Viitorul, august 1928 (Anul 20, nr. 6135-6161)

1928-08-01 / nr. 6135

AnuB al cSouă-zecs și amutee M6135 s pagini HlerM» 1 Hygyst, 1928 Vo\ \\ &A \ vo '.\&A V» ■.v'^ 3LII I». SEfuSA 6 Lil EX. în STREINATffiTE *m m dllb Jn H mO MA M 1H T E m TfiRA instrslnSfate Un en ——- 700■ei Un an——.— 1400 ie Sase luni——- 350 Sase luni—- 700 „ Trei luni— — 200n Trei luni - 400 , REDACflA ABMINISTRAISA BUCUREŞTI STR. EDUARD QUINET No. 5 , STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 351/23 , Redacţia şi Administraţia 349/23 şi 303/11 ANUNŢ­URI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului Str. Academie 1­­7 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug LN­ EX, la ȚARA 6 LEI 11.în STREIHIITATE Partidul național-liberal, prin votarea legilor privitoare la sta­bilizarea monedei și împrumut, înregistrează o realizare mai mult și de o însemnătate fundamenta­lă în opera lui constructivă pen­­tru consolidarea economică și fi­nanciară a României întregite. Nu vom insista acum asupra importanţei operei,a cărei înfăp­tuire a început prin legile votate in sesiunea extraordinară a par­lamentului. Voim să arătăm însă odată mai mult care este bilanţul activită­­tei partidului naţional-ţărănist, în timp ce partidul naţional-libe­ral munceşte cu atâta stăruinţă şi rodnicie la organizarea, întă­rirea şi buna îndrumare a statu­lui român. Ultima ispravă a partidului na­­­rional-ţărănist — caraghioslâcul »parlamentului** de la sindicatul ““dariştilor — complectează şi i­­lustrează activitatea de negaţiu­­ne de sterilitate şi de ridicol pe care de atâţia ani o desfăşoară partidul condus de d-nii Maniu şi Mihalache. Acţiunea negativă a partidului naţional-ţărănist a început cu campania împotriva elaborărei Constituţiei. Câte acorduri n’a Încheiat, câte blocuri n’a consti­tuit, câte manifestaţiuni n’a or­ganizat şi la ce violenţe şi trivia­lităţi n’a recurs pentru împiedi­carea votărei Constituţiei?­­Şi Constituţia s’a votat, iar partidul naţional-ţărănist e feri­­­t astăzi când poate invoca dis­posabile acelei Constituţii! Partidul naţional-ţărănist a în­treprins apoi o campanie, când făţişă, când ocultă, în chestiunea ordinei constituţionale, legându­­şi nădejdile de cea mai odioasă şi mai condamnabilă dintre a­­venturi. Intre mijloacele imaginate pen­tru punerea în practică a acelei aventuri era şi întrunirea dela Alba Iulia. Câte ameninţări nu s’au arun­cat şi câte legende nu s’au ţesut în jurul faimoasei manifestaţii dela Alba Iulia, care trebuia să aducă mai mult de cât prăbuşi­rea unui guvern. Alba Iulia era efortul suprem, zguduitor şi de­finitiv de care era capabil parti­dul naţional-ţărănist. Alba Iulia s’a produs. Toată lumea a văzut ce-a fost şi mai cu seamă epilogul cu care s’a încheiat. Toate sforţările şi toate spe­ranţele partidului naţional-ţără­­nist s’au prăbuşit în 24 de ore — şi pentru totdeauna — prin apa­riţia în scenă şi prin demascarea „contelui“ Barbu Ionescu, — e­­rolul aventural de la Londra şi mandatarul partidului naţional­­ţărănist pentru aranjarea proble­­melor constituţionale ale statu­lui român. Pentru a împiedica realizarea împrumutului şi a stabilizării partidul naţional-ţărănist a în­treprins în streinătate o campa­nie de denigrare a ţarii, ceea ce n’a împiedicat ca marile bănci de emisiune şi întreaga piaţă in­ternaţională să participe la sta­bilizarea şi împrumutul Româ­niei. Ca ultim şi cel mai ridicol efort partidul d.lui Maniu a organizat comedia „parlamentului“ celor căzuţi în alegeri. Evenimentele din China au trecut pe planul al doilea al actualităţii po­litice de când armatele naţionaliste au fost victorioase. Generalul Ciang- So-Lin mort în urma rănilor căpă­tate pe când se afla în drum spre Manciuria, războiul civil din China­ a încetat. Toate sforţările ţintesc acum la organizarea put­erei naţionale a gu­vernului din Nankin. Totuşi situa­ţia nu se descurcă atât de uşor pe cât s’ar părea; printre generalii cari au fost învingători sunt unii cari nu se pot decide să cedeze complecta­­mente în faţa forţei civile. Cian-Cai- Cek îşi dă seama că epoca militară a revoluţiei a trecut şi pare dispus să sprijine guvernul din Nankin, dar intenţiile generalului Fen-lu-Siang nu sunt încă bine cunoscute. Se a­­firmă că acest general ar intenţiona să menţină forţele militare de cari dispune, pentru că la cel dintâi pri­lej să slujească ambiţiunilor sale, destul de evidente. Aşa fiind ches­tiunea licenţierei trupelor este cea care preocupă cel mai mult gu­ver­nul naţionalist. Odată terminat războiul civit, ar fi o mare primejdie să se mai menţi­nă sub arme două milioane de oa­meni de cari ar putea dispune după plac, guvernatorii militari din pro­vincii. Se ştie din experienţă cum aceşti soldaţi a căror soldă nu este plătită la timp, se organizează în cete şi pleacă prin ţară pentru a trăi în voia lor şi fără nici un fel de muncă. Dacă armata ar fi redusă la cinci sute de mii de oameni — adică la un sfert din cât are acum republica chineză ar putea face faţă tuturor necesităţilor de apărare şi poliţie internă. Unitatea politică chineză încă nestabilită Numai după ce chestiunea mili­tară va fi definitiv rezolvată şi se vor stabili intenţiile generalilor cari au decis victoria se va putea începe în China, o nouă eră de refacere — observă ,,Le Temps“ analizând si­tuaţia mult sbuciumatei republici. Munca va trebui să fie de lungă du­rată şi vor trebui înlăturate încă nu­meroase obstacole pentru ca imensa ţară să fie dotată cu o reală organi­zaţie naţională. Fără îndoială că se va ajunge la isbânda definitivă a cauzei naţiona­lismului integral, acesta fiind în lo­gica lucrurilor, totuşi nu e mai pu­ţin adevărat că mai sunt încă mari piedici de învins până ce se va pu­­tea­ acorda încrederea deplină unei puteri naţionale ce încă nu se afir­mă pe deplin în frământările şi pa­timile deslănţuite de lungile răz­boaie. Intrarea naţionaliştilor în Pe­Cu aceasta, partidul naţional­­ţărănist a intrat în plină ope­retă politică. Iată capitolele principale din „activitatea“ unui partid care pretinde să i se încredinţeze con­ducerea destinelor României. Se anunţă că „activitatea" a­­ceasta va continua. O aşteptăm pentru a înregis­tra la timp rezultatele înregis­trate şi până acum. King a realizat în principiu — dar încă numai în principiu — unitatea politică a Chinei. Rămâne acum să se dovedească dacă există şi de fapt această unitate, sau de nu e numai o iluzie. Numai atunci când guvernul din Nankin va fi în stare să asigure pe întregul teritoriu chinez respectul ordinei naţionale pe care voeşte s-o întemeieze, adică atunci când se va­ dovedi că are autoritatea necesară de a vorbi în numele ţărei întregi, se va putea spune că reorganizarea s’a efectuat. Prin declaraţia de la 7 Iulie, gu­vernul din Nankin s’a cam grăbit când a pus chestiunea abrogărei dintr’un salt a tuturor tratatelor cari constituesc cea mai sigură garanţie a străinilor aflători în China. E pes­te putinţă că prin acea declaraţie guvernul din Nankin să fi căutat să arate poporului că revoluţia a obţi­nut unul din ţelurile cele mai do­rite. Se ştie că într’adevăr suprima­rea tratatelor a fost scopul cel mai mare al naţionaliştilor. Şi adversarii lor, astăzi învinşi, aveau acelaş ţel, dar propuneau o revizuire şi o ne­gociam cu puterile străine pentru :­­­ţinerea aceluiaşi rezultat. fitsvsr­id din Nankin şi drep­turile străinilor ESâEţHSBÎSSaSBSSaSSCSB Pe măsură ce dobândeau victorii asupra nordiştilor, generalii naţio­nalişti devenind mai conştienţi de răspunderile ce-şi asumau, se arătau mai împăciuitori arătându-se încli­naţi să pună chestiunea tratatelor pe terenul discuţiilor diplomatice. Dar iată că în declaraţia de la 7 iulie guvernul din Nankin afirmă că pen­tru a se adopta împrejurărilor şi a desvolta relaţiunile amicale cu cele­lalte naţiuni, a socotit întotdeauna necesară abrogarea tratatelor inega­le şi încheiarea de nouă tratate pe baze de egalitate şi respect mutual al suveranităţii teritoriale, aceste fiind chestiunile cele mai urgente în ceasul de faţă. Astfel explică noul guvern dorinţa de a desfiinţa din­­tr’o dată tratatele şi de a supune pe străini juridicţiunei chineze până ce se vor fi încheiat noui acorduri pe baze de egalitate. Această politică este foarte simplistă şi dacă va bru­sca lucrurile se poate să se ivească grave dificultăţi, — conchide orga­nul francez. Puterile nu se arată dis­­puse să admită cererea noului gu­vern chinez care mai întâi de toate trebue să dovedească­­ împuternicirea lui de a vorbi în numele întregei republici pentru a putea da garan­ţiile necesare în tratativele pe cari voeşte să te înceapă. Partidul avânturilor Biimlui unei ifA­CTIVITAT­E& Bis latTAmul-Orient QUVERNUL NATIONALIST - Unii gerceraiS, în scop un egoEste, nu vor Inca să-șl lieew|i©g® *5f55fgj — Amatorii de biografii ar încer­ca desigur o decepţiune dacă că­­zându-ie subt mână noua carte, editată de Gr­asset, şi-ar închipui să găsească amănunte despre via­ţa faimosului general. Curiosita­­tea lor ar fi mai din prisos satis­făcută dacă ar ceti în acest scop lucrarea aproape concomitent e­­ditată de „la nouvelle revue fran- Caise“ a lui Jaques Kayser. Autorul dealminteri să grăbeş­te chiar din prefaţă să ne spună că el nu va povesti decât viaţa unui suflet, unui mare suflet ce-i ie drag şi’n care se complace a se regăsi. Uini ciudat lucru atât de mare este puterea faptelor, ce se între­zăresc dinapoia cercetării psicho­­logice, încât ori­şi cât de neţăr­murită ar fi admiraţiunea apolo­­gistului, figura lui La Fayette lasă şi cititorilor lui Delteil ca fi acelora ai lui Kayser aceiaşi im­­presiune concretizată In câte­va rânduri dintr’o recenzie despre lucrarea acestuia din urmă „d-nul Kaiser a ştiut să discearnă ca era adevăratul La Faylette, el ne îngădue de-a înţelege psihologia acestui mare om mijlociu. Aristocrat vagamente revolu­ţionar, până-n ziua în care revo­luţia devine o realitate, general iubit de trupe şi de poporul său până-n momentul în care trebue să ia atitudine pentru sau contra regelui.­­La Fayette a fost omul tranzacţiunilor şi al moderantis­­mului. Campania lui din Ameri­ca, minune de adolescent, lasă a crede că acest bun soldat era o forţă. Dar iacă,­ izbindu-se de Danton şi Bonaparte. In contrast cu ei se topeşte ca z­ăpada în soare. Mai târziu subt restauraţie încearcă să-l joace pe conspiratorul. Ultimul lui act politic consis­tă în a evevi monarchia din iu­lie, această rea­ltranzacţiune. La Fayette se aseamănă eroilor po­pulari. Este unul din oamenii re­prezentativi ai mediocrităţii sim­patice şti triumfătoare“. Delteil însăşi, deşi în alţi ter­meni incă din capul locului con­turează acelaşi personaj „am fă­cut un copil, un virgin, un visă­tor d’al picioarelea, un poet, da, şi un mare poet. Un Don Qui­­chot in carne şi oase. El fa mare prin imaginaţiunea şi inima sa. La Fayette sau geniul inimii!” Pornind de la aceasta idee ge­neratoare vedem copilul formân­du-se sufleteşte în pădurea îm­prejmuitoare a castelului părin­tesc, pădure în care i se interzise accesul de timoratele lui mătuşi, şi-n care fugea în ciuda tuturor opreliştilor. Intr’ânsa a fost dânsul specta­torul înspăimântat al groaznicei lupte pentru viaţă şi aici capătă el convingerea adâncă a răului ce e distrugerea. Adolescent stângaci la curte el nu se împacă cu moravurile u­­nui rafinament perfecţionat şi rămâne străin libertinajului chiar când acesta a­i fi însemnat pentru el, printr’o trecătoare le­gătură, că ar fi fost un ales al stăpânilor de-o zi. Aşa explică Delteil animositatea statornică a graţioasei şi nefericitei Maria- Antoanetta. In această atmosferă, toată atitudinea ca de împrumut a lui La Fayette, trădează o disp­poziţîune specifică generaţiilor de dinaintea marilor evenimente istorice. In 1870 ca şi-n 1820 şi-n 1920 exista cea­ ce Musset a nu­mit un rău al veacului. „Tânărul La Fayette discernea fără îndo­ială în aceste vremuri curgătoar­ne în plăceri ritmul însă­şi al u­­nei stranii curăţiri prin durere“. In­tr’o asemenea stare sufleteas­că era când îi parveniră cele din­tâi ştiri despre revoluţia din A­­merica în spre care pomi rostind vorba rămasă legendară : îmi joc norocul. Aici deodată cu întin­derile nemărginite pe care putea vagabonda, cunoscu şi plăcerea aproape fericirea celui ce are ceva de organizat şi plăcerea a­­clamaţiunilor acelui ce triumfă. La Fayette triumfă prea tânăr, campania din America se sfârşi repede şi el ajunsese la un apo­geu ce nu-i fusese greu de urcat. E firesc ca un gol sufletesc să-l înconjoare. Iar el fu împrejmuit până’n ajunul revoluţii franceze. Ea îi dete zile noi de glorie şi de mulţumire. Om al gesturilor el avu unul care arata cât de im­presionabilă­ este mulţimea, cât de greu şi totuşi cât de uşor e de stăpânit. Unui asemenea gest îşi datorează Ludovic al XIV-lea şi regina prelungirea vieţii lor. O repetare de gesturi însă nu poate statornici o situaţie. Ea ne­cesită o atitudine ce se fixează­ pe-o extremă- o atare atitudine La Payette nu putea lua om al mijlociilor, în asemenea vremuri nu-i rămânea decât exilul sau peirea. Ca ales pe cel dintâi şi prin acest moment el seacte şi pă­leşte ca o stea, în faptul zilei. In refugiu, autorul în pagini împătimata ne arată truda unui suflet, ce totuşi nu poate avea re­­muşcări, la evocarea suferinţelor a celor ce-au rămas şi cari îi fu­seseră tovarăşi. Lunga viaţă a lui La Payette, căci îl regăsim iarăşi pentru un moment în 1830 pe ecranul actua­lităţii istorice la 73 de ani. .Se poate totuşi judeca definitiv când nu avea de­cât 30 vârsta refugiu­lui. In acest eveniment profită Delteil pentru aşi face profesiu­nea de credinţă a marii sale ad­­miraţiuni. El iubeşte în La Fayette un mare ratat al istoriei „Nedrepta­tea le şade bine eroilor.... mai înainte de toate omul este un per­sonagiu tragic.... un adevărat francez, sensibil, eroic, cavaleresc, generos“. Un poet şi un copil, o victimă a imaginaţii, mistic şi doctrinar, creator de gesturi, e.. nergumen, sentimental, onest şi nobil. „El încarnează minunat câmpul de luptă dintre ideal şi realitate ce este sufletul omului, învingător sau învins ce importă, dacă a păcătuit n-a făcut-o de­cât pe partea cea bună, aceia a inimii“. Roate nu toată lumea să fie de accord cu motivele ce-l îndritu­­esc sufleteşte pe Delteil să dea proporţii de erou lui La Fayette. In admiraţiunea lui însă el a scris o carte vie, colorată cu i­­magini noi cu străfulgerări de lumină ce cuprind sintetic pa­gini de istorie. In lumea noastră neo-latină, cartea lui Delteil mai poate avea şi meritul de-a iniţia pe cei atât de­ numeroşi necunoscători ai is­toriei Statelor­ Unite cu tot inte­resul ce trebue să-l aibă pentru formaţiunea democratică a marii republici. Pe făgaşul unei cetiri ce are mai mult o valoare lite­rară poate vor fi atraşi la studii de amănunt în lumina cărora să-şi rectifice erorile noţiunilor necontrolate. ' -- ■ ■ ------- CÂRTI NO­I. Delteil: La Fayette de 83. PATRUUUS O singură fără „Ce ne-a ţinut în toate timpu­rile“ — scrie d-l N. Iorga în „Nea­mul Românesc“ — în ciuda ame­ninţărilor din afară şi greşelelor din lăuntru, a fost că, orice s’ar fi întâmplat, oricât ne-am fi înduş­­mănit între noi, eram tot o ţară. „La orice încercare, ea răspun­dea ca una singură. Nici o silinţă şi nici­ o prostie n’a, fost in stare să împedice răspunsul unanim pe care l-am dat,in orice împrejurări de însemnătate“. Iar mai departe D-sa constată că „politicianismul“ de astăzi, tinde a treia două ţări, „una în faţa şi în contra celeilalte“ — prim „nefasta ideie­­ a partidului înainte de toate“. In România avem un singur partid care de zece ard face acea­stă politică: partidul naţional-ţă­­rănesc. Nici un alt partid, în îm­prejurări grele pentru ţară, n’a dat dovadă de atâta lipsă de patrio­tism. D-l N. Iorga, deprins să­ ju­dece lucrurile prin prizma Isto­riei, cunoaşte mai bine decât ori­care altul, acest adevăr. Paginile scrise de partidul liberal în a­­ceastă Istorie sunt prea vii pen­tru ca un moment să se poată pune la îndoială că s’ar da în lă­turi dela vreun sacrificiu pentru neam, şi Ţară. Dar împrejurările recente vor­besc tot atât de bine ca şi trecutul. Oare împrumutul extern şi stabili­zarea sunt făcute în scon de par­tid ? înalta lor semnificaţie a fost semnalată chiar de d. N. Iorga în Parlament. D-sa le-a judecat prin prizma intereselor ţării, în timp ce d-l Maniu n’a arătat sclavul intere­­selor de partid. Acest exemplu este edificator: trei partide, în Parlament, la guvern şi în opoziţie, se silesc să dea împrumutului ex­tern şi stabilizării caracterul cel mai potrivit intereselor ţării. Un singur partid, acel al d-lui Maniu, preferă agitaţiile de stradă. Astfel se vede perfect unde se năsește po­liticianismul și totodată unde e adevărata ţară. Comemorarea lui ROBERT de FLERS La Paris ,'a celebrat o slujbă re­ligioasă pentru memoria lui Robert de Flers, mort la 30 iulie 1927. Au luat parte la această tristă ceremonie, pe lângă alee numeroase personalităţi din toate marile stra­turi sociale, şi d. ministru Cantacu­­zino şi d. col. Niculescu, ataşat mi­litar la legafia română. Ne îndeplinim o pioasă datorie asociindu-ne la această comemorare a marelui francez care ne-a iubit atâta și cales ne-a fost atâta de pre­­jios In momentele cele mai grele prin care a trecut neamul nostru. Nu vom uita sprijinul ce Robert de Flers ni l-a dat la Iaşi, şi solidariza­rea sa cu toate suferinţele, ca şi cu toate zilele fericite ale epoctei eroice din marele război, care a creiat Ro­mânia Mare de azi. ROBERT DE FLERS ZI CU ZI „Dreptatea“ declară solemn nimic nu e mai frumos decât gravitatea! — că „guvernarea de azi nu e nici mai mult, dar nici mai­ puţin decât o crimă.“ De fapt opoziţia d-lui Maniu e criminală, pentru că omoară lu­mea prin râsul ce-i provoacă­ partidului Oficiosul partidului naţional­­ţărfmnesc anunţă că d. Madgearu va pleca în streinătate şi va ră­mâne până la toamnă. Dacă va face şi acum, ceea ce a făcut în trecut, ar fi de dorit să nu i se dea paşaport de a eşi din ţară, căci dacă sunt unii in­­desirabili, pe cari îi dai afară, sunt alţi oameni pe cari trebue să-i ţii în ţară, pentru a nu te compromite. . —-—*»■■■— ——« NOTE lupi congresul INTERNAŢIONAL al­­EISSSSEEifiS” - El pagaea cu amintiri bune şi neşterse — Acum când congresiştii — veniţi din marile state din Apus ca tri­­mişi ai culturei, şi ca profesionişti ai şcon­lei secundare, au plecat — se cuvine să afirmăm, întemeiaţi pe realitatea faptelor, că felul cum au fost , primiţi, cum au văzut şi ce au văzut la noi, a fost, de natură să-i documenteze precis şi măguli­tor pentru noi, asupra României. Reprezentanţii a 18 ţări au asis­tat la deschiderea congresului din fastuoasa sală a Ateneului, au fost la Cameră, şi şi-au plecat frunţile înaintea mormântului sim­bolic al Eroului, care a creiat o lume nouă; au visitat bogăţiile as­cunse, ca comorile din basme, de la Slănic şi în Câmpina, au înţe­les sufletul cultural ce domneşte la Văleni de Munte; au fost emoţio­naţi până la lacrimi asistând la spectacolul cortegiilor etnografice de la Breaza — icoană a vieţei ţă­ranului român —; au admirat Cas­telul Peleş; au trecut la castelul Zamora, din care Bucegii apar în­tr’o feerie unică — decorj de tea­tru sau realitate tangibilă­­; la Braşov au văzut pe „junii“ ce re­dau atâta de expresiv viaţa ro­mânească din Ardeal. Congresiştii au admirat Valea Oltului, şi au simţit poesia apei care cântă mă­năstire! Cozia imnul de slavă al trecutului, au vibrat în faţa celei mai autentice rămăşiţe a artei bi­zantine, în faţa catedralei Curţei­­de­ Argeş, care pare ireal de veche, atât de nouă e­u emoţia artistică prin care ea vrăjeşte sufletele. ...Secretarul general al congresu­lui, d. Claviére — cavaler francez şi tip rezumativ al Franţei — spu­nea : , — „Ne-aţi uimit şi ne-aţi cople­şit, încât cu greu se va mai decide o ţară să primească viitoarele con­grese, căci comparaţia cu dv. va fi totdeauna sdrobitoare !“ Ca şi la congresul presei latine în care s’a dat în chip inteligent vi­zitatorilor mijloacele de­ a ne cu­noaşte, aşa cum suntem şi deci înlesnindu-le de a deveni în chip firesc avocaţii cauzei noastre şi culturei noastre în Occi­­dent, tot asemeni congresul in­ternaţional al profesorilor secun­dari aşa cum a fost organizat, a creiat reprezentanţilor culturei din apus condiţiile cele mai prelnice aprecierii ţărei noastre. Aceste congrese internaţionale, ţinute la noi în chip atât de mul­ţumitor, sunt tot atâtea drumuri cari leagă cultura veche a marilor state străine, cu cultura, noastră a cărui tinereţe nu înseamnă şi in­ferioritate. : * Profesorii străini, ca personali­tăţi obişnuite cu cântărirea şi a­­precierea realităţilor din cărţi, dar şi din natură, au plecat, astfel, cu documente sigure, pentru­ că le-au văzut, despre cultura noastră. A­­vem toate motivele să fim mulţu­miţi, pentru admirabila organi­zare a acestui Congres. PETRONIUS Zic: cine,şi mai aminteşte, când, a-şi putea, mai de­grabă, spune : cine-l cunoaşte ? Şi totuşi în istoria Louvrului, numele a­cestui marchiz, îşi are însemnă­­tatea lui, aşi zice chiar că, fără fericita lui intervenţie la 24 maiu 1871, imensele bogăţii acumulate în acest minunat muzeu şi cari fac admiraţia tuturor vizitatori­lor veniţi din toate colţurile lu­­mei, ar fi fost distruse. In vreme ce, printr’o simplă coincidenţă citiam şi căutam să mi explic înţelesul plăcei minus­cule din muzeu, scara Daru, vor­bind de energica „iniţiativă“ a marchizului de Sigoyer, d-1­ Ca­mille Mauclair consacra intere­santa sa cronică săptămânală­ din „Figaro“, necunoscutului care a scăpat de distrugere muzeul. La 24 Maiu 1871 amintește d-1 Mauclair. Tuileriile erau în flăcări. Pe cheiul Louvru­lui trupele Comunei se opuneau cu-nverșunare înaintărei trupe­lor Versailleze. Printre vânătorii alpini cărora li se-ncredinţase misiunea de-a ocupa grădina Tui­­leriilor, era şi batalionul 26, ai cărui soldaţi, ascultând de ordi­nele primite şi aşteptând pe cele ce trebuiau să vină, priviau cum ardeau şi dispăreau rând pe rând vestigiile Imperiului biruit. Co­mandantul­ lor, Marchizul de Mar­tian de Bernardy de Sigoyer vă­zând flăcările ameninţând mu­zeul, luă iniţiativa, pe care placa comemorativă despre care am vorbit mai sus o numeşte „ener­­­gică’*, de-a smulge din inevitabi­la prăbuşire a Palatului, partea unde erau acumulate bogăţiile artistice cu cari, în­totdeauna Franţa se va mândri. Una din gloriile cele mai strălucitoare ale marei naţiuni se mai poate as­tăzi admira, numai graţie iniţia­tivei lui Sigoyer. D-l Mauclair evocă, in toate a­­mănuntele, grozăvia zilei de 24 Maiu 1871 şi măreţia gestului marchizului de Sigoyer. Conservatorul muzeului, Bar­bet de Jouy privea cu groază in­cendiul fără să poată interveni; văzând pe marchizul de Sigoyer cu oamenii lui, nu s’a putut opri de-a exclama: „Bravo et merci“. Dar comandantul îi răspunse : Numele meu trebuie să rămână necunoscut. Aduceţi-vă aminte de batalionul meu“. In acelaşi timp, un aghiotant al generalului Daguerre venia să dea lui Sigoyer, ordinul pe care, în patriotismul lui şi în dragos­tea lui pentru artă, marchizul îl şi executase. Batalionul a reluat foc în rân­durile armatei, iar marchizul de Sigoyer a fost găsit mort în di­mineaţa zilei de 26 Mai, pe lân­gă Bulevardul Beaumarchais, în­tre acest bulevard şi stradai Jean Beausire. Sigoyer „Figaro" a publicat cronica d-lui Mauclair, spre a arăta că nedrep­tatea săvârşită, prin completa ui­tare a celui căruia datorim păs­trarea bogăţiilor nepreţuite ale Louvrului, va fi în parte repa­­rată. De-abia în Ianuarie 1914 se pu­sese placa comemorativă despre care vorbiam, redactată într’un stil laconic şi fără nici o aluziune directă la rolul grandios al lui de Sigoyer. Şi aceasta după interven­ţia d.lui de Montorgueil, care ce­rând să i se ridice o statue, a ob­­ţinut numai placa comemorativă. Ac­uma,­ însă, un donator gene­ros, d-l de la Charlonne, a lăsat, la moartea sa, în 1921, Academiei de Ştiinţe şi Muzeului Louvre, întreaga sa avere. A impus în a­­celaşi timp, legatarilor săi uni­versali, obligaţiunea de­ a consa­cra, din suma lăsată prin testa­ment, între cincizeci şi o sută de mii de franci „pentru ridicarea unei statui de marmură albă, în mărime naturală, având două fi­guri simbolice, de ambele părţi, una reprezintând Prudenţa, ceal’­­altă .Valoarea militară1*’, D-l Mauclair semnalând legatul lui de la Charlonne, nici nu vo­ieşte să se îndoiască de iminen­ţa ridicărei statuei lui de Sigoyer. Cine, într’adevăr, este mai desem­nat să beneficieze de legatul lă­sat Academiei de Ştiinţe şi Mu­zeului Louvre, decât acela graţie căruia muzeul poate astăzi, ca şi în trecut, să constituie cea mai minunată bogăţie a Franţei ? Articolul d-lui Mauclair se ter­mină prin următoarele cuvinte : „Dintre toate bietele mijloace de cari dispune efemera omenire, statua este încă cel mai puţin ine­ficace — un pretext spre a amin­ti pe multă­ vreme muritorilor şi rassei, sufletele mari după cum a fost acela al Comandantului Mar­chiz Martian de Sigoyer, salva­torul Louvrului“, Paris, Iulie, 1928. Scrisori din Paris IN JURUL MUZEULUI L O U V R Cîşie-şi mai aminteşte de Marchizul Marfiare de Bernardy d® Sasfoye­’ ? N. A. L ECOURI C­onsiliul voevodatului Vilna a luat dispoziţia prin care toţ­i cerşetorii din acest voevodat sunt obligaţi a se înregistra la bi­roul ocrotirii lor sociale şi a-şi scoate legitimaţii cu fotografii. Această În­registrare are de scop acordarea de ajutoare regulate cerşetorilor şi internarea celor bătrâni în institu­ţiile de binefacere. D­in Habarovsk se anunţă, că în­ urma dispoziţiunilor­ de la centru în privinţa colonişti­lor evrei din regiunea Birobi­­geansk, Siberia, aceştia au trecut la alegerea unuui sovietic rural, care va fi primul soviet evreesc în Siberia. (Ceps).

Next