Viitorul, iulie 1929 (Anul 21, nr. 6413-6438)

1929-07-02 / nr. 6413

p«g. î „VOINŢA BANATULUI'1 tPM » MINŢIT d-l SEVER BOCU p«d. IULIU MANIU? Un document doveditor D. Iuliu Maniu, crezând că va uşura poziţia d-lui Sever Bocu în chestia articolului „Cine a făcut România Mare“, — care a umplut de revoltă şi indignare întreaga opinie publică româ­nească, — a afirmat la Senat că că acest articol ar fi fost reprodus în revista „Cele Trei Grişuri” fără ştirea d-lui Bocu, şi că ar fi fost scris mai de mult, pe când colegul său de bancă nu era mi­nistru. Reproducem mai jos în fac­simile un document care dovedeşte că d. Sever Bocu a minţit pe d. Maniu atunci când i-a făcut aceste informaţiuni şi că astfel primul ministru a indus Sena­tul şi opimia publică în eroare. .­­ Clişeul de mai jos este reproducerea fotografică a primei pagini din numărul festiv,— scos cu prilejul serbărilor Unirei — din ziarul „Voinţa Banatului“ de la Timişoara. ORGANUL PER­SONAL AL D LUI SEVER BOCU ŞI OFICIOSUL ORGANIZAŢIEI DIN BANAT A PARTIDU­LUI NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC. ■ .......................... Articolul „Cine a făcut România Mare“ a apărut în fruntea acestui număr jubiliar, înso­ţit de clişeul d-lui Bocu. Data numărului din „Veri­ta Banatului“, DE 12 MAIU­­929, nu mai lasă nici o îndoială că organul personal al d-lui Bocu a publicat acest articol chiar în numărul jubiliar scos cu prilejul com­emorărei a 10 ani de la Unire, ca articol de fond. Iată cum a minţit d. Bocu pe d. Iuliu Maniu. Opinia publica să judece. Iată documentul: «Cine a făcmt România-Mare? (Reflexii) — £a zece arși dela ISnipe — de « Sevai» Bocu fflinistpul Bănatului Cine a f acut România­,Mare? —Bunul Dumnezeu... Răspunsul e­ prea teologic. Însă miracolul Romăniei-Mari­­ «fât (de mare și a fost atât de neprevăzut, încât­ el nu poate fi înţeles altfel, ca orce miracol. Aş fi curios de o metodologie* care ar vroi să ni-1 explice aprioric. E o poveste, că s ar fi pu­tut prevedea prăbuşirea simultană a Rusiei, Austro-Ungariei­­şi Turciei. Turcia a mai trăit două­ secole după diagnosticul de •.omul bolnav1* al Europei. Iar ce priveşte Rusia şi AustroUn­­garia, nimeni nu putea să prevadă, că ele­ vor muri prin apo­­­plexie... Ele n’au­­dispărut la o fine de evoluţie, la o scadenţă, prevăzută, aşteptată, ci, prin accident, mai curând... Două mii' de ani s’au împotrivit reconstituirea Paciei. Opera lui Traian, a­ fost lr.să imortală. O identică misiune s’ar părea, că o resus­cită după două mii de.ani: bararea drumurilor invaziei, la con­­ii­ele civilizaţiei­, din nou ameninţate. D-l Sever Bocu ministrul Banatului ^ Este această renaştere o operă de politiciani? S’a .„pretins aceasta.^Individual și colectiv Încă* rolul politicianilor a fost atât de neinsemnat încât. Ignorat evenimentele nu pierd ni-, mic. In nici un caz acest rol nu era suprapus evenimentelor,“d ‘coordonat, sau subordonat lor. Nu se poate înțelege Unita-Ita­­lia fără Cavour, dar ce­­rol a avut, de pildă Britianu, sau altul, in prepararea şi izbucnirea războiului mondial? Se cunoaşte vre-o‘acţiune în acest sens, conştientă, secretă, prealabilă, cu I înrâurirea asupra evenimentelor?... Seisupne, că îl­ se puteau i impotriva Aceasta nu. Evenimentele i-ar fi debarcat, şi îşi gă­­,­îşiau un şef. Acelaş lucru se întâmpla şi cu Regele Ferdinand. Ipe care,*războiul l a pus in fata unui penibil conflict de sânge_ Nu erau mai multe drumuri.' cu facultatea de a alege'Intre ele 1 ţşi făcar cu meritul de a fi ales pe cel bun. drumul era unul și iera tras: fi-1 accepta sau a te lăsa detronat de evenimente, a­­; «Cdasta.'era problema'individuală. Căci marele .război a fost^un ,n/întilos.nivelator, un dușman al.personalității. Teoria Indivi­­.'dualistâj’Carbegliana, a suferit o sensibilă revizuire. Nu oamenii ,­­mari, m­assele fac Istoria. Dacă la un pol al istoriei noastre stă Voivul Traian, la cellalt nu stă — Brătianu!. Stă o personalitate ice,’ pentru prima oară apare în istorie, singura ce, de altfel­­poate egala în măreţie pe cea dintâiu, augusta personalitate­­morală,­ a poporului român întreg!­­ Au făcut-o România-Unita sau România-Mare, cum i-a plă­cut, spiritual popular să o numească, cei 800.000 de morţi?­­ Mai mult desigur, ca politician»! De aceea idolatria de altă­­­­dată a fost înlocuită cu o idee-simbol a k­­asset -a tranşeelor. ■ideia „eroului necunoscut“. Dar, oricât de dureros e să­ con­­­­staţi, nici ei,nu sunt autorii singurii România-Mare şi­ depă­şeşte. Milităreşte noi am pierdut războiul, am încheiat şi pace separată., Român­ia-Mare tot s’a făcut. Dovedeşte aceasta o Inutilitate a Jertfei lor? Nu, sacrificiul românesc era necesar victoriei mondiale. Căci aceas­te ne-a creiat: victoria mon­dială! Victorie, ce a permis dreptăţii să Învingă! Parcela noas­tră din ea, de luptă, de jertfă, de glorie, şi chiar de înfrângere! Basarabia, ne ai revenit ca preţ de — Înfrângere! Noi suntem produsul unui principiu, care a triumfat. Produsul In ultima a­­clau­ză — de aceea spunem, că Dumnezeu ne-a făcut! — a sol­datului american, care a intrat In război și a drecis victoria. Ce l-a împins, la ideia fantastică, in care inamicul nici nu vroia să creadă,­ de a escalada mările $1 de a intra In marele turbion european? Interesul! — spune teoria materialistă. Nu ne mul­ţumeşte. O pură materialitate ii sfătuia la un rol de furnizori pentru ambii combatanţi. Ceva, neapărat, deasupra acestei materialităţi, o idee, de justiţie, de progres, de etică şi solidari­tate umană. Fără a vroi a despărţi, rin mod absolut, materia de idee, e cert, că ei s au mobilizat singuri, ca soldaţi ai lui Dum­nezeu, pentru un adevăr al său, ce trebuia să triumfe in lume.­­Războiul lor, a fljipiedecat triumful forţei brutale. Când au în­vins, pacea­ lor a luat* în apărare,pe cei învinși, împotriva omenscului „vae victis“ din „pax romana". E ideal neîndoios, România­ Mare nu e o cucerire militară,­­cu drepturile înscrise în norocul schimbător al armelor. Ca să dărâmi România, n’ajunge o înfrângerea ei militară, trebue de­­tronarea unui,principiu, schimbarea unei ordine de drept sta­bilite. România nu este numai o expresie, politică, ea este În­tregirea biologică, a poporului român. Oricare vor fi ţintele viitoarelor războaiele greu de presupus, că ele vor fi o regre­siune de la aceste idei de­ drept şi unitate. Dealtfel! aceste idei au^i^ prezidat la creaţiunea’ noastră/ Wa fost suficientă * forţa inline, mal trebuia, era* Indispensabil motivul Juridic: con­­sensirt activ al celor anexaţi El a­ ejjstatftarg $1 neprecupeţit A existat tfttr*o aşa* măsu­riTncât cu dreptate, nu poate fi vor­­ba numai de 8000OOO, ci­­de IV2 milion de Români, cari au murit pentru patria lor. Căci deşi pe front inamic, Românii din Tran­silvania şi Bucovina, n'au­ însemnat o Întărire a acelui front, ci o gravă slăbiciune"a Iui, organică. Internă, încât jertfele lor se­­cer contabilizate Incontestabil lă România-Mare. Şi totuşi această succesiune de Idei şi fapte, aparent logică. Tâm­âiie­ Incomprehensibilă-fără admiterea unul plan divin, a unul panteism, ce, vădit, o străbate^ face . legătură­­ casuistică Intre lucruri, le1 dirijează. Mama., Intervenţia americană!., apa- • riţia Iul Wilson, atâtea .şi­ atjtea fapte, de efecte mai mari 'sauTnal mici,'cari au fost şi cari puteau prezumpţei a lui um­a­­n.VA fost ceva. ne a comandat, ppste generali, mareşali si oa­­m­Srii de stqîj. Dumnezeu^ * E clar.-El a făcut România­ Mare. Aceasta nu-'va jigni nici pe politician!! Este o rivalitate, pe care-a pot suporta­ chiar ei- Ea e operă divină, înainte de toate. E destul să ne gândim la * greșelile noastre, la atâtea greșeli, că toate au fost corijate de EL Ceasul de izbândă a unei dreptăți, care a simțt! —■ aceasta ne-a întregit. Căci și o dreptate are nevoie de­­ ceasul ei. Acea­sta e precedat de o lungă elaborare a deceniilor, a secolilor uneori. Intr’atât el este si o operă omenească. Poporul român şi-a plătit tributul acestui ceas. Intr’atât el este şi o operă ro­mânească. Nu de ieri, de alaltăieri ci in curs de secole. Nu nu­mai generaţia noastră, ci şi celelalte cari au adormit Câţi eroi nu s’au ridicat şi nu au căzut­­In martiri, fiindcă s’au ridicat în­­nainte de a fi sunat ceasuL Fiecare provincie Îşi are martirolo­­gul ei. Era firesc ca la momentul dat Iniţiativa să pornească dela aceea, care va avea Intâiu mânile libere. Dar nu e firesc ca o victorie câştigată in comun să fie monopolizată egoist de nici una. Popoarele o ştiu aceasta şi din partea lor nici n'ar­e vre-o dificultate. Dar nu vor să o ştie politiciani, cari trăiesc din dificultăţi. Acolo, unde asemenea dificultăţi nu sunt, rolul lor e­ sâ le creeze Pe graniţă•­ Graniţa flamandă. Flamanda, Singerinda, Gdnd romanesc la panda o... Graniţa ostnda Zare de foc şi IsMndd, M’ojrresc aci, la marginea satului• Tn ziua ce moare Şi parc’o simt, svtcnlndu-mi su»s picioare■ Hupta’n două — Inima Banatului... a. eoT­ius *­ Din vatariat 12 Maiu 1929 De veac dela apariţia primului ziar românesc'. Prima încercare de gazetă1 românească a lui loa­n He-­ liade-Rădulescu In 20 Aprilie anul acesta împlinit 100 de ani de când Ioan* Heliade-Radulescu — părintele^ literaturii şi gazetării româneşti — a făcut să a­pară primul ziar­­ scris In limba românească, căru*j ia li dăduse numele de „Curierul Românesc * La anul 1789 un mi»­nunchiu de câţiva intelectuali face sa la fiinţă cărturari români, sidefate de. în fruntea el puseră pe D. Eustatieviciu, ins*­ pector al şcoalelor­ naţionale din Transilvania, societatea obţine dela, guvern autorizaţia scoaterii unei gazete româneşti la Sibiu,­ cela ce şi făcură şi in 1791 a apa* rut primul număr în care îşi şx* pune programul,­ accentuând că era de scop: deprinderea in bu­­nele moravuri şi economic. Din motive necunoscute, guvernul ‘ a interzis apariţia gazetei imediat după esirea primului număr. Dela­­aceasta dată lupta pentn­ crearea unei prese naţionale In Ardeal s’a continuat cu o foar­­te mare înverşunare, până la 1833 când prin apariţia „Gazetei de Transilvania" au s| ^reuşit. In acest timp şi în principate — sub Influenţa franceză^trans* misă prin Intermediul fanarului, — deoarece tinerii fii de boieri, viitoarea generaţie de luptă abea atunci începeau să fie trinjişi în occident la învăţătură ~ proba* bil s& se­ fi manifestat tendința de editarea unei frazete dat„ ^urme tpu găsim. In tocmai ca fn marele data* cHsme, In momentul acut când rușii ocupară principatele,^ a, a* părut „Curierul Românesc ” lui loan fieliadei Rădulescu fn Bucu­ reşti, iar după un an Gheorghe Asachi scoate la Iaşi gazeta Al­­bina. La început ambele gazete a au fost un fel de Monitoare oficiale fără mre răsunet în public, însă totuşi afirmaui— cât permitea guvernatorul rus — origina noasa­tră latină şi dorinţa românîlor de a scăpa de sub­ jugul strein. După ce scapă de sub tutela ru­­seascâ, publică pagini de litera* tură, articole politice, economice şi știri despre războaiele din Eup­ropa, reuşind astfel să*$i forme* ze publicul for. Indiferent cum eu fost aceste gazete, au fost e» îdea care au pus bază gazetări* «i româneşti, acestea, două - au meritul începutului de­oarece partea cea mai grea este la înce­­put, e uşor să continui ce au In* ceput alţii. In afară de meritul întâietăţii, mai au meritul de introducerea, alfabetului latin, îmbrăcând l­ras­ma românească In haina moşteni* tă dela Roma, şi dând lovitura de moarte slavismului din Principa* te. Acum când se 'mpHnj^c 200 de ani de. când au început meşteşu* gul gazetăresc la noi în tară, re»­cunoştinţa noastră să se indrep» te către părinţii presei române: loan HeUade*Rădtjtescu şi Gheor» ghe Asachi. (Din ist. lit...,române). A s*au. Manifestaţia politică din Cernăuţi (Continuare din pagina lll-a) ne-au cunoscut destul din causa robiei sub care au trăit, trebuie azi, la sfârşitul lor să tragem con­cluziile constatărilor făcute. Pot să declar aci ca concluzie că România Mare este vie şi reacţio­nează de la Nistru până la Tisa in mod neîndoios. Ca şi Icar care, de câte ori atingea pământul, pu­tea relua sborul către soare, în a­­ceste conferinţe m’am­ încurajat şi am văzut că putem avea încredere şi în România Mare, aşa cum am visat, şi în votul obeştesc în care am crezut, credem şi nădăjduim şi în viitor. „ Toată lumea poate judeca astăzi, după mai puţin de 8 luni, dacă gu­vernul actual corespunde cu nevo­ile cele mari ale Ţării. Această lămurire s’a făcut mai repede de­cât se credea şi este în curs de desvoltare,­­ dar nu este destul. Dacă această stare de spirit per­mite opera de apărare, ea nu per­mite încă opera de înfăptuire. Trebuie ca în guvernările noastre, votul obştesc să nu se întemeieze numai pe curente de nemulţumiri sau curente de nădejdii nesatisfă­cute,­­ ci trezirea trebuie să fie cât mai conştientă pentru ca vo­tul obştesc să poată asigura con­cursul unei guvernări lungi şi gre­le, necesare unei opere construc­tive. Constatările făcute, trezirea din ce în ce mai puternică, ce consta­tăm în votul obştesc, situaţia pri­mejdioasă ce creează tărei, acţiu­nea nesocotită a guvernului înă­untru şi mai cu seamă în afară, impune fixarea unei atitudini co­respunzătoare a partidului Naţio­nal-Liberal. Iată de ce, comitetul diriguitor a luat, în ultima lui şe­dinţă, hotărârea de a expune Re­genţei, această situaţie şi obliga­ţia ce ea atrage pentru partidul nostru, de a nu mai participa la lucrările parlamentare a unui re­gim primejdios pentru interesele permanente ale ţârii, de a duce înaintea ţării şi a votului obştesc apărarea ce suntem datori să fa­cem pentru chezăşuirea şi conso­lidarea României Mari. Am căutat să facem apărarea până aci în faţa parlamentului, dar nu am putut tre­zi nici în el nici în guvern conşti­inţa datoriei în timpuri atât de ho­tărâtoare pentru viitorul statului şi neamului. Ar fi o uitare a dato­riei şi răspunderea noastre faţă de marea operă naţională la care am colaborat, dacă faţă de rezultatele obţinute pe calea de până aci, n’am căuta în massele opiniei publice sprijin pentru apărarea interese­lor naţionale puse în joc. In aceste condiţii prin urmare, oricare ar fi rolul nostru central ce ne revine, pentru apărarea inte­reselor obşteşti, deci de aci înainte roadele acestei acţiuni ce începe, depinde în primul rând de activi­tatea d­vs. pe întreaga întindere a tării. Ca partid cinstit și hotă­rât democrat, trebuie să asigurăm concursul luminat al întregei opi­nii publice. Vom urmări efectele actiunei dvs., pentru ca prin ele să putem judeca dacă a venit momen­tul ca acțiunea de apărare ce înce­pem trebuie să se transforme în­­tr’una de construcţie care cere du­pă această guvernare mai cu sea­mă, un timp mai îndelungat şi concurs necondiţionat. * La sfârşitul întrunirii bandele de voinici organizate de prefectul Neamţu şi puse sub comanda unui fost Puşcăriaş, au căutat să zădărni­cească manifestaţia prietenilor noştri. In altă pagină a ziarului, ne ocu­păm mai deaproape despre acest nou atac al „voinicilor“. *■ A urmat o masă comună la ho­telul Central. Oaspeţii au părăsit după masă oraşul. T. T. Serbarea de la liceul „Regina In ziua de 29 Iunie a. c. cu pri­lejul sfârşitului cursurilor pe si­nul 1929 a avut loc o frumoasă, serbare la liceul de fete Regina Maria cu un program ales, în ca­drul căruia s’a făcut distribuţia premiilor. La ora 10 dimineaţa, în curtea liceului , în faţa autorităţilor şcolare, părinţilor elevilor şi a unui public numeros din toate straturile sociale, după ce corul liceului a intonat Imnul Regal, iar d. I. Valaori şi-a desvoltat interesanta sa cuvântare, d-şoara directoare, N. Leonida, a făcut darea de seamă din care rezultă progresele uimitoare realizate de liccul de fete „Regina Maria“ pe terenul cultural. A urmat apoi programul ser­­bărei. A impresionat plăcut jocurile neaoş româneşti executate de ele­vele diferitelor clase, în frumoa­sele costume naţionale conduse de d-na profesoară I. Pop. Dansul fluturilor, a trandafi­rilor, dansul cu mărgărite, pre­cum şi exerciţiile libere. Corurile compuse de d-na C. Cristescu (Din Crinul Vieţei) şi dansurile compuse de d-ra Eug. Popescu, au plăcut mult şi au fost aplaudate de întreaga asis­tentă. S-a procedat apoi la distribui­rea premiilor. Căutăm corespondenţi In staţiunii balneare şi climaterice din ţară Ofertele se vor adresa administra­ţiei ziarului nostru. VIITORUL Rămăşiţele pământeşti ale lui ALEXANDRU RADOVICI —­­u fost înmormântate ori la Ploeşti cu o deosebită solemnitate Cu onorurile cuvenite eroilor neamu­lui, au fost reinhumate ori, la Ploeşti, osemintele lui Alexandru Rradovici, fost ministru în cabinetul Ion I. C. Brătia­nu, care a declarat­ războiul. Solemnitatea aceasta, după unsprezece ani de la moartea fostului ministru Ra­­dovici a fost totuşi emoţionantă, in ca­drul ei de nobilă simplicitate. Au venit ţărani dun toate comunele judeţului Prahova şi mai cu seamă de la Streşini unde defunctul a avut moşia. Au venit să salute pentru ultima oară pe Radovici, prieteni şi cunoscuţi din toate părţile ţării. Dintre fruntaşii politici erau de faţă d-nii dr. C. Angelescu şi N. D. Ch­irea­­,cu delegaţii partidului naţional libe­ral, dr. Gr. Lupu, J. Atanasiu, foşti mi­niştri, Demn. Nicolaescu, şeful organiza­ţiei partidului Naţional Liberal din ju­deţul Prahova, Al. Gussi, Demetrescu- Agraru, toţi foştii parlamentari li­berali, prefecţi, G. Negulescu senator, C. Brezeanu, primarul oraşului, dr. Şt. Popescu, prefectul judeţului, comandan­tul garnizoanei şi ofiţerii superiori, etc. Familia era reprezentată prin d-na Ra­dovici, soţia fostului ministru d. Sebas­tian Radovici, fratele şi d. Bran Rado­vici, fiul defunctului. In gara Ploeşti La ora 9 dimineaţa precis, vagonul mortuar este tras în faţa peronului gă­­rei, iar şase ţărani voinici îmbrăcaţi în haine curate de serbătoare, coboară si­criul de metal şi-l depun pe un catafalc, acoperit in triculorul naţional. S’a oficiat un scurt serviciu religios­­pe peronul gărei, apoi purtat de ţărani sicriul a fost aşezat pe un car funebru militar, tras de­ şease cai şi îmbodobit cu coroane şi jerbe de flori naturale în culorile naţionale, raţiunilor pentru care muncise şi suferise. „Prin cooperarea lui cu a celor­lalţi fruntaşi ai socialismului ro­mân, intraţi în partidul liberal, au contribuit, cu toată puterea lor, la atroptarea soluţiilor sociale celor mai largi şi eficace.” „Radovici ştia că pacea genera­lă nu se va face fără să stabileas­că în omenire mai multă dreptate şi că ea va impune şi pentru soar­ta muncitorimei noui condiţiuni de muncă şi de trai.” „Iar în mijlocul durerilor Rado­vici trăia cu noi toţi cu neclintite credinţe în vremurile ce au s£ vi­nă susţînut de conştiinţa marilor datorii ce ele impun şi pentru a căror îndeplinire era inima-i cal­dă, mintea-i înţeleaptă, aflâncu-i simţimânt de dreptate pe care cu atâta abnegaţiune şi devotament le punea fără preget în serviciul democraţiei române.” „ Aşa a vorbit atunci Ion I. C. Brătianu despre Alex. Radovici şi vorbele sale lămuresc de ce în­ ziua izbânzii numele lui a fost pronunţat cu atâta recunoştinţă şi de ce personalitatea lui Alex. Radovici trăeşte vie în sufletele noastre ale celor cari l-am cunos-­ cut şi iubit; de ce pare că-l sim­ţim lângă noi, îi vedem figura, e­­moţionantă; ne încălzim la entu­ziasmul lui; îi auzim glasul care ne vă­indem şi încurajare în lup­ta pentru prosperitatea şi demo­cratizarea ţării. Memoria lui va fi în veci*neui­tată. , KS, ALEXANDRU RADOVICI in vânzarea primarului oraşului După oficierea slujbei religioase a luat cuvântul primarul oraşului d. C. BREZEANU . La 2 iunie 1918, când naţia română îngrămădită în cele câteva judeţe din preajma Iaşilor, trăia cea mai îngro­zitoare tragedie din întregul său trecut istoric,­­ moartea a răpit pe marele fiu al oraşului Ploeşti, pe Alexandru Ra­dovici. Ceiace cu drept şi meritat cuvânt se poate spune despre Alexandru Radovici este că a­ fost un mare şi convins de­mocrat şi un sincer patriot. Este destul să relevăm că, încă de a­­cum 45 ani, când foarte mulţi dintre noi nu erau încă născuţi. Alexandru Radovici lupta cu toată puterea şi hotă­rârea sa pentru votul obştesc şi pentru o mai dreaptă aşezare socială şi că la declararea şi în timpul marelui războiu al întregii­ naţionale, Alexandru Ra­dovici era sfetnicul Regelui Ferdinand I, — spre a se evidenţia formidabila lui personalitate. A trăit o viaţă de sbucium şi de muzi­că pentru realizarea unor sublime idea­luri sociale şi naţionale şi a murit cu durerea, în suflet, de a nu le fi văzut realizate. Credinţele sale, pe tărâmul politic şi naţional, au triumfat însă­ la câteva lu­ni după moartea sa, prin unirea pe veci în­­tr’o Românie, Mare, a tuturor români­lor, liberi şi egali înaintea legilor. Oraşul Ploeşti care a avut cinstea de a avea un scurt timp ca primar pe A­­lexandru Radovici s’a mândrit întot­deauna cu acest fiu distins al său. Şi dacă in timpul vieţei sale, cetăţe­nii acestui oraş l-au întâmpinat şi l-au înconjurat spre a auzi din gura sa cu­vinte de îndrumare spre noui orizon­turi de vieţuire politică şi socială, as­tăzi întâmpină şi înconjoară cu un pro­fund sentiment de pietate, osemintele aceluia care a fost Alexandru Rado­vici, în faţa cărora, prin mine îngenun­­che cu smerenie şi recunoştinţă.­­ * Pe piaţa din faţa gării şi pe tot par­cursul o lume imensă aştepta trece­rea cortegiului pentru a-şi lua ulti­mul adio de la Radovici. In numele Băncii Naţionale Cuvântarea d-lui Atanasiu Cortegiul s’a oprit în faţa Băncii Naţionale unde d.­r. Atanasiu a spus: In numele d-lui guvernator, al con­siliului general şi al întreg persona­lului Băncii Naţionale, aduc ultimul salut rămăşiţelor aceluia care a fost Alexandru Radovici, azi când aceste rămăşiţe sunt aşezate pe vecie între ai săi şi in acest pământ al oraşu­lui Ploeşti, atât de scump inimii lui. Instituţiunea noastră nu putea să nu-şi exprime şi cu acest prilej toa­tă gratitudinea sa aceluia care i-a a­­dus în viaţă servicii eminente în pos­tul de director pe care l-a ocupat din nenorocire pentru un timp atât de scurt. La începutul marelui nostru răz­boiu pentru reîntregirea neamului, soarta armelor ne-a fost protivnică. Regele, armata, guvernul şi parla­mentul au trebuit să se retragă în Iaşi. Aceiaşi soartă a trebuit să îm­părtăşească şi Banca Naţională. In Decembrie 1916, în faţa gravităţii si­­tuaţiunii, s’a crezut necesară o con­centrare la guvernul ţării a tuturor forţelor politice. Intre cei dintâi care au pus la dispoziţia şefului guvernu­lui portofoliul lor a fost Alexandru Radovici, ministrul industriei şi co­merţului. Insă o minte, o putere de muncă şi o experienţă ca aceia a lui Rado­vici, nu putea să lipsească ţării în acele momente, el care dăduse dovezi strălucite în timpuri tot atât de grele. Consiliul Băncii Naţionale a făcut deci apel la Alexandru Radovici şi­­ a ales în ziua de 14 Decembrie 1916 în sânul său. Şi acest loc, mai ales în acele momente, era un loc de muncă încordată şi de grea răspun­dere. Instituţiunea noastră refugiată la Iaşi, fără utilagiul necesar obli­gaţiunii sale de emisiune, cu per­sonalul redus la proporţiuni cu totul insuficiente; cu majoritatea sediilor sale rămase în teritoriul ocupat, cu acoperirea sa metalică, aur, evacuat la Moscova, era che­mată să facă faţă -- în atari con­­diţiuni neprielnice — la o mulţim­e de probleme în legătură cu starea noastră de războiu. (Ea trebuia — fiindcă era singură în măsură — să­ finanţeze necesităţile răsboiu- lui şi trebuinţele multiple ale sta­tului, ale cărui resurse erau ex­trem de reduse, mai trebuia să fa­că faţă la nevoile de aprovizionare ale armatei şi a întregei piuraţiuni adunate şi comprimate în Moldo­va rămasă neocupată. Ea trebuia să ajute şi să finanţeze pe toţi re­fugiaţii din Ardeal şi Bucovina, ea trebuia să finanţeze şi să apro­vizioneze noua provincie Basara­bia, realipită la Patria Mamă­. Iată opera extrem de anevoioasă la care era chemat să colaboreze noul director Alexandru Radovici. Şi avem mândria să constatăm că această grea misiune a fost înde­plinită de Ioanca Naţională a Ro­mâniei în chip strălucit şi dacă din acea grea încercare a ieşit cu pierderi materiale, ea—graţie con­ducătorilor de atunci—a ieşit cu conştiinţa înălţată a îndeplinirii întregei sale datorii către țară. La clubul liberal iKrâfgrea d-lis! Bem. Nicolaescu Din balconul clubului liberal, îmbrăcat în zăbranic negru, a vor­bit d-l Dem. Nicolaescu, preşedin­tele organizaţiei naţional-liberale din judeţul Prahova. D. Dem. I. Nicolaescu, preşe­dintele organizaţiei liberale din Prahova a rostit un discurs im­presionant. D-sa a spus: * „Sunt momente când amintirile răscolite ne apar în minte tot a­­tât fie vii cum au fost faptele în­săşi. Figura lui Alex. Radovici e a­­tât de covârşitoare încât ea pare că trăeşte şi astăzi în mintea ace­lor cari l-au cunoscut şi apreciat. Alex. Radovici a fost înainte de toate un om de inimă, un om de caracter şi un om cinstit. N’a în­şelat şi n’a minţit niciodată pe nimeni. S’a jertfit pe feliorul interesu­lui general, a adus enorme ser­vicii binelui publc şi a ştiut să-şi fie partizanii legaţi de el prin­­tr’un devotament la baza căruia nu poate sta decât granitul ser­viciilor reale. Nu numai membrii partidului liberal,­­­ar cetăţenii prahoveni în genere, indiferent de culoare poli­tică, găseau la Alex. Radovici un sprijin real şi dezinteresat aşa cum numai inimile mari ştiu să acorde. El a închis ochii tocmai, când neamul renăştea la o viaţă nouă, viaţă pe care i-a dat-o şi el, jert­find-o pe a sa. Liniştea vorbirii lui stăpânea neliniştea, iar înţelepciunea, lui ne îndruma gândurile şi ne alunga grijile. Suflet democrat, împreună cu fratele san­dr. Iancu Radovici, cu­ Morţun, Nădejde, Diamandi şi alţii au creiat mişcar­ea social de­mocrată în România. Cunoscători însă ai evoluţionismului istoric, şi-au dat­ seama că nu vor avea putinţa să-şi realizeze idealul lor politic sprijinind­u-se pe o ţără­nime în stare de neiobăgire în lip­sa unui proletariat industrial ca­re să-i susţină. Şi atunci, ei, tinerimea gene­roasă au venit să întărească rân­­­durile stângei liberale conduse de Ion I. C. Brătianu, conştie­aţi că în fireasca­­desfăşurare a progra­mului partidului naţional liberal se află cea mai serioasă chezăşie a realizării credinţelor lor politi­ce şi sociale. Din simplu soldat Alex Rado­vici prin calităţile sale superioare ajunge la cea mai înaltă treaptă a scării sociale. In aceste clipe de pioasă evoca­re a memoriei acestui mare băr­bat de stat nu voiu încerca să-i descriu în toate amănuntele ei, viaţa-i atât de rodnică. Sarcina aceasta a trecut de mult istoriei nepărtinitore. Nu­mele lui strâns legat de marile reforme sociale şi democratice, veacuri de-a rândul îl vor rosti cu recunoştinţă. Voiu reproduce numai câteva cuvinte din discursul pe care ma­rele român Ion I. C. Brătianu l-a rostit la Iaşi, cu prilejul înmor­mântării lui Alex. Radovici. „Un om cult şi înţelept, un băr­bat cu convingeri adânci, un ro­mân bun şi iubitor de neam, iată cine a fost Alex. Radovici. „El a închis ochii pe veci toc­mai când în mijlocul durerilor mari se apropia înfăptuirea aspi. la oameie partidahui naţional-livral Cuvântarea d-lui dr. C- Angelescu D. dr. O. ANGELESCU fostul mi-. nistru al instrucţiunii a vorbit la statuia libertăţii în numele parti­dului naţional liberal, înaintea sicriului ce închide ră­măşiţele pământeşti ale lui Alexan­dru Radovici, Partidul Naţional Liberal aduce prin glasul meu pri­nosul său de adâncă recunoştinţă aceluia care, şi timpurile cele mai grele ce i­-a fost dat unei ţări să trăiască, a dat concursul său ne­condiţionat, a fost colaboratorul aceluia care a înfăptuit cele mai măreţe acte ale istoriei noastre contimporane, făuritorul Româ­niei de astăzi. La dureroasa misiune ce-mi in­cumbă ca purtător de cuvânt al partidului liberal în această tristă împrejurare se adaugă adânca e­­moţiune ce resimt înaintea acestui sicriu, în care zace prietenul pe care cu toţii lam iubit, pentru ma­rile sale calităţi morale, pentru marile sale însuşiri sufleteşti. Înzestrat cu o minte clară, cu o judecată sănătoasă şi cu un bun simţ de­ neîntrecut, Alexandru Ra­dovici a pus toată priceperea, toată perseverenţa şi tot devotamentul său in interesul binelui public şi pentru propăşirea partidului din care el făcea parte. Democrat în adevăratul sens al cuvântului, iubirea şi interesul ce el purta celor mici, celor oropsiţi de soartă, erau născute în sufletul său, făceau parte integrantă din fiinţa sa. Cu marea sa autoritate, câştigată graţie inteligenţii şi muncii sale, cu cuvântul său blând şi împăciui­tor, cu manierele sale alese, el că­pătase un loc de frunte în conduce­rea partidului, în îndrumarea a­­cestei ţări. Călăuzit în toate acţiunile sale de un cald şi luminat patriotism, ajutat de marile sale calităţi inte­lectuale şi sufleteşti, Alexandru Radovici a avut o influenţă pre­­ponderantă şi binefăcătoare asu­pra formării mentalităţii acelui grup de tineri, care acum 30 de ani s-au alipit de partidul liberal şi cari au jucat un rol însemnat în desvoltarea noastră politică şi so­cială din ultimul pătrar de veac. Adânc convins că generaţiunii de astăzi ii incumbă datoria să în­făptuiască aceea ce era şi în min­tea şi în sufletul nostru al tuturor, Alexandru Radovici din primele zile ale neutralităţii pune toată munca, toată priceperea şi tot pa­triotismul său pentru prepararea, pentru organizarea ţării­ Mai puţin felicit însă ca alţii, Alexandru Radovici nu a­ avut no­rocul să asiste la desfăşurarea a­­poteozei epopeei noastre naţionale. După primele deziluzii ale răz­boiului, în refugiul­­ de la Iaşi, el trăeşte oile de restrişte şi de grea cumpănă alături de toţi acei cari, călăuziţi de un cald patriotism, a­­veu credinţa în isbânda finală. Moartea prematură îl surprinde el este răpit tocmai în momentele cele mai grele, atunci când mai mult­ ca oricând era nevoe de toate minţile luminate, de toate energiile de toate devotament­ele pentru apă­rarea şi îndrumarea ţării. „ Numele său va rămâne înscris in istoria neamului şi generaţi­u­­mi ei viitoare vor proslăvi pe toţi acei cari au lucrat şi s’au jertfit pentru înfăptuirea idealului naţio­nal. Prietenului personal, colegului din timpurile grele, democratului convins, patriotului neprihănit, fruntaşului de seamă al partidului naţional liberal îi aduc aici un profund omagiu de pietate şi de a­­dăncă recunoştinţă. * . După d- RADIAN care a vorbit in numele baroului de Prahova, a luat cuvântul d. IONESCU QUIN­TUS, care a spus următoarele : In numele foştilor prieteni ai lui Alexan­dru Radovici a vorbit d-l­n Ionescu- Quintus, fost vice-preşedinte al Camerei. D-sa a făcut portretul dispărutului ca­racterizat prin alese calităţi sufleteşti şi o mare forţă intelectuală. „Viaţa lui Alexandru Radovici, continuă oratorul, ne serveşte ca un punct de cristalizare morală, ca un colț de stâncă într’un ocean de îndoeit. In epoca neu­tralităţii, Alexandru Radovici a făcut parte din guvernul prezidat de marele bărbat de stat, Ion. I. C. Brătianu. După ce a participat la actul memo­rabil din 14 August 1916, a urmat pe regele Ferdinand şi pe primul său sfetnic la Iaşi In iuna Noembrie a aceluiaş an, iar in Iunie 1913 a murit departe de braz­dele, codrii şi munţii judeţului nostru. De când a încetat să bată inima lui Radovici, in jurul nostru viaţa curge in valuri mari. Au trecut ani de la moartea lui. Cu toate astea, impresiunea unui gol imens stăpâneşte continuu sufletele. Cuvântul meu este neputincios 53 să Înfăţişeze cuprinsul vieţii lui Radovici. Eu voi admira numai „omul“ care a trăit cu noi până eri. Alexandru Radovici a fost un om cum nu trimete Dumnezeu în fiecare zi pe pământ. A trăit frumos, în muncă tăcută, generoasă, entuziastă până la eroism. Peste câteva clipe, când trupul se va coborî în pământul prahovean, plin de florile amintirii, să ne mân­­gâe nădejdea, că ţărâna lui se va în­frăţi de­ a pururi cu ţărâna eroilor şi că Radovici va simţi în somnul lui că hotarul ţării nu mai este la Pre­deal, ci s’a mutat departe—acolo un­de l’a visat el—acolo unde sunt fireş­tile hotare ale aşezărilor străbune“.­­* Cortegiul s’a îndreptat apoi spre cimitir. / Crima de la poliţia din Vaslui — a! d-lui Valida a ucis in bătăi pe un muncitor Acum câteva zile, în urma unor plângeri ale unui negustor, locui­torul N. Suruleac, din com. Valea Rea, a fost chemat spre cercetare la poliţie. Aci a fost luat în pri­mire de către subcomisarul Ofi­­leanu, ciomăgaşul oficial din tim­pul alegerii trecute, ale cărui în­suşiri de «voinic» i-au dat dreptul să ocupe postul de păzitor şi apă­rător al ordinei şi averei publice. Alimentat — nu credem numai de furia sălbatică ce-l stăpânia şi în timpul alegerii — s’a năpustit asu­pra bietului muncitor arestat şi dezarmat, zdrobindu-i măruntaele din coşul pieptului. Scăpat cu zile din beciul poliţiei, N. Suruleac abia s’a putut târî până la un me­dic de unde şi-a scos un certificat, însă din cauza durerilor, n’a mai putut rămâne până a doua zi în o­­raş şi s’a dus acasă, satul­­fiind la 13 km. depărtare. După d­ouă zile de chinuri îngro­zitoare, şi-a dat sfârşitul, lăsând o familie, care stropeşte cu lacrimi altarul democraţiei integrale al regimului tuturor libertăţilor. Ve­­rigă neagră, care se adaugă la lan­ţul fărădelegilor săvârşite asupra unui popor, care este mult prea îngăduitor faţă de călăii săi. După aventura lui Chirica-pre­­fectură, din 21 iunie, în urma că­­reia au rămas schilodite şi nenoro­cite pentru toată viaţa femeea Frăsina Fitcovschi şi fiica ei Vir­ginia din Moara Domnească, pen­­tru multă vreme încă pe patul de suferinţi în spital, vine crima din beciu­l politiei, de sub conducerea altui frate, Chirica-politie, al doi­lea poliţai de fapt al oraşului nos­tru. O fatalitate pândeşte pe fraţii Chirica! Sinuciderea unui elev de LICEU la ABRUD Sfârşitul , anului şcolar, de un timp încoace, este aşeptat cu strângere de i­­nimă. Afişarea situaţiunei şcolare, unora le produce bucurie, iar altora o adâncă mâhnire, care distramă sufletul. Mai înainte un elev de clasa VII de liceu, s’ai arnicat în valurile Dunării din cauză că nu era satisfăcut cu situaţia şcolară. Abrudul a­ trebuit şi el să fie impre­sionat la vestea sinuciderii elevului Mic­­şa Pompiliu din calasa V-a a liceului din Blaj, care din aceiaşi cauză s-a arun­cat în faţa rapidului de Bucureşti la trecerea lui prin gara Blaj. Veşnic aceiaşi cauză, situaţia şcolară, persecuţia care se presupune din partea profesorului, lipsa de supraveghere în cursul anului, neglijenţa direcţiunei de a pune în cunoştinţă pe părinţi de situa­ţia elevului şi nepăsarea părinţilor de a se interesa de învăţătura copilului lor. Tânărul elev trebue studiat, trebue­­cunoscut şi din punct de vedere sufle­tesc, iar direcţiunea să­­avizeze pe pă­rinţi, carii fiind înştiinţaţi, vor găsi mij­locul ca elevul să poată face faţă cuviin­ţelor şcolare. „ Intri un oraş departe de părinţi, elevul se găseşte izolat de mângâierea părin­tească de care are nevoe, căci puţini se­ducători se pot substitui în acest rol, iar afişarea listei cu situaţia generală,­­ elevul o priveşte ca un piedestal, care unora le îngădue să meargă­­mai depar­te, iar altora le pricinueşte cea mai mare descurajare. Dar elevul trebue convins că nota obţinută, este nota pe care o merită, căci un astfel de rezultat, nu-l determi­nă la fapte, în faţa cărora mintea ome­nească se îngrozeşte, iar pentru părinţi rămâne o veş­nică durere. Copilul era aştepat acasă de­ mama sa, văduvă, şi de frăţiorii lui mai mici, in momentul tristei veşti, care le-a înfiorat inimile. Micşa Pompiliu a fost un elev emi­nent în care clasele la gimnaziul din Abrud.

Next