Viitorul, aprilie 1930 (Anul 22, nr. 6642-6665)

1930-04-01 / nr. 6642

Anul al c­oua­zeci si doilea Mo. 6642 6 PAGINI 3 LEI EX. In TARA 6 LEI EX. in STRĂINĂTATE IN TARA Un an------ 700 . Șase luni — — 350 . Trei luni — — 200 . In streinatate Un an —• 1400 lei Șase luni — •--■ 700 . Trei luni----- 400 . R E D A C T I A­­*» ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI STRADA E06AR QUINET No. 2 || STRADA R. POINCARE No. 17 Telefoanele: Direcţia 351/23, Redacţia şi Administraţia 349/23 şi 303/11 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ilarului, Strada R. Poincare 17 ?i ia toate Agenţiile de Publicitate Manuscrisele nepublicate se distrug. 3 LEI EX. In TARA 6 LEI EX. tn STRĂINĂTATE O DATORIEPATRIOTICA Corpurile legiuitoare ale parlamentarilor cu demisiile în alb, au votat noul regim al presei intitulat „Pentru apărarea liniştei şi a creditului ţării“. Din declaraţiile chiar ale membrilor guvernului, făcute cu prilejul discuţiei acestei legi anticonstituţionale, s-a văzut că ea este destinată, nu să apere Statul, ci să încătuşeze libera discuţie asigurată prin Constituţie şi să pue, astfel, la adăpost acţiunea de destrămare a României Mari şi libere, încercate de vrăjmaşii din afară şi dinăuntru ai ţării. Când actualii guvernanţi au dobândit puterea prin amăgi­­rea tânăr­ului vot obştesc azi trezit şi au căutat să-şi consolideze situaţia printr-o lovitură de Stat , când principalii colaboratori ai guvernului sunt trădători de ţară, dezertorii de ieri în rân­durile bolşevicilor, comunişti sau directori regionali aşteptând la uşile parchetelor sentinţele justiţiei, — se cuvine într'adevăr ca ei sa fie apăraţi printr’un regim excepţional, pentru a-şi pu­tea exercita în linişte şi la întunerec acţiunea lor dăunătoare ţării. Precum în organismul uman vietăţilor parasitare Ie trebue o stare anormală pentru a trăi, tot astfel unui atare guvern îi trebue pentru a-şi acoperi politica o anumită presă şi un anumit regim, în afară de viaţa normală a statului modern, naţional şi democrat. Numai la un atare adăpost şi prin încătuşarea libertăţilor pu­blice se poate nădăjdui stăpânirea revoltei unanime ce în acest moment ridică în picioare ţara întreagă. Rezultatelor alegerilor de ieri, care au pus în evidenţă sta­rea de spirit ce domneşte în ţara, trebuia să li se răspundă prin măsurile dictatoriale de azi, căci fără de ele un guvern, respins de întreaga ţară, ar fi cu adevărat pierdut. Numai la întunnerie se va putea jefui banul public în folo­­sul personal şi de partid, şi se va putea cere contribuabilului nejustificate sacrificii pentru o politică nesăbuită de cheltueli. La lumina zilei nu pot rezista măsurile prin care pe nedrept se plătesc pensii şi recompense tuturor celor ce au refuzat să re­cunoască statul român în dauna obligaţiilor faţă de adevăraţii şi vechii lui slujitori. Când se vând şi se robesc streinilor munca şi iniţiativa na­ţională, organizate cu multă tiuidă şi jertfe în cei 70 de ani in urmă, pentru o astfel de operă, trebue sugruma cu forţa indig­narea tuturor celor cari au grija apărărei intereselor obşteşti. Preamărirea de­, acum două zile de către reprezentanţii gu­vernului a trădătorului şi colaborarea lui hotărâtoare în condu­cerea ţării, nu se pot face fără a înăbuşi revolta unanimă a ţă­rii şi a armatei. Iată de ce, ţin să declar că socotesc că îndeplinesc o datorie sfântă de român şi de conducător al Partidului National Libe­ral, o datorie de apărare a pactului fundamental pe care am jurat, refuziind cel d’intâi să ma supun unei atare îndrăsneţe încercări anticonstituţionale. Sunt convins că ne facem o datorie patriotica, dând noi cei d’întâi pilda de nerecunoaştere a unui regim dăunător pentru ţară şi ocrotitor în aceste timpuri primejdioase a tuturor încer­cărilor vrăjmaşe din afară şi dinăuntru. Ca conducător al unui partid politic de guvernământ, care de mai mult de 70 de ani lucrează la înfăptuirea României Mari şi libere, cred că noi cei d’intâi avem datoria să dăm pilda pen­tru lupta de apărare a legalităţei şi a operei ce cu atâtea jert­fe s’a clădit, apărare la care chemăm toată fuirţarea trenir a ţării. Ca reprezentant al unui partid naţional şi democrat, încreză­tor în instituţiile fundamentale ale ţării, vom sili guvernul să ducă înaintea justiţiei cutezătoarea încercare ce face, fiind con­vins că ea nu va putea sancţiona un regim în contrazicere cu aşezământul nostru Constituţional şi cu interesele permanente ale tarii.­­ ! Cer în acela? timp ca întreaga suflare conştientă a ţării să fie alături de noi, şi refuzând să recunoască legea, să facă­ apel la justiţie împotriva acestei primejdioase tentative dictatoriale. De aceia, convins că pornim la o luptă de adevărată apăra­re naţională, iau asu­m­a mea răspunderea »m­ roagă să îndemn la resistenţa contra aplicărei unui regim ilegal, care dacă­ ar lua fiinţă ar duce la distrugerea materială şi morală a României în­tregite. ^ . VINTILA 9. BRATIANU k­ I NOTE INSPIRATIA POPULARA In ACT® SUPERIOARA La Opera Română s’a cântat­­ cu prilejul festivalului pentru cei doisprezece ani de la încorpora­rea Basarabiei la Patria Mumă, „Rapsodia Română“ a marelui nostru George Enescu. Nu voim aci să accentuăm precisiunea execută­­rei însăşi, cât să relevăm un fapt și anume că marea bucată simfo­nică conține elemente de musică populară, și că pe temeiul acestor elmente, un mare talent musical, a ridicat printr'o sinteză melodică, simfonia superioară, lată, deci, făcută dovada, prin exemplu, a putinței de a ne ridica la artă su­perioară, ali­sând elemente po­pulare. Dar ceva mai mult. Credem că cu cât un artist va recurge la mai multă inspiraţie populară, aşa cum o găseşte concretisată în cân­tecele răspândite, cu atâta el are mai multe posibilităţi de a câştiga o întâietate şi o vitalitate a operei sale. Musicanţii ruşi şi slavi în genere au înţeles aceasta şi în o­­perele lor musicale s-au inspirat de cântecul popular al rasei lor, pe care l-au încorporat şi încadrat în opera superioară şi citită. „Le roi cris“ este o remarcabilă lucrare francesă, tocmai prin ape­lul la vechile cântece francese, po­pulare şi răspândite în masse. Dar această observaţie ne duce mai departe de opera musicală, şi ne gândim că ori­ce operă artistică — pictură literatură, ori arhitec­tură—nu are de­cât de câştigat când se leagă cu creaţia spontană popu­lară, şi cu fondul de inspiraţie iz­vorât din puterile instinctive de creaţie ale unei rasse. Poporul este comoara cu puteri ascunse. Ceea ce el redă artisticeşte — în forme imperfecte şi fără teh­nică— poartă pecetea spontanei­tatei, şi­ a lucrului creat în voe şi din plin. Ca floarea proaspătă egită din desvoltarea tainică a puteri­lor organice ale plantei, tot aseme­nea opera de artă populară, e proaspătă, e sinceră şi originală. Opera de artă superioară găseşte la creaţia populară, un isvor pu­ternic de inspiraţie, —­ai acest lu­cru e cu atât mai clar la noi, unde creaţia spontană populară are va­loarea poesiei de felul Mioriţei,­­ ori de felul ornamentaţiei arhitec­­­­tonice gi bisericeşti. A ne reîntoarce la popor este astfel a lua contact cu fondul pu­ternic de inspiraţie nechinuită, gi ne-artificială şi a prinde în înca­drări megregugite, ceea ce misterul rasselor omeneşti produce în cola­­rasselor sufleteşti necercetate de psihologi. Eminescu, Alecsandri, George E­nescu, Grigorescu au arătat de alt­fel fiecare în felul propriei lor ge­nialităţi, cât preţ au pus în creaţia lor pe elementul autohton, specific şi etern naţional al rassei româ­­nază... î Exemple cari impun gi lumi­nează. if PETRONIUS z.mo. ZI CU ZI D. dr. Lupu a numit legea a­­larmismului, marșul funerar al guvernului. Este un fel de a se exprima în loc de prohodul ce se cântă la căpătâiul mortului. * Legea contra alarmiștilor are un înalt scop filantropic. Cu­­noscându-se numărul mare al șomeurilor, produs al politicii nefaste a guvernului, d. Mad­­gearu, cuprins de remuşcare, şi în înţelegere cu Stere, a făcut o lege prin care cel puţin jumăta­te din locuitorii ţării, vor fi în­treţinuţi cu casă şi masă în în­chisorile statului. Dintr’o măsură de prevedere adversarii guvernului au făcut un cap de acuzaţie. Ah! opozi­ţia! opoziţia! * D. Vaida s-a ridicat contra pseudo-democraţilor, declarând că-i vor stârpi. E­ un caz de si­nucidere politică, foarte intere­sant. DERVISUL URLATOR D. V. RADGEASU: Mă agit­ai greu... Câsid nu urlu a prăpăd, fluer a pagubă!. NU ŞOPTIŢI! Nu şoptiţi! Şoaptele se vor pe­depsi. A declarat-o d. ministru Mirto, juristul guvernului, de pe banca ministerială a Camerei, în aplauzele d-lui Vaida şi celorlalţi troglodiţi prezenţi.. Nu şoptiţi, închisoarea de la un an la trei ani şi amenda până la 200.000 lei, fără circumstanţe ate­nuante, vă pândeşte la fiecare colţ de stradă, la masa berăriei, pe banca Cişmigiului sau chiar îrţ casa voastră, dacă i-a plăcut d-lui Madgearu să-şi trimită agent«« provocatori sau să viseze că sun­teţi periculoşi liniştei... guvernului. Nu şoptiţi, nu vorbiţi, un serit­, nu colportaţi, nu flueraţi, nu visaţi! Totul se pedepseşte conform artico­lelor 1, 2 şi 3 din legea „garantării liniştei de veci“, votată de Parla­mentul democrat al d-lui Mariu, de majorităţile cu demisiile în alb, cari, neputând să modifice Consti­tuţia, au găsit că cel mai bun sis­tem este s'o calce.«■ Şi aşa creditul public este sporit, bugetul d-lui Madgearu este echi­librat, risipa şi jaful sunt date ui­tării, stabilizarea e asigurată ,Și stocul de devize al Băncii Naţio­nale e în creştere. Se pot concesiona telefoanele, toa­te monopolurile Statului, tot avu­tul public, se pot organiza toate fărădelegile, se poate arde Consti­­tuţia în piața Teatrului. Nimeni nu va şopti un cuvânt. Martiri nu susii decât în partidul naţional-ţă­­rănist, martiri ai fondurilor se­crete. Iar de vor fi alegeri, morţii vor trebui îngropaţi noaptea, să nu afle de ei nici păsările cerului. Altfel, delictul de ai fi murit, asa­sinat de către bandele de voinici, se va pedesi aspru de către guver­nul democrat, ce şi-a luat sarcina să apere­­, creditul imii, pe care „îndrăzneala” de-a muri în alegeri, l-ar putea ştirbi ! Totul pentru ţară! Dar în definitiv ce să nu şoptim, ce să nu scrim, ce să nu colpor­tăm ? Un premiu pentru cine poate preciza. Căci pe când orice lege trebue să aibă un caracter de egalitate, pen­tru toţi cetăţenii,­­ legea democra­ţilor domni Maniu, Madgearu şi­­Mihalache, creiază privilegii, ca în timpul absolutismului habsburgic sau sovietic. X sau Y-grec va putea spun© sau scrie adevărul despre buget, stabilizare, impozite și de­spre competinta d-lui Madgearu, Zet nu va avea acest drept, dacă d. Madgearu va fi avut un acces ner­vos în acea zi sau se va fi certat cu servitoarea. Căci vor fi urmăriţi numai acei pe cari ministrul res­pectiv va binevoi să-i urmărească Delictul şi acţiunea justiţiei sunt subordonate voinţei politicianilor din sânul cabinetului. Şi nu ştim dacă mâine, pentru a se întrona raiul ţărănist, nu se va lua aceleaşi măsuri în materie de escrocherie, furt şi asasinat. Ce bine s’ar putea .,administra“ averea publică în a­­sem­enea condiţiuni! Pe­ cine vor chema la răspundere miniştrii, integri gi oneşti ai cabi­netului Maniu ? Natural că pe ad­versarii politici, căci s’a dovedit şi până acum că partizanii, chiar daca vorbesc de stabilizare şi im­pozite, — asa cum mi voeste d. Med­gearu, — nu prea supără guvernul. Aşa­dar, avem o lege numai pentru adversarii politici, cari sunt lăsaţi la discreţia miniştrilor, cu sau fără portofolii. Aceasta nu mai este o lege şi un regim legal, ci plutim în plină ile­galitate, în plin abuz legiferat. Consecinţele ? Comunicatul parti­­dului liberal le arată. Când cetăţeanul, prin amestecul puterilor în Stat, este lăsat la ar­bitrarul miniştrilor şi agenţilor provocatori, — când garanţiile date de Constituţie sunt călcate, — a­­tunci zadarnic se pedepsesc „şi şoaptele“*. Adevărul îşi face loc pretutindeni, strigat de acei cari au datoria să apere libertăţile pu­blice şi Statul împotriva tiraniei şi jafului. Şi partidul liberal care de şap­tezeci de ani luptă pentru libertâ­ţile publice, — va strica atât de tare, încât va sparge timnanul bi­cisnicilor paiate ce se țin de poalele d-lui Maniu. PRESA FRANCEZA CONTRA ţinut ÎMPRUMUT de ACORDAT UNGARIEI — „fi împrumuta Ungariei înseamnă a împrumuta Prusiei. — Franţa nu poate înarma pe vrăşmaşii săi.. — scrie „l’Ami du peuple“ — O parte din presa franceză, în special ziarul l’Ami du peuple, a început o campanie susţinută îm­potriva ideei de a se acorda un împrumut de 600 miliooane franci Ungariei, ca urmare a negocieri­lor dela Haga. Șt­rea n’a fost desmințită, ci dimpotrivă confirmată de ziarele guvernamentale. L’Ami du peuple subliniază fap­tul că la Budapesta s’a făcut mare caz cu trimiterea unei sume de 1000 de pengues pentru sinistraţii din sudul Franţei, pentru a căpăta bună-voinţa opiniei publice fran­ceze, în vederea împrumutului. Apoi s’a anunţat tot în vederea împrumutului, că s’a încheiat un acord comercial franco-ungar, de­stinat să desvolte bunele relaţiuni între cele două ţări. In sfârşit, d. Germain Martin, ministrul bugetului a dat un in­terview în care a spus ca Franţa „pentru a întrebuinţa disponibili­tăţile importante pe care le are, trebue să deschidă din nou­ piaţa împrumuturilor, streine, ceea­ ce va contribui la sporirea prestigiu­lui ţarei. * Ziarul francez se ridică hotă­rât împotriva proectului de a se acorda în Franţa un împrumut Ungariei. El reaminteşte că economia fran­ceză a pierdut în Rusia, în împru­muturi ce n’au fost recunoscute de guvernul sovietic, o sumă de 150 miliarde de franci. Să lichidăm mai întâi trecutul, înainte de a angaja viitorul, zice ziarul fran­cez. In orice caz, pentru împrumu­tul maghiar trebue ca Franţa să spună un categoric NU, adaugă ziarul francez. Nu e numai o chestie de interes ci de demnitate, zice l’Ami du peu­ple, faţă de un stat care ne-a furat şi a luptat conta noastră, ci este şi o chestiune de siguranţă. In adevăr, împrumutul acesta n’are un caracter productiv; el este destinat să vie în ajutorul băncilor, dar mai ales să reorga­nizeze forţa armată a Ungariei. Ziarul francez reaminteşte că în 1910 a fost vorba de un împru­mut francez de un miliard, deghi­zat în împrumut productiv, dar destinat în realitate să plătească fabricaţia tunurilor, uzinelor -Skoda. Or, continuă ziarul francez, a­­stăzi pericolul este şi mai mare de­cât în anul 1910, şi ar fi o ade­vărată nebunie să se îmrumute bani Ungariei, ceea­ ce ar fi echi­valent să se dea împrumut Pru­siei căci Ungaria, de la 1818 în­coace, este cea mai credincioasă aliată a Prusiei şi a lucrat necon­tenit împotriva Franţei. Presa franceză ostilă împrumu­tului reaminteşte că în momentul când francul francez avea cursul cel mai scăzut, adică 12 centime, s’a produs răsunătoarea afacere a fabricărei biletelor false ale Băn­­cei Franţei, în care guvernul ma­ghiar­ a fost aşa de grav compro­mis. Nu s’a uitat că principalul falsi­ficator a fost un german anume Schultz, în relaţiuni directe cu prinţul Windischgraetz, ministru maghiar. Dar mi este destul atât. Pentru a dovedi vechea înţelegere între Prusia şi­ Ungaria, ziarul francez arată că într-o broşură semiofi­cială, cu o prefaţă de contele Tisza, se arată toate serviciile pe care Ungaria le-a făcut Germaniei. Broşura aceasta, intitulată „Rela­ţiile germano-ungare”, a apărut la 1915 la Lipsea. Se spune în această broşură că dela 1818 încoace, Germania n’a a­­vut aliat mai credincios şi mai real de­cât Ungaria, care în toate împrejurările i-a adus servicii importante. Se mai spune că dacă în 1876 Austria nu a fost de partea Fran­ţei, ceea­ ce ar fi deslipit imediat Bavaria de Prusia şi ar­ fi adus după sine învingerea ei, faptul se datoreşte presiunei Ungariei care susţinea neutralitatea Austriei. In adevăr, acesta a fost un ser­viciu capital. Ziarul francez arată că a se îm­prumuta Ungaria este tot una cu a se împrumuta Prusia. „Ar fi să lucrăm chiar împotri­va noastră, zice l’Ami du peuple, ŞI CONTRA CREDINCIOŞI­LOR NOŞTRI ALIAŢI DIN RO­MANIA, deoare­ce banii noştri ar sluji să înarmeze contra lor pe primejdioşii şi belicoşii lor, ve­cini, cari privesc cu ochi pofti­cioşi Carpaţii. Vor partizanii împrumutului să reaprindă războiul în Europa, fur­nizând în mod stupid vrăşmaşilor noştri nervul acestui războiu­l... Vrem să credem, — închee ziarul francez — că guvernul nostru, cu toate făgăduelile d-lui Loucheur şi a presiunei finanţei internaţio­nale nu va ajuta o asemenea ne­bunie, care ar echivala aproape cu o trădare. La festivalul dela Operă, cu pri­lejul sărbătorirei a 12 ani dela U­­nirea Basarabiei, s’a pus la cale o mascaradă a cabotinilor politici. S’a întins totodată o cursă vul­gară bunilor români, cari nu bă­nuiau că sunt invitaţi la reabili­tarea morală a unui trădător de neam. D. Iuliu Maniu, despre care fra­­chele. Vaida spunea la­ Cameră că „ar fi putut ajunge prim-ministru chiar la Budapesta“, n’a cutezat să-l facă pe Stere ministru. In schimb i-a satisfăcut toate preten­ţiile, i-a arendat politiceşte Basa­rabia, i-a tolerat toate cuibarele bolşevice, i-a cocoţat pe Halipa mi­nistru şi în sfârşit a numit la di­rectoratul ministerial din Chişi­nău, pe ucenicul favorit, pe spio­nul şi dezertorul Moldovan. Dar n’a cutezat să-l facă pe Stere ministru. Ţărănismul nu putea uita ofensa, iar Moscova n’avea nici un cuvânt să fie mulţumită. Stere avea drept la o compensa­ţie, la o reclamă demnă de un pro­tagonist al secerii şi al ciocanului. Şi atunci s’a hotărât ovafionarea trădătorului, a omului „Luminei”, a slugei komandanturei germane. S’a rânduit până în amănunte claca“ dela Operă, atât în sta­luri, cât şi la galerie, unde agenţii ţărănişti şi sovietici s’au împestri­ţat printre spectatori, ca să dea astfel impresia unei manifestaţii spontane. Arendaşul politic al Basarabiei, ambiţiosul funest care e gata ori­când să sacrifice cele mai înalte interese ale neamului ţientru a asigura triumful vanităţii sale ne­măsurate până la orbire, sfetnicul lui Mackensen, se răţoia într’o lojă din faţă, aşteptând semnalul ova­­ţionărei. A urmat desgustătoarea masca­­radă. Discursul searbăd al unei Excelenţe confuze care, cu făţăr­nicia modestă, avea aerul că vrea să ocolească numele sacru al „e­­roului Basarabiei“... Un agent din sală l’a rostit, con­form programului, şi baritonul so­vietic al politicei ţărăniste, ase­meni unui actor pe care rolurile ingrate de trădător sau intrigant îl chiamă rar la aplauze, a scontat repede momentul şi s’a închinat cu grabă publicului surprins... Se ştie ce-a urmat. Generalii, în mare ţinută, cu piepturile luminate de decoraţii câştigate pe front, s-au ridicat ostentativ şi au părăsit mas­carada steristă. Publicul conştient a procedat deasemeni, preferând să plece decât să mai vadă „Nă­pasta“. Nu e vorba de opera muzi­cală cu acest nume, ci de năpasta românismului, de scârba obştească. A priceput d. Iuliu Maniu lecţia de la Operă . Gestul armatei e de­stul de elocvent, cu toată simpli­citatea şi firescul său. Generalii cari şi-au câştigat dreptul la re­cunoştinţa Patriei pe frontul tutu­ror primejdiilor, nu puteau tolera ca amintirea unei primejdii per­manente să fie răsplătită cu oma­gii de slugărnicie inconştientă. Era nevoe de o înfierare pe loc, de o pălmuire imediată a insolen­ţei. Şi pedeapsa a fost rostită şi acceptată de toţi. D. Iuliu Maniu,­ care ar fi putut „ajunge prim-ministru chiar la Bu­dapesta“, ar putea să se încarneze măcar într’un atom de clipă, în ipostaza pierdută de cancelar ma­ghiar şi să judece cum ar fi privit nemeşii şi baronii sărbătorirea unui Stere turanic. Desigur că încheerea logică i-ar fi trezit furnicări de spaimă în vi­­nişoarele-i blaj­iste. Ar mai fi dedus desigur că ma­­ghiaria l-ar fi asvârlit de mult peste baricade, dacă şi-ar fi îngă­duit violenţele, violările şi vitriu­­lările aduse românismului. De mult i-ar fi cântat gloriei sale politice, — ca să ne slujim de ex­presia d-rului Lupu, — marșul fu­nerar... Și poate, după o scurtă ne­dumerire, astăzi ar fi retras în pi­torescul dela Bădăcini, unde ar me­dita trist, ca un crăișor învins, fluerând a pagubă... In actualitate In plini mascarada Harti 1 Auriile 1930 CARTEA IONEL TEODOsiEAlran : bet mascat, ro­man (Cartea Românescă) — de ION I. CANTACUZINO „Bal Mascat“ a fost anunţat ca un roman realist, şi opus prin a­­ceasta „Medelenilor“. Iar în dedi­caţia­ sa, d-l Ionel Teodoreanu îl consideră ca o „răsvrătire“. ..Bal Mascat“ ar fi, deci, în spiri­tul autorului, fructul unei miş­cări de revoltă, a unui impuls intern puternic revoluţionar, cris­talizat în 450­­pagini de accente­­ realist mânioase. Scurt, o îndire faţă de trecut. Bun. Cât de puţin este aşa şi de ce, e atât de puţin aşa, vom vedea în­dată.­ ­ Tema din „Bal Mascat“ ! Forma­ţiunea tânărului Andi Danie­­lescu, urmărit dealungul evoluţiilor sale intelectuale, amoroase şi voli­tive, din epoca fragedei copilării şi până în clipa când intră, cu lance, scut şi armură în viaţă, sub forma „deputatului naţional-ţărănist Ale­xandru Danielescu, savantul prof. al universităţei din Iaşi.“. Deci, pentru a fi în mai puţine pagini, şi sub alte aspecte exterioare, tema adâncă nu rămâne mai puţin ace­­eaş ca în „Medeleni“. Cadrul în care se desfăşoară su­biectul acesta ! Tot o familie de burghezi intelectuali moldoveni. Doar că elementele sunt altele. Lipseşte moşia, dar în schimb există casa dela Iaşi. Iar familia, spre deosebire de familia Deleanu, care era pictată trandafiriu, e vă­zută mai degrabă printr'un geam afumat, — fiind vorba de o răs­vrătire, — şi­ accentuând cusurul mai degrabă decât partea fru­moasă. Ceace nu ar împiedica, pe cel care ar avea curiozitatea să o facă, să regăsească multe din per­soanele principale ale vastei, tri­logii de odinioară, în personagiile din „Bal mascat“. Să semnalez doar asemănarea, ca linie gene­rală, şi ca element întrebuinţabil în economia romanului, între Herr Director şi Matei Velisar. Deci, nici în direcţia aceasta, d-1 Teodo­­reanu nu pare să-şi­ primenească excesiv sursele de inspiraţie. Mijloacele atunci ? Aici problema devine foarte interesantă. D-l Ionel Teodoreanu a dat — pe cât ştim — cel puţin două expli­caţii critice procedeelor sale. Unul se regăseşte în vol. II din „Mede­leni“, în clipa când analizează do­rinţa de a scrie un roman a lui­ Dănuţ. Romani acestuia, sau cu alte cuvinte romanul d-lui Teodo­reanu, urma a fi construit „pe două planuri : unul, cel dintâi, de realitate direct şi, concret prezen­tată ; al doilea, presimţit mai mult, de lirism pnăbuşit, care să dea lec­torului, în timp ce urmăreşte acţi­unea primului plan, impresia de muzică în vis. Toate siluetele rea­­lităţii să fie dublate de o lumină care să le dea conturul halucinant de precis, ireal totuşi al copacilor şi caselor în orbitorul vifor ne­clintit al lunii pline. Poem şi ro­man, mereu suprapuse. Contopire de viaţă şi basm“ Deşi în conştiinţa lui Dămiţ, procedeul trebuia să ser­vească mai ales valorificărei poe­ziei copilăriei c­eea ce echivalează cu vpL I din „Medeleni“ d-lui I. T. — la d-l Teodoreanu el ser­veşte, ca un mijloc organic, în tot ce scrie. Şi se ştie cum se reali­zează. Neglijând faptul real şi exploa­tând formidabilele sale resurse stilistice domnul Ionel Teodo­reanu camuflează analiza într’un scăpărător verbiaj metaforic. Şi nu numai, analiza ci şi portretiza­rea, şi paradoxal, activitatea chiar a personagiilor. Rezultatul pentru a fi plăcut, ca orice înveliş poetic, la prima vedere, e însă desagrea­­bil, ca ori­ce exces, la abuz. „Nu există duşman al gândirei, mai rău ca demonul analogiei!... Ce poate fi mai obositor decât mania a­­ceasta a unor anumiţi literatori cari­ nu pot vede­a un obiect fără a se gândi îndată la un altul!“, spune undeva Gide, gândind de­sigur o săgeată pentru Giraudoux. Care însă se potriveşte perfect şi d-lui Teodoreanu. Nu e prima sa asemănare cu Giraudoux. Dar obiceiul acesta de lirism in­tempestiv nu e numai obositor („a­­buzul, multiplicitatea imaginilor produc în ochiul spiritului o de­­sordine incompatibilă cu tonul, spune Valery. Totul se egalizează în sclipire“), e mti contrar înţelege­­rei, şi exactei întrebuinţări car­ trebue dată, în raport cu diferitele momente ale romanului, — descrip­tiv, epic, liric, dramatic, — diferite­lor mijloace mai just corespunză­toare lor. Lucru flagrant, mai ales, cum o remarcă şi domnul Ibrăi­­leanu, şi chiar­ în raport cu domnul I. T„ în analiză, unde „artistul adevărat se exprimă direct, pentru că scriitorul când a­­nalizează, lucrează cu inteligenţa“. Prin această neînchegare între formă şi fond, d-l T., se clasifică singur ca un scriitor exclusiv ar­tist, talentat desigur, dar în afară de cadrul intuiţiei geniale. Dar să ne întoarcem la preocu­parea noastră. Acest exces de ima­gini lirice, mai ales unde nu tre­bue, dacă ceace a anunţat d-l I. T. era adevărat, dacă romanul săli, adică, era realist, trebuia să dis­pară. S-a întâmplat aceasta ? Da şi nu. Da, pentru că incontestabil,­­1-1 .Teodoreanu se ţine în frâu, renunţând să-şi căptuşească, indi­ferent de rost, ori­care parte din scrisul său cu un reflex liric hiper­­trofic. Nu, pentru că — independent de faptul că această reţinere nu e totală, că mai lasă să-i scape frâul din când în când —cade în alt exces acolo unde, căutând să dea o nuanţă realistă analizei, demon­strând cu alură de luciditate, pă­­rând strâns de obiect, multiplică însă până la­ exces variantele, cău­tând parcă să te convingă sigur că poate ajuunge la un rezultat mulţu­mitor chiar fără să întrebuinţeze un ocol liric. Vulgar, asta se chiam­ă din lac în pat. Şi aici ajungem la cea de a doua exlpicaţie a d-lui Teodoreanu. I s’au mai reproşat desigur şi înainte aceste lungimi căci într’un inter­view, de curând, s’a apărat clădind (Continuare în pag. 1-a)

Next