Viitorul, martie 1932 (Anul 24, nr. 7225-7250)

1932-03-02 / nr. 7225

famil ar deug.zeci şi patrulea Mo. 7225 BUCUREŞTI ADMINISTRAŢIA STRADA R. POINCARE No. 17 Telefoanele: Direcţia 3—58.17; Redacţia şi Administraţia 3—49.23 REDACŢIA STRADA EDGAR QUINET No. 2 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului, Strada R. Poincare 17 şi la toate Agenţiile de Publicitate Manuscrisele nepublicate se distrug. A B O I IN TARAUn an.......... 600 lei I Trei luni......150 lei Şase luni...... 300 „ Un exemplar 2 „ Instituţiuni publice şi particulara 1008 Iei anual Miercuri 10t1artie 1932 T E IN STREINATATE Un an.........4400 Iei I Trei luni ......400 Iei Șase luni ... 700 „ I Un exemplar... 6 „ I note : „Naţionalismul“ în cântec! Amatorii de radiofonie de la noi, cari au şi aparate de prindere a undelor, suficient de bine fabricate ştiu că la Pesta se duce cu voinţă fermă o politică naţională sub forma musteei ţigăneşti. Guvernul ungar crede că poate să stăpănească Europa, să dovedească cum că la Pesta e o civilizaţie şi-o artă, aruncând în fiecare seară, fără nici-o eclipsă, musică ţigănească. Acelaşi ceardaş, aceiaşi musică tristă de călătorie pe pusta tristă, aceiaşi viaţă care îşi prelungeşte sunetul agonisant pe-o coardă ce nu mai cunoaşte variaţia melodică... E o credinţă a Pestei greşită fundamental, pentru că ceea ce este specific naţional, ceea ce este legat de forţele etnice ale unei grupări între graniţe, trebue să fie clasat cu moderaţiune cuvenită. Altfel insistenţa poate deveni comică, şi voinţa de a, impune un costum provincial, un obiceiu dintr’un judeţ, o artă dintr’un ţinut de munte ori de şes, apare ca, o comică credinţă. Aceste observaţiuni sunt actualizate prn reclamaţiile şi cerinţele abonaţilor la „Radio-Bucureşti”, cu privire la musică românească. Aşa cum aflăm din „Poşta amatorilor” de la „Radio" sunt mulţi „naţionalişti" exageraţi cari cer mereu, cer cu insistenţă, cer cu pasiunea celui ce crede că este soldatul unei idei: musică românească, mereu musică românească! Dar cine suntem noi ca să putem speria lumea din afară, şi încânta şi pe noi, numai cu musică populară autohtonă ? b’um ? Sunt ţări cari au dat turnei geniile musicale universale, şi, totuşi nu se îngrădesc în musica, lor naţională. La Roma şi la Mano, se cântă Saint-Saens, ori Gounod. La Paris se ascultă Wagner şi Beethoven, şi aşa mai departe. Noi, însă, aşa susţin unii abonaţi de la „Radio” — nu trebue să mai ascultăm decât „chindia” şi „brăuleţul”. Intrucăt ne priveşte am ruga călduros pe conducătorii postului nostru de „Radio” să nu cumva să, le facă pe plac acestor exageraţi naţionalişti, cari cred numai cântând româneşte pot dovedi că sunt buni români! FETRONIUS ECOURI Doi armurieri din Franţa, unul având magazinul în Limoges, iar celalt la Lyon, au salvat o tânără pereche de la o nenorocire singură, vânzând un revolver dar trişând la încărcarea lui cu gloanţele necesare. O tânără soţie pe deplin convinsă de urâta purtare a soţului, — tânăr subofiţer — se hotărâse să-l pedepsească după ultima... modă : împuşcarea. De două ori la intervale scurte subofiţerul a fost împuşcat... fără plumbii ucigaşi. Poliţia a prevenit familia candidatei la puşcărie şi a fost luată, acasă sub supravegherea unui frate mai calm... Ziarele străine anunţă moartea unui sătean din Ungaria, renumit ca un mare mâncăcios. Ştefan Kiss’a fost un om extraordinar prin faptul că avea înălţimea de 1 m. 98 cm. şi greutatea de 160 kgr. Cu toată criza acest „şampion“ consuma la amiază 30 ouă şi aproape un kgr. şuncă sau cârnaţi, iar de băut bea câţiva litri de vin fără cari nu se simţea in apele lui... IN PLIN HAOS Observatorul atent şi nepărtinitor al celor ce se perec la noi, ajunge la o constatare care o verifică faptele, şi nu o infirmă optimismul guvernamental. Constatarea este că suntem într'o desaxpie a vieţei politice, şi aceasta este de natură să provoace fireşte îngrijorări, căci organismele politice dintr’o ţară cu regim constituţional nu sunt improvisaţiuni, nu sunt grupări capricioase de oameni cari ar găsi în activitatea politică, un divertisment, ei sunt creaţiuni organice ale vieţei unui stat. Ţara noastră, fără să aibă tradiţia unui vechi parlamentarism, fără să aibă pretenţiunea de a se egala cu viaţa publică engleză, ori franceză, dar incontestabil că în timp de 75 de ani a ajuns saşi consolideze forţele politice şi opinia publică poate să vorbească de organisme politice cu rosturi în stat, cu trecut politic, cu state de serviciu istoric în istoria neamului. Când s’a putut prin lupte dintre partide să se creeze emulaţiunea în bine ; câni s’a putut consolida o Dinastie străină, cu toate fireştele greutăţi ale primelor întemeieri ; când s’a putut face un răsboi de neatârnare, în timpuri atât de grele, când s’a putut înfăptui statul mare al nouei Români întregite toate prin politică, prin alternarea la răspundere nu a oamenilor, ci a grupărilor de oameni legaţi printr’o unitate de credinţă, printr’o identitate de temperament, printr’o simpatie de cuget; în aceste condiţiuni, cum nu ne-am simţi alarmaţi, faţă de spectacolul loviturilor ce se aduc şi cuvintelor artificiale ce se formează, pentru a anihila forţele vii ale ţarei acesteia, cari sunt organismele politice. Cu trecutul, cu organizarea, cu disciplina lor ! Aceste compromisuri de interese secundare, în cari unii pleacă şi al{ii vin, în care un isolat sau un dornic de măriri, devine când factor hotărâtor, dind un „pivot al marilor salvări ce se aşteaptă, când „tehnician“, ori şef de echipă de muncă, nu pot decât să micşoreze puterea de viaţă a ţărei, să scadă, tocmai în aceste momente, resistenţa statului. Căci un lucru cert pe care nu î l pot contesta nici optimismul guvernamental, nici seninătatea celor ce nu pot vedea prea departe, este că înăuntru şi în afară, sunt evenimente cari cer destoinicii, organisate şi voinţe decise a trece dincolo de interesele secundare şi personale. înăuntru avem o mare criză economică şi financiară, formată fireşte în parte, prin repercusiunea lucrurilor din afară, dar agravată şi prin nedestoinicia guvernului dinăuntru ; iar în afară, se notează norii negri ai propagandelor contra ţărei, ai curentelor de destrămare a tratatelor. Se pun în joc forţe cu caracter fie anarhie, fie destructiv, şi aceste forţe deslănţuite din afară, trebue să întâlnească un stat român, respectat, organizat, liniştit, întemeiat pe politica cea bună, şi nu pe bizantinisme, pe curente de refacere, în care „ritmul nou“ apare ca un straniu divertisment într’o situaţie de stat care ar cere nu experimentarea celor neexperimentaţi, ci unirea tuturor competinţelor. „Ritmul nou“, „echipa de muncă“, sunt glume, cari apar sinistre, într’o vreme atât de grea ca cea de azi. Niciodată astfel „politica“ nu a fost mai strâns legată c consolidarea ţarei, şi cu liniştea viitorului de azi. „Tehnicienii“ s’au însărcinat să arate cât de periculoasă pentru ţară, este tendinţa puerilă a disoluţiei partidelor şi voinţa de a pune în locul forţelor implicit admise în mecanismul constituţional al ţării, tehnicieni fără partid. -----------------............---------- ŞCOLI ÎNCHISE Este posibil ca in Capitala României Mari şi sub un guvern care se zice tehnic si cultural să se închidă şcoli din lipsă de combustibil . Din nenorocire da. De altfel nu-i de mirat căci, sub pretextul dificultăţilor financiare şi înainte de a se fi epuizat gama economiilor unde se puteau face — şi se puteau face destule — guvernul a desfiinţat un important număr de şcoli secundare, normale şi profesionale. Compensând, în concepţia tehnică a ritmului respectiv, acest deficit de focare de lumină prin obligativitatea portului şobolilor de lemn. Acesta a fost începutul „puţintelului bine" care avea să evolueze spre forme mai concrete, mai elocvente, culminând în constatarea uimitoare că din lipsă de combustibil, din Şcoalele existente, puţine mai pot funcţiona normal. Faptul ar fi, de necrezut dacă n'ar fi fost subliniat într-o şedinţă a comitetului central şcolar al municipiului Bucureşti. Aci, cei ce poartă răspunderea gospodăriilor şcolare au înfăţişat tabloul tragic al şcolilor îngheţate, în neputinţă de a funcţiona, cum trebue, din pricina lipsei de solicitudine a autorităţilor cărora le incumbă această sarcină. Vina în ultimaei, expresiune, o poartă guvernul, deşi primul responsabil este primarul municipiului, obligat să vegheze nevoilor gospodăreşti ale oraşului. Căci, dacă d. Dem. Dobrescu este un biet rob al unor fantazii edilitare şi municipale imens de costisitoare şi de apăsătoare pentru contribuabilul bucureştean, revine autorităţii tutelare — ministerul de interne — obligaţiunea, de a-l trezi la fabilitate, indicându-i linia de conduită conformă intereselor administraţilor. D. Dem Dobrescu nu poate invoca scuza, lipsei de fonduri. Risipa dein municipiu, cănătue- Uri, de tot felul ale partizanilor politici, investițiunile năzdrăvane în dealuri retezate, în grădini și parcuri de agrement, interzic d-lui primar general al municipiului invocarea acestei scuze. Iar dosarul anchetei făcute de un inspector administrativ stă mărturie a necruţătorului spirit de risipă şi abuzuri care domină, această, administraţiune de pomină. Ce înseamnă deci câteva zeci de mii de lei pentru o administraţiune care a cheltuit în dreapta şi în stânga cu năstruşnicele aiureli ale primarului , D. Dem. Dobrescu, care a declarat oală că invidiază pe colegii săi din străinătate, din punctul de vedere al respecului ce li se acordă, i-ar putea lua şi ca exemple pentru munca ce ei desfăşoară spre binele comun. Ori suntem siguri că in nici unul din marile orașe pe care le-a vizitat, n’a văzut, școală închisă din lipsă de combustibil.. De ce, la noi ? ----------------' ' Ir’----------------- ABUH PLAC D. Argetoianu, într’o recentă con- Iferinţă, a declarat că nu trebue să ne bazăm deloc pe ajutorul Apusa- I lui, că criza va creşte şi deci să ne aşteptăm încă la mai rău. Declara ia concordă din nenorocire cu real tatea: guvernul nu e în stare să facă nimic pentru ameliorarea situaţiei. De curând a făgăduit că va plăti salariile şi pensiile pe luna curentă, după ce a lăsat neplătite 3 miliarde pa anul trecut. Ei bine, nici atât n’a reuşit. Salariile nu s’au putut achita la vreme nici în Bucureşti, esi pufin. In provincie este un dezastru, chiar regimentele ce fac paza frontierei, n’au încasat nu numai soldele, dar chiar banii pentru hrana trupei. i. In timp ce ne amenință acest de- i zastru, fără precedent, iar guvernulîl recunoaște, cheltueîile de risipă ! continuă. N ci nu s’a stins încă indignarea provocată prin crearea ultimilor subsecretari de stat și batjocura unui nou ministru sinecurat, i este aruncată în obrazul făr’i. N’avem avioane și purtam «n timbru spec'ai pentru a Ie putea construi, i Și, cum am putut strâng: in fond, in loc să cMn*n”r“m avioane, creieri in subsecretarii:'■ de sfat, cu sînsCUriŞti adunaţi din toată lumea. Apusul, acel dela rare nu am putea spera ajutor,_, cum spune d. Argetoianu,— ars dreptate să nu ni-1 dea:_ unei ţări cupr nse da mania risipei, nu-i dă nimeni un ban. Făd,nu numai că nici 'ara, nici pătura el conducătoare nu-s vinovate de risipa unui guvern pa care nu l-au voit şi nu-l vor.* Dar azi, în România nu mai există nici bun simţ, nici lega. Domneşte bunul plac al Domnului „aşa vreau, aşa fac“. Fie că acest domn este preşedinte de cons.ru, fie că e un simplu subsecretar de stat şi se numeşte Buzdugan sau Cristi, — el se crede îndreptăţit să facă ceea ce vrea, punându-se înaintea legii şi sfidând-o împreună cu ţara. Regimul bunului plac duce la moartea prin foame a unei biete invăţătoare, Ia nebunia alteia. Şi invăătorii sunt acuzaţi că «’au destul respect şi „recunoştera“ pentru primul ministru ! în ce priveşte clerul, Argetoianu strigă la Cameră: „dacă mai vorbeşte vreun poră de salarii, voi întârzia plata cu încă o lună“. Iar „popii“ trebue să tacă şi să se facă mici, mici de tot, ca să r nu pomenească şi de Dumnezeu, de ministru de finanţe. De la banan ministerială, comod instalat, d. 1ST. Iorga tună împotriva nemiltuimţilor: „Dacă n’aşi fi e« »ici, ar fi mai rău“. Aceasta e ui- lima formulă in care s’a metamorfozat acel „puţintel bine“ că voia I să-l facă. Rău cu rău, dar mai rău fără el, decretează d. preşedinte al consiliului, pentru a se face suportat mai departe. Dar ţara ştie că douăzeci de ani, d-sa a voit să fie la locul pe care-l ocupă azi. N’a fost şi ... n’a fost ntai rău. Dimpotrivă, sub blestematul „polticianism“ am făcut trei războaie şi am făcut România jmare. Dar, nici când o fără întreagă te grămădise într’un colț al Moldo- Ivei, n’au fost mizera și lipsa de azi ii n’a murit nimeni de foame. N’am murit nici char în teritoriul ocupat de inamic. A trebuit să avem un gu- I vem de „tehnicieni“, „ne ntinat de Bolitcă“, — pentru ca o ţară întreajgă să sufere. Dacă însă, nici d. Iorga, nici d. Arigetolanui nu văd putinţa ameliorării situaţiei, dacă se declară incapabili de a veni cu măsuri utile, — pentru ce se încăpăţânează să rămână la cârmă? Pentru ce d.«e atât de de- i parte sacrificiul pe care declară că- I fac? Nimeni nu-1 cere. Să lase locul »’’era mai capabili şi să pleci cu tot), huzdupând, mutând nici pe acel al aviației. Țara nu mai poate suporta regimul bunului plac și al risipei. --------------------------------------- O scrisoare a lui Hitler . MAREŞALUL HINDENBURG Adolf Hitler a adresat o scrisoare preşedintelui Hindenburg, protestând vehement împotriva manifestului electoral al partidului social-democrat şi respingând afirmaţia că mişcarea naţional-socialistă a dat loc la complicaţii cu străinătatea. Hitler acuză pe Severing şi pe Greener, în special pe acesta din urmă, că a falsificat discursul lui Goebbel. Leader-ul naţional-socialist a primit pe reprezentanţii ziarelor engleze şi americane, cărora le-a declarat că nu este adevărat că un succes al naţional-socialiştilor în alegeri ar putea avea o influenţă defavorabilă asupra politicii externe a Reichului. Din contra, situaţia s-ar ameliora. Corespondentului ziarului „Messagero“ Hitler i-a spus că naţionalsocialiştii sunt pentru o Germanie a Germaniei şi vor să colaboreze a nule), cu toate naţiunile conduse de ace- ı HITLER leaşi principii naţionaliste. (Da- D Săgeţi . Argetoianu a declarat că nu mai putem conta pe străinătate în refacerea noastră. Călătoriile învaţă. Aceasta se ştie de mult. Autonomia universitară a fost în fine salvată de d-l Iorga, care în calitate de ministru al instrucţiei a însărcinat pe d-nul N. Iorga candidat la rectorat să închidă uşile Universitatei pentru ca nu cumva profesorii universitari să pătrundă în Universitate, fără ştirea, ministrului Guvernul „echipei de muncă” a pus sigiliile uşile universităţei. Să se isprăvească odată şi cu învăţătura aceasta ! Acum e vremea subsecretariatelor de stat, nu a muncei de laborator, şi de bibliotecă ! D . Lebaudy II socoteşte pe d. Titulescu un simpu funcţionar al ministerului de externe. Se înţelege atunci de ce la închis uşa casei sale acestuia slujbaş mărunt. 7 Treime şi ştie medicii GHICEŞTE şi LATINEŞTE? de GR. TAUŞAN Ne aducem aminte de acea caracteristică manifestare a marilor industriaşi şi comercianţi germani, cari în grup cereau guvernului lor, înainte de răsboi, intensificarea „humanităţilor” în şcoală, şi întărirea învăţământului clasic ca o necesitate practică a vieţei publice germane. Această manifestare in favoarea învăţământului clasic, era cu atât mai caracteristică, cu cât se spunea atunci — înainte de răsboi — că Germania e tara realistă prin excelenţă. Metafisica ei, care ţine primul plan în istoria filosofiei, se pare că este un nor care pluteşte dincolo de oraşele şi satele ce’şi văd de viara lor înainte. Greşala aceasta de apreciere provine chiar şi din comparaţia întâmplătoare ce-o cităm aci, căci o ţară în care a dominat un secol, idealismul lui Goethe, unde Kant, mai puţin cunoscut la timpul vieţei a devenit prin continuitorii săi Fichte, Shelling, Hegel, prin Schopenhauer, o filosofie răspândită în straturile intelectuale, arată că „realismul” vieţei germane nu e decât o faţetă a unei mentalităţi mai complexe. Germanii ştiu să facă o sinteză puternică dintre spiritul alipit faptelor, concretului şi folosului imediat, cu spiritul de gândire abstractă. Comercianţii şi industriaşii germani cerând introducerea limbelor vechi, în învăţământul general, împăcau astfel şi înclinarea spre cugetare abstractă şi cerinţele realiste, căci e un fapt că însământul clasic profită omului, prin gimnastica mintei, prin lărgirea orizontului intelectual. Cine devine spontan şi sprinten, şi analist al propriei lui mentalităţi, e mai bun negustor, mai bun industriaş, mai bun plantator de vită, ori mai ager agricultor. Instrumentul de câştig al vieţei, e mintea clară, şi se vede că experienţa altor popoare ce trăise mai mult, ca altele, experimentase valoarea clasicismului pentru depistarea adevăratelor forţe spirituale. Credinţa aceasta în valoarea psihică a clasicismului, ne este recent adusă în planul reflexiilor noastre prin o cerere a facultăţei de medicină din Paris. Propunerea medicilor francezi a luat forma unui articol de lege votat de Senatul francez din 7 Decembrie 1931, astfel conceput: „Şase ani după promulgarea prezentei legi nimeni nu va putea lua prima inscripţie într’o facultate de medicină dacă nu are ba*calaureatul în învăţământul clasic latin-grec”. .Ziarul „Le Temps” comentând acest articol de lege aduce aminte că încă din 1911 profesorul Labbé (pe care publicul românesc îl cunoaşte din conferinţele ţinute acum câţiva ani la noi) susţinea necesitatea pentru medici şi savanţii de laborator de a cunoaşte limba greacă şi latină. Elevii de la Realschulen erau după părerile lui Liebig — marele chimist neamţ — inferiori elevilor cari veneau de la liceele clasice relativ la destoinicia lor de-a învăţa medicina ori chimia. Senatul francez prin legea recentă nu a făcut astfel decât să întărească o credinţă pedagogică, împărtăşită de cei mai indicaţi de aşi da avizul lor asupra învăţământului medical. Profesorul Sergent de asemenea bine cunoscut publicului românesc, susţine într’un interview recent următoarele : „Cu adevărat nu trebue ca cineva să fie medic pentru a îndrăzni să afirme că studenţii în medicină ignorând limba greacă nu pot înţelege pe autor şi lecţiile noasfre. E deajuns a-i vedea la patul bolnavului cât de aiuriţi sunt când li se vorbeşte de disfonie sau de disfagie”. Ziarul „Le Temps” care ne-a sugerat ideile de aci reprd dupe un raport al ministrului Roianu din 1858 adresat lui Napoleon, din care se pot cita următoarele rânduri : „Medicul, legat de atât de multe lucrări, consultat de toate clasele societăţii pentru toate suferinţele cari ating corpul şi mintea, silit la atâta discernământ şi acţiune morală, trebue înainte de ori-ce să fie preparat printr’o instrucţie literară completă. Ignorând „humanităţile”, el neglijează un element indispensabil, depărtează un mijloc de succes şi de influenţă, şi creiază poate un adevărat obstacol autorităţei ca şi progresului artei ce-o exercită”. Recomandaţia ministrului Roland este interesantă, dar ea priveşte mai mult prestigiul moral al medicului, — ceea ce desigur are o deosebită importanţa — dar învăţământul limbelor clasice are o altă valoare, care e mai adâncă. Un r««die trebue să înveţe gr©'°-.şte şi latineşte pentru că în afară de înlesnirea cu care el înţelege dicţionarul medical (format din cuvinte compuse greceşti şi latineşti), medicul care ştie limbele vechi are mintea refăcută şi pregătită pentru concentraţie şi pentru ascuţime, de percepţie, şi nuanţe de cugetare. De ce aceasta! Pentru că limbile vechi sunt o imagină vie a unei societăţi cu o civilisaţie extraordinară, dar radicalmente deosebită de a noastră. Prin limbele aşa zise „moarte”, se intră într’o lume nouă, ciudată, superioară, şi cu modul acesta mintea se rafinează şi se afânează. Iar gimnastica la care mintea e supusă învăţând greceşte şi latineşte, este minunată pregătire pentru arta medicală, întemeiată pe intuiţie vie, pe ascuţimi de percepţie, spre atenţie meticuloasă. Diagnosticul, clinica, percepţia de nuanţe, sunt însă trebuitoare învăţământului clasic, atât de îndemnător la cugetare, şi la eleganţa privirrilor olimpiene şi se- , vine, cum se cer omului care prin profesie priveşte mereu moartea şi se luptă cu ea! Un lucru demn de observat este că nu se discută acum prea mult scumpetea traiului. S-a constituit, ce-i dreptul, o „Ligă“ pentru ieftenirea preţurilor în general, dar atât. Mişcarea e timidă, prudentă şi oarecum nu lipsită de logică. Fiindcă a cere cu sgomot şi insistenţă o reducere generală a preţurilor ar însemna o deplină ignoranţă a situaţiei, adică a impozitelor sub diverse denumiri, a tarifelor de transport, etc. care au fost scăzute, încet şi foarte greu preţurile scad, deşi nu în proporţie cu scăderea mijloacelor de existenţă a unei mari mulţimi, redusă din zi in zi tot mai mult la paupertate. E semnificativă, zilnic, pagina în care sunt trecute vânzările pentru despăgubirea creditorilor: maşini de cusut, de scris, de muzică, mobilier, cărţi şi multe obiecte modeste casnice. Ce preţuri pot fi luate acum şi cât costă cheltuelile de executare, se ştie; astfel rămâne îi pagubă debitorul, iar creditorul bineînţeles, nu mai are nici el glas să se plângă. Şi sărăcia se întinde... Şi dacă intr’adevăr au venit vremurile când trebue măsurată porţia de hrană, dece nu s’ar face o catagrafie a tuturor acelor cari ar trebui să fie ajutaţi ? Pe sate, pe comune, pe circumscripţii şi când statul, sau particularii cari au nevoe de braţe să se adreseze direct autorităţilor ocrotitoare de muncitori, meseriaşi. E drept că există aceste organizaţii, cu carnetele în regulă, dar câtă nepăsare faţă de ele, arată chiar cei înscrişi acolo? Pieţele pline de oameni, cafenelele, cârciumele... Şi între ei câţiva cari nu-şi cunosc meseria, câţi hoţi, câte elemente primejdioase1? Aceştia seamănă neîncrederea în public şi fără „recomandaţie“ greu găseşte astăzi cineva de lucru, când recomandaţi, de la sindicatul breslei ar trebui să fie suficientă-Am înţelege să fie şomeri, elementele dubioase, vicioşii, cei cari nu se ţin de lucru, dar se întâmplă tocmai contrariul; neghina se întinde in dauna elementelor utile. Ar fi atât de mult de lucru, pentru a face dreptate, pentru a se alege cei buni şi vrednici din cei stricaţi şi leneşi, încât nici nu se încearcă!... Tăcerea apasă şi sufletele se macină, se fac contaminări morale cari sapă la temelie societăţile organizate. Oamenii sunt rău e o expresie curentă, o scuză parcă pentru cei cari totuşi ar putea să încerce ceva. Nu e himeric să ne spună că noi trăind trebue să avem grijă de neînsemnaţii adolescenţi pe cari îi privim de sus; sub ochii lor se desfăşoară întregul teatru al vieţii; lăsăm generaţiilor urmaşe moştenire, nu numai avuţiile ţării ci şi miasmele morale cari tind să ne copleşească. Şi nu e vorba numai de noi aceştia de pe meleagurile noastre, căci prin legăturile internaţionale uşoare şi rapide, prin răspândirea multor bune lucruri ale civilizaţiei, năpădesc din depărări şi efluviile de dezagregare socială... Avem noi energii destule, forţe suficiente pentru a putea fi optimişti, dar prea se deschid largi porţile pentru toate neincrederile, pentru tot ce este pesimism în ţările cu vechi civilizaţii, cu populaţii mult mai dense şi unde primenirea după răsboi e mult mai dificilă. In frământările actuale şi în situaţia de astăzi, mai mai că aşi zice, că e mai bine că avem mulţi semi-analfabeţi fiindcă sunt scutiţi să citească din cele ce se publică, controlat şi mai ales fără control. E un mare semn de amărăciune, a gândi astfel, dar câtă linişte poate avea cel care nu citește noianul ce ne-a fost hărăzit de bietul Gutenberg !... ——r—-s ..... ------------ Preocupări Frământările vremnei de azi A. M. H. La cimitirul Sf. Vineri, pe locul viran cunoscut încă sub numele popular de „Gropile lui Oatu“, s’au cruiat pe timpul primariatului I. Mincu, o piaţă şi un parc, cu numele de „Sf. Maria“. In acest parc, sub acelaş primariat de mari iniţiative şi realizări edilitare, s’au clădit o şcoală şi o biserică, cu acelaş nume de „Sf. Maria“. Biserica, cu o singură turlă, a cupolei, este concepută în felul bisericei Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, păstrând în plan şi în faţadă forma crueei grece, ale cărei braţe sunt aparente la baza cupolei Pantocratorului. Păcat, că la executarea bisericei nu s’au întrebuinţat materiile naturale : piatra şi cărămida aparentă, ca la biserica din Argeş , ci, s’a tencuit cu var şi ciment, materiale ce nu pot rezista vreme îndelungată la rigorile intemperiilor, necesitând reparaţiuni temporare. Apoi, elementele decorative utilizate: arcade, coloane, capitole, brâuri, sunt departe de a reprezenta orgoarea şi puritatea de stil a „modelului“ dela Argeş. Intenţiunea primăriei de verde de a avea o copie exactă după o biserică istorică, nu s’a putut realiza; căci, i s’a dat o interpretare banală, cu o aparenţă de capelă de cimitir, fiind lipsită de turnul sau turlele clopotniţei, atât de obicinuite la bisericile, noastre de mir. Desigur, că bunele intenţiuni ale primăriei de verde ar fi obţinut realizări superioare, dacă planurile bisericei s’ar fi obţinut prin concurs public, iar nu printr’un birou improvizat fără de experienţa necesară în lucrări de artă bisericească. Dar, dacă pe din afară, această biserică pierde din importanţa cuvenită unui monument de artă, apoi interiorul ei, păstrează oarecum, monumentalitatea bisericei de origină. Ceea ce contribue însă la buna impresie a interiorului, este deciarhitect profesor gur corectitudinea liniilor arhitecturale a coloanelor, arcadelor, beieţilor şi cupolei centrale pe cei patru pandativi tradiţionali, dar mai alles măestria zugrăvelelor ce îmbracă simplu, demn, şi cucernic, pereţii acestui minunat locaş de închinăciune. Cărbunele, penelul şi paleta pictorului, realizează linii, figuri, scene şi o cumpănită armonie de culori, cari mulţumesc de o potrivă şi pe creştini şi pe iubitorul de artă bună. Soţii Brăescu, artiştii chemaţi pentru zugrăvirea bisericei, nu cruţă nici o jertfă de muncă şi de timp, ca opera lor comună să creeze acea ambianţă artistică şi religioasă din timpurile arhaiceale bisericei creştine, împăcând atât rafinamentul gustului modern artistic, cât mai ales, trebuinţa unei reculegeri sufleteşti în lumea icoanelor evocatoare din viaţa vechiului şi noului Testament. Desenele în mărimea naturală a sfinţilor şi scenelor, ar putea ele singure să facă obiectul unei expoziţii de artă. Zugrăvirea bisericei se efectuează în frescă, adică în culori de apă pe tencuiala umedă, iar efectul artistic obţinut, se datoreşte faptului că artiştii Brăescu — potrivit tradiţiuni „athossice“ — îşi prepară vopselele singuri, şi anume: griul albăstrui al fondurilor închise, din cărbune de gorun ; roşul şi galbenul din pământul natural colorate, iar albul, din var vechi şi Prin această tehnică a frescelor, se asigură durabilitatea seculară a zugrăvelelor, şi se obţine caracteristica vechei arte creştine, de un înalt nivel artisctic şi decorativ. Dar, această tendinţă spre arhaism a artiştilor Brăescu, se pare că nu e împărtăşită şi de actualii edili ai colonii de verde şi nici de parohul respectiv, cari au creat o atmosferă duşmănoasă acestui ger de artă, provocând anchete de spe Cronica artişti ci BISERICA din PARCUL Sf. MARIA de ION P. TRAJfIMESCU (Continuare în pag. 2-a?