Viitorul, aprilie 1930 (Anul 22, nr. 6642-6665)
1930-04-01 / nr. 6642
Anul al couazeci si doilea Mo. 6642 6 PAGINI 3 LEI EX. In TARA 6 LEI EX. in STRĂINĂTATE IN TARA Un an------ 700 . Șase luni — — 350 . Trei luni — — 200 . In streinatate Un an —• 1400 lei Șase luni — •--■ 700 . Trei luni----- 400 . R E D A C T I A*» ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI STRADA E06AR QUINET No. 2 || STRADA R. POINCARE No. 17 Telefoanele: Direcţia 351/23, Redacţia şi Administraţia 349/23 şi 303/11 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ilarului, Strada R. Poincare 17 ?i ia toate Agenţiile de Publicitate Manuscrisele nepublicate se distrug. 3 LEI EX. In TARA 6 LEI EX. tn STRĂINĂTATE O DATORIEPATRIOTICA Corpurile legiuitoare ale parlamentarilor cu demisiile în alb, au votat noul regim al presei intitulat „Pentru apărarea liniştei şi a creditului ţării“. Din declaraţiile chiar ale membrilor guvernului, făcute cu prilejul discuţiei acestei legi anticonstituţionale, s-a văzut că ea este destinată, nu să apere Statul, ci să încătuşeze libera discuţie asigurată prin Constituţie şi să pue, astfel, la adăpost acţiunea de destrămare a României Mari şi libere, încercate de vrăjmaşii din afară şi dinăuntru ai ţării. Când actualii guvernanţi au dobândit puterea prin amăgirea tânărului vot obştesc azi trezit şi au căutat să-şi consolideze situaţia printr-o lovitură de Stat , când principalii colaboratori ai guvernului sunt trădători de ţară, dezertorii de ieri în rândurile bolşevicilor, comunişti sau directori regionali aşteptând la uşile parchetelor sentinţele justiţiei, — se cuvine într'adevăr ca ei sa fie apăraţi printr’un regim excepţional, pentru a-şi putea exercita în linişte şi la întunerec acţiunea lor dăunătoare ţării. Precum în organismul uman vietăţilor parasitare Ie trebue o stare anormală pentru a trăi, tot astfel unui atare guvern îi trebue pentru a-şi acoperi politica o anumită presă şi un anumit regim, în afară de viaţa normală a statului modern, naţional şi democrat. Numai la un atare adăpost şi prin încătuşarea libertăţilor publice se poate nădăjdui stăpânirea revoltei unanime ce în acest moment ridică în picioare ţara întreagă. Rezultatelor alegerilor de ieri, care au pus în evidenţă starea de spirit ce domneşte în ţara, trebuia să li se răspundă prin măsurile dictatoriale de azi, căci fără de ele un guvern, respins de întreaga ţară, ar fi cu adevărat pierdut. Numai la întunnerie se va putea jefui banul public în folosul personal şi de partid, şi se va putea cere contribuabilului nejustificate sacrificii pentru o politică nesăbuită de cheltueli. La lumina zilei nu pot rezista măsurile prin care pe nedrept se plătesc pensii şi recompense tuturor celor ce au refuzat să recunoască statul român în dauna obligaţiilor faţă de adevăraţii şi vechii lui slujitori. Când se vând şi se robesc streinilor munca şi iniţiativa naţională, organizate cu multă tiuidă şi jertfe în cei 70 de ani in urmă, pentru o astfel de operă, trebue sugruma cu forţa indignarea tuturor celor cari au grija apărărei intereselor obşteşti. Preamărirea de, acum două zile de către reprezentanţii guvernului a trădătorului şi colaborarea lui hotărâtoare în conducerea ţării, nu se pot face fără a înăbuşi revolta unanimă a ţării şi a armatei. Iată de ce, ţin să declar că socotesc că îndeplinesc o datorie sfântă de român şi de conducător al Partidului National Liberal, o datorie de apărare a pactului fundamental pe care am jurat, refuziind cel d’intâi să ma supun unei atare îndrăsneţe încercări anticonstituţionale. Sunt convins că ne facem o datorie patriotica, dând noi cei d’întâi pilda de nerecunoaştere a unui regim dăunător pentru ţară şi ocrotitor în aceste timpuri primejdioase a tuturor încercărilor vrăjmaşe din afară şi dinăuntru. Ca conducător al unui partid politic de guvernământ, care de mai mult de 70 de ani lucrează la înfăptuirea României Mari şi libere, cred că noi cei d’intâi avem datoria să dăm pilda pentru lupta de apărare a legalităţei şi a operei ce cu atâtea jertfe s’a clădit, apărare la care chemăm toată fuirţarea trenir a ţării. Ca reprezentant al unui partid naţional şi democrat, încrezător în instituţiile fundamentale ale ţării, vom sili guvernul să ducă înaintea justiţiei cutezătoarea încercare ce face, fiind convins că ea nu va putea sancţiona un regim în contrazicere cu aşezământul nostru Constituţional şi cu interesele permanente ale tarii. ! Cer în acela? timp ca întreaga suflare conştientă a ţării să fie alături de noi, şi refuzând să recunoască legea, să facă apel la justiţie împotriva acestei primejdioase tentative dictatoriale. De aceia, convins că pornim la o luptă de adevărată apărare naţională, iau asuma mea răspunderea »m roagă să îndemn la resistenţa contra aplicărei unui regim ilegal, care dacă ar lua fiinţă ar duce la distrugerea materială şi morală a României întregite. ^ . VINTILA 9. BRATIANU k I NOTE INSPIRATIA POPULARA In ACT® SUPERIOARA La Opera Română s’a cântat cu prilejul festivalului pentru cei doisprezece ani de la încorporarea Basarabiei la Patria Mumă, „Rapsodia Română“ a marelui nostru George Enescu. Nu voim aci să accentuăm precisiunea executărei însăşi, cât să relevăm un fapt și anume că marea bucată simfonică conține elemente de musică populară, și că pe temeiul acestor elmente, un mare talent musical, a ridicat printr'o sinteză melodică, simfonia superioară, lată, deci, făcută dovada, prin exemplu, a putinței de a ne ridica la artă superioară, alisând elemente populare. Dar ceva mai mult. Credem că cu cât un artist va recurge la mai multă inspiraţie populară, aşa cum o găseşte concretisată în cântecele răspândite, cu atâta el are mai multe posibilităţi de a câştiga o întâietate şi o vitalitate a operei sale. Musicanţii ruşi şi slavi în genere au înţeles aceasta şi în operele lor musicale s-au inspirat de cântecul popular al rasei lor, pe care l-au încorporat şi încadrat în opera superioară şi citită. „Le roi cris“ este o remarcabilă lucrare francesă, tocmai prin apelul la vechile cântece francese, populare şi răspândite în masse. Dar această observaţie ne duce mai departe de opera musicală, şi ne gândim că orice operă artistică — pictură literatură, ori arhitectură—nu are decât de câştigat când se leagă cu creaţia spontană populară, şi cu fondul de inspiraţie izvorât din puterile instinctive de creaţie ale unei rasse. Poporul este comoara cu puteri ascunse. Ceea ce el redă artisticeşte — în forme imperfecte şi fără tehnică— poartă pecetea spontaneitatei, şi a lucrului creat în voe şi din plin. Ca floarea proaspătă egită din desvoltarea tainică a puterilor organice ale plantei, tot asemenea opera de artă populară, e proaspătă, e sinceră şi originală. Opera de artă superioară găseşte la creaţia populară, un isvor puternic de inspiraţie, —ai acest lucru e cu atât mai clar la noi, unde creaţia spontană populară are valoarea poesiei de felul Mioriţei, ori de felul ornamentaţiei arhitectonice gi bisericeşti. A ne reîntoarce la popor este astfel a lua contact cu fondul puternic de inspiraţie nechinuită, gi ne-artificială şi a prinde în încadrări megregugite, ceea ce misterul rasselor omeneşti produce în colarasselor sufleteşti necercetate de psihologi. Eminescu, Alecsandri, George Enescu, Grigorescu au arătat de altfel fiecare în felul propriei lor genialităţi, cât preţ au pus în creaţia lor pe elementul autohton, specific şi etern naţional al rassei românază... î Exemple cari impun gi luminează. if PETRONIUS z.mo. ZI CU ZI D. dr. Lupu a numit legea alarmismului, marșul funerar al guvernului. Este un fel de a se exprima în loc de prohodul ce se cântă la căpătâiul mortului. * Legea contra alarmiștilor are un înalt scop filantropic. Cunoscându-se numărul mare al șomeurilor, produs al politicii nefaste a guvernului, d. Madgearu, cuprins de remuşcare, şi în înţelegere cu Stere, a făcut o lege prin care cel puţin jumătate din locuitorii ţării, vor fi întreţinuţi cu casă şi masă în închisorile statului. Dintr’o măsură de prevedere adversarii guvernului au făcut un cap de acuzaţie. Ah! opoziţia! opoziţia! * D. Vaida s-a ridicat contra pseudo-democraţilor, declarând că-i vor stârpi. E un caz de sinucidere politică, foarte interesant. DERVISUL URLATOR D. V. RADGEASU: Mă agitai greu... Câsid nu urlu a prăpăd, fluer a pagubă!. NU ŞOPTIŢI! Nu şoptiţi! Şoaptele se vor pedepsi. A declarat-o d. ministru Mirto, juristul guvernului, de pe banca ministerială a Camerei, în aplauzele d-lui Vaida şi celorlalţi troglodiţi prezenţi.. Nu şoptiţi, închisoarea de la un an la trei ani şi amenda până la 200.000 lei, fără circumstanţe atenuante, vă pândeşte la fiecare colţ de stradă, la masa berăriei, pe banca Cişmigiului sau chiar îrţ casa voastră, dacă i-a plăcut d-lui Madgearu să-şi trimită agent«« provocatori sau să viseze că sunteţi periculoşi liniştei... guvernului. Nu şoptiţi, nu vorbiţi, un serit, nu colportaţi, nu flueraţi, nu visaţi! Totul se pedepseşte conform articolelor 1, 2 şi 3 din legea „garantării liniştei de veci“, votată de Parlamentul democrat al d-lui Mariu, de majorităţile cu demisiile în alb, cari, neputând să modifice Constituţia, au găsit că cel mai bun sistem este s'o calce.«■ Şi aşa creditul public este sporit, bugetul d-lui Madgearu este echilibrat, risipa şi jaful sunt date uitării, stabilizarea e asigurată ,Și stocul de devize al Băncii Naţionale e în creştere. Se pot concesiona telefoanele, toate monopolurile Statului, tot avutul public, se pot organiza toate fărădelegile, se poate arde Constituţia în piața Teatrului. Nimeni nu va şopti un cuvânt. Martiri nu susii decât în partidul naţional-ţărănist, martiri ai fondurilor secrete. Iar de vor fi alegeri, morţii vor trebui îngropaţi noaptea, să nu afle de ei nici păsările cerului. Altfel, delictul de ai fi murit, asasinat de către bandele de voinici, se va pedesi aspru de către guvernul democrat, ce şi-a luat sarcina să apere, creditul imii, pe care „îndrăzneala” de-a muri în alegeri, l-ar putea ştirbi ! Totul pentru ţară! Dar în definitiv ce să nu şoptim, ce să nu scrim, ce să nu colportăm ? Un premiu pentru cine poate preciza. Căci pe când orice lege trebue să aibă un caracter de egalitate, pentru toţi cetăţenii, legea democraţilor domni Maniu, Madgearu şiMihalache, creiază privilegii, ca în timpul absolutismului habsburgic sau sovietic. X sau Y-grec va putea spun© sau scrie adevărul despre buget, stabilizare, impozite și despre competinta d-lui Madgearu, Zet nu va avea acest drept, dacă d. Madgearu va fi avut un acces nervos în acea zi sau se va fi certat cu servitoarea. Căci vor fi urmăriţi numai acei pe cari ministrul respectiv va binevoi să-i urmărească Delictul şi acţiunea justiţiei sunt subordonate voinţei politicianilor din sânul cabinetului. Şi nu ştim dacă mâine, pentru a se întrona raiul ţărănist, nu se va lua aceleaşi măsuri în materie de escrocherie, furt şi asasinat. Ce bine s’ar putea .,administra“ averea publică în asemenea condiţiuni! Pe cine vor chema la răspundere miniştrii, integri gi oneşti ai cabinetului Maniu ? Natural că pe adversarii politici, căci s’a dovedit şi până acum că partizanii, chiar daca vorbesc de stabilizare şi impozite, — asa cum mi voeste d. Medgearu, — nu prea supără guvernul. Aşadar, avem o lege numai pentru adversarii politici, cari sunt lăsaţi la discreţia miniştrilor, cu sau fără portofolii. Aceasta nu mai este o lege şi un regim legal, ci plutim în plină ilegalitate, în plin abuz legiferat. Consecinţele ? Comunicatul partidului liberal le arată. Când cetăţeanul, prin amestecul puterilor în Stat, este lăsat la arbitrarul miniştrilor şi agenţilor provocatori, — când garanţiile date de Constituţie sunt călcate, — atunci zadarnic se pedepsesc „şi şoaptele“*. Adevărul îşi face loc pretutindeni, strigat de acei cari au datoria să apere libertăţile publice şi Statul împotriva tiraniei şi jafului. Şi partidul liberal care de şaptezeci de ani luptă pentru libertâţile publice, — va strica atât de tare, încât va sparge timnanul bicisnicilor paiate ce se țin de poalele d-lui Maniu. PRESA FRANCEZA CONTRA ţinut ÎMPRUMUT de ACORDAT UNGARIEI — „fi împrumuta Ungariei înseamnă a împrumuta Prusiei. — Franţa nu poate înarma pe vrăşmaşii săi.. — scrie „l’Ami du peuple“ — O parte din presa franceză, în special ziarul l’Ami du peuple, a început o campanie susţinută împotriva ideei de a se acorda un împrumut de 600 miliooane franci Ungariei, ca urmare a negocierilor dela Haga. Ștrea n’a fost desmințită, ci dimpotrivă confirmată de ziarele guvernamentale. L’Ami du peuple subliniază faptul că la Budapesta s’a făcut mare caz cu trimiterea unei sume de 1000 de pengues pentru sinistraţii din sudul Franţei, pentru a căpăta bună-voinţa opiniei publice franceze, în vederea împrumutului. Apoi s’a anunţat tot în vederea împrumutului, că s’a încheiat un acord comercial franco-ungar, destinat să desvolte bunele relaţiuni între cele două ţări. In sfârşit, d. Germain Martin, ministrul bugetului a dat un interview în care a spus ca Franţa „pentru a întrebuinţa disponibilităţile importante pe care le are, trebue să deschidă din nou piaţa împrumuturilor, streine, ceea ce va contribui la sporirea prestigiului ţarei. * Ziarul francez se ridică hotărât împotriva proectului de a se acorda în Franţa un împrumut Ungariei. El reaminteşte că economia franceză a pierdut în Rusia, în împrumuturi ce n’au fost recunoscute de guvernul sovietic, o sumă de 150 miliarde de franci. Să lichidăm mai întâi trecutul, înainte de a angaja viitorul, zice ziarul francez. In orice caz, pentru împrumutul maghiar trebue ca Franţa să spună un categoric NU, adaugă ziarul francez. Nu e numai o chestie de interes ci de demnitate, zice l’Ami du peuple, faţă de un stat care ne-a furat şi a luptat conta noastră, ci este şi o chestiune de siguranţă. In adevăr, împrumutul acesta n’are un caracter productiv; el este destinat să vie în ajutorul băncilor, dar mai ales să reorganizeze forţa armată a Ungariei. Ziarul francez reaminteşte că în 1910 a fost vorba de un împrumut francez de un miliard, deghizat în împrumut productiv, dar destinat în realitate să plătească fabricaţia tunurilor, uzinelor -Skoda. Or, continuă ziarul francez, astăzi pericolul este şi mai mare decât în anul 1910, şi ar fi o adevărată nebunie să se îmrumute bani Ungariei, ceea ce ar fi echivalent să se dea împrumut Prusiei căci Ungaria, de la 1818 încoace, este cea mai credincioasă aliată a Prusiei şi a lucrat necontenit împotriva Franţei. Presa franceză ostilă împrumutului reaminteşte că în momentul când francul francez avea cursul cel mai scăzut, adică 12 centime, s’a produs răsunătoarea afacere a fabricărei biletelor false ale Băncei Franţei, în care guvernul maghiar a fost aşa de grav compromis. Nu s’a uitat că principalul falsificator a fost un german anume Schultz, în relaţiuni directe cu prinţul Windischgraetz, ministru maghiar. Dar mi este destul atât. Pentru a dovedi vechea înţelegere între Prusia şi Ungaria, ziarul francez arată că într-o broşură semioficială, cu o prefaţă de contele Tisza, se arată toate serviciile pe care Ungaria le-a făcut Germaniei. Broşura aceasta, intitulată „Relaţiile germano-ungare”, a apărut la 1915 la Lipsea. Se spune în această broşură că dela 1818 încoace, Germania n’a avut aliat mai credincios şi mai real decât Ungaria, care în toate împrejurările i-a adus servicii importante. Se mai spune că dacă în 1876 Austria nu a fost de partea Franţei, ceea ce ar fi deslipit imediat Bavaria de Prusia şi ar fi adus după sine învingerea ei, faptul se datoreşte presiunei Ungariei care susţinea neutralitatea Austriei. In adevăr, acesta a fost un serviciu capital. Ziarul francez arată că a se împrumuta Ungaria este tot una cu a se împrumuta Prusia. „Ar fi să lucrăm chiar împotriva noastră, zice l’Ami du peuple, ŞI CONTRA CREDINCIOŞILOR NOŞTRI ALIAŢI DIN ROMANIA, deoarece banii noştri ar sluji să înarmeze contra lor pe primejdioşii şi belicoşii lor, vecini, cari privesc cu ochi pofticioşi Carpaţii. Vor partizanii împrumutului să reaprindă războiul în Europa, furnizând în mod stupid vrăşmaşilor noştri nervul acestui războiul... Vrem să credem, — închee ziarul francez — că guvernul nostru, cu toate făgăduelile d-lui Loucheur şi a presiunei finanţei internaţionale nu va ajuta o asemenea nebunie, care ar echivala aproape cu o trădare. La festivalul dela Operă, cu prilejul sărbătorirei a 12 ani dela Unirea Basarabiei, s’a pus la cale o mascaradă a cabotinilor politici. S’a întins totodată o cursă vulgară bunilor români, cari nu bănuiau că sunt invitaţi la reabilitarea morală a unui trădător de neam. D. Iuliu Maniu, despre care frachele. Vaida spunea la Cameră că „ar fi putut ajunge prim-ministru chiar la Budapesta“, n’a cutezat să-l facă pe Stere ministru. In schimb i-a satisfăcut toate pretenţiile, i-a arendat politiceşte Basarabia, i-a tolerat toate cuibarele bolşevice, i-a cocoţat pe Halipa ministru şi în sfârşit a numit la directoratul ministerial din Chişinău, pe ucenicul favorit, pe spionul şi dezertorul Moldovan. Dar n’a cutezat să-l facă pe Stere ministru. Ţărănismul nu putea uita ofensa, iar Moscova n’avea nici un cuvânt să fie mulţumită. Stere avea drept la o compensaţie, la o reclamă demnă de un protagonist al secerii şi al ciocanului. Şi atunci s’a hotărât ovafionarea trădătorului, a omului „Luminei”, a slugei komandanturei germane. S’a rânduit până în amănunte claca“ dela Operă, atât în staluri, cât şi la galerie, unde agenţii ţărănişti şi sovietici s’au împestriţat printre spectatori, ca să dea astfel impresia unei manifestaţii spontane. Arendaşul politic al Basarabiei, ambiţiosul funest care e gata oricând să sacrifice cele mai înalte interese ale neamului ţientru a asigura triumful vanităţii sale nemăsurate până la orbire, sfetnicul lui Mackensen, se răţoia într’o lojă din faţă, aşteptând semnalul ovaţionărei. A urmat desgustătoarea mascaradă. Discursul searbăd al unei Excelenţe confuze care, cu făţărnicia modestă, avea aerul că vrea să ocolească numele sacru al „eroului Basarabiei“... Un agent din sală l’a rostit, conform programului, şi baritonul sovietic al politicei ţărăniste, asemeni unui actor pe care rolurile ingrate de trădător sau intrigant îl chiamă rar la aplauze, a scontat repede momentul şi s’a închinat cu grabă publicului surprins... Se ştie ce-a urmat. Generalii, în mare ţinută, cu piepturile luminate de decoraţii câştigate pe front, s-au ridicat ostentativ şi au părăsit mascarada steristă. Publicul conştient a procedat deasemeni, preferând să plece decât să mai vadă „Năpasta“. Nu e vorba de opera muzicală cu acest nume, ci de năpasta românismului, de scârba obştească. A priceput d. Iuliu Maniu lecţia de la Operă . Gestul armatei e destul de elocvent, cu toată simplicitatea şi firescul său. Generalii cari şi-au câştigat dreptul la recunoştinţa Patriei pe frontul tuturor primejdiilor, nu puteau tolera ca amintirea unei primejdii permanente să fie răsplătită cu omagii de slugărnicie inconştientă. Era nevoe de o înfierare pe loc, de o pălmuire imediată a insolenţei. Şi pedeapsa a fost rostită şi acceptată de toţi. D. Iuliu Maniu, care ar fi putut „ajunge prim-ministru chiar la Budapesta“, ar putea să se încarneze măcar într’un atom de clipă, în ipostaza pierdută de cancelar maghiar şi să judece cum ar fi privit nemeşii şi baronii sărbătorirea unui Stere turanic. Desigur că încheerea logică i-ar fi trezit furnicări de spaimă în vinişoarele-i blajiste. Ar mai fi dedus desigur că maghiaria l-ar fi asvârlit de mult peste baricade, dacă şi-ar fi îngăduit violenţele, violările şi vitriulările aduse românismului. De mult i-ar fi cântat gloriei sale politice, — ca să ne slujim de expresia d-rului Lupu, — marșul funerar... Și poate, după o scurtă nedumerire, astăzi ar fi retras în pitorescul dela Bădăcini, unde ar medita trist, ca un crăișor învins, fluerând a pagubă... In actualitate In plini mascarada Harti 1 Auriile 1930 CARTEA IONEL TEODOsiEAlran : bet mascat, roman (Cartea Românescă) — de ION I. CANTACUZINO „Bal Mascat“ a fost anunţat ca un roman realist, şi opus prin aceasta „Medelenilor“. Iar în dedicaţia sa, d-l Ionel Teodoreanu îl consideră ca o „răsvrătire“. ..Bal Mascat“ ar fi, deci, în spiritul autorului, fructul unei mişcări de revoltă, a unui impuls intern puternic revoluţionar, cristalizat în 450pagini de accente realist mânioase. Scurt, o îndire faţă de trecut. Bun. Cât de puţin este aşa şi de ce, e atât de puţin aşa, vom vedea îndată. Tema din „Bal Mascat“ ! Formaţiunea tânărului Andi Danielescu, urmărit dealungul evoluţiilor sale intelectuale, amoroase şi volitive, din epoca fragedei copilării şi până în clipa când intră, cu lance, scut şi armură în viaţă, sub forma „deputatului naţional-ţărănist Alexandru Danielescu, savantul prof. al universităţei din Iaşi.“. Deci, pentru a fi în mai puţine pagini, şi sub alte aspecte exterioare, tema adâncă nu rămâne mai puţin aceeaş ca în „Medeleni“. Cadrul în care se desfăşoară subiectul acesta ! Tot o familie de burghezi intelectuali moldoveni. Doar că elementele sunt altele. Lipseşte moşia, dar în schimb există casa dela Iaşi. Iar familia, spre deosebire de familia Deleanu, care era pictată trandafiriu, e văzută mai degrabă printr'un geam afumat, — fiind vorba de o răsvrătire, — şi accentuând cusurul mai degrabă decât partea frumoasă. Ceace nu ar împiedica, pe cel care ar avea curiozitatea să o facă, să regăsească multe din persoanele principale ale vastei, trilogii de odinioară, în personagiile din „Bal mascat“. Să semnalez doar asemănarea, ca linie generală, şi ca element întrebuinţabil în economia romanului, între Herr Director şi Matei Velisar. Deci, nici în direcţia aceasta, d-1 Teodoreanu nu pare să-şi primenească excesiv sursele de inspiraţie. Mijloacele atunci ? Aici problema devine foarte interesantă. D-l Ionel Teodoreanu a dat — pe cât ştim — cel puţin două explicaţii critice procedeelor sale. Unul se regăseşte în vol. II din „Medeleni“, în clipa când analizează dorinţa de a scrie un roman a lui Dănuţ. Romani acestuia, sau cu alte cuvinte romanul d-lui Teodoreanu, urma a fi construit „pe două planuri : unul, cel dintâi, de realitate direct şi, concret prezentată ; al doilea, presimţit mai mult, de lirism pnăbuşit, care să dea lectorului, în timp ce urmăreşte acţiunea primului plan, impresia de muzică în vis. Toate siluetele realităţii să fie dublate de o lumină care să le dea conturul halucinant de precis, ireal totuşi al copacilor şi caselor în orbitorul vifor neclintit al lunii pline. Poem şi roman, mereu suprapuse. Contopire de viaţă şi basm“ Deşi în conştiinţa lui Dămiţ, procedeul trebuia să servească mai ales valorificărei poeziei copilăriei ceea ce echivalează cu vpL I din „Medeleni“ d-lui I. T. — la d-l Teodoreanu el serveşte, ca un mijloc organic, în tot ce scrie. Şi se ştie cum se realizează. Neglijând faptul real şi exploatând formidabilele sale resurse stilistice domnul Ionel Teodoreanu camuflează analiza într’un scăpărător verbiaj metaforic. Şi nu numai, analiza ci şi portretizarea, şi paradoxal, activitatea chiar a personagiilor. Rezultatul pentru a fi plăcut, ca orice înveliş poetic, la prima vedere, e însă desagreabil, ca orice exces, la abuz. „Nu există duşman al gândirei, mai rău ca demonul analogiei!... Ce poate fi mai obositor decât mania aceasta a unor anumiţi literatori cari nu pot vedea un obiect fără a se gândi îndată la un altul!“, spune undeva Gide, gândind desigur o săgeată pentru Giraudoux. Care însă se potriveşte perfect şi d-lui Teodoreanu. Nu e prima sa asemănare cu Giraudoux. Dar obiceiul acesta de lirism intempestiv nu e numai obositor („abuzul, multiplicitatea imaginilor produc în ochiul spiritului o desordine incompatibilă cu tonul, spune Valery. Totul se egalizează în sclipire“), e mti contrar înţelegerei, şi exactei întrebuinţări car trebue dată, în raport cu diferitele momente ale romanului, — descriptiv, epic, liric, dramatic, — diferitelor mijloace mai just corespunzătoare lor. Lucru flagrant, mai ales, cum o remarcă şi domnul Ibrăileanu, şi chiar în raport cu domnul I. T„ în analiză, unde „artistul adevărat se exprimă direct, pentru că scriitorul când analizează, lucrează cu inteligenţa“. Prin această neînchegare între formă şi fond, d-l T., se clasifică singur ca un scriitor exclusiv artist, talentat desigur, dar în afară de cadrul intuiţiei geniale. Dar să ne întoarcem la preocuparea noastră. Acest exces de imagini lirice, mai ales unde nu trebue, dacă ceace a anunţat d-l I. T. era adevărat, dacă romanul săli, adică, era realist, trebuia să dispară. S-a întâmplat aceasta ? Da şi nu. Da, pentru că incontestabil,1-1 .Teodoreanu se ţine în frâu, renunţând să-şi căptuşească, indiferent de rost, oricare parte din scrisul său cu un reflex liric hipertrofic. Nu, pentru că — independent de faptul că această reţinere nu e totală, că mai lasă să-i scape frâul din când în când —cade în alt exces acolo unde, căutând să dea o nuanţă realistă analizei, demonstrând cu alură de luciditate, părând strâns de obiect, multiplică însă până la exces variantele, căutând parcă să te convingă sigur că poate ajuunge la un rezultat mulţumitor chiar fără să întrebuinţeze un ocol liric. Vulgar, asta se chiamă din lac în pat. Şi aici ajungem la cea de a doua exlpicaţie a d-lui Teodoreanu. I s’au mai reproşat desigur şi înainte aceste lungimi căci într’un interview, de curând, s’a apărat clădind (Continuare în pag. 1-a)