Viitorul, februarie 1932 (Anul 24, nr. 7200-7224)
1932-02-01 / nr. 7200
Anul a douăzeci şi patrulea No. 7200 BUCUREŞTI STRADA R. POINCARE No. 17 Telefoanele: Direcţia 3—58.17; Redacţia şi Administraţia 3—49.23 REDACŢIA STRADA EDGAR QUINET No. ADMINISTRAŢIA ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului, Strada R. Poincare 17 şi la toate Agenţiile de Publicitate Manuscrisele nepublicate se distrug. A B IN TARA Un an............300 lei I Trei luni........150 lei Şase luni...... 300 „ Un exemplar _ 2 „ instituţiuni publice şi particulara 1000 lei anual Luni 1 Februarie 1932 T E IN STREINATATE Un an......3...1400 lei I Trei luni .......400 lei Şase luni ... 700 „ I Un exemplar... 6 „ ^äSSmäSäSmSSSSmSä^äSSBSmmS^mmiSSmimm IARĂŞI BUGETUL extraordinar In mod automat chestiunea aşa zisului buffet extraordinar revine la ordinea zilei, deoarece în, alcătuirea lui s’au trecut la cheltueli, nevoi cari trebuesc neapărat împlinite. Nu mai vorbim de alte necesităţi cari sunt foarte ordinare şi n’au deloc caracterul extraordinar. Este însă una zilnic şi imperios reclamată de zeci de mii de funcţionari şi pensionari : este vorba de plata salariilor şi pensiilor în restanţă, vinele neplătite de luni de zile. Sumele necesare acestor plăţi au fost, în adevăr, trecute în bugetul extraordinar, deşi este vorba de cheltueli foarte ordinare. Ce departe suntem de sistemul sănătos de bugete aplicat în anii de după războiu de Vintilă Brătianu. Pentru ca să dea cu adevărat bugetului Statului o elasticitate sănătoasă şi să se evite cu orice preţ deficitele cari vătămau creditul ţărei în afară, s’au evaluat veniturile cu cea mai mare prudenţă, aşa mellt chiar în cazul cel mai rău ele să fie împlinite. Bineînţeles şi cheltuelile corespundeau acestor evaluări reduse. Atât mai bine dacă spre sfârşitul exerciţiului se constatau surplusuri de încasări, din ele se împlineau nevoii cari, în caz de încasări slabe, puteau fuî amânate. Sistemul introdus de guvernul actual are cu totul alt caracter. ca să se dea și în țară și în streinătate impresiunea că într’adevăr bugetul general al Statului a fost echilibrat, că cheltuelile de personal şi material au fost comprimate până la cifra încasărilor reale efectuate în 1831, s’au trecut cheltueli absolut indispensabile din, bugetul zis ordinar, la cel extra-ordinar. Astfel este, cum am spus, plata salariilor şi pensiunilor în restanţă. Lucrul nu ar avea o gravitate aşa de mare dacă în adevăr bugetul extraordinar al d-lui ministru de finanţe ar dispune de venituri certe şi reale cu caii să se poată îndestula aceste cheltueli absolut necesare pe cari Statul nu le poate amâna la infinit. Dar, după cum aşa de clar şi documentat au dovedit în Cameră representantii partidului national-liberal, sursele de venit ale bugetului zis extraordinar sunt foarte aleatorii. Afară de câteva încasări sigure şi subvenţiuni, cari nu represintă decât un procent foarte redus din totalul cheltuelilor, restul veniturilor sunt întâmplătoare, depind de resurse îndoclnice pe care rezultatele recentei vizite a d-lui ministru de finanţe în străinătate, leau făcut şi mai problematice, împrumuturile şi diversele operaţiuni financiare destinate să alimenteze veniturile bugetului extraordinar, — dar cu cheltueli ordinare, — nu se pot realiza din pricina contingentelor internaţionale şi a stărei de neîncredere şi nesiguranţă generală. Desigur răspunderea acestei stări de lucruri nu o poartă guvernul actual. Dar, lucrul trebuia prevăzut şi nu este sănătoasă însăşi concepţia care stă la baza alcătuirei acestui buget extraordinar. A guverna este a prevede şi nu este de admis ca să se alcătuiască un buget, fi® numit chiar „extraordinar“, care să nu cuprindă, venituri reale şi certe, cu cari să se facă faţă cheltueiilor ce au un caracter obligatoriu. A trecut o lună de zile dela punerea în aplicare a bugetului şi din nefericire, criticile pe cari reprezentanţii partidului liberal le-au articulat în Parlament se dovedesc foarte întemeiate. Mai mult, experienţa arată că situaţiunea este şi mai grea de cât s’a arătat. Bugetul extraordinar se dovedeşte şi la lumina experienţei şi a aplicarei, — cum s’a arătat şi la lumina discuţiunilor, cercetărilor serioase şi obiective, — ca o creaţiune fictivă, nesinceră, şi menită nu să limpezească şi să însănătoşească situaţia bugetară l a ţărei, ci să provoace noni confuziuni şi suferinţe. Felul cum s'a conceput şi alcătuit acest buget nu este de natură să sporească în afară creditul ţărei, în aceste vremuri dificile, ci dimpotrivă. I NOTE GOETHE, BEETHOVEN şi NAPOLEON Acum când Goethe este la ordinea zilei prin sărbătorirea centenarului marfei sale, este interesant a reaminti prietenia ciudată între olimpianul autor al lui Faust şi Beethoven. Doi supraoameni. Şi ca atare prietenia dintre ei nu putea fi decât şi ea, stranie. Se respectau, se căutau, dar se înţepau în vorbe, şi se urau poate în fondul lor intim, pentru că era cu adevărat o profundă deosebire între omul protocolar, omul curţei, aşa cum îl cunoaştem pe Goethe, şi misantropul Beethoven, atins de o infirmitate ce-l făcea antisocial. Dar şi imul şi celalt nu se puteau iubi, sincer — deşi în aparenţă — erau prieteni, pentru că erau amândoi artişti, şi, ca atare fatal expuşi hipertrofiei eului. Ambiţioşi şi iubitori de glorie, cum s’ar fi iubit sincer! Odată se plimbau pe una din promentidele de, la Carlsbad. Erau salutaţi de toată lumea. Goethe se destăinue Sie lui Beethoven : ,în definitiv, mă plictiseşte atâta admiraţie /“ la care marele musicant răspunse: „Excelenţă, poate că sunt şi pentru mine, saluturile, nu numai pentru Dumneavoastră /” E o anecdotă caracteristică. Dar în afară de aceste nepotriviri erau asemănări de genialitate, pe care secolele le-au accentuat şi mai mult. Goethe este ca, şi Beethoven, tipul creatorului de concentraţie internă. Lumea din afară nu este decăt o serie de stimulente cari trezesc forţele interne ale creaţiei, Goethe este în felul lui, un musicant pentru că lumea internă este substanţa din care se ţes capodoperile; iar Beethoven este un mare tragic prin profunzimea, cu care a ştiut să redea in glasul, musicei, durerile adânci omeneşti, marile furtuni de patimi, şi clocotul evenimentelor în care omul e erou, sauvictimă ! Şi ce mare asemănare între concepţia beethoveniană din „Eroica” sa, cu glorificarea omului ce trece dincolo de timp şi Faust, acest prototip al sgudaitorului de olante temporare pentru a câştiga cu preţul vieţei eterne deliciile vieţei simţite cu tot focul simţurilor noastre ! Şi pentru că suntem în atmosfera prieteniilor dintre genii să nu uităm şi întâlnirea dintre Goethe şi Napoleon. S'au văzut la, Erfurt. Victoriosul lumei a privit în ochi pe cel ce era să rămână, ca şi el şi istoria umanităţii. După sfârşitul convorbirei, Napoleon spune unui curtean : „Iată un om !” Şi se pricepea în oameni, acela, ce ştiuse să-i domine ! Toată această lume, a dispărut. Dar a rămas de pe urma ei marile opere artistice ale unora dintre ei şi-o glorie eternă pentru celalt. Şi acum, când omenirea simte nevoia de a se împăca pentru a, trăi mai bine, sărbătorirea lui Goethe capătă înţelesul unei mari, reconcilieri în jurul celui mai puţin legat de frontiere şi de timp.... PETRONIUS întărirea barierelor vamale După restricţiunile vamale, aplicate la import în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, exemplul a fost urmat şi în alte părţi. In ultimele zile, guvernul nostru a fost, informat, de către reprezintanţii diplomatici şi de către ataşaţii noştri comerciali, că astfel de măsuri vamale au fost, luate şi în Austria, Italia, Elveţia şi Turcia, iar din alte state au sosit, deasemeni informaţii că se intenţionează restrângerea importului. Criza economică trece în timp de doi ani de la o extremă la cealaltă. Opinia publică internaţională a fost, preocupată, acum câtva timp, de numeroasele conferinţe economice care tindeau la desfiinţarea barierelor vamale, şi dacă nu realizarea unei uniuni vamale europaie, dar cel puţin deschiderea drumului către acest ideal, prin uniunile vamale şi economice regionale. Azi, situaţia se prezintă în înfăţişarea, celeilalte extreme: închiderea graniţelor pentru produsele străine. Această nouă atitudine in raporturile economice dintre state, este determinată de două cauze: apărarea producţiilor naţionale şi apărarea valutelor. Pe de o parte, activarea importului într-o ţară duce la sporirea şomajului şi deci la crearea unei atmosfere de nesiguranţă internă. Pe de altă parte, plăţile se fac întotdeauna în devize străine ceea ce ar duce la micşorarea stocurilor pe care se sprijină valutele naţionale. Aşa se explică la noi restricţiunile vamale genteralzate aproape şi toată Europa. Pentru a se preîntâmpina oarecari dificultăţi, guvernul român luase hotărîrea ca în unele cazuri să se aplice sistemul compensaţiilor la plăţi, aşa că n’ar mai fi, fost nevoe ca să iasă din ţară importante cantităţi de devize. Nici aceasta formulă n’a dat rezultate, fiindcă şi ţările unde exportul nostru e, superior importului din acele ţări, ar fi nevoe ca să se reducă exportul până la o nivelară cu importul aşa ca să se poată ajunge la o echivalenţă de compensaţii. De aceea, ultimele restricţiuni vamale au determinat consfătuiri şi cercetări în cercurile superioare ale ministerelor de industrie şi finanţe, urmând ca să fie prezentat guvernului un raport al întregii chestiuni. Poate că în cele din urmă, organele guvernamentale competinte d■ delegaţia economică şi consiliul de miniştri — să ia, o hotărîre conformă cu interesele economiei, noastre naţionale. Ezitările din urmă şi mai ales lipsa de informaţii, au arătat că guvernul nu a înţeles la vreme gravitatea unor evenimente hotărîtoare pentru situaţia noastră economică. In acelas timp, se mai pune întrebarea: Mai sunt sau nu valabile tratatele de comerţ pe care le avem aproape cu toate tarile ? V. G. B. Guvernul nu s’a mulţumit cu binemeritatele numiri aie d-lor Buzdugan şi Cristi. A socotit că, pentru a ferici Basarabia, este necesar şi de o echipă de „propagandişti cultural*. IcHa m sine, este nepotrivită pentru timpurile de azi. Când tezaurul e gol şi atâtea nevoi reale sunt de împlinit, nu trebuesc cheltuiţi bani cu un folos discutabil. Cea mai bună propagandă remarv*»,tr ' timpuri, rămâne numai o administraţie bună, măsuri economice şi financiare potrivite şi uşurarea suferinţelor celor mici. Dacă guvernul ar scădea impozitele şi ar curma abuzurile ce se săvârşesc în diferite ţinuturi ale ţării, ar face o propagandă mult mai eficace şi mai potrivită vremurilor. A cheltui bani, cu conferenţiari care-şi desvăluesc elecvenţa în săli goale, este a semăna vorbe pentru a recolta vânt. A treia zare de propagandă, fără cetitori, pentru a convinge populaţia unui ţinut că e fericită, atunci când nu este, constitne o naivitate de care d, Preşedinte al Consiliului, fiind cărturar, îşi dă perfect seamă. De altfel, a şi spus-o de curând în Cameră, când a fost vorba de propaganda externă a României. D-sa a arătat cu „nu vai cheltui un ban din bugetul secătuit al ţării, pentru broşuri, reviste şi cărţi de propagandă, cari constituesc hârtie maculatură, nefiind citite de rumeni“. Iar mai de mult, tot d. Iorga, a persiflat propaganda culturală internă, cu toate că se făcea într’un timp de belşug, când banul nu era atât de scump şi atât de greu de obţinut ca acum. Aşadar, echipele de propagandişti culturali şi ziarele de propagandă, chiar atunci când sunt bine compuse cu elemente de mimul ordin, nu aduc folos real şi nu sunt în asentimentul d-lui Preşedinte al Consiliului. Din nenoruire, în cazul special al Basarabiei, problema se complică încă mai mult: echipele se compun din favoriţi şi rude ale diferiţilor miniştri, oameni fără nici o legătură cu ţinutul în care sunt trimişi să propăvăduiască cuvântul înfrăţirei şi păcei. Ei au fost dealtfel primiţi cu unanimă ostilitate. Şi din nenorocire criticile ce li s’au adus. Şi cari sunt întemeiate, se restrâng asupra, vechiului Regat, dând o lovitură mai mult unităţei şi bunei înţelegeri naţionale. In ce priveşte ziarul a cărui tipărire a început sub auspicii atât de triste la Chişinău,— în afară de rolul de-a tămâia guvernul, — nu-l mai are decât pe acela de-a dovedi încă odată dispreţul pentru elementul, local, căci, nici un ziarist sau scriitor basarabean, n’a fost găsit demn să colaboreze ! Aşadar socotim că „ofensiva culturală“ a guvernului care a creiat un ministru pentru arhive și biblioteci, __ ar trebui să înceteze. Ea e un prilej mascat de-a căpătui partizani şi de-a risipi bani. In ce privește rezultatele ei r,--etice, provoacă o ostilitate primejdioasă. —— — Ofensiva „culturală“ a guvernului 1* SăgeţiGeneralul Dawes şi moravurile americaneDaffiraaHBKsnsaraHHBrasi In plină civilizaţie gangsterii americani, se spune că au pus la cale răpirea generalului Dawes, aceasta ca un mijloc de răzbunare politică contra omului politic ce s’a ridicat în chip public contra bandiţilor americani. Aceste fapte sunt cu adevărat surprinzătoare, căci este aproape greu de conceput cum se poate ca în plină civilizaţie, ca într’o ţară nouă, şi o lume nouă, cu moravuri oficial austere, şi cu legi draconice contra celor răi, să poată totuş fiinţa ca o instituţie de stat puterea contrabandiştilor, ori forţa bandiţilor cari sfidează legi, poliţie şi guvern ! Se spune că în Statele Unite prohibirea alcoolului este o „afacere“ pusă la cale de ceea ce au interes, ca alcolul să se desfacă clandestin pe preţuri fantastice. Cercarea de răpire a generalului Dawes, se pare că confirmă această stare de lucruri din Statele Unite. O paradoxală stare de lucruri, cu amestec de civilizaţie intensă, dar şi de brutale atacuri la morala curentă publică şi de stat! GENERALUL DAWES . Argetoianui declară că la o anumită vârstă fructele crude nu se digerează, ci se mânăncă în compot cu mult zahăr. Se vede că numai aşa a putut înghiţi d-sa, pe tehnicienii din guvern , în compot cu mult zahăr, îi tot, fără gust au rămas ! Cuvântul de tehnician avea un sens precis şi cuprindea o laudă. Guvernul a scos din dicţionar acest cuvânt şi l-a făcut cuvânt de râs şi de ocară. Aşa variază sensul cuvintelor, cum de mult ne-au învăţat filologii ! D . Pompei s-a reîntors de la Paris, unde a ţinut cursuri. Bri , a venit d. dr. Cantacuzino care a ţinut lecţii la Atena. D. N. Iorga va pleca în curând la Paris, pentru lecţii. Mă rog frumos când şi cine mai guvernează ţara, dacă miniştrii şi preşedinţii de Cameră fac mereu lecţii în toate colţurile lumei ! Guvernul se ocupă de „armonizarea“ salariilor. Din atâta armonie, funcţionarii se vor alege cu cântecul stomacurilor goale ! D . Argetoianu a declarat că e foarte mulţumit cu rezultatele obţinute în călătorie. Desigur că ar fi fost profund îndurerat dacă ar fi obţinut un „împrumut mare“ pentru ţară! Bine că n’a obţinut nimic, căci altfel era prăpăd mare ! 4 PAESAGGI RUMENI de I. SIMIONESCU In vitrinele librăriei Cartea Românească, mereu primenite cu ultimele noutăţi apărute în ţară şi străinătate, mi-a atras atenţiunea o copertă simplă dar foarte sugestivă, neavând pe ea decât cele două cuvinte ale titlului, precum şi numele artistului, într’un colţ- O salcie noduroasă, cu câteva mlădiţe’n vârf, cum se întâlnesc atâtea în lungul drumului dintre satele noastre, scoate în relief cele trei culori, care represintă cele trei mari bogăţii ale pământului nostru. Jos şesul cu valuri de bronz, aşa cum sunt holdele coapte când Ie bate spre asfinţit piezişele raze de soare ; pe urmă verdele pajiştelor întinse iar mai sus Prof. Universitar, silueta munţilor cu albastrul lor de oţel, sub cortina subţire de ceaţă ce le acopere. In trei dungi colorate s’a dat de minune caracteristica nu numai a Principalelor forme de relief, dar şi a coloritului lor variat. Numele autorului nu se vede pe copertă- E o discreţie demnă de admirat, dar care te face mai curios să deschizi cartea, făcută nu pentru reclama autorului ci pentru lucrul în sine. Originală este şi harta României cu însemnarea locurilor pe unde autorul a călătorit. Ai impresia hărţilor vechi de prin veacul al 14-lea şi 15-lea, cu munţii ca o şira de conuri umbrite într’o parte, şi cu oraşele, însemnate prin câte o bisericuţă. Intrarea e simpatică. Cetind cartea îţi devine simpatic şi autorul, domnul F. Gerenzani, deoarece nu se mulţumeşte ca mulţi alţi străini, călători grăbiţi, să se restrângă la cuvinte de laudă persoanelor cu care a venit în contact şi care l-au acaparat, arătându-le numai ceea ce se crede că poate influenţa atenţiunea apuseanului adus pe meleagurile dunărene. Di Gerenzani, ca şi Romiei*, a cercetat ţara în lung şi lat, în răstimpuri deosebite, unele bucăţi fiind tipărite, încă din 1928, în marea revistă Nuova Antologia. L’au atras mai mult monumetele noastre* istorice sau oraşele cu manifestaţiuni artistice, care atrag luarea aminte chiar a unui străin venit din ţara în care fiecare oraş este aproape un muzeu de artă. Măreţiile arhitecturale cu care era deprins nu sa făcut să i se pară liliputane bisericele noastre modeste, ori mănăstirile cu picturi arhaice. La Sibiu se opreşte îndelung la museul Brockenthal, înaintea tablourilor de van Eick şi Memmling ■ lângă Haţeg vizitează biserică Sfânta Maria din Orlea, dintr’un ţinut, cu peisajuri ca şi „ noştri di Limbordia“, dar cu picturi ce aduc aminte de unii maeştri italieni. La Alba lulia, se simte „a casa nostra“, prin cele două pietre funerare puse pe mormântele arhitectului Francesco Brilli și Giovanni Visconti Morandi. Are ocazie să schiţeze foarte precis o parte din istoria românilor, după cum pe ruinele de la Sarmisagetuza evocă, cu entusiasm, afinitatea românilor cu poporul din care face prte. Monumentele istorice mereu îl atrag : Biserica Neagra din Braşov, Mănăstirile lui Brâncoveanu de la Hurez, Mogoşoaia ori Sf. Gheorghe din Bucureşti, Clădirea veche şi cea nouă de la Curtea de Argeş, ca şi mănăstirile din Bucovina şi Moldova. Aceste capitole sunt sumare, dar precise, lecţiuni din istoria artelor de la noi, făcute de un cunoscător în ale artei. Nu s’a mulţumit să le vadă, să le reliefeze originalitatea, dar nu s’a lăsat fără informaţiunile istorice necesare, pentru ca să le prindă importanţa şi mai ales sfinţenia lor. Monumentelor de arhitectură bisericească de la noi mai mult decât aiurea nu li se pot prinde farmecul decât în cadrul peisajelor naturale, când blânde ca în Bucovina, când imposante ca, fondul Negoiului şi tovarăşilor lui carpatini, la Curtea de Argeş. Autorul a prins de minune acest fapt, nelipsind din descrierile sale şi mediul natural al monumentelor istorice. Meritul lui este astfel mare căci a ştiut să îmbine descrierea naturii cu străduinţele oamenilor: Dunărea cu Cazanele pe păretele de piatră cu inscripţia numelui lui Traian, Ada Kale cu gramia ce spune despre valurile turceşti abătute asupra pământului românesc. In Severin cu piciorul podului străvechiu, Cerna-Voda un mic cuib de italieni din Trani şi Frinhi. „Sicilia ed Alpi în poebi metri quadraţi“. Delta îl atrag« Taina liniştei supreme, pământul nou ce iese din biruinţa infinitului mărei asupra fluviului îmbătrânit „tirano e buon padre“, îi dă prilej să scrie frumoase pagini, care ar merita să fie traduse. Dealtfe toată cartea, ar fi bine să fie dată în româneşte. Două fapte am învăţat şi noi din ea, Intâiu să ne cunoaştem ţara măcar prin ceea ce scrie un străin despre ea : al doilea ar fi să învăţăm cum îşi iubesc alţii ţara şi neamul lor. Ori unde simte, vede ori presupune o urmă din activitatea depărtată a poporului italian, nu o trece cu vederea. Fie la Kilia, fie la Cetatea Albă evocă, puterea de espansiune şi spiritul de acţiune a poporului său. Intr’un stil clar, adesea ori colorat, dar întotdeauna cu însufleţire, a ajuns să ne dea o carte car face mai strânsă legătură, de altfel firească, dintre Italia şi România, şi ne relevă nouă ceea ce avem interesant, lângă noi, iar să-i dăm atenţiunea cuvenită. —t . ECOURI a expoziţia de porumbei dresaţi din Paris, publicul poate admira un porumbel „veteran“ care a împlinit vârsta de 21 ani şi a fost în timpul războiului „mobilizat“ cinci ani făcând reale servicii armatei prin călătoriile lui, eroice. Pe când în Europa iarna nu prezintă rigorile temute, în Persia viscolul şi zăpada au blocat toate căile de comunicaţii — scrie „Le Journal“. Şi comunicaţiile telegrafice şi telefonice au fost întrerupte din aceiaşi cauză. E un greu de producţiuni care se bucură azi de o favoare pe care poate niciodată n a avut-o în aşa chip, cu o asemenea amploare, înainte de sărbători câteva cicluri de conferinţe au acumulat spectatorii. Acum sfârşitul iernii şi începutul primăverei ce se apropie nu sunt mai puţin bogate în producţii oratorice. E un fapt de care incontestabil trebue să ne bucurăm. Căci intr’o epocă de criză culturală orice mijloc de difuzare a ideii e binevenit. Şi aceasta e o conferinţă. Nu material original, ci selecţiune. Cineva spunea foarte just că un conferenţiar e ca un zarzavagiu . Nu poate alege in coşul lui decât câteva specii de zarzavat. Ceea ce unii ar putea deplânge ca o lipsă de esenţial. Dar noi socotim că în materie de atmosferă culturală trebue să ne bucurăm de orice simptom de existenţă. Şi de aceia ne proclamăm satisfacţia că publicul nostru se dovedeşte înamorat de vraja verbului şi umple sălile de conferinţe. Sunt uneori la Fundaţia Carol conferinţe în fiecare zi şi câte două pe zi. Şi lor li se adaogă „Ateneul Român1a şi atâtea alte cercuri ce-şi organizează vorbirile in alte localuri. Faţă de această amploare a mişcărei de conferinţă nu strică să relevăm câteva dintre ciclurile în curs sau cari se anunţă. Am mai vorbit despre ciclul „Explicaţia timpului nostru1* organizat de gruparea „Forum*1. Iniţiativa tinerească a întrunit un succes care ne confirmă prevestirea. Concomitent cu acest ciclu amplu, „Fundaţia“ adăpostesc conferinţele pe care le organizează „Cercul Analelor Române*. Similitudinea numelui său cu „Universitatea Analelor“ de la Paris, merge mai departe decât numele. De la bine cunoscuta instituţie pariziană „Cercul A-nalelor“ s-a inspirat şi pentru concepţia conferinţelor sale, conferinţe completate printr-un program literar şi dublat de un ciclu de audiţii muzicale. Ceea ce am dori ar fi doar ca diferitele conferinţe ale „Analelor“ să se grupeze la fiecare an în jurul unei teme sau unei preocupări cardinale, care să le organizeze unitar şi care să fie epuizată prin ele. Este principiul pe care atât de fecunc îl întronase acum l6 ani grupul Poesis şi pe care acelaş grup îl reia acum, cu ocazia ciclului de conferinţe organizat intru comemorarea lui Goethe. Se ştie că grupul Poesis a reunit, îndată după război, o seamă de intelectuali cari, reîntorşi de la studii din Franţa, Anglia sau Germania, căutau să încetăţenească la noi o sumă de idei şi de curente din preajma epocei războiului, adică îndată înainte şi îndată după el. Prin conferinţele „Poesis“-ului o sumă de nume şi de idei noui au intrat în circulaţia culturei noastre, prin conferinţele lor, urmate timp de şapte ani, si au creat o serie de valori culturale noui. A fost un strălucit exemplu de valoarea dinamic culturală a tribunei de conferinţe. Astăzi, „Poesis“ îşi serbează zece ani de la înfiinţare. E o dată care merită relevată cu un elogiu. Şi, la acest jubileu, e frumos şi demn de vechia sa glorie faptul că este aceea care deschide la noi anul comemorărei lui Goethe. In adevăr ciclul de conferinţe „Poesis“ care a început săptămâna aceasta, este centrat in jurul lui Goethe , un jubileu grefat pe un jubileu ; un dublu simţ al actualităţei. Tot despre Goethe vor vorbi şi conferenţiarii de primăvară ai „Universitatei libere“ într’unul din cele două cicluri, celalt fiind consacrat „Fondatorilor României Mari“. In sfârşit trebue să relevăm ciclul organizat de „Amicii Statelor Unite“ şi care va culmina în comemorarea lr Washington. Şi iată cum tabloul conferinţelor ce vin nu se poate plânge decât de supraîncărcare. O plângere pe car insă, nimeni nu se gândeşte s’o înalţe desigur. In sărăcia atmosferei noastre idei, doar aceste conferinţe mai sunt insule de reculegere şi de speranţă. ION I. CANTACUZINO COMENTARII Primăvara conferinţelor Ferul rusesc Concepţiunea conducătorilor sovietici — Am văzut că industria ferului a suferit în primul rând şi în toate ţările din cauza crizei mondiale; excepţia o face Rusia care-şi vede producţia sa crescând aproape încontinuu, depăşind cu începere din 1929 producţiunea din, 1913. In 1931 Rusia a produs în medie 418.000 tone otel față de 400.000 tone în 1913. Industria ferului este prima care a fost refăcută (alături de industria combustibililor) căci ea stă la baza planului de ndustrializare a Rusiei Sovietice, plan care pentru moment, este concretizat susub denumirea „planul de 5 ani“. Ferul, mijloc de reaizare poltică Conducătorii Rusiei de azi şi-au dat perfect de bine seama că industrializarea poate servi de minune planului lor, iar dintre toate industriile aceea a ferului este destinată să joace primul rol. Stalin însuşi, a cărui nume este un simbol caracteristic şi o coincidenţă, declara în 1929 : „Devenim ţara metalurgiei, a automobilului, a tractorului, şi când vom aşeza Rusia pe automobil şi ţăranul pe tractor, atunci să încerce să ne ajungă onorabilii capitalişti cari se laudă cu civilizaţia. Atunci vom vedea cami sunt ţările înaintate şi cele înapoiate“. Cu o asemenea concepţiune era fatal ca să nu fie o criza a felului. Din contră, există o criză absolut inversă, de capacitate de reaizare; prograul de lucru este făcut să meargă într’un tempo prea repede pentru posiblităţile practice de executare şi aceasta cu tot ajutorul primit, sub diferite forme din afară. Planul de organizare a industriei ferului împreună cu anexele sale este în adevăr gigantic. El se compune de fapt din 2 părţi, una care se realizează în cadrul planului general de industrializare pe 5 ani , alta de viitor realizabil în alţi 10 ani şi cu un program şi mai vast. Prin partea planului care se va terina în 1933 are de scop mărirea producţiunei la circa 15.000.000 tone oţel anual ceea ce revine la un consum de IOC kgr. pe cap de om, reprezintând mai mult decât de 3 ori producţii şi consumul din 1913. (Consumul de fer în România este în prezent de circa 22 kgr. cap). Suma de bani alocată planului acesta este de circa 4 miliarde ruble, reprezentând circa 30% din suma globală care a fost socotită necesară finanţărei întregului plan cincinal. Centrele importante a industrie ferului sunt indicate chiar de către actualul comisar la finanţe Grinko astfel: a) Grupul Kerteli (Crimea), care va produce 350.000 tone oţel anual până în 1933 şi se va complecta apoi până la 750.000 tone. b) Grupul ucrainian, cu noile uzine dela Krivoi-Rog şi Zaporo,fie cu o producţie de 650.000 tone sau 3.000.000 tone oţel anual. c) Grupul din Ural, cu faimoasa uzină dela Magnitaia Gora, bazată pe un minereu execelent şi abundent cu o producţiune de 1.100.000 tone (după alte informaţiuni producţia ar fi şi mai mare), apoi uzinele dela Alfipaiev, Zlatopusk, Balachov, etc. d) Grupul siberian, cu uzina de la Kuznet, deocamdată pentru 350.000 tone grupul Rusiei Centrale, cu uzina de la Lipetek de 650.000 tone şi uzina proectată de la Khoper, regiune recunoscută prin anomalia sa magnetică. Cantităţile considerabile de oţel vor fi prlucrate în alte ateliere mecanice importante destinate construirei de: centrale de forte, utilajului mecanic, tractoarelor, automobilelor materialului de cale ferată şi bineînteles armamentului. Fiecărora s-a prevăzut cantitate necesară și s’a destinat locul de prelucrare. Căldări se fabrică la Moscova, Ienongrad S. Taganrog; motoare Diesel la Kolomna, Leningrad și Srrnova. turbinei* la Leningrad; mașinile unelte în uzi (Continuare în pag. 2-a'