de undele răzvrătirii, dureri sugrumate, credinţi risipite şi nădejdi milenare zdrobite. Era o veche şi întunecată tragedie, purtată fără odihnă de murimrul apelor şi freamătul brazilor, poveste de jale crescută în funduri de văi şi vârfuri de piscuri, pe care un popor nenorocit o stropia din veac un veac, cu râuri de lacrămi şi valuri de sânge Şi când Horia o sfinţi din nou prin înfiorătoarea dramă a vieţii sale, fixând-o definitiv în sufletul mulţimii şi în conştiinţa istoriei, ea lua înfăţişarea unică a patrimoniului naţional, care prin nota lui de copleşitoare suferinţă, avea să întreţină flacăra marilor visuri şi fructificat de genialitatea eroică a lui Avram Iancu, să-şi găsească în acesta pe mândrul arhanghel, vestitor de furtuni şi purtător de biruitu şi desrobitoare. Neamul românesc din Ardeal, iobăgia cu nepotolită credinţă în religia acestui patrimoniu istoric, şi de aceea când uraganul răzmiriţii europene trecu hotarele aşezării sale străvechi, el să ridică furtunos din pulberea durerilor, scuturând lanţurile pe câmpia Blajului şi aprins de orbitoarea flacără a libertăţii naţionale, se repezi în viforul sângeros al bătăliilor cu o înfrigurare războinică, ce cutropea zările şi sfărma în ruine un lung calvar de nedreptăţi otrăvite. Avram Iancu, era simbolul acestei năvalnice resurecţii revoluţionare. Plămădit in vaierul Munţilor, biciuit de suferinţa ce plângea muribundă în adâncimi de pământuri şi înălţimi de goruni, Iancu simţia tot mai puternicchemarea divină, ce-l trimitea tumultos la spada de răzbunare şi biruinţă, aşteptată de un popr strivit în dureri fără nume. Libertatea naţională dogmatizată de elanul filozofic al entuziastului Bărnuţiu in formula independenţei politice a Ardealului românesc, întâmpină în Ungurii lui Kosuth împotriviri atât de îndârjite, încât realizarea ei sigură trebui să deslănţuiască furtuna războiului sângeros între cele două neamuri de neîmblânzită duşmănie milenară. Alesul sorţii pentru această măreaţă socoteală istorică, fu Avram Iancu. Predestinat al cerului, căci diploma de avocat nu-l pregătise pentru acţiuni militare, el aducea în tinereţea celor 24 ani ai săi avântul, vitejia şi geniul străluciţilor conducători de oşti, pe cari o tainică minune îi aşează între neamuri în ceasurile grele şi-i poartă mai presus de înţelegerea lor, din biruinţă în biruinţă. Din cetatea Munţilor Apuseni, unde-şi avea lagărul său la Câmpeni, el să ridică deodată ca cuceritor comandant al legiunilor româneşti şi desfăşură în planuri fericite astfel de bătălii fulgerătoare, cari alături de eroismul prefecţilor, tribunilor şi centurionilor, au dus la înfrângerea Ungurilor, creind capitolul de netrecătoare glorie războinică a neamului românesc din Ardeal. In vâltoarea luptelor necurmate de 10 luni de zile, numele lui Iancu lua proporţii vrăjite de o popularitate delirantă cari făceau din el miracolul napoleonian, sfidător de primejdii, creator de elanuri furtunoase, spăimântător fantastic de duşmani, şi norocos secerător de izbânzi. Când armatele împărăteşti, bătute pretutindeni în Ardeal, fugeau în Muntenia, şi Ungurii triumfători ridicau în toate unghiurile furci spânzurătoare, cauza Habsburgilor se rostogolea spre prăpastie. Salvatorul ei fu Iancu. In luptele sângeroase de la Fântânele şi în cele trei bătălii cumplite de la Abrud cu Hatvany şi Kémény, unde alergară toţi prefecţii cu cetele lor, Iancu zdrobi îngrozitor oştile ungureşti şi despre sură, prin Axente Sever, cetatea Alba-Iulia, unde imperialii asfixiaţi îşi aşteptau înfrângerea deodată cu căderea Munţilor Apuseni. Iată ce s’a îndeplinit la 48. Un popor de iobagi, improvizat în legiuni de vânători şi lăncieri, cu puşti de cremene şi tunuri de cireşi, condus de preoţi viteji ca Simion Balint, Nicolae Vlăduţ, Simeon Groza, Ion Gomboş, Iosif Moga şi alţii neajutat de oştile împăratului, a ştiut înfăptui o astfel de glorie războinică, care prin amănuntele ei impresionante, se ridică cu drept cuvânt la înălţimi epice de antică vitejie daco-romană. A fost o încăierare revoluţionară dusă cu fanatism şi pasiune sălbatecă, ce-a prins în volubura ei ucigătoare bărbaţi, femei şi copiii deopotrivă, prin care poporul românesc din Ardeal îşi recucerea libertatea politică şi independenţa naţională. Desamăgirea fu crudă. Habsburgia răspund vitejiei şi credinţii româneşti cu absolutismul reacţionar, sugrumător de nădejdi şi răpitor de drepturi, încununându-şi perfida brutalitate cu arestarea şi pălmuirea lui Avram Iancu. Biruitorul erou din războaie, era acum un jalnic înfrânt în temniţa nebuniei plângătoare.... După Mihai Viteazul şi Horia o nouă şi dureroasă jertfă a fatalităţii oarbe, ce ne lega zadarnic de treptele tronului împărătesc înşelător. Tragedia lui Avram Francu, era tragedia neamului românescdin Ardeal. Din lacrimile ei fecunde, ce-au udat istoria noastră de suferinţă, răsărea insă stăruitoare, ca suprem isvor de mântuire, conştiinţa încrederii în noi înşine şi povaţa ei adâncă ne-a înfiripat din nou visul de izbăvitoare unitate naţională. Ea ne-a sporit Credinţa prin mângâerile Patriei-mame şi, în clipa când ceasul cel mare sosi, România sufletelor noastre se constituia — ca o dreptate răbunătoare — tocmai pe sfărâmarea Habsburgilor trădători. Iată de ce se încinge astăzi paniomul de la Ţebea în purpură de glorie senină luminând într’o simbolică înfrăţire naţională, nemuritoari morminte de eroi, sfinţite de suferinţa jertfei înşelate şi proslăvite de bucuria nădejdilor împliniteŞi’n simfonia acestei sclipitoare apoteoze, ce vede pe Domnul tuturor Românilor atingând ţărâna fericită a marelui zbuciumat, vibrează triumfător, prin larguri de zări, cântarea de slavă a Ţării întregite: ‘Astăzi cu bucurie. Românilor veniţi 'Pe Iancu în câmpie•_ Cu toţi să-l însoţiţi..» HM Emmnenu »m iiliWI IiiHIMU'II MMI mişcarea politică mn 1848 După ce descrie situaţia şi starea de spirit a românii prin preajma revoluţiei, mărele nostru senator legitimează o acţiune crâncenă pentru obţinerea libertăţii şi drepturilor naţionale — In romanul său „GENIU PUSTIU", a cărui acţiune se petrece în Ardeal în timpul revoluţiei din1818. — Mihail Eminescu are urrmatoarele pagini asupra marei mişcări naţionale a românilor: începuse a fierbe în toată Transilvania şi primăvara cea vergină a adus flori frumoase şi zile de aur — însă pentru ghicitorul ce-ar fi cutreerat câmpiile Înflorite ale Transilvaniei, ele s-ar fi părut profunzi şi întunecaţi ochi de mort. Asprul arhanghel al răzbunării părea că pătrunde prin aerul lumei, cel ameţit şi bolnav. Ungurii cugetau Încă odată, dar astăzi pentru ultima oară, cum că prin uniune şi furci vor stinge pe Românii de pe faţa pământului. Credeau cum că vor putea ungurii piatra rece şi izvorul virgin, că vor putea unguri codrul arian şi maiestos, că vor putea pune ideea uniunei ungare în creeri, cei bătrâni şi înfricoşaţi ai munţilor — creeri ce începuse a se înfierbânta de-o idee uriaşă şi sublimă: Libertatea. Ei credeau şi au crezut-o pentru ultima oară, cum că bătrânii şi înviforaţîi gărzi ai cetăţii Transilvania — munţii cu capete de piatră vor dormi şi acum somnul lor etern, nu se vor trezi la urletele cele false ale descreeraţilor, cari inventau imperii şi 16 milioane de unguri, cari din fericire pentru lume nu există decât în oarbele fantasmagorii ale unor nebuni. Ci gărzii, regii s-au trezit. Freamătul codrilor se desgheţau din seculara lor amorţire, freamătul aripelor de fier ale vulturului român a speriat pe mămici —, azi li sperie somnul acestui vultur, căci nu ştiu la a câta potenţa va ridica acest somn puterile sale. Teama inamicilor , ! inamicii noştri, s’au temut totdeauna de noi, dovadă că secol cu secol au conspirat pe faţă ,şi‘ntr‘ascuns contra existenţei noastre, şi aceste conspirări toate nu au servit decât spre a ne împietri, spre a ne încremeni în existenţă noastră. De ne puneau alături cu ei, de ne deschideau amândouă portaiele de aur ale privilegiilor şi ale drepturilor ce erau numai ale lor cine ştie dacă moleşiţi şi răsfăţaţi, nu deveniam unguri. Compatrioţii, vă mulţumim pentru ura voastră seculară,, şi ardem de nerăbdare după ocaziunea în care să v-o mulţumim astfel, încât s’o ţineţi minte pentru eternitate. „Patria magharară“... Cât pentru patria ce voi o numiţi maghiară, cată să aibe cineva insolenţa unui ungur, de-a o mai numi astfel — cât pentru noi cată să aibă cineva ignoranţa unui Rossier, care ne face imigraţi astfel încât cei imigraţii să fie 10 milioane, iar cei din izvorul emigrărei numai 800.000. In fine, insolenţa ungurească sau ignoranţa pedantă nemţească, una din două e de trebuinţă pentru ficţiunile mari ale imperiului unguresc şi aia nimicniciei Românilor. Şi ce au adus peste Transilvania cu scâlciatele lor idei? — Moartea cea oarbă care-i secera cu miile şi ura cea cumplită a celorlalte popoare contra a tot ce-i maghiar! Şi toate astea le propagau deşerţii în numele poporului maghiar. Dar ei au explicat rău şî fals foile cărţii Destinului şi au pătat şirurile sale cu sânge. In ţară toată mişcarea română antiunionistă fierbea în clocotul cel mare. Adunarea, din Dumineca Tomâi, preparatorie fusese; — fusese şi adunarea cea mare din câmpul Libertăţii, unde flamura reinvierei sfâşia aerul cu tricolorul său IVirtus romana rediviva I Inti“aceasta ungurii devenise nesuferiţi. Bănuiala şi adeseori nici aceea era destul, pentru ca cineva să fie spânzurat ori împuşcat. Moartea devenise starea cea normală, viaţa starea cea anormlă a omului. Ei prădau satele cele româneşti. In modul cel mai barbar, omorau fără misericordie femeile şi copii, păreau a se întrece care pe care în cruzime şi ‘n grozăvie. Ce era dar mai natural, decât ca Românii împinşi de răzbunare să ceară dinte pentru dinte, ochiu pentru ochiu! Iromânii nu prădau ci ei ucideau. Oamenii nu se măsurau după ranguri, ci după capete, căci coasa nu ştie diferenţă între capul creţ şi negru al magnatului şi între capul de câine al honvezului. Şi oare nu sunt toate popoarele aşa ? Blânde şi pacifice în timp de pace, fisionomia buonomă, ochii sinceri, statura aplecată de sarcina cea grea a vieţei. Dar vezi-le în revoluţiune. Vezi profunditatea acelui suflet teribil care zăcea sub masca bionomiei, vezi cum presupune, de nu ştie, injuriile trecutului, vezi cum aruncă lanţurile mâinilor sale în faţa stăpânilor fără de suflet. Şi se tem stăpânii fără de suflet, şi-şi dau averile ca să-şi scape viaţa. Ci omul din popor nu vrea averile, geaba l’ai umplea cu aur, geaba mai îmbrăca în mătase. Pâinea ce i-ai luat-o dela gura copilului, i-ai cântărit-o cu aur, lacrimile lui de venin ii sudorile lui de sânge i le-ai răscumpăra cu şurile mărgăritare ale Orientului, — ci el nu vrea aurul şi mărgăritarul tău, el vrea viaţa ta! Pentru cei cari n’au cunos cut nici o lege — Şi cine ar găsi-o nedrept, cine rău? E o lege în natură, care să nu scuze? E o lege in natură care să nu-ţi dea drept, când tu ucizi pe cel ce ţi-a biciuit secoli pe părinţii tăi, pe cel ce ţi-a ars un foc pe străbunii tăi, pe cel ce umple fântânile şi râurile cu copilul sufletului tău? — Legile care compun fundamentul eticei chiar te îndreptăţesc de-a cere cât ţi s‘a luat, de-a face cât ţi s‘a făcut, pentrucă numai aşa se poate restitui echilibrul, dreptul de pământ MIHAIL EMINESCU DOCUMENTE CUM SE FACE UNIFICAREA In timp ce ziarele partidului national din Ardeal continuă a vorbi de unificarea „cu furca", zilnic se strâng dovezile despre modul, cu totul contrar, în care guvernul înţelege să unifice, într-un tot armonios, regimurile sub cari au trăit până azi ţinuturile alipite. Astfel de curând d. Gh. Mârzescu ministrul Justiţiei, într'un interview, vorbind de unificarea judecătorească a arătat că, după legea din iunie care a creiat un regim unitar pentru numiri, înaintări şi disciplină, în seziunea viitoare va veni cu un nou proect de lege ce se va ocupa de compunerea şi funcţionarea internă a instanţelor judecătoreşti. In această legiuire, trei din principalele instituţiuni juridice proprii Ardealului, vor fi extinse asupra intregei ţări şi anume cărţile funduare, sediile orfanele şi notariatul public. Aceste instituţii au dat roade bogate în Ardeal. Notariatul public a fost o strălucită garanţie a legei, prevenind procesele şi asigurând dreptul celor, mici. Sedcile orfanale au protejat incapabilii şi minorii mult mai bine decât au făcut-o legile vechiului Regat, iar cărţile funduare au garantat proprietatea imobiliară, menţinând clară o situaţie care la noi pe fiecare an devine tot mai confuză. D. ministru de justiţie a ştiut ce trebue păstrat din alcătuirile judecătoreşti ale acestui ţinut. Dar d-sa a mai făcut ceva: a pregătit cu asiduitate unificarea legislativă în acelas larg spirit ce va face din legiuirea României Mari, una din Cele mai moderne alcătuiri. In sesiunea viitoare va fi prezentat Parlamantului proectul noului Cod penal si procedura penală. De asemenea se lucrează la procedura civilă și la Codul de comerţ, din care proetul asupra cambiei este terminat. Iată deci ce înseamnă „unificarea cu furca“ şi cum se îndeplineşte de către un guvern, ce ştie să dea importanţa cuvenită marilor reforme necesare. PRI N ECOURI olonia a refuzat să accepte ca ministru al sovietelor la Varşovia, pe d. Vogkoff care a semnat sentinţa de moarte a familiei imperiali —x—ecordul criminalităţei 11 deţine Chicago unde In primul semestru al acestui an au fost comise 205 omoruri. In acelaş interval au fost executaţi 2 dintre asasini. Exoliţia americană a luat măsuri pentru aflarea vasului care are pe bord o bodegă cu băuturi alcoolice. Mai multe vapoare americane au plecat In căutarea vasului necunoscut care se ţine In afara apelor teritoriale.nvitaţi de comuniştii francezi, o sută cincizeci de copii germani comunişti au sosit la Paris. La gara de Est a avut loc o manifestaţie comunistă. Cei sosiţi purtau panarte cu inscripţia: „Copii germani şi francezi sunt fraţi“. zvestia“ publică un articol a economistului Belensky care spune că nici un ban din împrumutul extern nu va fi utilizat în Anglia. Se vor acorda ajutoare industriilor ruseştii și credite ţăranilor pentru unelte agricole -----—=x,x=--------— . —X— Duminică 31 i1aaust 1924 AMINTIRI despre Marii luptători AVRAM IANCU Însemnări din copilăria eroulii •— Cum îN caracteriz^^ »»Om ca Iancu nu’i în tară“... Viaţa lui Avram Iancu, bogată în fapte mari, e în strânsă legătură cu evenimentele istorice ale timpului. Vom povesti aici câteva amintiri din viaţa eroului, amintiri care evidenţiază minunata personalitate a luptătorului care reprezintă una dintre cele mai strălucite figuri ale neamului românesc. Fire statornică, temperament hotărât, el a moştenit de la părinţi toate virtuţile vrednice unui om luminat De mic, Iancu se distinge la Învăţătură şi uimeşte prin răspunsuri drăgălaşe şi înţelepte pe toţi. Odată, fruntaşii satului, încântaţi de răspunsurile lui, îi strecurară nişte bani. Avram nu-i primeşte ; la stăruinţa lor, răspunde : „această cinste nu mi se cuvine mie, ci învăţătorului meu". Tenacitatea caracterului şi recunoştinţa pentru binefăcători şi mai ales pentru părinţi, se urmăreşte pas cu pas în toate actele sale. O gingaşe dragoste de familie şi de casa părintească li conturează firea lui cea blândă. Pe malul stâng al Arieşului, la hotarul comunei Vidra de sus, se distinge casa părintească a lui Avram Iancu. E mai înaltă ca celelalte, iar plopul sădit de mâna lui, pare că înalţă spre zări necunoscute numele aceluia care a văzut lumina zilei sub pridvorul sfânt al leagănului din copilărie. Conştiinţa valorii personale Câtă bunătate şi putere de observaţie nu se desprind din cuvintele lui dulci spuse părinţilor, pe când se întorcea acasă de la studii, în fiecare vară : „Tată, niţ-i bună rănduiala de acum ! Trebuie schimbată ! Unii să moară de flămânzi iar alţii să etape de sătui". „Bine, zicea tatăl său ! Schimbaţi-o numai să puteţi". Din vorbele înţelepte prinse de la tatăl său, Iancu învaţă răbdarea şi se oţeleşte de mic cu această virtute pentru cunoaşterea oamenilor şi a împrejurărilor, înainte de a lua măsuri hotărâtoare. Cu înfăţişarea sa plăcută, blând, modest şi sincer, el stârneşte admiraţie şi străinilor. Astfel, scriitorii unguri ne vorbesc că Iancu „avea purtări mai alese decât alţi tineri din părinţi,bogaţi", iar graţie însuşirilor lui alese, i se deschid uşile familiilor de seamă. Cu toate calităţile sale superioare, recunoscute şi de străini, când a fost vorba, în urma terminării studiilor strălucite, să ocupe o slujbă de la guvernul din Cluj, fără plată, e respins. Gazetele ungureşti de atunci, arată motivele, ridicându-l şi mai mult prin cuvintele : „El nu ştia să se îndoae, nici să linguşească. Pe ţinuta lţi şi pe faţa lui mândră, băbrătească, se oglindea o conştiinţă, pe care numai propria vrednicie ţi-o poate da.* In faţa umilinţei Deprins şi învăţat la şcoala răbdării dar şi înzestrat cu înţelepciune, Avram Iancu se identifică cu aspiraţiile neamului in aceste grele timpuri, pentru a fi bine pregătit la luptă în ceasul cel sfânt. Nu e umilit atât de duşmanii milenari, cât e revoltat în demnitatea sa de om când vede nedreptatea mare ce se pregăteşte neamului românesc, îşi dă seama ca de acum ţăranul e condamnat să sufere şi mai mult lanţurile de zugrumare a libertăţii şi a muncii lui. In cuvintele adresate lui Iosif Stercea Şuluţ, întrevedem că se sbat fiorii neamului la cotitura istorică a soartei : „Frate Şuluţ, nu te supăra! Oricât de bun român ai fi, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi ca părinţii mei. Când baronul acela a zis că nici acel pământ de trei coţi, care după moarte îi va acoperi trupul, nu e proprietatea ţăranului, era să mă arunc din galerie între ei şi să-i isbesc de perete. Nu cu cuvinte filozofice şi umanitare vei putea convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea, ca Horia". Zilele revoluţiei „ O vijelie îi frământă ta sufletul» începe revoluţia la 1848. Schingiuiri, omoruri şi prigoniri pun capăt sălbătăciei de exterminare unui neam bun, blând, încrezător şi cu respect faţă de stăpânire Răsplata purtării ameţioase, pângărită cu sânge, e întinată şi mai mult de cel a„t°t.Puternic, — de împăratul. Pe cărările încă umede de sânge şi în căutarea eroului, Frantz Iosef, pentru a linişti spiritele, scoboară în creerul munţilor apuseni şi din vârful muntelui Găina, cearcă să înduplece privirile visătoare a lui Avram Iancu, să-i întindă poate mâna binevoitoare, să amăgiască prin prezenţa sa înşelătoare năzuinţele i legitime ale unui om şi ale unui neam . Iancu, nu se arată şi nu se va arăta nicodată. Pe fruntea lui senină altă dată se citeşte neîncredrea dar şi vitejie fără seamăn pecetluită chiar de duşman. Numele lui Avram Iancu, atât de popular pe buzele oricărui român, nu putea să nu găsească rasunetul vitrejiei şi a nobleţei chiar şi în inimile împetrite ale duşmanilor naţionali. Un portret al lui Avram Iancu Interesante sunt amintirile redate de unul din înfocaţii apărătorii drepturilorpolitice pentru popoare, a tânărului ungur Vasvári, cu privire la Avram Iancu. De abia fac ei cunoştinţă şi o strânsă prietenie de idei îi leagă pe veşnicie. De altfel, Vasvari era poreclit Demostene şi chiar Cossuth’ se temea de el, atât de mare orator era: „Iancu acesta e un om fără seamăn, cu sânge rece, destoinic, dar când vorbeşte despre suferinţele neamului său, e fanatic, îi scânteiază ochii şi poţi vedea intrănşii făclia apinsă a revoluţiei" iar la despărţire îi spune : „Să ne vedem în dieta din Pesta ca deputaţi". Iată cum povesteşte Sey Rudolf despre vitejia lui Avram Iancu şi a moţilor săi: ,,Unindu-se cu popa Simion Balint din Roşia, cu Groza, cu Vlăduţ ş. a., în zilele de 18 şi Continuarea în pag. 2-a