Viitorul, august 1928 (Anul 20, nr. 6135-6161)
1928-08-01 / nr. 6135
AnuB al cSouă-zecs și amutee M6135 s pagini HlerM» 1 Hygyst, 1928 Vo\ \\ &A \ vo '.\&A V» ■.v'^ 3LII I». SEfuSA 6 Lil EX. în STREINATffiTE *m m dllb Jn H mO MA M 1H T E m TfiRA instrslnSfate Un en ——- 700■ei Un an——.— 1400 ie Sase luni——- 350 Sase luni—- 700 „ Trei luni— — 200n Trei luni - 400 , REDACflA ABMINISTRAISA BUCUREŞTI STR. EDUARD QUINET No. 5 , STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 351/23 , Redacţia şi Administraţia 349/23 şi 303/11 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului Str. Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug LN EX, la ȚARA 6 LEI 11.în STREIHIITATE Partidul național-liberal, prin votarea legilor privitoare la stabilizarea monedei și împrumut, înregistrează o realizare mai mult și de o însemnătate fundamentală în opera lui constructivă pentru consolidarea economică și financiară a României întregite. Nu vom insista acum asupra importanţei operei,a cărei înfăptuire a început prin legile votate in sesiunea extraordinară a parlamentului. Voim să arătăm însă odată mai mult care este bilanţul activitătei partidului naţional-ţărănist, în timp ce partidul naţional-liberal munceşte cu atâta stăruinţă şi rodnicie la organizarea, întărirea şi buna îndrumare a statului român. Ultima ispravă a partidului narional-ţărănist — caraghioslâcul »parlamentului** de la sindicatul ““dariştilor — complectează şi ilustrează activitatea de negaţiune de sterilitate şi de ridicol pe care de atâţia ani o desfăşoară partidul condus de d-nii Maniu şi Mihalache. Acţiunea negativă a partidului naţional-ţărănist a început cu campania împotriva elaborărei Constituţiei. Câte acorduri n’a Încheiat, câte blocuri n’a constituit, câte manifestaţiuni n’a organizat şi la ce violenţe şi trivialităţi n’a recurs pentru împiedicarea votărei Constituţiei?Şi Constituţia s’a votat, iar partidul naţional-ţărănist e ferit astăzi când poate invoca disposabile acelei Constituţii! Partidul naţional-ţărănist a întreprins apoi o campanie, când făţişă, când ocultă, în chestiunea ordinei constituţionale, legânduşi nădejdile de cea mai odioasă şi mai condamnabilă dintre aventuri. Intre mijloacele imaginate pentru punerea în practică a acelei aventuri era şi întrunirea dela Alba Iulia. Câte ameninţări nu s’au aruncat şi câte legende nu s’au ţesut în jurul faimoasei manifestaţii dela Alba Iulia, care trebuia să aducă mai mult de cât prăbuşirea unui guvern. Alba Iulia era efortul suprem, zguduitor şi definitiv de care era capabil partidul naţional-ţărănist. Alba Iulia s’a produs. Toată lumea a văzut ce-a fost şi mai cu seamă epilogul cu care s’a încheiat. Toate sforţările şi toate speranţele partidului naţional-ţărănist s’au prăbuşit în 24 de ore — şi pentru totdeauna — prin apariţia în scenă şi prin demascarea „contelui“ Barbu Ionescu, — erolul aventural de la Londra şi mandatarul partidului naţionalţărănist pentru aranjarea problemelor constituţionale ale statului român. Pentru a împiedica realizarea împrumutului şi a stabilizării partidul naţional-ţărănist a întreprins în streinătate o campanie de denigrare a ţarii, ceea ce n’a împiedicat ca marile bănci de emisiune şi întreaga piaţă internaţională să participe la stabilizarea şi împrumutul României. Ca ultim şi cel mai ridicol efort partidul d.lui Maniu a organizat comedia „parlamentului“ celor căzuţi în alegeri. Evenimentele din China au trecut pe planul al doilea al actualităţii politice de când armatele naţionaliste au fost victorioase. Generalul Ciang- So-Lin mort în urma rănilor căpătate pe când se afla în drum spre Manciuria, războiul civil din China a încetat. Toate sforţările ţintesc acum la organizarea puterei naţionale a guvernului din Nankin. Totuşi situaţia nu se descurcă atât de uşor pe cât s’ar părea; printre generalii cari au fost învingători sunt unii cari nu se pot decide să cedeze complectamente în faţa forţei civile. Cian-Cai- Cek îşi dă seama că epoca militară a revoluţiei a trecut şi pare dispus să sprijine guvernul din Nankin, dar intenţiile generalului Fen-lu-Siang nu sunt încă bine cunoscute. Se afirmă că acest general ar intenţiona să menţină forţele militare de cari dispune, pentru că la cel dintâi prilej să slujească ambiţiunilor sale, destul de evidente. Aşa fiind chestiunea licenţierei trupelor este cea care preocupă cel mai mult guvernul naţionalist. Odată terminat războiul civit, ar fi o mare primejdie să se mai menţină sub arme două milioane de oameni de cari ar putea dispune după plac, guvernatorii militari din provincii. Se ştie din experienţă cum aceşti soldaţi a căror soldă nu este plătită la timp, se organizează în cete şi pleacă prin ţară pentru a trăi în voia lor şi fără nici un fel de muncă. Dacă armata ar fi redusă la cinci sute de mii de oameni — adică la un sfert din cât are acum republica chineză ar putea face faţă tuturor necesităţilor de apărare şi poliţie internă. Unitatea politică chineză încă nestabilită Numai după ce chestiunea militară va fi definitiv rezolvată şi se vor stabili intenţiile generalilor cari au decis victoria se va putea începe în China, o nouă eră de refacere — observă ,,Le Temps“ analizând situaţia mult sbuciumatei republici. Munca va trebui să fie de lungă durată şi vor trebui înlăturate încă numeroase obstacole pentru ca imensa ţară să fie dotată cu o reală organizaţie naţională. Fără îndoială că se va ajunge la isbânda definitivă a cauzei naţionalismului integral, acesta fiind în logica lucrurilor, totuşi nu e mai puţin adevărat că mai sunt încă mari piedici de învins până ce se va putea acorda încrederea deplină unei puteri naţionale ce încă nu se afirmă pe deplin în frământările şi patimile deslănţuite de lungile războaie. Intrarea naţionaliştilor în PeCu aceasta, partidul naţionalţărănist a intrat în plină operetă politică. Iată capitolele principale din „activitatea“ unui partid care pretinde să i se încredinţeze conducerea destinelor României. Se anunţă că „activitatea" aceasta va continua. O aşteptăm pentru a înregistra la timp rezultatele înregistrate şi până acum. King a realizat în principiu — dar încă numai în principiu — unitatea politică a Chinei. Rămâne acum să se dovedească dacă există şi de fapt această unitate, sau de nu e numai o iluzie. Numai atunci când guvernul din Nankin va fi în stare să asigure pe întregul teritoriu chinez respectul ordinei naţionale pe care voeşte s-o întemeieze, adică atunci când se va dovedi că are autoritatea necesară de a vorbi în numele ţărei întregi, se va putea spune că reorganizarea s’a efectuat. Prin declaraţia de la 7 Iulie, guvernul din Nankin s’a cam grăbit când a pus chestiunea abrogărei dintr’un salt a tuturor tratatelor cari constituesc cea mai sigură garanţie a străinilor aflători în China. E peste putinţă că prin acea declaraţie guvernul din Nankin să fi căutat să arate poporului că revoluţia a obţinut unul din ţelurile cele mai dorite. Se ştie că într’adevăr suprimarea tratatelor a fost scopul cel mai mare al naţionaliştilor. Şi adversarii lor, astăzi învinşi, aveau acelaş ţel, dar propuneau o revizuire şi o negociam cu puterile străine pentru :ţinerea aceluiaşi rezultat. fitsvsrid din Nankin şi drepturile străinilor ESâEţHSBÎSSaSBSSaSSCSB Pe măsură ce dobândeau victorii asupra nordiştilor, generalii naţionalişti devenind mai conştienţi de răspunderile ce-şi asumau, se arătau mai împăciuitori arătându-se înclinaţi să pună chestiunea tratatelor pe terenul discuţiilor diplomatice. Dar iată că în declaraţia de la 7 iulie guvernul din Nankin afirmă că pentru a se adopta împrejurărilor şi a desvolta relaţiunile amicale cu celelalte naţiuni, a socotit întotdeauna necesară abrogarea tratatelor inegale şi încheiarea de nouă tratate pe baze de egalitate şi respect mutual al suveranităţii teritoriale, aceste fiind chestiunile cele mai urgente în ceasul de faţă. Astfel explică noul guvern dorinţa de a desfiinţa dintr’o dată tratatele şi de a supune pe străini juridicţiunei chineze până ce se vor fi încheiat noui acorduri pe baze de egalitate. Această politică este foarte simplistă şi dacă va brusca lucrurile se poate să se ivească grave dificultăţi, — conchide organul francez. Puterile nu se arată dispuse să admită cererea noului guvern chinez care mai întâi de toate trebue să dovedească împuternicirea lui de a vorbi în numele întregei republici pentru a putea da garanţiile necesare în tratativele pe cari voeşte să te înceapă. Partidul avânturilor Biimlui unei ifACTIVITATE& Bis latTAmul-Orient QUVERNUL NATIONALIST - Unii gerceraiS, în scop un egoEste, nu vor Inca să-șl lieew|i©g® *5f55fgj — Amatorii de biografii ar încerca desigur o decepţiune dacă căzându-ie subt mână noua carte, editată de Grasset, şi-ar închipui să găsească amănunte despre viaţa faimosului general. Curiositatea lor ar fi mai din prisos satisfăcută dacă ar ceti în acest scop lucrarea aproape concomitent editată de „la nouvelle revue fran- Caise“ a lui Jaques Kayser. Autorul dealminteri să grăbeşte chiar din prefaţă să ne spună că el nu va povesti decât viaţa unui suflet, unui mare suflet ce-i ie drag şi’n care se complace a se regăsi. Uini ciudat lucru atât de mare este puterea faptelor, ce se întrezăresc dinapoia cercetării psichologice, încât orişi cât de neţărmurită ar fi admiraţiunea apologistului, figura lui La Fayette lasă şi cititorilor lui Delteil ca fi acelora ai lui Kayser aceiaşi impresiune concretizată In câteva rânduri dintr’o recenzie despre lucrarea acestuia din urmă „d-nul Kaiser a ştiut să discearnă ca era adevăratul La Faylette, el ne îngădue de-a înţelege psihologia acestui mare om mijlociu. Aristocrat vagamente revoluţionar, până-n ziua în care revoluţia devine o realitate, general iubit de trupe şi de poporul său până-n momentul în care trebue să ia atitudine pentru sau contra regelui.La Fayette a fost omul tranzacţiunilor şi al moderantismului. Campania lui din America, minune de adolescent, lasă a crede că acest bun soldat era o forţă. Dar iacă, izbindu-se de Danton şi Bonaparte. In contrast cu ei se topeşte ca zăpada în soare. Mai târziu subt restauraţie încearcă să-l joace pe conspiratorul. Ultimul lui act politic consistă în a evevi monarchia din iulie, această realtranzacţiune. La Fayette se aseamănă eroilor populari. Este unul din oamenii reprezentativi ai mediocrităţii simpatice şti triumfătoare“. Delteil însăşi, deşi în alţi termeni incă din capul locului conturează acelaşi personaj „am făcut un copil, un virgin, un visător d’al picioarelea, un poet, da, şi un mare poet. Un Don Quichot in carne şi oase. El fa mare prin imaginaţiunea şi inima sa. La Fayette sau geniul inimii!” Pornind de la aceasta idee generatoare vedem copilul formându-se sufleteşte în pădurea împrejmuitoare a castelului părintesc, pădure în care i se interzise accesul de timoratele lui mătuşi, şi-n care fugea în ciuda tuturor opreliştilor. Intr’ânsa a fost dânsul spectatorul înspăimântat al groaznicei lupte pentru viaţă şi aici capătă el convingerea adâncă a răului ce e distrugerea. Adolescent stângaci la curte el nu se împacă cu moravurile unui rafinament perfecţionat şi rămâne străin libertinajului chiar când acesta ai fi însemnat pentru el, printr’o trecătoare legătură, că ar fi fost un ales al stăpânilor de-o zi. Aşa explică Delteil animositatea statornică a graţioasei şi nefericitei Maria- Antoanetta. In această atmosferă, toată atitudinea ca de împrumut a lui La Fayette, trădează o disppoziţîune specifică generaţiilor de dinaintea marilor evenimente istorice. In 1870 ca şi-n 1820 şi-n 1920 exista cea ce Musset a numit un rău al veacului. „Tânărul La Fayette discernea fără îndoială în aceste vremuri curgătoarne în plăceri ritmul însăşi al unei stranii curăţiri prin durere“. Intr’o asemenea stare sufletească era când îi parveniră cele dintâi ştiri despre revoluţia din America în spre care pomi rostind vorba rămasă legendară : îmi joc norocul. Aici deodată cu întinderile nemărginite pe care putea vagabonda, cunoscu şi plăcerea aproape fericirea celui ce are ceva de organizat şi plăcerea aclamaţiunilor acelui ce triumfă. La Fayette triumfă prea tânăr, campania din America se sfârşi repede şi el ajunsese la un apogeu ce nu-i fusese greu de urcat. E firesc ca un gol sufletesc să-l înconjoare. Iar el fu împrejmuit până’n ajunul revoluţii franceze. Ea îi dete zile noi de glorie şi de mulţumire. Om al gesturilor el avu unul care arata cât de impresionabilă este mulţimea, cât de greu şi totuşi cât de uşor e de stăpânit. Unui asemenea gest îşi datorează Ludovic al XIV-lea şi regina prelungirea vieţii lor. O repetare de gesturi însă nu poate statornici o situaţie. Ea necesită o atitudine ce se fixează pe-o extremă- o atare atitudine La Payette nu putea lua om al mijlociilor, în asemenea vremuri nu-i rămânea decât exilul sau peirea. Ca ales pe cel dintâi şi prin acest moment el seacte şi păleşte ca o stea, în faptul zilei. In refugiu, autorul în pagini împătimata ne arată truda unui suflet, ce totuşi nu poate avea remuşcări, la evocarea suferinţelor a celor ce-au rămas şi cari îi fuseseră tovarăşi. Lunga viaţă a lui La Payette, căci îl regăsim iarăşi pentru un moment în 1830 pe ecranul actualităţii istorice la 73 de ani. .Se poate totuşi judeca definitiv când nu avea decât 30 vârsta refugiului. In acest eveniment profită Delteil pentru aşi face profesiunea de credinţă a marii sale admiraţiuni. El iubeşte în La Fayette un mare ratat al istoriei „Nedreptatea le şade bine eroilor.... mai înainte de toate omul este un personagiu tragic.... un adevărat francez, sensibil, eroic, cavaleresc, generos“. Un poet şi un copil, o victimă a imaginaţii, mistic şi doctrinar, creator de gesturi, e.. nergumen, sentimental, onest şi nobil. „El încarnează minunat câmpul de luptă dintre ideal şi realitate ce este sufletul omului, învingător sau învins ce importă, dacă a păcătuit n-a făcut-o decât pe partea cea bună, aceia a inimii“. Roate nu toată lumea să fie de accord cu motivele ce-l îndrituesc sufleteşte pe Delteil să dea proporţii de erou lui La Fayette. In admiraţiunea lui însă el a scris o carte vie, colorată cu imagini noi cu străfulgerări de lumină ce cuprind sintetic pagini de istorie. In lumea noastră neo-latină, cartea lui Delteil mai poate avea şi meritul de-a iniţia pe cei atât de numeroşi necunoscători ai istoriei Statelor Unite cu tot interesul ce trebue să-l aibă pentru formaţiunea democratică a marii republici. Pe făgaşul unei cetiri ce are mai mult o valoare literară poate vor fi atraşi la studii de amănunt în lumina cărora să-şi rectifice erorile noţiunilor necontrolate. ' -- ■ ■ ------- CÂRTI NOI. Delteil: La Fayette de 83. PATRUUUS O singură fără „Ce ne-a ţinut în toate timpurile“ — scrie d-l N. Iorga în „Neamul Românesc“ — în ciuda ameninţărilor din afară şi greşelelor din lăuntru, a fost că, orice s’ar fi întâmplat, oricât ne-am fi înduşmănit între noi, eram tot o ţară. „La orice încercare, ea răspundea ca una singură. Nici o silinţă şi nici o prostie n’a, fost in stare să împedice răspunsul unanim pe care l-am dat,in orice împrejurări de însemnătate“. Iar mai departe D-sa constată că „politicianismul“ de astăzi, tinde a treia două ţări, „una în faţa şi în contra celeilalte“ — prim „nefasta ideie a partidului înainte de toate“. In România avem un singur partid care de zece ard face această politică: partidul naţional-ţărănesc. Nici un alt partid, în împrejurări grele pentru ţară, n’a dat dovadă de atâta lipsă de patriotism. D-l N. Iorga, deprins să judece lucrurile prin prizma Istoriei, cunoaşte mai bine decât oricare altul, acest adevăr. Paginile scrise de partidul liberal în această Istorie sunt prea vii pentru ca un moment să se poată pune la îndoială că s’ar da în lături dela vreun sacrificiu pentru neam, şi Ţară. Dar împrejurările recente vorbesc tot atât de bine ca şi trecutul. Oare împrumutul extern şi stabilizarea sunt făcute în scon de partid ? înalta lor semnificaţie a fost semnalată chiar de d. N. Iorga în Parlament. D-sa le-a judecat prin prizma intereselor ţării, în timp ce d-l Maniu n’a arătat sclavul intereselor de partid. Acest exemplu este edificator: trei partide, în Parlament, la guvern şi în opoziţie, se silesc să dea împrumutului extern şi stabilizării caracterul cel mai potrivit intereselor ţării. Un singur partid, acel al d-lui Maniu, preferă agitaţiile de stradă. Astfel se vede perfect unde se năsește politicianismul și totodată unde e adevărata ţară. Comemorarea lui ROBERT de FLERS La Paris ,'a celebrat o slujbă religioasă pentru memoria lui Robert de Flers, mort la 30 iulie 1927. Au luat parte la această tristă ceremonie, pe lângă alee numeroase personalităţi din toate marile straturi sociale, şi d. ministru Cantacuzino şi d. col. Niculescu, ataşat militar la legafia română. Ne îndeplinim o pioasă datorie asociindu-ne la această comemorare a marelui francez care ne-a iubit atâta și cales ne-a fost atâta de prejios In momentele cele mai grele prin care a trecut neamul nostru. Nu vom uita sprijinul ce Robert de Flers ni l-a dat la Iaşi, şi solidarizarea sa cu toate suferinţele, ca şi cu toate zilele fericite ale epoctei eroice din marele război, care a creiat România Mare de azi. ROBERT DE FLERS ZI CU ZI „Dreptatea“ declară solemn nimic nu e mai frumos decât gravitatea! — că „guvernarea de azi nu e nici mai mult, dar nici mai puţin decât o crimă.“ De fapt opoziţia d-lui Maniu e criminală, pentru că omoară lumea prin râsul ce-i provoacă partidului Oficiosul partidului naţionalţărfmnesc anunţă că d. Madgearu va pleca în streinătate şi va rămâne până la toamnă. Dacă va face şi acum, ceea ce a făcut în trecut, ar fi de dorit să nu i se dea paşaport de a eşi din ţară, căci dacă sunt unii indesirabili, pe cari îi dai afară, sunt alţi oameni pe cari trebue să-i ţii în ţară, pentru a nu te compromite. . —-—*»■■■— ——« NOTE lupi congresul INTERNAŢIONAL alEISSSSEEifiS” - El pagaea cu amintiri bune şi neşterse — Acum când congresiştii — veniţi din marile state din Apus ca trimişi ai culturei, şi ca profesionişti ai şconlei secundare, au plecat — se cuvine să afirmăm, întemeiaţi pe realitatea faptelor, că felul cum au fost , primiţi, cum au văzut şi ce au văzut la noi, a fost, de natură să-i documenteze precis şi măgulitor pentru noi, asupra României. Reprezentanţii a 18 ţări au asistat la deschiderea congresului din fastuoasa sală a Ateneului, au fost la Cameră, şi şi-au plecat frunţile înaintea mormântului simbolic al Eroului, care a creiat o lume nouă; au visitat bogăţiile ascunse, ca comorile din basme, de la Slănic şi în Câmpina, au înţeles sufletul cultural ce domneşte la Văleni de Munte; au fost emoţionaţi până la lacrimi asistând la spectacolul cortegiilor etnografice de la Breaza — icoană a vieţei ţăranului român —; au admirat Castelul Peleş; au trecut la castelul Zamora, din care Bucegii apar într’o feerie unică — decorj de teatru sau realitate tangibilă; la Braşov au văzut pe „junii“ ce redau atâta de expresiv viaţa românească din Ardeal. Congresiştii au admirat Valea Oltului, şi au simţit poesia apei care cântă mănăstire! Cozia imnul de slavă al trecutului, au vibrat în faţa celei mai autentice rămăşiţe a artei bizantine, în faţa catedralei Curţeide Argeş, care pare ireal de veche, atât de nouă eu emoţia artistică prin care ea vrăjeşte sufletele. ...Secretarul general al congresului, d. Claviére — cavaler francez şi tip rezumativ al Franţei — spunea : , — „Ne-aţi uimit şi ne-aţi copleşit, încât cu greu se va mai decide o ţară să primească viitoarele congrese, căci comparaţia cu dv. va fi totdeauna sdrobitoare !“ Ca şi la congresul presei latine în care s’a dat în chip inteligent vizitatorilor mijloacele de a ne cunoaşte, aşa cum suntem şi deci înlesnindu-le de a deveni în chip firesc avocaţii cauzei noastre şi culturei noastre în Occident, tot asemeni congresul internaţional al profesorilor secundari aşa cum a fost organizat, a creiat reprezentanţilor culturei din apus condiţiile cele mai prelnice aprecierii ţărei noastre. Aceste congrese internaţionale, ţinute la noi în chip atât de mulţumitor, sunt tot atâtea drumuri cari leagă cultura veche a marilor state străine, cu cultura, noastră a cărui tinereţe nu înseamnă şi inferioritate. : * Profesorii străini, ca personalităţi obişnuite cu cântărirea şi aprecierea realităţilor din cărţi, dar şi din natură, au plecat, astfel, cu documente sigure, pentru că le-au văzut, despre cultura noastră. Avem toate motivele să fim mulţumiţi, pentru admirabila organizare a acestui Congres. PETRONIUS Zic: cine,şi mai aminteşte, când, a-şi putea, mai degrabă, spune : cine-l cunoaşte ? Şi totuşi în istoria Louvrului, numele acestui marchiz, îşi are însemnătatea lui, aşi zice chiar că, fără fericita lui intervenţie la 24 maiu 1871, imensele bogăţii acumulate în acest minunat muzeu şi cari fac admiraţia tuturor vizitatorilor veniţi din toate colţurile lumei, ar fi fost distruse. In vreme ce, printr’o simplă coincidenţă citiam şi căutam să mi explic înţelesul plăcei minuscule din muzeu, scara Daru, vorbind de energica „iniţiativă“ a marchizului de Sigoyer, d-1 Camille Mauclair consacra interesanta sa cronică săptămânală din „Figaro“, necunoscutului care a scăpat de distrugere muzeul. La 24 Maiu 1871 amintește d-1 Mauclair. Tuileriile erau în flăcări. Pe cheiul Louvrului trupele Comunei se opuneau cu-nverșunare înaintărei trupelor Versailleze. Printre vânătorii alpini cărora li se-ncredinţase misiunea de-a ocupa grădina Tuileriilor, era şi batalionul 26, ai cărui soldaţi, ascultând de ordinele primite şi aşteptând pe cele ce trebuiau să vină, priviau cum ardeau şi dispăreau rând pe rând vestigiile Imperiului biruit. Comandantul lor, Marchizul de Martian de Bernardy de Sigoyer văzând flăcările ameninţând muzeul, luă iniţiativa, pe care placa comemorativă despre care am vorbit mai sus o numeşte „energică’*, de-a smulge din inevitabila prăbuşire a Palatului, partea unde erau acumulate bogăţiile artistice cu cari, întotdeauna Franţa se va mândri. Una din gloriile cele mai strălucitoare ale marei naţiuni se mai poate astăzi admira, numai graţie iniţiativei lui Sigoyer. D-l Mauclair evocă, in toate amănuntele, grozăvia zilei de 24 Maiu 1871 şi măreţia gestului marchizului de Sigoyer. Conservatorul muzeului, Barbet de Jouy privea cu groază incendiul fără să poată interveni; văzând pe marchizul de Sigoyer cu oamenii lui, nu s’a putut opri de-a exclama: „Bravo et merci“. Dar comandantul îi răspunse : Numele meu trebuie să rămână necunoscut. Aduceţi-vă aminte de batalionul meu“. In acelaşi timp, un aghiotant al generalului Daguerre venia să dea lui Sigoyer, ordinul pe care, în patriotismul lui şi în dragostea lui pentru artă, marchizul îl şi executase. Batalionul a reluat foc în rândurile armatei, iar marchizul de Sigoyer a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 26 Mai, pe lângă Bulevardul Beaumarchais, între acest bulevard şi stradai Jean Beausire. Sigoyer „Figaro" a publicat cronica d-lui Mauclair, spre a arăta că nedreptatea săvârşită, prin completa uitare a celui căruia datorim păstrarea bogăţiilor nepreţuite ale Louvrului, va fi în parte reparată. De-abia în Ianuarie 1914 se pusese placa comemorativă despre care vorbiam, redactată într’un stil laconic şi fără nici o aluziune directă la rolul grandios al lui de Sigoyer. Şi aceasta după intervenţia d.lui de Montorgueil, care cerând să i se ridice o statue, a obţinut numai placa comemorativă. Acuma, însă, un donator generos, d-l de la Charlonne, a lăsat, la moartea sa, în 1921, Academiei de Ştiinţe şi Muzeului Louvre, întreaga sa avere. A impus în acelaşi timp, legatarilor săi universali, obligaţiunea de a consacra, din suma lăsată prin testament, între cincizeci şi o sută de mii de franci „pentru ridicarea unei statui de marmură albă, în mărime naturală, având două figuri simbolice, de ambele părţi, una reprezintând Prudenţa, ceal’altă .Valoarea militară1*’, D-l Mauclair semnalând legatul lui de la Charlonne, nici nu voieşte să se îndoiască de iminenţa ridicărei statuei lui de Sigoyer. Cine, într’adevăr, este mai desemnat să beneficieze de legatul lăsat Academiei de Ştiinţe şi Muzeului Louvre, decât acela graţie căruia muzeul poate astăzi, ca şi în trecut, să constituie cea mai minunată bogăţie a Franţei ? Articolul d-lui Mauclair se termină prin următoarele cuvinte : „Dintre toate bietele mijloace de cari dispune efemera omenire, statua este încă cel mai puţin ineficace — un pretext spre a aminti pe multă vreme muritorilor şi rassei, sufletele mari după cum a fost acela al Comandantului Marchiz Martian de Sigoyer, salvatorul Louvrului“, Paris, Iulie, 1928. Scrisori din Paris IN JURUL MUZEULUI L O U V R Cîşie-şi mai aminteşte de Marchizul Marfiare de Bernardy d® Sasfoye’ ? N. A. L ECOURI Consiliul voevodatului Vilna a luat dispoziţia prin care toţi cerşetorii din acest voevodat sunt obligaţi a se înregistra la biroul ocrotirii lor sociale şi a-şi scoate legitimaţii cu fotografii. Această Înregistrare are de scop acordarea de ajutoare regulate cerşetorilor şi internarea celor bătrâni în instituţiile de binefacere. Din Habarovsk se anunţă, că în urma dispoziţiunilor de la centru în privinţa coloniştilor evrei din regiunea Birobigeansk, Siberia, aceştia au trecut la alegerea unuui sovietic rural, care va fi primul soviet evreesc în Siberia. (Ceps).