Viitorul, august 1933 (Anul 25, nr. 7656-7681)

1933-08-02 / nr. 7656

ui* GHEORGHE COŞBUC S’a desvelit de curând monumentul lui Gheorghe Coşbuc la Sibiu. Este o meritată şi pioasă recunoştinţă faţă de acest minunat fiu al Ardealului, al cărui strălucit talent poetic a dat limbii noastre unele dintre cele mai desăvârşite, versuri prin cari şi-a câştigat cea mai luminoasă cunună — alături de Eminescu — în seninele sfere ale poeziei. In acelaşi timp, însă, Coşbuc a fost şi unul dintre marii pregătitori ai unităţii sufleteşti ai întregii românimi. Simplul fapt că a trecut munţii ca sa-şi publice aici prima dată volumul „Balade şi Idile“, pentru a continua tot în Bucureştii României Mici de pe vremuri să dea la iveală şi celelalte opere literare ale lui, este deja o atitudine simbolică pentru toată suflarea românească. Coşbuc contribuia atunci, şi contribuie şi astăzi prin opera lui, să facă acea dorită trăsătură de unire între fraţii ce se află de o parte şi de alta a Carpaţilor, unire pe care toţi cei cari-şi iubesc adânc ţara o doresc cât mai perfectă şi cât mai mult ferita chiar şi de cele mai neînsemnate atacuri ce i-ar putea atinge coheziunea. In felul acesta Coşbuc se află pe marea linie a descălecătorilor culturali veniţi din Ardeal, începând cu Gheorghe Lazăr şi terminând în zilele noastre cu Liviu Rebreanu şi Octavian Goga, ambii atât de reprezentativă pentru literatura noastră contimporană. Gheorghe Coşbuc a fost, pentru lumea de înainte de războiu, unul din cele patru faruri ale literaturii noastre alături de Vlăhuţă, de Caragiale şi de Delavrancea, care, de altfel, erau şi prieteni aproape nedespărţiţi, cu deosebirea unei oarecari neînţelegeri şi neînsemnate polemici dusă între revistele „Vatra“ şi „Viaţa“ una condusă de Vlăhuţă şi alta de Caragiale. Şi trebue să recunoaştem că nu se putea o tovărăşie mai potrivită. Caragiale ne-a dat primele mari comedii româneşti, de humor sănătos şi batjocoritor până la sânge. Delavrancea ne-a dat acele minunate poeme dramatice de caldă inspiraţie şi colorată evenire a trecutului nostru, Vlăhuţă ne-a dat poezia intimă, cu suflet îndurerat şi chinuit de întrebările pe cari le pune necontenit suferinţa omenească, iar Coşbuc, marele Coşbuc, ne-a dat versurile acelea luminoase, pline de savoare, încărcate de sevă, de un înalt optimism şi de o mare iubire de natură şi de oameni ! Poezia lui Coşbuc este totodată şi în acelaşi, timp dinamică ! Descrierile la el sunt puternice, cuvântul este plastic, cu con-GHEORGHE COŞBUC tur şi culoare, fie că este vorba de descrierea Prahovei ce-şi rostogoleşte apele peste stânci şi bolovani, fie că-ţi oferă imaginea însorită şi grandioasă a Ceahlăului profilat în zare, fie că-ţi evocă un cal arab de cea mai superbă rasă, în galop nebun în pustiurile cu nisipuri sau atmosfera aproape lugrubă care serveşte de cadru acelei impresionante poeme „Regina Ostrogotîlor“. Delicateţea lui Coşbuc nu are pereche şi n’avem decât să comparăm cu orice alte vresuri strofele lui din „Laoglindă“ unde fitii apare acea ţărăncuţă delicioasă — care — privindu-şi chipul împodobit cu năframa mamei ei se descoperă o fetişcană drăguţă... Pitorescul nopţilor la ţară ce admirabil este descris în „Noapte de vară“! Entusiasmul naturei care se deşteaptă cu topirea zăpezii şi primele raze de soare cald îşi găsesc la rândul lor cele cele mai sincere accente de bucurie în acea extraordinar de inspirată poezie care este „Vestitorii primăverii“. Tot aşa avem poesia „Vara“ şi acea descriere plină de atâta vervă şi atâta mişcare, intitulată „Iarna pe uliţă“ în care viaţa satului, cu larma lui se uneşte cu pitorescul imaginelor drumurilor şi caselor înzăpezite şi a copiilor ce se dau cu sania. După cum Coşbuc a reuşit în evocările anotimpurilor, a izbutit tot aşa de bine ca pictor al sentimentelor omeneşti. Dragostea la el ia aspectele ei sincere, cu oarecare nuanţă de de primitivism şi de rustic. Este redată în toate manifestările ei, începând cu nedesluşitele înfiorări ale iubirei şi terminând cu acele tumultoase frământări de durere şi de ură care pun stăpânire pe minte şi pe trup, cum se poate urmări în poezia „Dragoste învrăjbită“. E greu şi ar fi prea mult să mai vorbim de toate calităţile poetice care se evidenţiază din celelalte poeme ale lui Coşbuc. Ele sunt cunoscute de toată lumea, popularizate până şi de manuale de şcoală. Dină n a citit „Nunta Zamfirei“ sau „Moartea lui Fulger“, una redând o nuntă ţărănească şi cealaltă povestea în acelaşi mediu ; cred că nu-i cazul să mai amintim de „Elzorab“, de „Trei, Doamne, şi toţi trei“ şi atâtea altele cari au intrat demult în antologie. Acestea nu sunt decât câteva din poeziile acestui viguros talent ; nimeni însă n’ar pierde nimic dacă şi-ar da extrema satisfacţie şi plăcere de-a reciti — sau măcar de-a citi — toate acele minunate volume de poesii „Balade şi Idile“, „Fire de tort“, „Cântece de vitejie“ sau „Ziarul unui pierde-vară“. La acestea trebue adăugate dificilele traduceri din Dante, care este piatră de încercare pentru orice traducător, apoi tălmăcirea Eneidei în româneşte, cele câteva poeme : Tilotama, Urvasi, Dasaratas, etc., perle ale literaturii sanscrite, traduse fermecător şi în limba noastră, şi poate, mai presus de orice „Sacontala“, această operă cu o factură dramatică, a lui Kalb (Continuare în pagina 2-a unul al douăzeci ai cincilea No. 7656 BUCUREŞTI ADMINISTRAŢIA STRADA R. POINCARE No. IV Telefoanelo: Direcţia 3 48.17; Redacţia ţi Administraţia 349.23 REDACŢIA STRADA EDGAR QUINET No. 2 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului, Strada R. Poincare 17 şi la toate Agenţiile de Publicitate Manuscrisele nepublicate se dstrug IN TARA Un an ..... 600 lei I Trei luni......150 lei Şase luni...... 300 „ Un exemplar 2 „ Instituţiuni publice şi particulare 1000 lei anual Miercuri 2 August 1933 BORANIKA IN STREINATATE Un an..........1400 lei I Trei luni .......400 lei Șase luni ... 700 „ ! Un exemplar... 6 m Taxa poștală plătită in numerar conform aprobării Dir. O-Ie a P. T. T. No. 137.282/926 N T E DECLARAŢIILEui DUCA — La marea aflanare populară glia judeţul Dâmboviţa Duptice d-l Duca a mulţumit călduros organizaţiei de Dâmboviţa pentru impunătoarea manifestaţie ce i-a făcut şi a exprimat şi d-lui N. Ghica gratitudinea sa pentru ospitalitatea oferită in istorica sa reşedinţă de la Ghergani, d-sa a spus: Două fapte se desprind luminos din situaţia politică de astăzi: întâi, că regimul naţional-ţărănist îşi trăeşte ultimele clipe şi al doilea că ţara aşteaptă salvarea ei de la partidul naţional-liberal. Cred că este inutil, mai ales după tot ce au spus oratorii cari m-au precedat, să vă mai arăt şi eu pentru ce zilele naţional-ţărăniştilor sunt numărate. Este destul să spun că ei pier prin nepriceperea lor de a rezolva marile probleme cari frământă azi viaţa ţării, precum şi prin descompunerea lor internă. Zadarnic ar căuta un observator imparţial să mai găsească, în mijlocul atâtor curente şi opinii divergente, care sunt ideologia şi crezul naţional-ţărăniştilor. Aceştia fac impresia unei asociaţii In vederea guvernărei ţărei, ei nu fac impresia unui partid politic care să reprezintă hotărât şi clar anumite curente sau anumite interese ale maselor populare. Spectacolul pe care o oferă ei astăzi poartă stigmatele tuturor agoniilor. Putem spune numai că interesele superioare ale ţărei reclamă ca această agonie să se sfârşească cât mai repede şi întrucât ne priveşte pe noi nu vom cruţa nici o sforţare pentru a grăbi acest sfârşit fatal. Pe de altă parte e neîndoios că ţara aşteaptă salvarea ei numai de la partidul naţional-liberal. Am zis salvarea, pentru că, în adevăr ţara nu aşteaptă numai ca un guvern să fie înlocuit prin altul; situaţia e prea gravă; ţara aşteaptă cu înfrigurare ca ceasul mântuirei ei să sosească în sfârşit, şi are conştiinţa, intuiţia puternică şi care nu înşală, că singur partidul naţional-liberal poate aduce salvarea ei. Această salvare nu poate veni de la partide politice condamnate în atâtea rânduri d® sufragiul universal. Această salvare nu poate veni dela improvizaţii politice fără experienţă, fără tradiţii şi fără directive precise; această salvare nu poate veni dela cioburile urnelor politice ce n’au fost în stare să reziste împrejurărilor şi greutăţei vremurilor de astăzi". Această salvare nu poate veni decât dela un partid puternici unitar, cu tradiţii, cu experienţă, cu rădăcină adânciţi la trecutul şi prezentul acestei ţări, dela un partid care a dat dovada capacităţii sale salvând România în toate momentele grele ale istoriei ei conttroparale; dela un partid care e hotărât să nu cruţe nimic pentru îndreptarea relelor de astăzi; dela un partid ce va şti să opună imoralităţii de astăzi sacrificarea tuturor intereselor personale ,pe altarul intereselor obşteşti. Am mândria să declar că singur partidul naţional-liberal e în măsură să împlinească aceste condiţii indispensabile salvarea statului şi neamului nostru. Aud formulându-se fel de fel de pretenţii şi făcându-se fel de fel de prorociri, eu privesc viitorul cu seninătate şi deplină încredere ca un om conştient de puterea partidului naţional-libral şi totodată ca un om hotărât să nu cruţ nimic pentru a asigura izbânda ce se cuvine acestui partid. Aştept deci de la dv., organizaţia de Dâmboviţa, ca deja toate organizaţiile din ţară, însufleţirea necesară luptelor pe care le-am început şi pe care suntem decişi să le ducem până la capăt pentru biruinţa cauzei noastre, cauză care astăzi mai mult ca oricând se confundă cu interesul naţional. Ştiu că de la im capăt la celalt al ţărei, armata liberală e gata la orice luptă şi la orice jertfă şi de aceia vă salut cu recunoştinţă, cu dragoste şi cu încredere. Vresmurile , sumi , grele, partififesi naţionâliberal va şti să fie la înălţimea Ier şi va birui. (Aplauze, ovaţii nesfârşite). f)-l DUCA NOTE Wiens nu mai ciuli Cum toate cale ce au fost numai sunt in această prefacere mondială, cu aspecte de cataclism social, Viena, cetatea cântecului, şi, oraşul legat de numele lui Strauss, melodios şi ritmic ca valurile Dunărei ce le-a cântat, stă astăzi într’o tăcere ce aduce aminte pe Bruges, „la morte”. Ca şi în Veneţia nu mai auzi ca altădată cântări pe canaturi şi pe feţele joviale ale vienezilor şi vienezelor, nu mai prinzi surâsul şi râsul, sgomotul fericirei de altă dată. Marele oraş continuă, să-şi profileze spre cer turnurile dantelate ale minunilor arhitectonice ce se chiamă Biserica Sfântului Ştefan, ori Rathause, dar în el vdaţa nu mai e ceia ce a fost. Pentru cine n’a cunoscut Viena de acum douăzeci de ani, fireşte, că te poate impresiona şi minuna frumuseţea Ringului, bulevard linier în lume, şi curăţănia exemplară a cetăţei, şi pavajele cari sunt la antipodul celor bucureştene; şi parcurile cari la tot pasul reţin ochii şi îmbălsămează atmosfera. Dar noi cari nu avem douăzeci de ani, ne reamintim de veseliaVienei din tinereţea noastră, cu musici, la tot pasul, cu mici grădiniţe în care musica tiroleză caracteristică, cum sunt de pitoreşti cei ce o cântă, înveselea cetatea lui Francisc Iosif, pe vremea când se credea că justiţia fundamentum regnorum, scris ca maximă pe-o poartă de marmoră, ajunge ca neamurile să fie fericite. Pe atunci se gusta viaţa din plin; pe atunci valsul lui Strauss era o melopee ce-o intonau cu sinceritate şi, cu elan fericiţii austriaci, cari nu dăduse încă himei din sânul lor pe nici-un hitler profet şi unic. Dar azi, când călător străin străbaţi stradele vieneze te doare spectacolul ce-l întâlneşti la fiecare pas: spectacolul bărbatului tânăr fără de lucru, şi care în genunchi şi cu mâinile întinse, se roagă, fără cuvinte dar cu gesturi ce rănesc, ca să fie ajutat. La doi paşi, un tată ori o mamă, din lângă ei copilaşii goi cari mor de foame. Poţi gusta oare din arta veche a Vienei, din frumuseţea ambianţei ei, când spectacolul mizeriei de azi, te reţine, pe tine călător care petreci, cu versiunea mizeriei profunde ! Răsboiul a distrus un cuib de viaţă. Şi sunt nebuni ce vor să-l reînceapâ ! PETRONIUS Eşti GERMANIA Ziarul lui Ludendorff interzis Berlin, 30 (Rador). — Ziarul lu* Ludendorff „Volkrwaffe“, care se află suspendat, pentru trei luni, a fost interzs de poliţia secretă. Interdicţia este dată până la „Joi ordine“. »•©••• LUDENDORFF PROCESUL SCIZIUNILOR MARXISTE? — Capoletul procesului agitaţilor de la căle ferate — In faţa consiliului de război a corpului II armată, se desbate de câteva zile procesul sângeroaselor incidente din calea Griviţei. Cercetând relaţiile ziarelor, ai impresia că te găseşti mai mult în faţa unui proces de natură pur politică, iar nu în faţa unor amănunţite cercetări asupra stărei de spirit şi a acelei materiale care au dus la întâmplările nenorocite. Pe băncile acuzaţilor stau câteva sute de muncitori iar pe cele ale apărarei şi martorilor aceiaşi frămăntători ai masselor muncitoreşti în scopuri politice. Când vreun inculpat este interogat asupra aţâţătorilor cari au circulat în zilele agitaţiilor prin ateliere, apărarea şi martorii găsesc şi aici prilej de ceartă politică, transformând felul justiţiei militare în institut de documentare asupra diverselor grupuri marxiste în lupta de exterminare. Au apărut trei grupuri de acest fel: aceia a social-democraţilor socialiştilor independenţi şi comuniştilor. Un apărător fruntaş al unuia dintre ele, declară public că nu există deosebire de concepţii şi doctrină între cele trei sciziuni marxiste, ci numai diferenţe de tactică de luptă. In afară de alţii pretinşi reprezentanţi ai muncitorimei, se mai găsesc o serie de exploatatori ai mizeriei muncitonii, apărătorii şi martorii partidului naţional ţărănesc. Aceştia sunt puşi într’o situaţiune dea dreptul "provocatoare pentru masele muncitoare. După ce ani de-a rândul lucrătorii au fost asmuţiţi de către agenţii partidului naţional ţărănesc mergând cot la cot cu uneltitorii bolşevici, guvernările acestui partid, în loc de a da o viaţă mai bună pe care au făgăduit o masei muncitoare, au distrus întreprinderile determinând şomajul de azi, şi în loc de satisfacerea doleanţelor s’a recurs la suprimarea vieţelor sbuciumate ca la Lupeni şi în calea Griviţei. Desigur că respingător apare pentru ceatăţeanul obiectiv procesul grupărilor socialiste în faţa consiliului de război, fiindcă din astfel de împrejurări n’ar trebui să se facă mijloace de luptă politică. Dar mai odios şi condamnabil se prezintă apărătorii, martorii şi informatorii partidului naţional ţărănesc, care exploatând neajunsurile muncitorilor, le-a pedepsit in modul cel ina crant credulitatea lor în demagogia acestui partid. In special, cei cari reprezintă azi partidul de la guvern pe banca apărarei sau a martorilor ar trebui să figureze in primele rânduri ale acuzaţilor. Nu numai prin acţiunile lor, dar şi prin guvernările acestui partid s’a creiat o atmosferă de dezagregare morală şi o depresiune în starea de spirit a mulţimilor, care sunt primele elemente ce colaborează la ascensiunea tuturor utopiilor marxiste sau a asmuţirilor extremiste de dreapta, V. G. B. 11KISSOS de EUGEN TITEANU D. Mihalache — şeful decedat al ţărănismului de pe vremuri — a vorbit la Muscel în faţa comitetutului său executiv si a resturilor sale de organizaţie. Rândurile erau atât de rănite se vede încât fostul agitator dela Topoloveni s’a simţit obligat fată de el însuşi si fată de cei ce’l ascultau să explice şi să scuze neconvocarea Congresului Anual si înlocuirea lui printr’o adunare confidenţială de comitet descomplectat. Ceeace îl doare pe d. Mihalache mai mult de cât orice e drama sa locală. Nici Londra, nici Geneva cu perspectiva problemelor lor mondiale şi cu farmecul noutăţii lor exotice n’au putut şterge din îngrijorarea învăţăcelului de la Muscel, prăbuşirea popularităţii sale judeţene, tragedia neamurilor care îl reneagă la Dobreşti şi ne Topor, exodul cadrelor sale de odinioară spre alte limanuri politice şi dezertiunea în massă a celor ce’l urmau pe vremuri în mica zvârcolire locală a luptelor cooperatiste. Această prăbuşire electorală îi stă înfiptă ca un ghimpe în inimă. Iată de ce, alături de problemele externe, interne şi economice pe care s’a crezut îndrituit să le atace în bloc şi să le rezolve sumar, d. Mihalache a explicat fără să explice nimic în expozeul său, de ce n’a convocat Congresul şi de ce se mulţumeşte după o atât de lungă absenţă — cu un simplu comitet. Trecând peste ceea ce alcătueşte drama locală a unei prăbuşiri politice, învăţăcelul de la Topoloveni s’a simţit dator să explice ultimilor săi credincioşi de ce a rătăcit pe meleaguri străine timp de trei luni şi cari sunt misterele diplomaţiei în itari pe care a purtat-o de la Geneva la Paris şi de la Paris la Londra. Şeful decedat al ţărănismului a găsit în el un rest de pudoare care să-l silească la o scuză. Explicaţia sa are cruzimea naivă a unei spovedanii. Ea nu explică nimic sau mai exact explică totul,explică mai ales destrăbălarea, risipa şi provocarea regimului sub care trăim. Stiţi de ce a rătăcit d. Mihalache pe Coasta de Azur, pe malurile lacului Leman, pe cheiurile Senei şi pe ţărmurile Tamisei, cu plimbarea tarifară la zece mii de lei pe zi ? Ne-o spune singur în expozeul său: —„Am primit să merg în delegaţia românească de la Geneva, a stăruit guvernul şi îndeosebi ministrul de externe şi nu puteam lăsa impresia falsă că demisionând din guvern în Ianuarie iau în Februarie o atitudine care seamănă cel puţin a supărare, dacă nu o luptă cu guvernul din care demisionasem !....". Ceea ce mărturiseşte d. Mihalache nu e senzaţional, e pur şi simplu fenomenal. După însăşi spusele sale se vede că învăţăcelul de la Topoloveni nu vroia să turbure nici somnul, nici gloria lui Disraeli, lui Metternich sau lui Talleyrand şi cumpănindu-şi — ca la fântâna satului— capul posibilităţilor sale cu ciutura greutăţilor de întâmpinat, şi-a dat seama şi de inutilitatea misiune! ce-avea de îndeplinit şi de ridicolul ei: plecase omul de la început să se plimbe iar azi când trebue să lămurească faţă de revolta publică şi de mârâiala obştească a Muscelului sinecura exotică din care s’a înfruntat timp de trei luni, nu găseşte altă explicaţie decât aceia de mai sus.— a plecat ca nu cumva să se creadă că e supărat pe guvern. Şi Statul a plătit. Vedeţi d-voastră ce interesa ţara ? De cât svonul acesta catastrofal, capabil să nenorocească Statul, decât să trecem prin groaznica ameninţare de a crede o singură clipă măcar că d. Mihalache ar putea fi supărat pe partidul care l-a exoflisit, era firesc să cheltuim dintr-un buget de mizerie oricât pentru călătoriile acestea care puneau lucrurile la punct, care dovedeau public solidaritatea contabilă a (Continuare în pagina 3-a) Examenele de bacalaureat s’au terminat. Procentul de absolvenţi a fost aproape acelaşi ca şi anul trecut. Tinerii n’au căutat să progreseze pentru a mări cifra procentului. Poate că numeroasele şi importantele competiţiuni sportive, cari au avut loc în preajma examenelor de bacalaureat să fi răpit viitorilor studenţi multe Duminici, care altfel ar fi fost consacrate studiului. Dar să nu privim chestiunea din punctul de vedere rigid, ci din acel anecdotic. Candidaţii respinşi povestesc pretutindeni mici anecdote, cari dovedesc că de multe ori examinatorii (s-au întâmplat să fie aproape tot atât de tineri ca candidaţii) să fi trecut măsura în ceiace privesc întrebările. Trebue bine înţeles să nu luăm tot ceiace auzim drept bune şi exacte, fiindcă la mijloc este şi amorul propriu al candidatului respins şi indignarea membrilor familiei. E drept, însă, ca unii examinatori cedează prea uşor plăcerei crude de a încurca un elev. Jocul este inelegant. E foarte uşor să faci pe omul spiritual în faţa unui tânăr nenorocit terorizat care nu are sângele rece şi care poate da cele mai naive răspunsuri într’un moment de zăpăceală Aşa am citit că un profesor ăi istorie se lăuda că poate trânti elevul cel mai bine pregătit. Aşa de pildă, la Paris, — fiindcă nu vroiu să aduc exemple de la noi — uin profesor întreabă candidatul dacă a vizitat palatul de la Versailles şi dacă a admirat mobilierul. La răspunsul afirmativ al elevului, profesorul îl întrabă: Spune-mi, rogu-te, ce formă avea patul mortuar al lui Ludovic al XVI-lea, pe care desigur că l’ai observat. Zăpăcit, bietul elev caută, se căzneşte, revede Versailles, Trianon, picturile, tablourile, mobilele, dar nu vede patul şi mărturiseşte ignoranţă sa. Şi atunci examinatorul cu o voce dulceagă îi spune: „Pentru că nu ştii nici măcar atât că Ludovic al XVI-lea a murit pe eşafod şi nu în pat, n’ai să fii surprins că te-am trântit“. Vă închipuiţi capul bietului candidat ! 4*. I. P Comentarii BACALAUREAT! Proiectul liniei ferate REŞIŢA-CARANSEBEŞ încă sub dominaţiunea austroungară se discutase mult problema construirii liniei ferate Reşiţa-Caransebeş, dar nu se putuse ajunge nici măcar la vreun început de realizare, deşi guvernul maghiar arătase destulă solicitudine, iar societatea domeniilor Reşiţa fusese dispusă la contribuţii însemnate de ordin material. După înfăptuirea unităţii îipaistre naţionale, această problemă deveni din nou actuală, iar importanţa ei crescu prin faptul că Reşiţa nu era legată direct cu Bucureştii, ci numai prin Timişoara, ceiace însemna Un înconjur lung pentru transportul de persoane şi de mărfuri cari se însoane şi de marini cari se iu- —---dreptau dela Reşiţa la Bucureşti propăşire. Dar această linie va pri viceversa. Acest înconjur era de 200 de kilometri sau 6 ore de drum pe căile ferate, în vreme ce de la Caransebeş până la Reşiţa nu este decât o mică distanţă de vreo câteva zeci de kilometri. Problema construirii liniei ferate ce ar lega Reşiţa de Caransebeş era totdeauna o chestiune vitală pentru populaţia judeţului Caraş şi pentru interesele ei comerciale, cici prin această linie s’ar deschide drumul direct al întregii regiuni Oraviţa înspre Ardeal şi Bucureşti. Traficul de mărfuri şi de călători din Caraş n’ar mai fi nevoit să treacă în cazul acesta pe calea lungă şi constisitoare a Timişoarii, ci ar găsi ieşire directă şi scurtă prin Caransebeş. După multe discuţii s’a ajuns în sfârşit la un rezultat pozitiv în această privinţă. Societatea domeniilor din Reşiţa, cunoscută sub denumirea prescurtată de U. D. R„ care avea cel mai mare interes pentru a-şi putea transporta produsele sale pe o cale mai scurtă şi mai ieftină, propusese că va face ea această linie ferată între Caransebeş şi Reşiţa, avansând ea toate sumele necesare pentru acoperirea tuturor cheltuelilor de construcţie, fără ca Statul să aibă de a contribui cu ceva la aceste cheltueli. In schimb linia ferată va trece de la început în proprietatea Statului. Societatea U. D. R. îşi va desocoti cheltuelile de construcţie în contul diverselor taxe de transport pe care ar trebui să le achite căilor ferate române pentru transportarea produselor sale. Se crede că în câţiva ani de zile ar fi astfel răsplătite toate cheltuelile avansate de U. D. R... cari s’ar cifra la vreo 350 de milioane de lei. Societatea U. D. R. a făcut în sensul acesta un contract cu căile ferate române, care a şi fost aprobat de către consiliul de administraţie al Regiei c. f. r. Ne mai existând deci nici o piedică în calea realizării vechiului deziderat al Cărăşenilor probabil că lucrările de construcţie ale liniei Caransebeş-Reşiţa vor începe încă în vara anului curent şi vor dura după calculele făcute circa trei ani de zile. Noua linie Caransebeş-Reşiţa va aduce servicii incontestabile intereselor economice şi comerciale ale Banatului de sud, care se va vedea scos din izolarea de până acum şi căruia i se vor deschide noui posibilităţi de desvoltare şi însemna şi un mare avantaj pentru turismul românesc, căci ea va forma drumul de legătură al întregii ţări către splendidele regiuni muntoase şi către încântătoarele privelişti, ale peisagiilor pitoreşti din împrejurimile Semenicului. , —iv . A. COSMA-Junior * ECOURI Escadrila Balbo a fost nevoită să amâne încă odată plecarea, din cauza timpului care se menţine defavorabil. Toată ziua de ori, ţinutul a fost bântuit de ceaţă şi vânturi puternice. Data plecărei hidroavioanelor italiene, spre Europa n’a fost fost încă fixată, dar aparatele sunt gata în orice moment să-şi ia sborul la cel dintâi semnal. In gara Subotica, din Iugoslavia, a făcut ori explozie, o maşină infernală, ascunsă într-unul din cuferele depuse la magazia de bagaje. Un funcţionar al căilor ferate a fost ucis. Poliţia a deschis o anchetă pentru descoperirea vinovaţilor. liv Ministrul marinei franceze, d. Leygues, a pus în construire un crucişător de zece mii tone şi care va purta numele de „Jean de la Vienne“. Noul vas de război va fi construit in şantierele navale de la l’Orient şi va fi gata la 1 Decembrie 1935. Construirea acestui vas urma să înceapă acum 18 luni, dar a fost amânattă din cauza conferinței dezarmării.