Viitorul, noiembrie 1924 (Anul 17, nr. 4998-5023)

1924-11-01 / nr. 4998

Anul al seapte-spre-zecetea No. 4996 LEI EX. In TARA 4 LEI w. in striratate ABONAMENTE IN TARA Un an — — — — £00 Iei $ase luni — — — 250 » Trei »---------125 » în străinătate Un an-------------1200 lei Şase luni--------- 600 » Trei » ---------- 300 » REDACŢIA administraţia BUCURE $TI STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA1 ACADEMIEI No. 17 Tetapapeto: Direcţia 31/33, Redacţia el Administraţia 19/33 el 3/11 A­NUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului M1 Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug Sâmbătă Soi 1 Noembrie 1©24 LEI EX. in ȚARA 4 LEI ex. in Molt® OPOZIŢIA şi interesele de stat şi mecanismul unei vieţi pu­­­ili­ce normale, grupările politice de opoziţie, odată cu acţiunea de control ce o exercită asupra ac­­tivităţii guvernului, au şi senti­mentul unei răspunderi colective faţă de interesele superioare ale statului. Conduse de o asemenea concepţie şi stăpânite de acest simţimânt de răspundere, grupă­rile de opoziţie îşi impun o disci­plină care nu îngădue jignirea intereselor permanente de stat şi îşi îngrădesc acţiunile lor în a­­numiite limite pe care nu le de­păşesc chiar în vâltoarea celor mai înfierbântate lupte. In cadrul acestei concepţii, ac­ţiunea grupărilor opoziţioniste, departe de a fi stearpă, ia carac­terul unei adevărate acţiuni de colaborare la opera comună de conducere a destinelor unei ţări. Aceasta este acţiunea grupări­lor de opoziţie în ţările cu viaţă publică normală şi echilibrată, în care simţimântul răspunderei stă­pâneşte în măsură egală pe acei cari se găsesc în situaţ­ia sa de conducători, ca şi pe acei cari e­­xercit­ă acţiunea de control a ope­rei de guvernământ. Că la noi nu există o asemenea concepţie, lucrul e ştiut. La noi acţiunea grupărilor opoziţioniste Împotriva guvernului, ia uneori caracterul şi proporţiile unei a­­devărate acţiuni împotriva inte­reselor generale de stat. Luptele opoziţioniste nu au nici o limită, pentru că nu sunt stăpânite de nici o disciplină morală şi de nici un sentiment de răspundere faţă de interesele obşteşti. In ultimul timp am avut de înregistrat o serie de manifesta­­ţiuni, care au dovedit lipsa aces­tui simţimânt de răspundere şi die solidaritate în faţa unor pro­bleme, ce nu priveau situaţiunea unui guvern, ci însăşi situaţiunea şi interesele generale ale ţării. Campaniile duse de unele ziare tide şi ziare pe tema situaţiunei economice şi financiare, nu lo­veau atât in politica financiară a guvernului, cât loveau in si­­tuaţiunea, prestigiul şi creditul ţarii în afară. ' w­­Acţiunea opoziţionistă in fata problemei financiare, departe de a, contribui cu ceva la soluţiona­rea problemei, a avut urmări din­tre cele mai răufăcătoare pentru situaţiunea financiară -a ţărei.­­ Tot potrivit acestei concepţii nenorocite pe care o au grupă­rile opoziţioniste asupra rolului lor în viaţa statului, n ne-a fost dat să vedem pe unul dintre con­ducătorii unui pretins partid po­litic românesc, mergând la o în­trunire publică dintr-o ţară străi­nă şi batjocorind acolo ţara ro­mânească. Cazul ţărănistului român de la Zagreb rămâne una de tatre mani­festaţiunile cele mai penibile ale grupărilor opoziţi­oniste româ­neşti. Aceiaşi lipsă­ a simţi­mân­tului de răspundere şi de solidaritate, o vedem man­ifestân­du-se şi faţă de acţiunea anarhică şi criminală semnalată în ultima vreme. Ordinea publică şi liniştea in­ternă a ţării interesează­ în mă­sură egală pe toţi factorii de răs­pundere, ca şi pe totalitatea cetă­ţenîlor. 11 F . In faţa unei asemenea proble­me nu pot — n’ar trebui — să fie deosebiri de vederi şi de atitudini între grupările şi oamenii poli­tici cari participă, sub o formă cu alta, la viaţă publică a ţa­rei. ■' 1 ■ _J Şii cu toate acestea­, chiar în faţa unei necesităţi atât de vitale pentru liniştea şi siguranţa sta­tului în general şi a fiecărui ce­tăţean în particular, vedem unele grupări politi­ce încurajând făţiş acţiunile anarhice, în timp ce al­tele le alimentează în ascuns. In asemenea condiţiuni o gru­pare politică, nu mai­ face acţiune antiguvernamentală, ci pur şi simplu acţiune antinaţională. Aceste acţiuni pot îngreuia ac­ţiunea de guvern, dar nu o pot paraliza. Guvernul va şti şi va putea să îşi facă întreaga datorie faţă de interesele superioare de stat a căror răspundere o poartă. Dar opinia publică va continua să se întrebe înmărmurită : ce in­terese apără grupările de opoziţie care adoptă atitudini ce se în­torc dea dreptul împotriva celor mai vitale interese ale ţării ? O CRIZA m ' ' ----TI NOTE „NU SE FACE POLITICA!“ In urma unui articol în care a­­rătam că politica este o mare pre­ocupare intelectuală, care cere tot atâta abilitate, supletă­­şi încor­dare ai minţei, tot atâta atenţiune şi tot atâta largă documentare, că în orice altă ramură a activităţei ştiinţifice, am primit o scrisoare din partea unui anonim corespon­dent. El scrie: „Dacă politica este atât de grea, cum sunteţi partiza­nul votului universal“? Răspundem : Este o mare deo­sebire între a pricepe intuitiv şi în linii generale politica şi cu to­tul alta a da îndrumări, a fi tu în­suţi nu condus, ci­­conducător. Votul obştesc cere de la cetăţean conştiinţa limpede a omului ce-şi iubeşte ţara; îi cere să simtă prin inimă cari sunt directivele ce con­vin­ simţului său sintetic de ori­entare socială. Votul universal nu cere savanţi, cari să-şi dea păre­rea, ci oameni de inimă şi de bu­nă credinţă cari să înţeleagă, fără ananse de cărturar, normele utile ale vieţei cetăţeneşti. Pentru a fi mai bine înţeleşi, am spune că diferenţa între conşti­inţa votării şi conştiinţa care dă lecţii de politică, e tot aceiaşi ca între bunul român ce a înţeles că în războiul de desrobire trebue să stea alături de Aliaţi, cu oamenii politici conducători, ori cu gene­ralii ce au condus politiceşte şi os­tăşeşte, războiul l­or, în lumina acestor nuanţe e­­vident că este o deosebire între con­ducătorul încercat şi acela ca­re nici viaţa lui particulară nu­­şi-a­­ putut-o chivernisi, ca­re nu a reuşit să înţeleagă o pagină de finanţe ori de econo­mie politică, care nu cunoaşte din evoluţia doctrinelor politice nici una din c ele, şi nici­ o controversă celebră. Şi credem că e cel puţin na­iv a afirma că acela care este uri bun om ignorant să creadă că poate face „politică“ în sensul cel înalt, şi că, el, poate da sfaturi, îndru­mări acelora cari prin tempera­ment, prin educaţie, prin cultură sunt profesioniştii şi pregătiţii de a fi conducători şi animatori ai vieţei publice, sociale şi politice! Nuanţele sunt tot­deauna utile pentru înţelegerea problemelor, ca­m­ se discuta! PETRONIUS .,,Le Temps’* într’o corespondenţă din Wiesbaden dă următoarele de­talii interesante asupra mişcărei pacifiştilor din Germania: Liga Drepturilor omului, Liga păcei şi toate celelalte asociaţii similare, se dedau de câtva timp la demon­straţii şi conferinţe în cele patru puncte cardinale ale Reichului. Uneori aceste manifestaţii sunt­ foarte originale, căci între germani credem şi câte un general francez purtător al cuvântului de pace. Ast­fel zilele trecute la Wiesbaden s-a ţinut o conferinţă la care au fost ascultaţi un general francez şi al­tul german. DOMă gemarenţiar» c*g­neroji Primul era generalul Vervaux, al doilea generalul cavaler de Schoe­­nach, fost comandant al unui corp de husari. Ei au vorbit de Statele­ Unite ale Europei. A fost nespus de interesantă această conferinţă şi merită să fie notată. In sala de întruniri a liceului de fete din Wiesbaden sală în care în­cap 400 persoane, dar atunci veni­seră vreo 500, burghezi şi lucrători, germani francezi, funcţionari şi co­mercianţi, turişti de toate naţiona­lităţile şi mai cu seamă multe fe­mei. Pe estradă cei doi oratori în plină lumină. Generalul Verroux, vechiu luptător pe toate fronturile, retras din activitate, dar ager şi tâ­năr pentru ideile generoase este o figură cunoscută şi cu deosebire simpatizată. Germanul? Tipul fos­tului militar prusian, uscăţiv, rece măsurat în gesturi şi atitudini. Discursurile pornesc clădindu-se în teorie „Statele-Unite europene”. Ne dăm repede seama — adaugă corespondentul — că planurile de executare ale ambilor militari, e simplist și că e nevoe și de preci­­ziuni complimentare. Planul s’ar putea asemăna cu acele gherete con­struite în vârful forturilor pentru paznicii de noapte...­Dar intenţia e frumoasă,, e gene­roasă plină de bunăvoinţă deşi lip­sită de un sistem solid. O plăzmuire «topică In general astfel de idei au existat de ani întregi, căci teoreticianii pa­cifişti şi idealişti n’au lipsit nici odată. S’a început cu celula iniţială, familia; apoi s’au adunat în jurul bisericei şi tot aşa până au ajuns la unirea definitivă. — Statele-Unite europene? Dacă avem Societatea Naţiunilor, de ce nu s’ar putea face şi mai mult? Planul pacifiştilor merge frumos până se loveşte de o piedică. Socie­tatea Naţiunilor este o organizaţie foarte bună. Dar este nevoe de o armată de poliţie pe care nimeni nu voeşte să i-o pună la dispoziţie şi tocmai aci e punctul cu pricina... Ar fi destul ca un şef ambiţios să se facă stăpân la acea armată şi atunci toate planurile pacifiste vor fi sdruncinate. Pacifiştii sunt contra oricărei fel de armată permanentă, sub nici o formă. Fondul programu­lui lor ar fi ca Statele­ Unite să fie o Federaţie in care fiecare stat să-şi păstreze fizionomia proprie, chiar şi patriotismul iniţial, adică liber­tate generală. Valabilitatea pacifismu­lui de tribună ■IIHIII IMII IUII ■ III­­..IM II litull II Aceste idei au fost expuse de ge­neralul Vervaux, după care a vor­bit un profesor al liceului din Ma-genta in acelaş sens. Aşteptam cu o vie curiozitate să-l aud pe genera­­lul german pe care nu-l cunoşteam deloc. Unul din foştii lui soldaţi găsi prilej să-mi şoptească la ureche: ,Şi înainte de război, acesta era cunoscut pentru ideile lui foarte înaintate“. Se pare că abia acum, târziu ge­neralul şi-a aflat vocaţiunea. Priv­vindu-l mă întrebam, dacă nu cum­va pacifistul de la tribună ce avea să-mi vorbească de Statele­ Unite europene nu va fi fost tot cel care comanda trupele la Gerbewiller in 1914! De ce nu? Acelaş­i. Deimling care a comandat corpul 15 de armată, se proclamă astăzi democrat şi paci­fist. f­ emiile unui general german, Generalul Schoenach se exprimă clar, fără flori retorice spunând că un marţian de ar fi căzut pe pla­neta noastră acum­ cinci ani, ne-ar fi crezut pe toţi demenţi. Generalul descrie ororile războiului şi se miră cum de nu ajung naţiunile la o în­ţelegere care să contribue la pro­gresul civilizaţiei.­­ Comerţul este internaţional, ne­voile omenirei sunt aceleaşi, poeţii şi artiştii se înfrăţesc în aceleaşi cugetări şi sentimente, pentru ce naţiunile nu ar ajunnge la o deplină solidaritate? Generalul află două cauze: şcoala şi biserica. Contra pastorilor şi învăţătorilor se ridică acest orator, înfinţ­ând naţionalis­mul agresiv. Germania va sfârşi prin a fi cucerită­­de pacifişti — a încheiat generalul ?~*spre satisfacţia întregului auditor, după război Mişcarea pacifistă In GERMANIA — La Wiesbaden s’a ţinut de curând o conferinţă în care un general francez şi altul german, foști coman­­danți in război, au făcut apologia pacifismului. De Nax de PAUL I. PRODAN Tragedianul de Max a Încetat din viață! — Iată coprinsul rece al tele­gramei pe care posturile de telegra­fie fără fir din Paris l’au transmis în lumea întreagă. Nicăeri insă, această tristă veste n’a impresionat mai mult, ca la noi, fiindcă noi plângem în de Max nu numai pe marele artist dispărut, dar şi p£ un fiu al ţărei. De la o vreme încoace, în fiecare an, moartea zmulge din marea fa­milie teatrală câte unul din cei mai de seamă membri ai ei. Acum doi ani a murit Sarah Bernhardt, acum un an Duşe, ieri de Max. Ei lasă goluri cari nu se vor mai împlini. Arta teatrală a pierdut în de Max pe unul din marii ei preoţi. De Max a fost cel mai mare tra­gedian al timpului, după cum Lu­cien Guitry este primul comedian al vremii de azi. Dar de Max nu a fost numai actorul care a dus tra­gedia la apoteoză, el a jucat şi în comedie, şi în vodeviluri şi în piese bufone, şi­ în reviste şi s’a coborât chiar pe treptele music-hallului. De Max ajunsese la culmea glo­riei, răsturnase, cu formidabilu-i talent regulile stricte ale Casei lui Moliére şi deşi român fu ales so­cietar al comediei franceze. De Max a fost primul artist străin admis în această înaltă instituţiune de artă care conduce destinele teatru­lui francez. . Cariera lui de Max nu a fost nu­mai bogată în numeroase creaţiuni, dar fiecare din creaţiunile sale era în acelaşi timp un nou succes pen­tru acest mare artist. De Max a ars repede toate etapele gloriei şi a ajuns repede la culmea ei. Născut la Iaşi, fiu al doctorului Max şi al Olgăi Romai­n, Edouard de Max pă­răseşte de mic copil — la vârsta de 15 ani ţara —■ spre aşi face studiile dramatice în oraşul lumină, pe care avea să-l cucerească puţin mai în urmă şi să devie una din figurile cele mai interesante ale Parisului, nu numai ca artist, dar şi ca om. De Max a trecut drept omul cel mai curios şi fantezist din Paris. Toată lumea vorbea de profilul lui de Caesar, de felul lui de a se îmbrăca, de inelele lui, de pălăriile lui, de echipagiile lui. De Max era un Petronius modern, era arbitrul eleganţei masculine. Câţi oameni n’au căutat să-l imite în viaţa de toate zilele, pentru câţi tineri artişti, de Max n'a fost idea­lul şi idolul? Intrat In conservatorul din Paris în 1884 — în clasa marelui meşter al Teatrului Worms, după trei ani de studii obţine premiul întâi de tragedie, jucând scena medalioane­­lor din , Hamlet“ şi premiul întâi de comedie, odată cu Lugné-Poe, care studiase pentru concurs o sce­nă din ,Avarul”. Presa îi conferă calificative extreme: se scrie că e o minune, un semi-zeu, un zeu, cabo­tin, român, istoric sau că e israe­­lit. Cearta a fost mare şi pentru de­cernarea premiului întâi, Sareey opunându-se ca această înaltă dis­­f­incţiune să fie acordată unui ro­mân. Au intervenit Got, Larromnet şi Mounet Sully în favoarea lui de Max zicând că arta nu are naţiona­litate. Sareey, dealtminteri a urât pe de Max, şi mai departe, citi­­cându-l mereu, când cu o miloasă bunăvoinţă, când cu amărăciune, când cu furie. De Max a a­cceptat şi a venerat totdeauna critica. Anga­jat la Odeon, de Max debutează în Britanicus, trece la Renaissance unde îl chiamă Sarah Bernhardt şi joacă în Regii de Juîps Leusaître, unde e felicitat de Marele Duce Vladimir. Părăseşte teatrul Re­naissance pentru ,,Oeuvre“ , unde joacă pentru prima oară într’o pie­să de Ibsen (Rosmersholm) şi unde face cunoştinţă cu Henry Bataille, căruia i se juca „Sângele tău“, în­trevederile între de Max şi Bataille, ambii debutanţi pe acea vreme, aveau să lase urme neşterse în via­ţa amândurora. De Max a învăţat că frumuseţea este pretutindeni, atât în opera oamenilor cât şi în na­tură.. Cucerise un suflet nou simţi trezindu-se în el un simţ al lirismu­lui real al umanităţii. Bataille ii dezvăluise poezia universală a lu­crurilor. De Max i-a păstrat tot­deauna o emoţionantă amintire. Pleacă la Lyon să interpreteze în ,,Quo-Vadis“ rolul pe care trebuia să-l creeze Dumény. De Max devine idolul Lyonului se întoarce la Pa­ris şi joacă, în ciuda lui Coguelin, rolul de 159 de ori în şir. Şi de aci înainte începe la Paris seria trium­furilor lui de Max. Să încercăm să înşirăm piesele în care a jucat ro­lurile de diferite genuri pe car­e le-a interpretat? N’ar ajunge coloa­nele unei gazete. Totuşi iată câte­va, care vor oglindi diversitatea ta­lentului lui de Max: Polyeuct, Na­­buchedoacsor, Neron, Cardinalul Ximénes, L’hermme­riche de Frap­­pa, Héraclea de Aug. Villeroy, Re­gele Remei de Panvillon, Regele Lear, Britanniens Polyphérie de Samain, Schitul de Verhasten, Manfred de Byron, Regele­ San­daale de Gide, Salomeea și Ramses XI de Com­tele Pesquidoux, Theseu din Phadra, La Pompadour de Smi­le Bergerat, Prometeu de Jean Lor­­rain, Le Tocsin de Maurice Magre, Espose de Banvile, Don Carlos, Per­sii, Ghana de Bichepin, Joseph d’A­­rimathide de Trarieux, Joas din Ata­lia Meabl­u­ de Déronltéde, Proce­sul Ioanei d’Arc de Moreau, L’Ai­­glon, pe Isus din Samariteanca de Rostand, Napoleon I din împărătea­sa, pe Marc Antonia din Raliu Oce­­sar a lui Catuîle Meades, Taifun, Cursa Dolarilor, Amorul lui Ovid, comedie bufă de Mouezy-Bon, Re­gele de de Flairs etc. De Max nu și-a uitat niciodată ţara şi a venit din când în când, fie în fruntea unui ansamblu fran­cez să joace pe prima noastră sce­nă (1904), fie singur, pentru a se odihni şi a respira liniştit aerul ţă­rii sale. In 190­4 a jucat în Bucu­reşti Hamlet şi Britannicus. Iată ce spunea de Max despre aceste reprezentaţiuni: „Românilor nui le-­a plăcut Hamletul meu. Fă­ceam din el — spun ei «e băetaş anost. Fie.. Totuşi am avut succes. Mari laude în presă pentru fiul ţării care venea cu gloria cuce­rită în altă ţară. Vorbe, vorbe, vor­be. A doua seară aceeaşi sală arhi­plină asista la Britannicus. Foarte mare, foarte violent succes din par­tea unui public care semăna cu ori­care alt public. Eram puţin sur­prins că nimeni din țara mea nu . Continuarea In pag. 2-a DE MAX Aplicarea planului Dawes ÎMPRUMUTUL GERMANIEI Agentul general al plăţilor repa­raţiilor care a sosit din Statele­ U­nite în Europa spr­e a-şi exerflita mandatul. ■ .­­ — — D-l SEYMOUR PARKER GILBERT ZI CU ZI Marele avocat al Şanselor celor­ mai mici, publică în „Ade­vărul“ un apel al ligei drepturi­lor, omului şi cetăţeanului“, din care ‘culegem perla de cugetare : „România întregită a ajuns Ro­mânia învrăjbită, pentru că trăim în­ vrajba dintre dintre rase, din­tre clase, dintre profesiuni, din­tre confesiuni şi dintre provincii“. Noi credem că marele avocat al cauzelor antiromâneşti uită că u­­nul din­­aceia cari îşi pun mica lor persoană ca să aducă dihonia în ţară, e chiar acest avocat colabo­rator al ziarelor minoritare. ----------—OOOXXSOOO-.••• ■ — QE-I LIPSEA i Dezbinat şi în pragul nimicitei totale, partidul naţional a găsit momentul oportun să atace Coroa­na în Parlament, cu prilejul discu­ţiei la Mesaj. Atacul, ridicol şi stângaciu este o reeditare a calomniilor pe care doctorul Lupu, mai practic, te ros­teşte la Zagreb. Dar naţionaliştii nu au ajuns încă în gradul de „ra­finament“ al ţărăniştilor. Ei conti­nuă a fi de­ o naivitate care exclu­de până­­ bum­ul-simţ. De aceia discursul cetit de reprezentantul partidului naţional la Cameră d. Ion Măgură, a fost atât de lipsit de sens şi de inoportun. In adevăr în momentul î­­ care domnul Gol­­ăiş şi prietenii d-sale pleacă din partidul naţional pentru că nu se mai pot face părtaşi la nefasta ac­tivitate a acestei grupări sub ac­tuala conducere, D­ă. Maniu prin glasul d-lui Măgură face răspunsă­tor pe Suveran pentru că nu a ţi­nut seamă de sfaturile d-sale! In momentul în care d. Maniu rămâ­ne înconjurat numai de rudele d-sale la conducerea unui partid naţional inexistent,­­ găseşte ne­cesar­ să vorbească de „suprimarea voinţei populare graţie voinţei re­gale ce a adus la cârmă pe libe­rali“. Poate că d. Măgură a avut un moment viziunea ridiculului la ca­re expune partidul naţional, prin cetirea unui atât de violent atac la adresa Coroanei, şi pentru a­­ceasta a­ preferat să declare că ex­primă „păreri personale“. D. Ma­niu ţinea însă în nemărginita şi goala vanitate de care a dat tot­deauna dovadă, „ să se solidari­zeze cu acest atac. Pentru aceasta oficiosul naţionalist România pu­blică un articol în care, după ce-şi însuşeşte atdolirile d-lui Măgură la adresa Coroanei spune: — „Problema pe care a pus-o d­l. Măgură poate să dea loc la dis­­cuţiuni şi e probabil că aşa se va întâmpla. Noi aşteptăm să vedem cum­ vor discuta problema adver­sarii noştri, precum şi ce punct de vedere vor adopta“. In­­Ce ne priveşte lăsăm d-lui Ma­niu sarcin­a discutărei „problemei“ atacurilor nedrepte şi ticăloase la adresa Coroanei. Iar şi chestiunea „punctului de vedere“ ce-l adop­tăm, este cunoscut nu ,de acum, dar din timpul Când oficioasele na­ţionaliste „Gazeta Transilvaniei şi „Patria“ au început campania antidinastică. Anume, Conducerea partidului naţional, care n‘a fost nici la încoronarea de la Alba-Iu­lia, nici n‘a contribuit cu nimic la unirea sufletească a tuturor romă­nilor, — nu poate pricepe că Dinas­tia românească e mai presu­s de a­tacurile unui Măgură oarecare... Chestiun­ea aprovizionării cu lemne pentru toate trebuinţele e­­conomice fiind de o­ importanţă deosebită, în special aproviziona­rea cu lemne de foc, am căutat să cunoaştem situaţia exactă în a­­ceastă chestiune. Cum Casa pădurilor administrea­ză peste 7 milioane şi jumătate hectare de păduri, n ne-am adresat d-lui C. Opran, administratorul general al acestei vaste adminis­traţii care ne-a făcut o interesantă expunere. Cererile de lemne pentru funcţionari . In alţi ani, funcţionarii şi particularii puteau căpăta mai cu înlesnire lemne prin Casa Păduri­lor. Anul acesta, cu noua organi­zare a aciestei Case aproape nici un­ minister n’a mai putut obţine lemne pentru funcţionarii săi. — E adevărat, dar aşa cum cum era divizată administraţia acestei Case nu mai putea funcţiona. Din ceea ce priveşte acordarea de lemne şi acum, ca şi atunci, casa pădurilor dă disponibilul său­ ne­voilor cetăţenilor. Numai practica lucrului s’a schim­bat. Odată cu înfiinţarea celor 12 di­rectorate silvice, s’a venit mult în ajutorul populaţiei rurale, prin a­­cea că toate chestiile locale, se rezolvă urgent de către directorii respectivi, populaţia nemai­fiind nevoită să stea pe la uşa ministe­rului zile întregi. Aşa fiind, vă rog chiar să faceţi cunoscut publicului, că pentru ori­ce cerere de lemne să se adreseze direct acestor directorate, cari au competenţa deplină să-l satisfacă. Ori­ce cerere adresată la casa pădurilor, ori va fi pusă la dosar ori va fi trimisă la directoratul respectiv. Pădurile din apropierea Capitalei Pentru funcţionarii din­ Capi­tală, greutatea aprovizionării lor­ cu lemne constă şi în­ faptul că în timpul războiului şi după război, s-au defrişat în jurul Capitalei dis­ponibilul pe 20 ani. Aşa că exploatarea se face în­tr’o foarte mică măsură. Deabea se va putea satisface în: prima li­nie, spitalele, şcoalele, I. O. V. şi populaţia rurală şi o foarte mică parte dintre funcţionari. Pentru funcţionari s-a destinat păduri în apropriere de Calea ferată. — D-tră ştiţi că pe lângă altele, mai suferim şi de criza transpor­turilor ! — Ştiu, dar­ nu avem ce face; pen­­tr­u moment, studiem însă or­ganizarea unui serviciu special pentru aprovizionarea funcţionari­lor cu lemne. Se vor creia în Bu­cureşti depozite de lemne, un ser­viciu de transport, etc. Cu aceasta sperăm că­ se va veni efectiv în­­ajutorul funcţionarilor., Motile directorate silvice —«ae—gamnmtrirrwi masau — in altă ordine de idei, vă rog să ne spuneţi cum funcţionează no­ile directorate silvice înfiinţate de ci-tră? ! — Ele au luat fiinţă din nevoia reală a descentralizării servicii­lor. Dificultăţile ce le întâmpină a­­ceste directorate, pentru o bună funcţionare, e din cauza lipsei de locuinţe a personalului ataşat. Pentru îndreptarea acestui lu­cru, casa Pădurilor, a început pe­­­la locurea să Construiască localuri proprii1. Astfel s-au început asemenea Clădiri la Buzău, Constanţa şi Iaşi.­­ S’a reglementat noua re­for­­mă silvică 7 — Regulamentul referitor la a­plicarea legei pentru satisfacerea trebuinţelor de lemne de foc şi de construcţie ale populaţiei rurale din­ Vechiul Regat. Basarabia Bucovina este întocmit, iar­­comi­siile prevăzute în­ lege s-au înfiin­ţat şi în­ curând vor începe să func­ţioneze. Cea m­ai mare parte din­ diatele statistice au fost adunate la Casa Pădurilor aşa că în­ cu­rând se va intra în aplicarea le­gei. # Veniturile Cassei păduri­lor MHHiiii ■ «11111111 — Aveţi venituri necesare pen­­tru aplicarea reformei silvice ? — Veniturile Casei Pădurilor îrn ultimii 3—4 ani acopereau cu pri­sosinţă prevederile bugetare. Anul acesta, încasările merg în­­­să mai greu. Această greutate pro­vine din faptul că cea mai mare parte din material este vândut co­operativelor care au luat dela Oa- Continuarea în pag. 2-3 Domeniul forestier Administrația pădurilor Statului — Chestiunea aprovizionării cu lemne a func. î^5liataEiHBiîBEMC?MiW!gsagaiiMi**M^^ «w îâoj^rjjor^-jE^se^m­iraâăzarea serviciilor sil­­vice. — Veniturile Cassel pădurilor­­— De vorbă cu d. C. Ogaran —■ fld-tor a! Casse! pădurilor Bdl /.. '- fi! wmmm IÄÄbÄN­/ D-l CONST­­OPRAN Administratorul Casei­ Pădurilor

Next