Viitorul, ianuarie 1925 (Anul 18, nr. 5048-5071)

1925-01-14 / nr. 5057

Áru! a! opt-spre-zecelea No. 5057 2LEI EX. tn TARA 4 LEI ex. ín sfrelrríclp ABONAHINT E redacţia ACRIKISIRAŢIA IN TARA I Ni streinătate Un a n — — — — ECO lei | Un an------— — 1200 iel Şase luni-----— 250 »I Şase luni - — — 600 « Trei » — — — 125 » | Trei ------------- 300 » BUCUREȘTI STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 31/33, Redacţia si Administraţia 19/23 si 3/11 Mîenwi 14 ianuarie Manuscriptele republicate se distrug 2 LEI EX. In TARA 4 LEI ex. in strdnire ARUNCIURIi CC GLACIALE Se primesc direct la Acministratia ziarului Mr Academie 17 si la toate Agenţiile de publicitate Am fost cel dintâi cari era con­statat deunăzi că în ajunul con­ferinţei de la Paris a miniştrilor de finanţe aliaţi, unele ziare cari altă dată deserveau ţara furni­zând arme duşmanilor ei, au a­­doptat de data aceasta o atitudi­ne mai compatibilă cu­ apărarea intereselor româneşti. E adevărat că satisfacţiunea cu care am luat act de această a­titudine nu a fost de lungă du­rată, dar, oricum, tot s’a consta­­tat un progres faţă de trecut. Cu aceiaşi obiectivitate şi ur­banitate cerem astăzi presei noa­stre să nu se grăbească a comen­ta şi a trage concluziuni pripit­e din ştiri cari de multe ori pot fi eronate, dată fiind depărtarea ce ne desparte de capitala Franţei unde se ţine conferinţa miniştrilor de finanţe interaliaţi. Faptele la cari facem aluziune sunt bine cunoscute. Presa noa­­t­ră a publicat o versiune erona­tă asupra protestului pe care de­­legaţiunea română la conferinţa de la Paris l’a ridicat împotriva 'unui pasagiu din raportul oficial­­redactat de experţii technici ai­­conferinţei. , Intr’o telegramă, de sigur rău transmisă, s’a susţinut că în acel araport experţii ar fi susţinut cum loă România ar fi ocupat după război mai multe teritorii de­cât avea dreptul. « Cu drept cuvânt presa româ­nească a comentat această afirma­­ţiune, care însă, nu era exactă. Pa­­lagtul din raportul experţilor, c­are a prilejuit observaţiunile de­legaţiei române, avea cu totul un alt cuprins. Experţii technici ai conferinţei au inserat în raportul­­lor un paf­agiu în care constată cu părere de rău că România a refuzat până acuma să semneze convenţiunea de la Insbruck, pri­mitoare la repartizarea şi plata datoriilor austro-ungare între sta­­tele succesoare ale fostului impe­riu. Dar lucrul acesta nu era de loc nou, ci foarte cunoscut. România a refuzat cu drept cuvânt să facă faţă acestor plăţi, înainte de a ve­dea fixată cifra reparaţiunilor ce-i revin din Austria şi Unga­­ria. În adevăr, nu odată delegaţim­­nM© române au susţinut teza că o­bligaţiunile decurgând din trata­te sunt indisolubil legate de drep­turile ce decurg din aceleaşi tra­tate, şi că este ca totul neadmi­­sibil să se fixeze aceste obliga­ţiuni atunci când drepturile nu sunt nici măcar precizate. In cele din urmă, se ştie care a fost soluţiunea incidentului Con­ferinţa a recunoscut că experţii nu aveau nici misiunea nici cali­tatea de a ridica la Paris chestiu­nea aceasta care nu figura la or­dinea­ zilei, şi, în şedinţă publică, d. Clementei, ministrul de finanţe al Franţei şi preşedintele cami- Gounei, după ce consultase pe toţi colegii săi, a hotărât suprimarea pasagiului care a prilejuit recla­­maţia­ delegaţiei române. Atâta tot. Să ne ferim deci de a comenta şi a trage concluziuni grăbite din ştiri cari pot fi ero­nate. Care este, în adevăr, situa­­ţiunea acelor ziare politice de par­tid, — cum e de pildă oficiosul partidului naţional,­­ care găte­­şte nimerit ca pe temeiul acestui incident greşit redat, să acuze guvernul român şi delegaţiunea noastră la Paris că „nimic din cât cerem nu ni se dă, nimic din câte încercăm nu reuşeşte“?... Nu mai reamintim de o altă ştire falsă pusă în circulaţie în presa noastră cu privire la o e­ventuală şi apropiată reluare­­a negocierilor dintre guvernul ro­mân şi soviete, înainte chiar ca acestea să recunoască graniţele tăre. Ceea ce opinia publică românea­scă cere unei prese conştientă de menirea şi răspunderea ei, este să sprijine interesele superioare ale ţărei cu bună credinţă şi pa­triotism­, ferindu-se a induce în e­­roare lumea. E prea mult ?... NOTE ARTE­ MINORE —v— Alături cu marile arte de timp şi de spaţiu, cu artele de melodie, de sunet şi vorbe, cu artele de formă şi de simetrie, masele au creiat de mult şi artele mai, mici, cac­­fără să aibă trecutul­ glorios al muzicei ori poe­­siei, al picturei ori sculpturei, au fost totuşi totdeauna auxiliarele cre­dincioase şi surorile cuminţi ale celor mai mari decât ele. Sunt artele decorative în genere, cari mai modeste nu au dat lumei pe un Michel Angelo, pe un Rubens ori pe Homer, dar s’au mulţumit a fi în­cântătoarele tovarăşe ale omului ci­vilizat şi cult ale omului ce eşind din caverne şi din locuinţele lacustre a înţeles că are alt rol în lume decât acela numai de-a vâna şi-a mânca... Dar artele acestea decorative, evi­dent, că au urmat o scară evolutivă şi ascendentă, cum au urmat drumul acesta şi artele majore şi trufaşe. Fireşte că la originele istoriei ome­neşti nu vor fi găsi gustul de mobilat, de cişelare a armelor, bunul gust de ornamentaţie interioară, de găteală a apartamentelor, a sălilor de mari fes­tivităţi, etc, intr’o măsură la fel cu bunul gust al timpurilor moderne, după cum templul Akropolei nu poa­te fi asemănat cu bisericuţa dintr'un vârf de munte clădită de un cioban. Alta va fi cizelura şi gravura, şi mobilatul şi arta bibliografică pe vre­mea noastră comparată cu aceea de pe vremea unui senior medieval, ori unui Rege homeric... Totul e în funcţie de timp. Dar ceea ce este de dorit e ca a­­tunci când progresul a făcut să se consolideze artele decorative, noi, ca popor inteligent şi cu o artă deco­rativă originală in creaţiile populare, să nu rămânem înapoiaţi şi să culti­văm aceste arte gingaşe prin care soarele intră în casele noastre... Iniţiativa, astfel, pe care a luat-o A. S. Prinţul Carol de a forma o ex­­poziţiune de arte decorative, ca sec­ţie aparte la marea expoziţie decora­tivă ce Franţa e atât de bine chema­­tă de a o alcătui la Paris, este o ini­ţiativă ce-o înţelegem, şi căreia ii do­rim toată izbânda. PETRONIUS MII Conferinţa de la Paris Ştirile eronate -A Să nu tragem concluzii pripite din şt­ir eronate sau necontrolate URSUL Să nu ascultaţi, numai­decât, cu gura deschisă mare de admiraţie, când auziţi pe un vânător, fălindu­­se că a ucis un urs. Chiar dacă nu ar minţi cel care se laudă cu o astfel de ispravă, şi tot să nu vă pară că aveţi în fa­ţă pe un viteaz care, numai de plăcere, a înfruntat o moarte si­gură, înainte de a fi luat parte la o vânătoare de urşi, aveam­ şi eu un fel de stimă pentru omorâtorii de astfel de dihăni. Uni mare mo­şier c­are avea patima vânatului, m-a dus odată la el acasă ca să-mi arate trofeele lui de vânătoare.­­Mi-aduc aminte că Tam privit ca pe Un semi-zeu aproape, când mi­­a arătat, triumfător, o blană su­perbă de urs castaniu, cu umbre întunecate. Şi m­iam­ înfiorat aproa­pe când am văzut capul cel mar­e al ursului, cu gura căscată şi în­tre colţii puternici sângerând o limbă de ghips văpsită cu roşu a­­prins. Vânătorul mă lămuri nepăsă­tor : — L-am împuşcat în munţii Tar­căului... Şi, pot să zic, întrio îm­prejurare tragică !... De nu­i trân­team, la timp, un glonte în inimă, apoi acum aşi fi un cadavru... — Şi de ce era să fiţi un cada­vru ? — Fiindcă m-am pomenit deoda­tă, pe ne­simţite, cu fiara la trei paşi de mine !... Şi asta mimai din cauza celor doui ţărani de lângă mine care nu mi-au atras atenţia la timp... Noroc că am avut pre­zenţă de spirit şi mâna sigură!... M'am uitat cu smerenie la mâna lui sigură şi parcă am şi văzut a­­rătătorul­­apăsând trăgaciul... Astăzi, însă, isprăvile vânători­lor de urşi nu mă mai emoţionea­ză. Ori că mi s'ar lăuda că au u­­cis urşi, ori că mi-ar spune că au împuşcat găiji, pentru mine e a­­proape aceiaşi vitejie. Las’că ursul nu-i atât de fioros după cum ni-l înfăţişează vânăto­rii, dar ţinând socoteală şi de mo­dul cum se organizează, astăzi, o vânătoare cu hăitaşi, apoi vânăto­rul e ferit de ori­ce neplăcere sau primejdie. La o astfel de vânătoare, dacă are cine­va perspectiva să-şi vadă pielea în saramură, apoi fără în­doială că acela e ursul şi nu vână­torul. De acest adevăr, am avut prile­jul să mă încredinţez chiar la cea d’intâi vânătoare de urşi, când am luat parte. In munţii Argeşului, mai jos de Cumpăna — la Corbeni — mi-a fost dat să-l întâlnesc pe Moş­ Mar­tin, prin meleagurile lui, şi să-mi dau seama, tot­odată, cât e de pu­ţin cavalerească lupta dintre fiară şi om. Eram vreo douăzeci de voinici, înarmaţi pân ‘în dinţi, împotriva unui singur urs. De abia de două zile, pădurarii Statului dăduseră de urma proaspătă a sălbătăciunii şi şeful ocolului ne şi poftise la o vânătoare de urşi. Linia noastră de bătaie se des­făşura în faţa unei păduri bătrâ­ne de mesteacăni şi brazi. Copacii erau aşa de înaintaţi în vârstă, în­cât unii din ei se prăbuşiseră la pământ, ne mai putându-se fine în rădăcina lor putredă de atâta vechime. Pădurea era înconjurată de un brâu de ariniş, lat Cam de vre­o două metri şi aşa de des şi de în­câlcit­ că d'abia l-ar fi putut stră­bate un epure sau o vulpe. Pe linia de bătaie, în dreapta şi în stânga, la o depărtare de, cel mult, 30 de metri unul de altul, to­varăşii mei de vânătoare îşi cer­cetau armele cu lu­are-aminte, a­­proape încruntaţi. Abia m-am aşezat la rând, du­pă un tnfan mai ferit, şi mă şi po­menii cu un­ vlăjgan de pădurar care veni, gâfâind, cu puşca în spate şi cu hangerul la brâu. Când l-am întrebat ce pofteşte, mi-a răs­puns că ‘Da trimis domnul şef de ocol, să-mi „fie de urât la... nevoie de primejdie“. Deşi nu mai fusesem pân'atunci la urşi, totuşi grija asta a silvicul­torului pentru pielea mea, mă jig­ni întru cât­va. Am mulţumit pă­durarului pentru osteneală şi l-am poftit să se ducă să ţie de urât şe­fului de ocol, sau unui alt vânător care îşi dă seama, mai bine decât mine,­ce vrea să zică primejdia la o vânătoare de urşi. Abia plecă pădurarul, şi din par­tea potrivnică, din fundul unei vă­găuni, prinse a răsuna, deodată, strigătele şi chiotele hăitaşilor. Nu un singur urs, dar o sută de urşi să fi fost în pădure, şi tot ar f trebuit să tresară îngroziţi de va­carmul infernal pe care îl făceau hăitaşii pentru... „un pol de că­ciulă“. Fără să ascund nimic, vă mărtu­risesc că am simţit o uşoară mo­­leşeală a genunchilor, şi m’am în­trebat, o clipă îngrijorat, dacă, în momentul când s‘o ivi fiara cu gura căscată, nu-mi va tremura, cumva, puşca'n mână ? Din ce în ce, chiotele se auziara tot mai aproape. Am deosebit şi glasuri răguşite de­­atâta zbierat. Ursul, însă, nu se mai ivea. Iar de la o vreme, chiotele în­cepură a mai slăbi, rănindu-se par­că. Vânătorul din dreapta mea, fă­cu o mişcare de nerăbdare şi îşi rezămă carabina cu patul în pă­mânt. Descurajat de mişcarea vânăto­rului, mi-am schimbat locul şi m-am lăsat obosit pe o cioată de putregaiu. Cum îmi luasem nădej­dea de a m­ai vedea ursul, pusei puşca deoparte, după ce am avut grija să-i închid cocoaşele. Şi tovarăşul din stânga începu să dea semne că se plictisise de o aşteptare care părea a fi zadar­nică. Deodată, auzii desluşit paşi greoi apropiindu se de linia vânătorilor. Repede, am zgâit ochii ca să văd care hăitaş nesocotit putea să um­ble prosteşte în bătaia puştilor. Dar prin desimea arinişului, era cu neputinţă să zăreşti o licărire. După foşnetul frunzelor şi după trosniturile uscăturilor, am soco­tit că trebuie să fie doni oameni, şi eram aşa de încredinţat de a­­cest lucru că nici nu m-am gândit să pun mâna pe puşcă şi să fiu gata pentru orice întâmplare. Dar, deodată, drept în faţa mea, ramurile arinişului prinseră a se mişca, îndoi şi chiar a plesni ca şi când printre ele şi-ar fi făcut loc un vârtej de vânt. Şi în clipa ceia­­din desimea tufelor, se ivi un cap mare castaniu, cu ochii som­noroşi de moşneag morocănos. Când ursul dădu de mine, se opri nehotărît, şi mă privi mai mult surprins decât înfuriat. Atunci, mi-am amintit că trebuie să-l omor. » Repede, am întins mâna şi cât ar ţine o scăpărătură de fulger, am şi fost gata, cu puşca la ochi. Cât de scurtă a fost ochirea, tot am avut timp să mai văd odată privirea mirată a moşneagului care nu părea de loc hotărît să- mi facă vreun rău. Totuşi, am apăsat cu sete de răzbunare, trăgaciul. Dar focul omorâtor nu porni, şi îmi veni să arunc puşca, dându-mi seama că avea cocoaşele închise. Când m'am hotrât să le deschid era prea târziu . Ursul îşi plecă botul în semn de închinăciune şi dintr-o săritură prea sprintenă pentru un moşneag morocănos, se şterse din faţa mea. I-am auzit paşii cari cu trosni­turi grăbite se îndepărtase, ţinând marginea pădureţ, ascuns de desi­mea arinişului. N‘avui timp să mă reculeg din »————BXI—— onjimiare n­oaa. 2-a de AL. CAZABAN Guvernul sovietic a luat o nouă deriziune care înseamnă o nouă etapă a orientărei spre țărănime, orientare urmărită de triumvirat sub masca dezaprobărei politicei lui Trotzki — scrie «Le Temps». La 29 Decembrie, comitetul exe­cutiv a dispus noua alegeri în toa­te acele locuri unde alegerile in curs au dat rezultate «neplăcute» din punct de vedere al consolidărei autorităţei sovietice. Să nu se creadă însă — spune d. Henry Rollin — că această decizie a fost provocată de vreo scădere a­­preciabilă a numărului de comu­nişti aleşi în difersele organisme ,ad­ministrative. Nuim­aru­l lor a fost chiar mai mare, dar cauzele acestei sporiri au făcut comitetul executiv să ia această hotărâre importantă. Cum se fac alege­­le sovietice ! In multe localităţi alegerile s-au făcut ca de obicei, adică alegătorii au fost chemaţi să sancţioneze prin votul lor lista oficială alcătuită de organele comuniste locale, cu toate că ordin de sus era să se lase popu­laţiei libertatea să aleagă pe cine dorea. Scopul urmărit era să se a­­tragă în jurul urnelor un cât mai mare număr de electori ce nu apar­ţineau partidului comunist pentru consolidarea autorităţei sovietelor, conform proectului lui Kalinin. Din cauza situaţiei în care se află Rusia, ameninţată în afară de com­plicaţii, iar intern de pericolul as­­piraţiunilor ţărănimei sătulă de d­ic­tatură, partidul comunist caută să-şi schimbe procedeele ca să a­­tragă colaborarea unui cât mai nu­meros element rural. O nouă renedinţă po­­litică S­ a înţeles în sfârşit necesitatea de a se trece progresiv de la domi­naţia organismului sovietic de că­tre organismul comunist, la colabo­rarea ambelor aparate la guvern şi poate chiar la separarea lor trep­tată. Această nouă tendinţă se pare In­să că n‘a fost nici înţeleasă şi nici aplicată de unii comunişti cari au condus alegerile prin sate şi cari au lucrat mereu cu presiunea dicta­torială cu cari sunt obişnuiţi. In alte părţi, alegătorii au fost cei cari n‘au crezut în sinceritatea libertă­ţilor acordate. Neîncrederea ţărănimii Astfel campania electorală a fost marcată în diferite părţi de două fenomene semnificative de care a trebuit să se ţină socoteală la Mos­cova: asasinarea comuniştilor izo­laţi prin sate şi boicotarea alegeri­lor în semn de nemulţumire sau de teama asupririlor. Negreşit că în urma acestui fel de grevă, numărul comuniştilor a­­leşi a fost mare, dar diriguitorii partidului înţelegând cauzele pro­funde şi periculoase ale acestui succes care arată neîncrederea ţă­ran­lor faţă de partid şi adminis­traţie, au dispus nouă alegeri şi mai libere. Şefii comunişti îşi dau perfect seama de nevoia reală de a cuceri sprijinul maselor rurale pentru afa­cerile ţărei. Co­m­uniştii comisarii poporului în lumea sa­telor Astfel se explică anularea câtor­va alegeri şi deriziunea de a tri­­mete pe comunişti şi pe comisarii poporului să facă un stagiu la ţară. Propaganda antireligioasă a fost slăbită ca şi represaliile. Căderea lui Trotzki şi a politicei sale anti­­ţărănistă se explică tot prin aceas­tă tendinţă nouă, ivită în faţa pe­­ricolului rural. Toate conferinţele, scrierile şi dis­cuţiile din Rusia, au acum de scop să convingă pe comunişti, de impor­tanţa politică vitală a partidului pentru câştigării ţărănimei. Mulţi comunişti sunt acuzaţi că prin actele lor de teroare au în­străinat partidului forţele rurale atât de importante şi fără car­ o ţară nu poate fi stăpânită. Rămâ­ne de văzuit cum vor proceda şi care va fi sinceritatea bolşevistă în a­­ceastă nouă fază a programului lor politic. Alegerile bolşevice Ţărănimea din Rusia * REGIMUL —•■ Pentru a atrage massa populaţiuni­ rurale, dic­tatorii din Kremlin au trimes ne comunişti şi pe a­mmmbmmmmmmmmmnaaBEEBMmmBBamBMBBBMBBmmmmnmBBmawsBum genţi bo­şevici spre a face stagiu prin sate — TROTZKI D­­­ ECOUII­ D­­­arela directorul unei reviste 9 regaliste a telegrafiat d-lm Blasco Ibanez că-1 provoacă la duel pe teritoriul francez. In Canada se anunţă că întrea­ga ţară este bântuită de geruri groaznice. omitetul serbărilor de Carnaval­­ din Tunis a ales regină pe o tânără musulmană. P­entru prima oară doi amatori ai T. F. F. au reuşit să comu­nice intre ei din Anglia și Sta­­tele­ Unite. O­bservatorul din Milan a desco­perit un meteor de mărimea lunei ce se îndrepta spre pă­mânt. Dar în ultimul timp s-a con­statat că descria o curbă ce-l de­părtează, astfel că pământul nos­tru a scăpat şi de astă dată de pe­ricolul unei ciocniri, în groaznicul accident de aviaţie­­ de la Londra au murit trei mem­brii ai aceleaşi familii, doi soţi şi un nepot. Moştenitorii caută 18, afle care din ei a murit întâi pentru a descurca dreptul lor de moştenire. Justiţia engleză a deschis o an­chetă. ZI CU ZI 1—x—­ s La congresul cooperatist, ţă­râ­­niştii­­au voit să facă politică. Cei ce trăesc din speculaţiunea refor­melor agrare făcute de alţii, urmă­resc să beneficieze şi de coopera­ţia pe care de asemeni au susţi­nut-o alţi. Ţărăniştii fac mereu ca musca la arat. Pentru că bâzâie, crede că ajută cu ceva la săpatul pămân­tului şi la rodirea lui? » Acelaşi prim-redactor al „Lumi­­nei” d-lui C. Stere scrie în „Ade­vărul” că bolşevismul este o teamă subiectivă. „Deci el nu există”! Tot aşa se vede nu existau nici Nemţii în România, pe vremea când se găseau români cari să scrie la ziarele Kommandaturei! 9 Representantul sovietelor decla­­ră unui reporter de la „Adevă­rul“ că Rusia bolşevică nu va sta de vorbă cu România, de­cât a­­tunci când se va consulta din nou populaţia din Basarabia dacă vo­­eşte a fi alipită de ţara noastră. Pretenţiunea diplomatului rus, dovedeşte că cei ce conduc azi fos­tul imperiu rus, au rămas dincolo de orice realitate. Ei trăesc în nori. Şi aceşti oa­meni voesc să răspândească ideile lor în lume , şi există o presă ce le este prietenă. Socotelile răzbelii!r CONI­FERATA din PUSTII De sus in jos si dela stânga la dreapta : D-nii­­ Winston Churchill, Vin­­tilă I. Brătianu, De Melani, Kel­­iog, Theunis, Clementei. Deiegajii principali PROBLEMA industrializării peştelui , trebue­­ie făcut pentru o mai bună va­­lor­iloare a produselor pescari­lor? de cerb. D. dr. P. P. Dai­a, directorul gene­ral al pescăriilor Statului, are ca prim obiectiv al activităţei pe care d-sa o depune continuu din ziua în care a fost chemat la conducerea acestei direcţiuni generale, — una din cele mai importante pe care le are Statul şi în orice caz poate cea mai de seamă dacă luăm în vedere veniturile mari ce aduce anual —• industrializarea peştelui. D-sa o consideră — şi pe drept cuvânt — menită să înzecească ve­niturile Statului, deschizând în ace­­laş timp o nouă şi bogată ramură de activitate în ţara noastră. Dar în acelaş timp această industriali­zare ar păstra în ţară şi sutele de milioane care se duc peste frontieră pentru peştele conservat ce-l impor­tăm. In legătură cu această problemă de seamă l-am rugat pe d. director general al pescăriilor, dr. P. P. Daia să ne arate stadiul ei la noi. Şi d-sa ne-a făcut, cu multă amabilitate, următoarea expunere: La noi şi la alte ţări Trebue să constat cu tot regretul că în ce priveşte industria peştelui, ea este aproape inexistentă în ţara noastră, deşi ar fi una din indus­triile cele mai rentabile. In străină­tate situaţia se prezintă cu totul alt­fel. In Germania, de exemplu, in­dustria peştelui se poate socoti form oxidabilă. Din 120 milioane kilogra­me cari se pescuesc anual, se indus­trializează aproape 50 milioane ki­lograme, iar în Anglia proporţia este cam aceiaş. La noi, singura industrializare care se practică a fost sărarea peş­telui. Cantităţi mari, circa 3—4 mi­lioane kilograme se sărează anual printre care şi peşte de speţă supe­­rioară ca cega, nisetrul şi morunul. CHESTIUNI ECONOMICE C U I. P. P. DAIA Director g-ral al pescăriilor Acest fel de industrializare nu este fericit, fiindcă prin el se scade valoarea alimentară a peştelui CU un coeficient important. Conservele în cutii cu untdelemn, marinate, etc., cari ar reprezenta adevărate industrializare a peştelui, acestea mai nu există. Şi din această cauză se importă cantităţi foarte mari de peşte conservat din streinătate. importul peştelui conservat ——sa—! —— îm­nnn. Câteva cifre vor dovedi afirma­­ţiunile mele. S’au importat peste 12 milioane kgr. peşte în 1921, în va­­loar­e de circa 155 milioane lei. — in 1922­ şi 1923 s’au importat cam aceleaş cantităţi, — cu alte cuvinte s’au importat, în 3 ani, peste 35 mi­lioane kilograme peşte în valoare de peste 400 milioane lei. Iată deci cum se duc sume uria­şe în străinătate, cari ar putea foarte lene să rămână în ţară, de­oarece tot acest peşte conservat s’ar putea fabrica la noi. Fabrici de conserve 1 Dar* în afară de peştele de mare, putem industrializa în ţară şi spe­ciile de peşte de apă dulce. Şi cum la noi mâna de lucru * mai eftină şi toate celelalte condi­ţii mai favorabile, evident că peş­­tele conservat s’ar desface cu pre­ţuri mult mai acceptabile. Fabricile de conserve, după pâre­­rea mea, — continuă d. d­r. P. F. Data. — se pot construi în apropie­rea regiunilor bogate în peşte şi unde ar găsi şi instalaţii de frigo­­rifere. Negreşit că atunci când se vor găsi întreprinderi serioase care să se preocupe de această ramură bogată industrială, factorii noştri diriguitori le vor acorda şi diferite încurajări. Pentru hrana populaţiei Am speranţă că nu suntem de­parte de ziua când industrializarea peştelui va fi o realitate şi în ţara noastră. Câte nevoi nu ar fi acope­­rite? Afirm, de exemplu, că inclusi trializarea peştelui inferior ar pre­zintă o hrană admirabilă pentru lucrătorii agricoli şi cei din fabrici, cari in foc să consume peştele să­rat de azi, ar avea pe un preţ cu mult mai mic, un peşte de o supe­­rioară calitate in ce priveşte princ­i­piile lui hrănitoare. Nu mai vorbesc că în afară de « nouă sursă de bogăţie, ar rămâne în ţară, prin conservarea peştelui ş! circa’ 150 milioane Iei anual, tribu­­tul de azi pe produse străina In încheere. d. dr. P. P. Daia ne a­rată că s’ar mai putea creia şi o industrie anexă din peştele care nu poate fi pus în consumaţie şi din care s’ar fabrica clei, făină şi un­tură de peşte. Cu aceasta interesanta d-sale ex­punere a luat sfârşit. -------—avo-— '-■ I D­I P. P. DAIA Directorul general al pescăriilor

Next