Viitorul, noiembrie 1924 (Anul 17, nr. 4998-5023)
1924-11-01 / nr. 4998
Anul al seapte-spre-zecetea No. 4996 LEI EX. In TARA 4 LEI w. in striratate ABONAMENTE IN TARA Un an — — — — £00 Iei $ase luni — — — 250 » Trei »---------125 » în străinătate Un an-------------1200 lei Şase luni--------- 600 » Trei » ---------- 300 » REDACŢIA administraţia BUCURE $TI STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA1 ACADEMIEI No. 17 Tetapapeto: Direcţia 31/33, Redacţia el Administraţia 19/33 el 3/11 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului M1 Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug Sâmbătă Soi 1 Noembrie 1©24 LEI EX. in ȚARA 4 LEI ex. in Molt® OPOZIŢIA şi interesele de stat şi mecanismul unei vieţi puilice normale, grupările politice de opoziţie, odată cu acţiunea de control ce o exercită asupra activităţii guvernului, au şi sentimentul unei răspunderi colective faţă de interesele superioare ale statului. Conduse de o asemenea concepţie şi stăpânite de acest simţimânt de răspundere, grupările de opoziţie îşi impun o disciplină care nu îngădue jignirea intereselor permanente de stat şi îşi îngrădesc acţiunile lor în anumiite limite pe care nu le depăşesc chiar în vâltoarea celor mai înfierbântate lupte. In cadrul acestei concepţii, acţiunea grupărilor opoziţioniste, departe de a fi stearpă, ia caracterul unei adevărate acţiuni de colaborare la opera comună de conducere a destinelor unei ţări. Aceasta este acţiunea grupărilor de opoziţie în ţările cu viaţă publică normală şi echilibrată, în care simţimântul răspunderei stăpâneşte în măsură egală pe acei cari se găsesc în situaţia sa de conducători, ca şi pe acei cari exercită acţiunea de control a operei de guvernământ. Că la noi nu există o asemenea concepţie, lucrul e ştiut. La noi acţiunea grupărilor opoziţioniste Împotriva guvernului, ia uneori caracterul şi proporţiile unei adevărate acţiuni împotriva intereselor generale de stat. Luptele opoziţioniste nu au nici o limită, pentru că nu sunt stăpânite de nici o disciplină morală şi de nici un sentiment de răspundere faţă de interesele obşteşti. In ultimul timp am avut de înregistrat o serie de manifestaţiuni, care au dovedit lipsa acestui simţimânt de răspundere şi die solidaritate în faţa unor probleme, ce nu priveau situaţiunea unui guvern, ci însăşi situaţiunea şi interesele generale ale ţării. Campaniile duse de unele ziare tide şi ziare pe tema situaţiunei economice şi financiare, nu loveau atât in politica financiară a guvernului, cât loveau in situaţiunea, prestigiul şi creditul ţarii în afară. ' wAcţiunea opoziţionistă in fata problemei financiare, departe de a, contribui cu ceva la soluţionarea problemei, a avut urmări dintre cele mai răufăcătoare pentru situaţiunea financiară -a ţărei. Tot potrivit acestei concepţii nenorocite pe care o au grupările opoziţioniste asupra rolului lor în viaţa statului, n ne-a fost dat să vedem pe unul dintre conducătorii unui pretins partid politic românesc, mergând la o întrunire publică dintr-o ţară străină şi batjocorind acolo ţara românească. Cazul ţărănistului român de la Zagreb rămâne una de tatre manifestaţiunile cele mai penibile ale grupărilor opoziţioniste româneşti. Aceiaşi lipsă a simţimântului de răspundere şi de solidaritate, o vedem manifestându-se şi faţă de acţiunea anarhică şi criminală semnalată în ultima vreme. Ordinea publică şi liniştea internă a ţării interesează în măsură egală pe toţi factorii de răspundere, ca şi pe totalitatea cetăţenîlor. 11 F . In faţa unei asemenea probleme nu pot — n’ar trebui — să fie deosebiri de vederi şi de atitudini între grupările şi oamenii politici cari participă, sub o formă cu alta, la viaţă publică a ţarei. ■' 1 ■ _J Şii cu toate acestea, chiar în faţa unei necesităţi atât de vitale pentru liniştea şi siguranţa statului în general şi a fiecărui cetăţean în particular, vedem unele grupări politice încurajând făţiş acţiunile anarhice, în timp ce altele le alimentează în ascuns. In asemenea condiţiuni o grupare politică, nu mai face acţiune antiguvernamentală, ci pur şi simplu acţiune antinaţională. Aceste acţiuni pot îngreuia acţiunea de guvern, dar nu o pot paraliza. Guvernul va şti şi va putea să îşi facă întreaga datorie faţă de interesele superioare de stat a căror răspundere o poartă. Dar opinia publică va continua să se întrebe înmărmurită : ce interese apără grupările de opoziţie care adoptă atitudini ce se întorc dea dreptul împotriva celor mai vitale interese ale ţării ? O CRIZA m ' ' ----TI NOTE „NU SE FACE POLITICA!“ In urma unui articol în care arătam că politica este o mare preocupare intelectuală, care cere tot atâta abilitate, supletăşi încordare ai minţei, tot atâta atenţiune şi tot atâta largă documentare, că în orice altă ramură a activităţei ştiinţifice, am primit o scrisoare din partea unui anonim corespondent. El scrie: „Dacă politica este atât de grea, cum sunteţi partizanul votului universal“? Răspundem : Este o mare deosebire între a pricepe intuitiv şi în linii generale politica şi cu totul alta a da îndrumări, a fi tu însuţi nu condus, ciconducător. Votul obştesc cere de la cetăţean conştiinţa limpede a omului ce-şi iubeşte ţara; îi cere să simtă prin inimă cari sunt directivele ce convin simţului său sintetic de orientare socială. Votul universal nu cere savanţi, cari să-şi dea părerea, ci oameni de inimă şi de bună credinţă cari să înţeleagă, fără ananse de cărturar, normele utile ale vieţei cetăţeneşti. Pentru a fi mai bine înţeleşi, am spune că diferenţa între conştiinţa votării şi conştiinţa care dă lecţii de politică, e tot aceiaşi ca între bunul român ce a înţeles că în războiul de desrobire trebue să stea alături de Aliaţi, cu oamenii politici conducători, ori cu generalii ce au condus politiceşte şi ostăşeşte, războiul lor, în lumina acestor nuanţe evident că este o deosebire între conducătorul încercat şi acela care nici viaţa lui particulară nuşi-a putut-o chivernisi, care nu a reuşit să înţeleagă o pagină de finanţe ori de economie politică, care nu cunoaşte din evoluţia doctrinelor politice nici una din c ele, şi nici o controversă celebră. Şi credem că e cel puţin naiv a afirma că acela care este uri bun om ignorant să creadă că poate face „politică“ în sensul cel înalt, şi că, el, poate da sfaturi, îndrumări acelora cari prin temperament, prin educaţie, prin cultură sunt profesioniştii şi pregătiţii de a fi conducători şi animatori ai vieţei publice, sociale şi politice! Nuanţele sunt totdeauna utile pentru înţelegerea problemelor, cam se discuta! PETRONIUS .,,Le Temps’* într’o corespondenţă din Wiesbaden dă următoarele detalii interesante asupra mişcărei pacifiştilor din Germania: Liga Drepturilor omului, Liga păcei şi toate celelalte asociaţii similare, se dedau de câtva timp la demonstraţii şi conferinţe în cele patru puncte cardinale ale Reichului. Uneori aceste manifestaţii sunt foarte originale, căci între germani credem şi câte un general francez purtător al cuvântului de pace. Astfel zilele trecute la Wiesbaden s-a ţinut o conferinţă la care au fost ascultaţi un general francez şi altul german. DOMă gemarenţiar» c*gneroji Primul era generalul Vervaux, al doilea generalul cavaler de Schoenach, fost comandant al unui corp de husari. Ei au vorbit de Statele Unite ale Europei. A fost nespus de interesantă această conferinţă şi merită să fie notată. In sala de întruniri a liceului de fete din Wiesbaden sală în care încap 400 persoane, dar atunci veniseră vreo 500, burghezi şi lucrători, germani francezi, funcţionari şi comercianţi, turişti de toate naţionalităţile şi mai cu seamă multe femei. Pe estradă cei doi oratori în plină lumină. Generalul Verroux, vechiu luptător pe toate fronturile, retras din activitate, dar ager şi tânăr pentru ideile generoase este o figură cunoscută şi cu deosebire simpatizată. Germanul? Tipul fostului militar prusian, uscăţiv, rece măsurat în gesturi şi atitudini. Discursurile pornesc clădindu-se în teorie „Statele-Unite europene”. Ne dăm repede seama — adaugă corespondentul — că planurile de executare ale ambilor militari, e simplist și că e nevoe și de preciziuni complimentare. Planul s’ar putea asemăna cu acele gherete construite în vârful forturilor pentru paznicii de noapte...Dar intenţia e frumoasă,, e generoasă plină de bunăvoinţă deşi lipsită de un sistem solid. O plăzmuire «topică In general astfel de idei au existat de ani întregi, căci teoreticianii pacifişti şi idealişti n’au lipsit nici odată. S’a început cu celula iniţială, familia; apoi s’au adunat în jurul bisericei şi tot aşa până au ajuns la unirea definitivă. — Statele-Unite europene? Dacă avem Societatea Naţiunilor, de ce nu s’ar putea face şi mai mult? Planul pacifiştilor merge frumos până se loveşte de o piedică. Societatea Naţiunilor este o organizaţie foarte bună. Dar este nevoe de o armată de poliţie pe care nimeni nu voeşte să i-o pună la dispoziţie şi tocmai aci e punctul cu pricina... Ar fi destul ca un şef ambiţios să se facă stăpân la acea armată şi atunci toate planurile pacifiste vor fi sdruncinate. Pacifiştii sunt contra oricărei fel de armată permanentă, sub nici o formă. Fondul programului lor ar fi ca Statele Unite să fie o Federaţie in care fiecare stat să-şi păstreze fizionomia proprie, chiar şi patriotismul iniţial, adică libertate generală. Valabilitatea pacifismului de tribună ■IIHIII IMII IUII ■ III..IM II litull II Aceste idei au fost expuse de generalul Vervaux, după care a vorbit un profesor al liceului din Ma-genta in acelaş sens. Aşteptam cu o vie curiozitate să-l aud pe generalul german pe care nu-l cunoşteam deloc. Unul din foştii lui soldaţi găsi prilej să-mi şoptească la ureche: ,Şi înainte de război, acesta era cunoscut pentru ideile lui foarte înaintate“. Se pare că abia acum, târziu generalul şi-a aflat vocaţiunea. Privvindu-l mă întrebam, dacă nu cumva pacifistul de la tribună ce avea să-mi vorbească de Statele Unite europene nu va fi fost tot cel care comanda trupele la Gerbewiller in 1914! De ce nu? Acelaşi. Deimling care a comandat corpul 15 de armată, se proclamă astăzi democrat şi pacifist. f emiile unui general german, Generalul Schoenach se exprimă clar, fără flori retorice spunând că un marţian de ar fi căzut pe planeta noastră acum cinci ani, ne-ar fi crezut pe toţi demenţi. Generalul descrie ororile războiului şi se miră cum de nu ajung naţiunile la o înţelegere care să contribue la progresul civilizaţiei. Comerţul este internaţional, nevoile omenirei sunt aceleaşi, poeţii şi artiştii se înfrăţesc în aceleaşi cugetări şi sentimente, pentru ce naţiunile nu ar ajunnge la o deplină solidaritate? Generalul află două cauze: şcoala şi biserica. Contra pastorilor şi învăţătorilor se ridică acest orator, înfinţând naţionalismul agresiv. Germania va sfârşi prin a fi cucerităde pacifişti — a încheiat generalul ?~*spre satisfacţia întregului auditor, după război Mişcarea pacifistă In GERMANIA — La Wiesbaden s’a ţinut de curând o conferinţă în care un general francez şi altul german, foști comandanți in război, au făcut apologia pacifismului. De Nax de PAUL I. PRODAN Tragedianul de Max a Încetat din viață! — Iată coprinsul rece al telegramei pe care posturile de telegrafie fără fir din Paris l’au transmis în lumea întreagă. Nicăeri insă, această tristă veste n’a impresionat mai mult, ca la noi, fiindcă noi plângem în de Max nu numai pe marele artist dispărut, dar şi p£ un fiu al ţărei. De la o vreme încoace, în fiecare an, moartea zmulge din marea familie teatrală câte unul din cei mai de seamă membri ai ei. Acum doi ani a murit Sarah Bernhardt, acum un an Duşe, ieri de Max. Ei lasă goluri cari nu se vor mai împlini. Arta teatrală a pierdut în de Max pe unul din marii ei preoţi. De Max a fost cel mai mare tragedian al timpului, după cum Lucien Guitry este primul comedian al vremii de azi. Dar de Max nu a fost numai actorul care a dus tragedia la apoteoză, el a jucat şi în comedie, şi în vodeviluri şi în piese bufone, şi în reviste şi s’a coborât chiar pe treptele music-hallului. De Max ajunsese la culmea gloriei, răsturnase, cu formidabilu-i talent regulile stricte ale Casei lui Moliére şi deşi român fu ales societar al comediei franceze. De Max a fost primul artist străin admis în această înaltă instituţiune de artă care conduce destinele teatrului francez. . Cariera lui de Max nu a fost numai bogată în numeroase creaţiuni, dar fiecare din creaţiunile sale era în acelaşi timp un nou succes pentru acest mare artist. De Max a ars repede toate etapele gloriei şi a ajuns repede la culmea ei. Născut la Iaşi, fiu al doctorului Max şi al Olgăi Romain, Edouard de Max părăseşte de mic copil — la vârsta de 15 ani ţara —■ spre aşi face studiile dramatice în oraşul lumină, pe care avea să-l cucerească puţin mai în urmă şi să devie una din figurile cele mai interesante ale Parisului, nu numai ca artist, dar şi ca om. De Max a trecut drept omul cel mai curios şi fantezist din Paris. Toată lumea vorbea de profilul lui de Caesar, de felul lui de a se îmbrăca, de inelele lui, de pălăriile lui, de echipagiile lui. De Max era un Petronius modern, era arbitrul eleganţei masculine. Câţi oameni n’au căutat să-l imite în viaţa de toate zilele, pentru câţi tineri artişti, de Max n'a fost idealul şi idolul? Intrat In conservatorul din Paris în 1884 — în clasa marelui meşter al Teatrului Worms, după trei ani de studii obţine premiul întâi de tragedie, jucând scena medalioanelor din , Hamlet“ şi premiul întâi de comedie, odată cu Lugné-Poe, care studiase pentru concurs o scenă din ,Avarul”. Presa îi conferă calificative extreme: se scrie că e o minune, un semi-zeu, un zeu, cabotin, român, istoric sau că e israelit. Cearta a fost mare şi pentru decernarea premiului întâi, Sareey opunându-se ca această înaltă disfincţiune să fie acordată unui român. Au intervenit Got, Larromnet şi Mounet Sully în favoarea lui de Max zicând că arta nu are naţionalitate. Sareey, dealtminteri a urât pe de Max, şi mai departe, citicându-l mereu, când cu o miloasă bunăvoinţă, când cu amărăciune, când cu furie. De Max a acceptat şi a venerat totdeauna critica. Angajat la Odeon, de Max debutează în Britanicus, trece la Renaissance unde îl chiamă Sarah Bernhardt şi joacă în Regii de Juîps Leusaître, unde e felicitat de Marele Duce Vladimir. Părăseşte teatrul Renaissance pentru ,,Oeuvre“ , unde joacă pentru prima oară într’o piesă de Ibsen (Rosmersholm) şi unde face cunoştinţă cu Henry Bataille, căruia i se juca „Sângele tău“, întrevederile între de Max şi Bataille, ambii debutanţi pe acea vreme, aveau să lase urme neşterse în viaţa amândurora. De Max a învăţat că frumuseţea este pretutindeni, atât în opera oamenilor cât şi în natură.. Cucerise un suflet nou simţi trezindu-se în el un simţ al lirismului real al umanităţii. Bataille ii dezvăluise poezia universală a lucrurilor. De Max i-a păstrat totdeauna o emoţionantă amintire. Pleacă la Lyon să interpreteze în ,,Quo-Vadis“ rolul pe care trebuia să-l creeze Dumény. De Max devine idolul Lyonului se întoarce la Paris şi joacă, în ciuda lui Coguelin, rolul de 159 de ori în şir. Şi de aci înainte începe la Paris seria triumfurilor lui de Max. Să încercăm să înşirăm piesele în care a jucat rolurile de diferite genuri pe care le-a interpretat? N’ar ajunge coloanele unei gazete. Totuşi iată câteva, care vor oglindi diversitatea talentului lui de Max: Polyeuct, Nabuchedoacsor, Neron, Cardinalul Ximénes, L’hermmeriche de Frappa, Héraclea de Aug. Villeroy, Regele Remei de Panvillon, Regele Lear, Britanniens Polyphérie de Samain, Schitul de Verhasten, Manfred de Byron, Regele Sandaale de Gide, Salomeea și Ramses XI de Comtele Pesquidoux, Theseu din Phadra, La Pompadour de Smile Bergerat, Prometeu de Jean Lorrain, Le Tocsin de Maurice Magre, Espose de Banvile, Don Carlos, Persii, Ghana de Bichepin, Joseph d’Arimathide de Trarieux, Joas din Atalia Meablu de Déronltéde, Procesul Ioanei d’Arc de Moreau, L’Aiglon, pe Isus din Samariteanca de Rostand, Napoleon I din împărăteasa, pe Marc Antonia din Raliu Ocesar a lui Catuîle Meades, Taifun, Cursa Dolarilor, Amorul lui Ovid, comedie bufă de Mouezy-Bon, Regele de de Flairs etc. De Max nu și-a uitat niciodată ţara şi a venit din când în când, fie în fruntea unui ansamblu francez să joace pe prima noastră scenă (1904), fie singur, pentru a se odihni şi a respira liniştit aerul ţării sale. In 1904 a jucat în Bucureşti Hamlet şi Britannicus. Iată ce spunea de Max despre aceste reprezentaţiuni: „Românilor nui le-a plăcut Hamletul meu. Făceam din el — spun ei «e băetaş anost. Fie.. Totuşi am avut succes. Mari laude în presă pentru fiul ţării care venea cu gloria cucerită în altă ţară. Vorbe, vorbe, vorbe. A doua seară aceeaşi sală arhiplină asista la Britannicus. Foarte mare, foarte violent succes din partea unui public care semăna cu oricare alt public. Eram puţin surprins că nimeni din țara mea nu . Continuarea In pag. 2-a DE MAX Aplicarea planului Dawes ÎMPRUMUTUL GERMANIEI Agentul general al plăţilor reparaţiilor care a sosit din Statele Unite în Europa spre a-şi exerflita mandatul. ■ . — — D-l SEYMOUR PARKER GILBERT ZI CU ZI Marele avocat al Şanselor celor mai mici, publică în „Adevărul“ un apel al ligei drepturilor, omului şi cetăţeanului“, din care ‘culegem perla de cugetare : „România întregită a ajuns România învrăjbită, pentru că trăim în vrajba dintre dintre rase, dintre clase, dintre profesiuni, dintre confesiuni şi dintre provincii“. Noi credem că marele avocat al cauzelor antiromâneşti uită că unul dinaceia cari îşi pun mica lor persoană ca să aducă dihonia în ţară, e chiar acest avocat colaborator al ziarelor minoritare. ----------—OOOXXSOOO-.••• ■ — QE-I LIPSEA i Dezbinat şi în pragul nimicitei totale, partidul naţional a găsit momentul oportun să atace Coroana în Parlament, cu prilejul discuţiei la Mesaj. Atacul, ridicol şi stângaciu este o reeditare a calomniilor pe care doctorul Lupu, mai practic, te rosteşte la Zagreb. Dar naţionaliştii nu au ajuns încă în gradul de „rafinament“ al ţărăniştilor. Ei continuă a fi de o naivitate care exclude până bumul-simţ. De aceia discursul cetit de reprezentantul partidului naţional la Cameră d. Ion Măgură, a fost atât de lipsit de sens şi de inoportun. In adevăr în momentul î care domnul Golăiş şi prietenii d-sale pleacă din partidul naţional pentru că nu se mai pot face părtaşi la nefasta activitate a acestei grupări sub actuala conducere, Dă. Maniu prin glasul d-lui Măgură face răspunsător pe Suveran pentru că nu a ţinut seamă de sfaturile d-sale! In momentul în care d. Maniu rămâne înconjurat numai de rudele d-sale la conducerea unui partid naţional inexistent, găseşte necesar să vorbească de „suprimarea voinţei populare graţie voinţei regale ce a adus la cârmă pe liberali“. Poate că d. Măgură a avut un moment viziunea ridiculului la care expune partidul naţional, prin cetirea unui atât de violent atac la adresa Coroanei, şi pentru aceasta a preferat să declare că exprimă „păreri personale“. D. Maniu ţinea însă în nemărginita şi goala vanitate de care a dat totdeauna dovadă, „ să se solidarizeze cu acest atac. Pentru aceasta oficiosul naţionalist România publică un articol în care, după ce-şi însuşeşte atdolirile d-lui Măgură la adresa Coroanei spune: — „Problema pe care a pus-o dl. Măgură poate să dea loc la discuţiuni şi e probabil că aşa se va întâmpla. Noi aşteptăm să vedem cum vor discuta problema adversarii noştri, precum şi ce punct de vedere vor adopta“. InCe ne priveşte lăsăm d-lui Maniu sarcina discutărei „problemei“ atacurilor nedrepte şi ticăloase la adresa Coroanei. Iar şi chestiunea „punctului de vedere“ ce-l adoptăm, este cunoscut nu ,de acum, dar din timpul Când oficioasele naţionaliste „Gazeta Transilvaniei şi „Patria“ au început campania antidinastică. Anume, Conducerea partidului naţional, care n‘a fost nici la încoronarea de la Alba-Iulia, nici n‘a contribuit cu nimic la unirea sufletească a tuturor romănilor, — nu poate pricepe că Dinastia românească e mai presus de atacurile unui Măgură oarecare... Chestiunea aprovizionării cu lemne pentru toate trebuinţele economice fiind de o importanţă deosebită, în special aprovizionarea cu lemne de foc, am căutat să cunoaştem situaţia exactă în această chestiune. Cum Casa pădurilor administrează peste 7 milioane şi jumătate hectare de păduri, n ne-am adresat d-lui C. Opran, administratorul general al acestei vaste administraţii care ne-a făcut o interesantă expunere. Cererile de lemne pentru funcţionari . In alţi ani, funcţionarii şi particularii puteau căpăta mai cu înlesnire lemne prin Casa Pădurilor. Anul acesta, cu noua organizare a aciestei Case aproape nici un minister n’a mai putut obţine lemne pentru funcţionarii săi. — E adevărat, dar aşa cum cum era divizată administraţia acestei Case nu mai putea funcţiona. Din ceea ce priveşte acordarea de lemne şi acum, ca şi atunci, casa pădurilor dă disponibilul său nevoilor cetăţenilor. Numai practica lucrului s’a schimbat. Odată cu înfiinţarea celor 12 directorate silvice, s’a venit mult în ajutorul populaţiei rurale, prin acea că toate chestiile locale, se rezolvă urgent de către directorii respectivi, populaţia nemaifiind nevoită să stea pe la uşa ministerului zile întregi. Aşa fiind, vă rog chiar să faceţi cunoscut publicului, că pentru orice cerere de lemne să se adreseze direct acestor directorate, cari au competenţa deplină să-l satisfacă. Orice cerere adresată la casa pădurilor, ori va fi pusă la dosar ori va fi trimisă la directoratul respectiv. Pădurile din apropierea Capitalei Pentru funcţionarii din Capitală, greutatea aprovizionării lor cu lemne constă şi în faptul că în timpul războiului şi după război, s-au defrişat în jurul Capitalei disponibilul pe 20 ani. Aşa că exploatarea se face într’o foarte mică măsură. Deabea se va putea satisface în: prima linie, spitalele, şcoalele, I. O. V. şi populaţia rurală şi o foarte mică parte dintre funcţionari. Pentru funcţionari s-a destinat păduri în apropriere de Calea ferată. — D-tră ştiţi că pe lângă altele, mai suferim şi de criza transporturilor ! — Ştiu, dar nu avem ce face; pentru moment, studiem însă organizarea unui serviciu special pentru aprovizionarea funcţionarilor cu lemne. Se vor creia în Bucureşti depozite de lemne, un serviciu de transport, etc. Cu aceasta sperăm că se va veni efectiv înajutorul funcţionarilor., Motile directorate silvice —«ae—gamnmtrirrwi masau — in altă ordine de idei, vă rog să ne spuneţi cum funcţionează noile directorate silvice înfiinţate de ci-tră? ! — Ele au luat fiinţă din nevoia reală a descentralizării serviciilor. Dificultăţile ce le întâmpină aceste directorate, pentru o bună funcţionare, e din cauza lipsei de locuinţe a personalului ataşat. Pentru îndreptarea acestui lucru, casa Pădurilor, a început pela locurea să Construiască localuri proprii1. Astfel s-au început asemenea Clădiri la Buzău, Constanţa şi Iaşi. S’a reglementat noua reformă silvică 7 — Regulamentul referitor la aplicarea legei pentru satisfacerea trebuinţelor de lemne de foc şi de construcţie ale populaţiei rurale din Vechiul Regat. Basarabia Bucovina este întocmit, iarcomisiile prevăzute în lege s-au înfiinţat şi în curând vor începe să funcţioneze. Cea mai mare parte din diatele statistice au fost adunate la Casa Pădurilor aşa că în curând se va intra în aplicarea legei. # Veniturile Cassei pădurilor MHHiiii ■ «11111111 — Aveţi venituri necesare pentru aplicarea reformei silvice ? — Veniturile Casei Pădurilor îrn ultimii 3—4 ani acopereau cu prisosinţă prevederile bugetare. Anul acesta, încasările merg însă mai greu. Această greutate provine din faptul că cea mai mare parte din material este vândut cooperativelor care au luat dela Oa- Continuarea în pag. 2-3 Domeniul forestier Administrația pădurilor Statului — Chestiunea aprovizionării cu lemne a func. î^5liataEiHBiîBEMC?MiW!gsagaiiMi**M^^ «w îâoj^rjjor^-jE^se^miraâăzarea serviciilor silvice. — Veniturile Cassel pădurilor— De vorbă cu d. C. Ogaran —■ fld-tor a! Casse! pădurilor Bdl /.. '- fi! wmmm IÄÄbÄN/ D-l CONSTOPRAN Administratorul Casei Pădurilor