Viitorul, februarie 1932 (Anul 24, nr. 7200-7224)

1932-02-01 / nr. 7200

Anul a­ două­zeci şi patrulea No. 7200 BUCUREŞTI STRADA R. POINCARE No. 17 Telefoanele: Direcţia 3—58.17; Redacţia şi Administraţia 3—49.23 REDACŢIA STRADA EDGAR QUINET No. ADMINISTRAŢIA­ ­ ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului, Strada R. Poincare 17 şi la toate Agenţiile de Publicitate Manuscrisele nepublicate se distrug. A B IN TARA Un an............300 lei I Trei luni........150 lei Şase luni...... 300 „­­ Un exemplar _ 2 „ instituţiuni publice şi particulara 1000 lei anual Luni 1 Februarie 1932 T E IN STREINATATE Un an......3...1400 lei I Trei luni .......400 lei Şase luni ... 700 „ I Un exemplar... 6 „ ^äSSmäSäSmSSSSmSä^äSSBSmmS^mmiSSmimm IARĂŞI BUGETUL extraordinar In mod automat chestiunea a­­şa zisului buffet extraordinar re­vine la ordinea zilei, deoarece în, alcătuirea lui s’au trecut la chel­tueli, nevoi cari trebuesc neapărat împlinite. Nu mai vorbim de al­te necesităţi cari sunt foarte or­dinare şi n’au deloc caracterul extra­ordinar. Este însă una zil­nic şi imperios reclamată de zeci de mii de funcţionari şi pensio­nari : este vorba de plata salarii­­lor şi pensiilor în restanţă, vinele neplătite de luni de zile. Sum­ele necesare acestor plăţi au fost, în­ adevăr, trecute în bugetul extra­ordinar, deşi este vorba de chel­­tueli foarte ordinare. Ce departe suntem de sistemul sănătos de bugete aplicat în anii de după războiu de Vintilă Bră­­tianu. Pentru­ ca să dea cu ade­vărat bugetului Statului o elasti­citate sănătoasă şi să se evite cu orice preţ deficitele cari vătă­mau creditul ţărei în afară, s’au evaluat veniturile cu cea mai mare prudenţă, aşa mellt chiar în cazul cel­ mai rău ele să fie împlinite. Bineînţeles şi cheltue­­lile corespundeau acestor evalu­ări reduse. Atât mai bine dacă spre sfârşitul exerciţiului se con­statau surplusuri de încasări, din ele se împlineau nevoii cari, în caz de încasări slabe, puteau fuî amânate. Sistemul introdus de guvernul actual are cu totul alt caracter. ca să se dea și în țară și în strei­­nătate impresiu­nea că într’ade­­văr bugetul general al Statului a fost echilibrat, că cheltuelile de personal şi material au fost com­primate până la cifra încasărilor reale efectuate în 1831, s’au tre­cut cheltueli absolut indispensa­­bile din, bugetul zis ordinar, la cel extra-ordinar. Ast­fel este, cum am spus, plata salariilor şi pensiunilor în res­tanţă. Lucrul nu ar avea o gra­vitate aşa de mare dacă în ade­văr bugetul extra­ordinar al d-lui ministru de finanţe ar dispune de venituri certe şi reale cu caii să se poată îndestula aceste chel­tueli absolut necesare pe cari Sta­tul nu le poate amâna la infinit. Dar, după cu­m aşa de clar şi documentat au dovedit în Cameră representantii partidului natio­nal-liberal, sursele de venit ale bugetului zis extra­ordinar sunt foarte aleatorii. Afară de câte­va încasări sigure şi subvenţiuni, cari nu­ represintă de­cât un pro­cent foarte redus din totalul cheltuelilor, restul veniturilor sunt întâmplătoare, depind de re­surse îndoclnice pe care rezulta­tele recentei vizite a d-lui minis­tru de finanţe în străinătate, le­­au făcut şi mai problematice, îm­prumuturile şi diversele operaţi­uni financiare destinate să ali­menteze veniturile bugetului ex­tra­ordinar, — dar cu cheltueli ordinare, — nu se pot realiza din pricina contingentelor internaţio­nale şi a stărei de neîncredere şi nesiguranţă generală. Desigur răspunderea acestei stări de lucruri nu o poartă gu­vernul actual. Dar, lucrul trebu­ia prevăzut şi nu este sănătoasă însăşi concepţia care stă la baza alcătuirei acestui buget extra­or­dinar. A guverna este a prevede şi nu este de admis ca să se al­cătuiască un buget, fi® numit chiar „extra­ordinar“, care să nu cuprindă, venituri reale şi certe, cu cari să se facă faţă cheltueii­­lor ce au un caracter obligatoriu. A trecut o lună de zile dela pu­nerea în aplicare a bugetului şi din nefericire, criticile pe cari reprezentanţii partidului liberal le-au articulat în Parlament se dovedesc foarte întemeiate. Mai mult, experienţa arată că situaţiunea este şi mai grea de cât s’a arătat. Bugetul extra­ordinar se dove­deşte şi la lumina experienţei şi a aplicarei, — cum s’a arătat şi la lumina discuţiunilor, cercetări­lor serioase şi obiective, — ca o creaţiune fictivă, nesinceră, şi menită nu să limpezească şi să­ însănătoşească situaţia bugetară l a ţărei, ci să provoace noni con­­fuziuni şi suferinţe. Felul cum s'a conceput şi alcă­tuit acest buget nu este de na­tură să sporească în afară credi­tul ţărei, în aceste vremuri difi­­cile, ci dimpotrivă. ­I NOTE GOETHE, BEETHOVEN şi NAPOLEON Acum când Goethe este la­ ordi­nea zilei prin sărbătorirea cente­narului marfei sale, este intere­­sant a reaminti prietenia ciudată între olimpianul autor al lui Faust şi Beethoven. Doi supraoa­meni. Şi ca atare prietenia dintre ei nu putea fi de­cât şi ea, stranie. Se respectau, se căutau, dar se înţepau în vorbe, şi se urau poate în fondul lor intim, pentru că era cu adevărat o profundă deosebire între omul protocolar, omul curţei, aşa cum îl cunoaştem pe Goethe, şi misantropul Beethoven, atins de­ o infirmitate ce-l făcea antiso­cial. Dar şi imul şi celalt nu se pu­teau iubi, sincer — deşi în apa­renţă —­ erau prieteni, pentru că­ erau amândoi artişti, şi, ca atare fatal expuşi hipertrofiei eului. Ambiţioşi şi iubitori de glorie, cum s’ar fi iubit sincer! Odată se plimbau pe una din promentidele de, la Carlsbad. Erau salutaţi de toată lumea. Goethe se destăinue­ Sie lui Beethoven : ,în definitiv, mă plictiseşte atâta admiraţie /“ la care marele musicant răspunse: „Excelenţă, poate că sunt şi pen­tru mine, saluturile, nu numai pentru Dumneavoastră /” E­ o a­­necdotă caracteristică. Dar în afară de aceste ne­potriviri erau asemănări de ge­nialitate, pe care secolele le-au accentuat şi mai mult. Goethe este ca, şi Beethoven, tipul creato­rului de concentraţie internă. Lu­mea din afară nu este de­căt o se­rie de stimulente cari trezesc for­ţele interne ale creaţiei, Goethe este în felul lui, un musicant pen­­tru că lumea internă este sub­stanţa din care se ţes capodope­­rile; iar Beethoven este un mare tragic prin profunzimea, cu care a ştiut să redea in glasul, musicei, durerile adânci omeneşti, marile furtuni de patimi, şi clocotul eve­nimentelor în care omul e erou, sau­­victimă ! Şi ce mare asemănare între con­cepţia beethoveniană din „Eroi­ca” sa, cu glorificarea omului ce trece dincolo de timp şi Faust, a­­cest prototip al sgudaitorului de olan­­te tem­porare pentru a câşt­i­ga cu preţul vieţei eterne deliciile vieţei simţite cu tot focul simţu­rilor noastre ! Şi pentru că suntem în atmos­fera prieteniilor dintre genii să nu uităm­ şi întâlnirea dintre Goethe şi Napoleon. S'au văzut la, Erfurt. Victoriosul lumei a privit în ochi pe cel ce era să rămână, ca şi el şi istoria umanităţii. După sfârşitul convorbirei, Napo­leon spune unui curtean : „Iată un om !” Şi se pricepea în oameni, a­­cela, ce ştiuse să-i domine ! Toată această lume, a dispărut. Dar a rămas de pe urma ei marile opere artistice ale unora­ dintre ei şi-o glorie eternă pentru celalt. Şi acum, când omenirea simte ne­voia de­ a se împăca pentru a, trăi mai bine, sărbătorirea lui Goethe capătă înţelesul unei mari, recon­cilieri în jurul celui mai puţin legat de frontiere şi­ de timp.... PETRONIUS întărirea barierelor vamale După­ restricţiunile vamale, apli­cate la­ import în Polonia, Ceho­slovacia şi Ungaria, exemplul a fost urmat şi în alte părţi. In ultimele zile, guvernul no­stru a fost, informat, de către re­­prezintanţii diplomatici şi de că­tre ataşaţii noştri comerciali, că astfel de măsuri vamale au fost, luate şi în Austria, Italia, Elveţia şi Turcia, iar din alte state au so­sit, deasemeni informaţii că se in­tenţionează restrângerea impor­tului. Criza economică trece în timp de doi ani de la o extremă la cea­laltă. Opinia publică internaţională a fost, preocupată, acum câtva timp, de numeroasele conferinţe econo­mice care tindeau la desfiinţarea barierelor vamale, şi dacă nu rea­lizarea unei uniuni vamale euro­paie, dar cel puţin deschiderea drumului către acest ideal, prin uniunile vamale şi economice re­gionale. Azi, situaţia se prezintă în înfă­ţişarea, celeilalte extreme: închi­derea graniţelor pentru produsele străine. Această nouă atitudine in raporturi­le economice dintre state, este determinată de două cauze: apărarea producţiilor na­ţionale şi apărarea valutelor. Pe de o parte, activarea importu­lui într-o ţară duce la sporirea şomajului şi deci la crearea unei atmosfere de nesiguranţă internă. Pe de altă parte, plăţile se fac în­totdeauna în devize străine ceea ce ar duce la micşorarea stocurilor pe care se sprijină valutele naţio­nale. Aşa se explică la noi restricţ­iu­nile vamale genteralzate apro­ape şi toată Europa. Pentru a se preîntâmpina oare­­c­ari dificultăţi, guvernul român luase hotărîrea ca în unele cazuri să se aplice sistemul compensaţii­lor la plăţi, aşa că n’ar mai fi, fost nevoe ca să iasă din ţară impor­tante cantităţi de devize. Nici a­­ceasta formulă n’a dat rezultate, fiindcă şi ţările unde exportul nostru e, superior importului din acele ţări, ar fi nevoe ca să se re­ducă exportul până la­ o nivelară cu importul aşa ca să se poată a­­junge la o echivalenţă de compen­saţii. De aceea, ultimele restricţiuni vamale au determinat consfătuiri şi cercetări în cercurile superioare ale ministerelor de industrie şi fi­nanţe, urmând ca să fie prezentat guvernului un raport al întreg­ii chestiuni. Poate că în cele din urmă, organele guvernamentale com­­petinte d■ delegaţia economică şi consiliul de miniştri — să ia, o ho­­tărîre conformă cu interesele eco­nomiei, noastre naţionale. Ezitările din urmă şi mai ales lipsa de in­formaţii, au arătat că guvernul nu a înţeles la vreme gravitatea unor evenimente hotărîtoare pentru si­tuaţia noastră economică. In ace­­las timp, se mai pune întrebarea: Mai sunt sau nu valabile tratatele de comerţ pe care le avem aproape cu toate tarile ?­­ V. G. B. Guvernul nu s’a mulţumit cu bine­meritatele numiri aie d-lor Buzdugan şi Cristi. A socotit că, pentru a ferici Basarabia, este necesar şi de o echi­pă de „propagandişti cultural*. IcHa m sine, este nepotrivită pen­tru timpurile de azi. Când tezaurul e gol şi atâtea nevoi reale sunt de împlinit,­­ nu trebuesc cheltuiţi bani cu un folos discutabil. Cea mai bună propagandă remarv*»,tr ' timpuri, rămâne numai o adminis­traţie bună, măsuri economice şi financiare potrivite şi uşurarea sufe­rinţelor celor mici. Dacă guvernul ar scădea impozitele şi ar curma a­­buzurile ce se săvârşesc în diferite ţinuturi ale ţării,­­ ar face o propa­gandă mult mai eficace şi mai potri­vită vremurilor. A cheltui bani, cu conferenţiari care-şi desvăluesc e­­lecvenţa în săli goale, este a semăna vorbe pentru a recolta vânt. A treia z­are de propagandă, fără cetitori, pentru a convinge populaţia unui ţinut că e fericită, atunci când nu este, constitne o naivitate de care d, Preşedinte al Consiliului, fiind cărturar, îşi dă perfect seamă. De altfel, a şi spus-o de curând în Ca­meră, când a fost vorba de propagan­da externă a României. D-sa a ară­tat cu­ „nu vai cheltui un ban d­in bugetul secătuit al ţării, pentru bro­şuri, reviste şi­­ cărţi de propagandă, cari con­stit­u­esc hârtie maculatură, nefiind citite de ru­meni“. Iar mai de mult, tot d. Ior­ga, a persiflat pro­paganda culturală internă, cu toate că se făcea într’un timp de belşug, când banul­ nu era atât de scump şi atât de greu de obţinut ca acum. Aşa­dar, echipele de propagandişti culturali şi ziarele de propagandă, chiar atunci când sunt bine compuse cu elemente de mimul ordin, nu a­­duc folos real şi nu­ sunt în asenti­mentul d-lui Preşedinte al Consi­liului. Din nenoruire, în cazul special al Basarabiei, problema se complică în­că mai mult: echipele se compun din favoriţi şi rude ale diferiţilor miniştri, oameni fără nici o legătu­­ră cu ţinutul în care sunt trimişi să propăvăduiască cuvântul înfră­­ţirei şi păcei. Ei au fost dealtfel pri­miţi cu unanimă ostilitate. Şi din nenorocire criticile ce li s’au adus. Şi cari sunt întemeiate, se restrâng asupra, vechiului Regat, dând o lo­vitură mai mult unităţei şi bunei în­ţelegeri naţionale. In ce priveşte zia­rul a cărui tipărire a început sub auspicii atât de triste la Chişinău,— în afară de rolul de-a tămâia gu­vernul, — nu-l mai are decât pe a­­cela de-a dovedi încă odată dispre­ţul pentru elementul, local, căci, nici un ziarist sau scriitor basarabean, n’a fost găsit demn să colaboreze ! Aşa­dar socotim că „ofensiva cultu­rală“ a guvernului care a creiat un ministru pentru arhive și biblioteci, __ ar trebui să înceteze. Ea e un pri­­lej mascat de-a căpătui partizani şi de-a risipi bani. In ce privește re­zultatele ei r,--etice, provoacă o osti­litate primejdioasă. —— — Ofensiva „culturală“ a guvernului 1* Săgeţi­­Generalul Dawes şi moravurile americaneD­affiraaHBKsnsaraHHBrasi In plină civilizaţie gangsterii americani, se spune că au pus la cale răpirea generalului Dawes, aceasta ca un mijloc de răzbuna­re politică contra omului politic ce s’a ridicat în chip public con­tra bandiţilor americani. Aceste fapte sunt cu adevărat surprinzătoare, căci este aproape greu de conceput cum se poate ca în plină civilizaţie, ca într’o ţară nouă, şi o lume nouă, cu mo­ravuri oficial austere, şi cu legi draconice contra celor răi, să poa­tă totuş fiinţa ca o instituţie de stat puterea contrabandiştilor, ori forţa bandiţilor cari sfidează legi, poliţie şi guvern ! Se spune că în Statele­ Unite prohibirea alcoolului este o „afa­cere“ pusă la cale de ceea ce au interes, ca alcolul să se desfacă clandestin pe preţuri fantastice. Cercarea de răpire a generalu­lui Dawes, se pare că confirmă această stare de lucruri din Sta­­tele­ Unite. O paradoxală stare de lucruri, cu­ amestec de civilizaţie intensă, dar şi de brutale atacuri la morala curentă publică şi de stat! GENERALUL DAWES . Argetoianui declară că la­ o anumită vârstă fructele crude nu se digerează, ci se mâ­­năncă în compot cu mult za­hăr. Se vede că numai aşa a pu­tut înghiţi d-sa, pe tehnicienii din guvern , în compot cu mult zahăr, îi tot, fără gust au rămas ! C­uvântul de tehnician avea un sens precis şi cuprindea o laudă. Guvernul a scos din dicţionar acest cuvânt şi l-a făcut cuvânt de râs şi de ocară. Aşa variază sensul cuvintelor, cum de mult ne-au învăţat filo­logii ! D . Pompei s-a reîntors de la Paris, unde a ţinut cursuri. Bri , a venit d. dr. Cantacu­­zino care a ţinut lecţii la A­­tena. D. N. Iorga va pleca în cu­rând la Paris, pentru lecţi­i. Mă rog frumos când şi cine mai gu­vernează ţara, dacă miniştrii şi preşedinţii de Cameră fac mereu lecţii în toate colţurile lumei ! G­uvernul se ocupă de „armo­nizarea“ salariilor. Din a­­tâta armonie, funcţionarii se vor alege cu cântecul sto­macurilor goale ! D . Argetoianu a declarat că e foarte mulţumit cu rezulta­tele obţinute în călătorie. Desigur că ar fi fost pro­fund îndurerat dacă ar fi obţinut un „împrumut mare“ pentru ţară! Bine că n’a obţinut nimic, căci altfel era prăpăd mare ! 4 PAESAGGI RUMENI de I. SIMIONESCU In vitrinele librăriei Cartea Ro­mânească, mereu primenite cu ul­timele noutăţi apărute în ţară şi străinătate, mi-a atras atenţiunea o copertă simplă dar foarte su­gestivă, neavând pe ea de­cât cele două cuvinte ale titlului, precum şi numele artistului, într’un colţ- O salcie noduroasă, cu câte­va mlădiţe’n vârf, cum se întâlnesc atâtea în lungul drumului dintre satele noastre, scoate în relief cele trei culori, care represintă cele trei mari bogăţii ale pământului nostru. Jos şesul cu valuri de bronz, aşa cum sunt holdele coapte când Ie bate spre asfinţit piezişele raze de soare ; pe urmă verdele pajiştelor întinse iar mai sus Prof. Universitar, silueta munţilor cu albastrul lor de oţel, sub cortina subţire de ceaţă ce le acopere. In trei dungi colorate s’a dat de minune caracteristica nu numai a Principalelor forme de relief, dar şi a coloritului lor variat. Numele autorului nu se vede pe copertă- E o discreţie demnă de admirat, dar care te face mai cu­rios să deschizi cartea, făcută nu pentru reclama autorului ci pen­tru lucrul în sine. Originală este şi harta României cu însemnarea locurilor pe unde autorul a călă­torit. Ai impresia hărţilor vechi de prin veacul al 14-lea şi 15-lea, cu munţii ca o şira de conuri umbrite într’o parte, şi cu oraşele, însem­nate prin câte o bisericuţă. Intrarea e simpatică. Cetind cartea îţi devine simpatic şi auto­rul, domnul F. Gerenzani, de­oarece nu se mulţumeşte ca mulţi alţi străini, călători grăbiţi, să se restrângă la cuvinte de laudă per­soanelor cu care a venit în con­tact şi care l-au acaparat, arătân­­du-le numai ceea ce se crede că poate influenţa atenţiunea apusea­nului adus pe meleagurile dună­rene. D­i Gerenzani, ca şi Romiei*, a cercetat ţara în lung şi lat, în răstimpuri deosebite, unele bucăţi fiind tipărite, încă din 1928, în ma­rea­ revistă Nuova Antologia. L’au atras mai mult monumetele noastre* istorice sau oraşele cu ma­­nifestaţiuni artistice, care atrag luarea aminte chiar a unui străin venit din ţara în care fiecare oraş este aproape un muzeu de artă. Măreţiile arhitecturale cu care era deprins nu sa­ făcut să i se pară liliputane bisericele noastre mo­deste, ori mănăstirile cu picturi arhaice. La Sibiu se opreşte înde­lung la museul Brockenthal, îna­intea tablourilor de van Eick şi Memmling ■ lângă Haţeg vizi­tează biserică Sfânta Maria din Orlea, dintr’un ţinut, cu peisajuri ca şi „­ noştri di Limbordia“, dar cu picturi ce aduc aminte de unii maeştri italieni. La Alba lulia, se simte „a casa nostra“, prin cele două pietre fu­nerare puse pe mormântele arhi­tectului Francesco Brilli și Gio­vanni Visconti Morandi. Are oca­zie să schiţeze foarte precis o parte din istoria românilor, după cum pe ruinele de la Sarmisage­­tuza evocă, cu entusiasm, afinita­tea românilor cu poporul din care face prte. Monumentele istorice mereu­ îl atrag : Biserica Neagra­­ din Braşov, Mănăstirile lui Brânco­­veanu de la Hurez, Mogoşoaia ori Sf. Gheorghe din Bucureşti, Clă­direa veche şi cea nouă de la Curtea de Argeş, ca şi mănăstirile din Bucovina şi Moldova. Ace­ste capitole sunt sumare, dar pr­ecise, lecţiuni din istoria artelor de la noi, făcute de un cunoscător în ale artei. Nu s’a­ mulţumit să le vadă, să le reliefeze originalitatea, dar nu s­’a lăsat fără informaţiunile istorice necesare, pentru ca să le prindă importanţa şi mai ales sfinţenia lor. Monumentelor de arhitectură bi­sericească de la noi mai mult de­cât aiurea nu li se pot prinde far­mecul de­cât în cadrul peisajelor naturale, când blânde ca în Buco­vina, când imposante ca, fondul Negoiului şi tovarăşilor lui car­patini, la Curtea de Argeş. Auto­rul a prins de minune acest fapt, nelipsind din descrierile sale şi mediul natural al monumentelor istorice. Meritul lui este astfel mare căci a ştiut să îmbine descrierea naturii cu străduinţele oamenilor: Dunărea cu Cazanele pe păretele de piatră cu inscripţia numelui lui Traian, Ada Kale cu gramia ce spune despre valurile turceşti a­­bătute asupra pământului ro­mânesc. In Severin cu piciorul podului străvechiu, Cerna-Voda un mic cuib de­ italieni din Trani şi Frinhi. „Sicilia ed Alpi în poebi metri quadraţi“. Delta îl atrag« Taina liniştei supreme, pământu­l nou ce iese din biruinţa infinitu­lui mărei asupra fluviului îmbă­trânit „tirano e buon padre“, îi dă prilej să scrie frumoase pagini, care ar merita să fie traduse. Dealtfe toată cartea, ar fi bine să fie dată în româneşte. Două fapte am învăţat şi noi din ea, Intâiu să ne cunoaştem ţara măcar prin ceea ce scrie un străin despre ea : al doilea ar fi să învăţăm cum îşi iubesc alţii ţara şi neamul lor. Ori unde simte, vede ori presupune o urmă din activitatea depărtată a poporului italian, nu o trece cu vederea. Fie la Kilia, fie la Ceta­tea Albă evocă, puterea de espan­siune şi spiritul de acţiune a po­porului său. Intr’un stil clar, adesea ori colo­rat, dar întotdeauna cu însufle­ţire, a ajuns să ne dea o carte car face mai strânsă legătură, de alt­fel firească, dintre Italia şi Ro­mânia, şi ne relevă nouă ceea ce avem interesant, lângă noi, iar să-i dăm atenţiunea cuvenită. —­t . ECOURI a expoziţia de porumbei dresaţi din Paris, publicul poate admira un porumbel „veteran“ care a împli­nit vârsta de 21 ani şi a fost în timpul războiului „mobilizat“ cinci ani făcând reale servicii armatei prin călătoriile lui, eroice. P­e când în Europa iarna nu pre­zintă rigorile temute, în Persia viscolul şi zăpada au blocat toate căile de comunicaţii — scrie „Le Journal“. Şi comunicaţiile telegrafice şi telefonice au fost întrerupte din aceiaşi cauză.­­ E un greu de producţiuni care se bu­cură azi de o favoare pe care poate niciodată n a avut-o în aşa chip, cu o a­­semenea amploare, înainte de sărbători câteva cicluri de conferinţe au acumu­lat spectatorii. Acum sfârşitul iernii şi începutul primăverei ce se apropie nu sunt mai puţin bogate în producţii ora­torice. E un fapt de care incontestabil trebue să ne bucurăm. Căci intr’o epocă de criză culturală orice mijloc de difu­zare a ideii e binevenit. Şi aceasta e o conferinţă. Nu material original, ci se­­lecţiune. Cineva spunea foarte just că un conferenţiar e ca un zarzavagiu . Nu poate alege in coşul lui decât câteva specii de zarzavat. Ceea ce unii ar putea deplânge ca o lipsă de esenţial. Dar noi socotim că în materie de atmosferă cul­turală trebue să ne bucurăm de orice simptom de existenţă. Şi de aceia ne proclamăm satisfacţia că publicul nostru se dovedeşte înamorat de vraja verbului şi umple sălile de conferinţe. Sunt uneori la Fundaţia Carol confe­rinţe în fiecare zi şi câte două pe zi. Şi lor li se adaogă „Ateneul Român1a şi atâtea alte cercuri ce-şi organizează vorbirile in alte localuri. Faţă de această amploare a mişcărei de conferinţă nu strică să relevăm câteva dintre ciclurile în curs sau cari se a­­nunţă. Am mai vorbit despre ciclul „Explicaţia timpului nostru1* organizat de gruparea „Forum*1. Iniţiativa tine­­rească a întrunit un succes care ne confirmă prevestirea. Concomitent cu acest ciclu amplu, „Fundaţia“ adă­­postesc conferinţele pe care le organi­zează „Cercul Analelor Române­*. Si­militudinea numelui său cu „Universi­tatea Analelor“ de la Paris, merge mai departe decât numele. De la bine cu­noscuta instituţie pariziană „Cercul A-­­­nalelor“ s-a inspirat şi pentru concepţia conferinţelor sale, conferinţe completate printr-un program literar şi dublat de un ciclu de audiţii muzicale. Ceea ce am dori ar fi doar ca diferitele conferinţe ale „Analelor“ să se grupeze la fiecare an în jurul unei teme sau unei preocu­pări cardinale, care să le organizeze unitar şi care să fie epuizată prin ele. Este principiul pe care atât de fecunc îl întronase acum l6 ani grupul Poesis şi pe care acelaş grup îl reia acum, cu ocazia ciclului de conferinţe organizat intru comemorarea lui Goethe. Se ştie că grupul Poesis a reunit, îndată după război, o seamă de intelectuali cari, reîntorşi de la studii din Franţa, Anglia sau Germania, căutau să încetăţenească la noi o sumă de idei şi de curente din preajma epocei războiului, adică îndată înainte şi îndată după el. Prin confe­rinţele „Poesis“-ului o sumă de nume şi de idei noui au intrat în circulaţia culturei noastre, prin conferinţele lor, urmate timp de­ şapte an­i, si au creat o serie de valori culturale noui. A fost un strălucit exemplu de valoarea dinamic culturală a tribunei de conferinţe. Astăzi, „Poesis“ îşi serbează zece ani de la înfiinţare. E o dată care merită relevată cu un elogiu. Şi, la acest ju­bileu, e frumos şi demn de vechia sa glorie faptul că este aceea care deschide la noi anul comemorărei lui Goethe. In adevăr ciclul de conferinţe „Poesis“ care a început săptămâna aceasta, este centrat in jurul lui Goethe , un jubileu grefat pe un jubileu ; un dublu simţ al actualităţei. Tot despre Goethe vor vorbi şi con­ferenţiarii de primăvară ai „Universi­tatei libere“ într’unul din cele două cicluri, celalt fiind consacrat „Fondato­rilor României Mari“. In sfârşit trebue să relevăm ciclul organizat de „Amicii Statelor Unite“ şi care va culmina în comemorarea lr Washington. Şi iată cum tabloul confe­rinţelor ce vin nu se poate plânge decât de supraîncărcare. O plângere pe car insă, nimeni nu se gândeşte s’o înalţe desigur. In sărăcia atmosferei noastr­­e idei, doar aceste conferinţe mai sunt insule de reculegere şi de speranţă. ION I. CANTACUZINO COMENTARII Primăvara conferinţelor Ferul rusesc Concepţiunea conducătorilor sovietici — Am văzut că­ industria ferului a suferit în primul rând şi în toate ţările din cauza crizei mondiale; excepţia o face Rusia care-şi vede producţia sa crescând aproape în­continuu, depăşind cu începere din 1929 producţiunea din, 1913. In 1931 Rusia a produs în medie 418.000 tone otel față de 400.000 tone în 1913. Industria ferului este prima care a fost refăcută (alături de industria com­bustibililor) căci ea stă la baza planului de ndustriali­­zare a Rusiei Sovietice, plan care pentru moment, este concretizat susub denumirea „planul de 5 ani“. Ferul, mijloc de reaizare poltică Conducătorii Rusiei de azi şi-au dat perfect de bine seama că in­dustrializarea poate servi de minu­ne planului lor, iar dintre toate industriile aceea a ferului este de­stinată să joace primul rol. Stalin însuşi, a cărui nume este un sim­bol caracteristic şi o coincidenţă, declara în 1929 : „Devenim ţara me­talurgiei, a automobilului, a trac­torului, şi când vom aşeza Rusia pe automobil şi ţăranul pe tractor, atunci să încerce să ne ajungă o­­norabilii capitalişti cari se laudă cu civilizaţia. Atunci vom vedea cami sunt ţările înaintate şi cele înapoiate“. Cu o asemenea concepţiune era fatal ca să nu fie o criza a felului. Din contră, există o criză absolut inversă, de capacitate de reaizare; prograul de lucru este făcut să meargă într’un tempo prea repede pentru posiblităţile practice de e­­xecutare şi aceasta cu tot ajuto­rul primit, sub diferite forme din afară. Planul de organizare a in­dustriei ferului împreună cu ane­xele sale este în adevăr gigantic. El se compune de­ fapt din 2 părţi, una care se realizează în cadrul planului general de industriali­zare pe 5 ani ,­ alta de viitor rea­lizabil în alţi 10 ani şi cu un pro­gram şi mai vast. Prin parte­a pla­nului care se va terina în 1933 are de scop mărirea producţiunei la circa 15.000.000 tone oţel anual ceea ce revine la un consum de IOC kgr. pe cap de om, reprezintând mai mult decât de 3 ori producţii şi consumul din 1913. (Consumul de fer în România este în pre­­zent de circa 22 kgr. cap). Suma de bani alocată planului acesta este de circa 4 miliarde ru­ble, reprezentând circa 30% din suma globală care a fost socotită necesară finanţărei întregului plan cincinal. Centrele importante a industrie ferului sunt indicate chiar de către actualul comisar la finanţe Grin­ko astfel: a) Grupul Kerteli (Crimea), care va­ produce 350.000 tone oţel anual până în 1933 şi se va complecta apoi până la 750.000 tone. b) Grupul ucrainian, cu noile uzine dela Krivoi-Rog şi Zaporo­­,fie cu o producţie de 650.000 tone sau 3.000.000 tone oţel anual. c) Grupul din Ural, cu faimoasa uzină dela Magnit­aia Gora, ba­zată pe un minereu execelent şi a­bundent cu o producţiune de 1.100.000 tone­­ (după alte informa­ţiuni producţia ar fi şi mai mare), apoi uzinele dela Alfipaiev, Zla­topusk, Balachov, etc. d) Grupul siberian, cu uzina de la Kuznet, deocamdată pentru 350.000 tone grupul Rusiei Centrale, cu uzina de la Lipetek de 650.000 tone şi uzina proectată de la Kho­per, regiune recunoscută prin a­­nomalia sa magnetică. Cantităţile considerabile de oţel vor fi prlucrate în alte ateliere me­­canice importante destinate constru­irei de: centrale de forte, utilajului mecanic, tractoarelor, automobilelor materialului de cale ferată şi bineînt­­eles armamentului. Fiecărora s-a prevăzut cantitate necesară și s’a destinat locul de prelucrare. Căldări se fabrică la Moscova, I­enongrad S. Taganrog; motoare Diesel la Kolo­­mna, Leningrad și Srrnova. turbinei* la Leningrad; mașinile unelte în uzi (Continuare în pag. 2-a'

Next