Viitorul, mai 1936 (Anul 28, nr. 8488-8512)

1936-05-01 / nr. 8488

ANU­L XXVIII No. 8488 Haosul programelor demagogice Ceea­ ce caracterizează ac­tualmente partidul naţional-ţă­­ranesc este lipsa lui de direc­tivă unitară, mulţimea „progra­melor" contrazicătoare şi con­fuze, cari n'au nimic comun în­tre ele afară de primatul de­magogiei, care predomină în toate. Partidul al cărui preşedinte nominal a rămas deocamdată d. Mihalache, — care demisio­nase deunăzi după ce oferise şefia iarăşi d-lui Maniu, — nu ştie ce vrea. Deşi pretinde că este gata să fericească din nou ţara, partidul naţional-ţă­­rănesc nu şi-a putut încă fixa un program unitar. Unul este programul dela C. Lung al d-lui Mihalache, cu totul altul e programul dela Bădăcin al d-lui Maniu, şi în sfârşit alt program susţine d. Costăche­­scu de la Iaşi... Conducătorii partidului nu vorbesc aceiaşi limbă politică, se contrazic şi se combat în discursuri publi­ce. Aceasta este „pregătirea programatică" de care cutează din când în când să amintea­scă d. Mihalache, care totuşi ameninţă cu... mobilizarea par­tidului în vederea cucerirei pu­­terei. Dar, cum am spus, toată a­­ceastă diversitate de progra­me contrazicătoare au un fond comun : preocuparea demago­gică. Această preocupare, — de­prindere organică a partidului naţional-ţărănesc, — a eşit din nou în evidenţă cu prilejul aşa ziselor „adunări profesionale" ţinute de d-nii Mihalache şi Madgearu în Bucureşti. A ţinut şi partidul naţional­­liberal întruniri profesionale acum trei ani şi jumătate, — gogie, — nimic dar ce enormă deosebire de concepţie şi de metodă între aceste adunări şi parodia lor de astă­zi. Acele adunări con­stituiau o consultare reală a re­prezentanţilor celor mai auto­rizaţi ai diferitelor ramuri de activitate profesională şi pro­ductivă a ţării, cari veneau să aducă aportul şi contribuţiu­­nea competinţei şi a experien­ţei în propunerea soluţiunilor problemelor la ordinea zilei Cele pe cari le ţin însă d-nii Mihalache şi Madgearu sunt simple întruniri publice, la care ia parte aceiaşi agentură elec­torală, în faţa căreia cei doi fruntaşi fac un concurs de în­trecere demagogică. Discursu­rile variază după cum sunt a­­dresate comercianţilor, indus­triaşilor sau agricultorilor, po­pulaţiei urbane sau rurale. Pentru orăşeni d. Mihalache nu mai vorbeşte de Statul ţă­rănesc şi de lupta de clasă, ci se mulţumeşte cu făgădueli de­­magogice. Nu se mai vorbeşte de dărîmarea Babilonului, de înlocuirea comerţului cu coo­perative, de „industrii para­zitare" cari trebuesc desfiin­ţate, de antagonismul dintre sate şi oraşe. Bine­înţeles cân­tecul se schimbă când discur­surile se adresează elemente­lor rurale, deşi şi aci demago­gia se modifică după cum e vorba de o regiune de şes sau de deal... Din ultimele manifestări „pro­gramatice" ale partidului na­ţional-ţărănesc, opinia publică a putut din nou constata că a­­cest partid pluteşte în haos şi NOTE PROBLEMA NATALITATE! — In Franţa şi la noi — --------=n«=-------­ bal al populației este din cele cari primează. O fără bogată în locuitori, este bogată și în mari resurse de forțe pentru garantarea viitorului ei, și ri­dicarea considerafiunei la bursa ma­re a valorilor etnice. Problema descreșterii natalităței nu s'ar întâmpla, dacă am putea să f — fi deci a cifrei globale a popu- avem o mai răspândită asistență me­­lafiei însăşi d­in Franța, din neferi­­dicală la sate, și dacă populafia în­­cire, nu este nouă, dar tocmai din­săşi ar fi mai pufin refractară coman­­această cauză îşi păstrează întreaga damentelor igienice, ei gravitate şi întregul prognostic ! Problema, însă, a numărului glo­riu pentru viitorul marei far­. Alarma o dă însuşi d. Nicolle, mi­nistrul sănătăței, care a adresat pre­şedintelui de consiliu, d. Sarrauf, o adresă, cu aceste esențiale relatări. Numărul anual al naşterilor care trecea de un milion în 1872, a scă­zut la 750.000 în 1890 şi la 650.000 in 1925, adică circa 100.000 de na­şteri mai pufin pe an. Cauzele : împuţinarea căsătoriilor şi voinţa fermă a acelor ce se căsă­toresc de a nu avea copii. Perico­lul este cu atât mai mare cu cât numărul nașterilor a crescut în Ger­mania cu 200.000 anual. Populafia Reichului a crescut a­­nul trecut cu peste 500.000 de lo­cuitori, în Italia populafia a crescut cu 400.000. O Franță care s'ar de­popula repede, pe când națiunile vecine prolifice ar continua să-și mărească numărul locuitorilor, s'ar expune la cele mai rele pericole.­­ Desigur alarma cercurilor condu-­ cătoare franceze este destul de jus­tificată. Fața de concurența număru-­­ lui, nici-o altă forță nu va putea lup-­ ta cu folos. Căci chiar dacă o fără mai mică, ar putea să fină un rol ci­vilizator — exemplul micei Grecii din vechime — nu e mai puțin ade­vărat că supremația ei politică, sca­de odată cu numărul locuitorilor. Desigur Franța nu a ajuns azi, și nici nu va ajunge mâine, la o situație care să comporte alarma, vecină cu desnădejdea, dar faptul că ea azi prin vocea celor ce pot şi ştiu a vedea in viitor, este o garanfie că se vor recurge la cele mai energice măsuri ca depopularea să înceteze. Şi mijloace sunt, într'o fără cu re­surse princiare, cari permit ajutora­­rea femeilor nevoiaşe cu mulfi copii, şi in acelaşi timp îi dau putința a mări media mortalității prin un me­diu civilizator şi prin o puternică a­­sistență igienică şi medicală. In România, nu cunoaştem, e ade­vărat pericolul depopulărei, din cau­­ză că suntem una din țările cele mai prolifice. Nenorocirea este că la noi media mortalităței este foarte mare, așa încât supunem femeile la o sur­ PETRONIUS IN PAGINA 5: ALEGEREA NOULUI EPISCOP al CLUJULUI IN PAGINA 6: MANIFESTAŢIA PREOŢIMEI OR­TODOXE pentru GUVERN PREFACERE... „Suntem în plină prefacere“ (D. Ion mihalache, CETATEANUL : Exact cum am spus şi noi: suntemi prefăcuți.. si in »m EXTERNA ? In unele ziare cari duc campanii împotriva guvernului — si mai ales pretinse organe „independente" — se fac comentarii și se dau sfaturi asupra modului cum ar trebui să ne orientăm politica externă. Pozifia țărei noastre în politica . .. internafională nu e un joc al în­nu a fost destoinic sa-şi fîSîpe­­­timplărilor şi nici capriciu al par­­un program serios şi unitar de ,,delor şi grupărilor politice. în ex_ guvernământ. Afară de dema­pozeul făcut la Ploeşti, d. Gh. Tă■ tărescu, preşedintele consiliului de miniştri, a precizat care este politi­ca noastră externă tradițională, re­prezentată cu atât strălucit succes de către d. N. Titulescu, ministru al afacerilor străine. Nici după toate aceste manifes­tări, comentatorii de situații politice n'au renunțat la intrigă și insinuări. Cine sunt cei cari vor să dea lecții de politică externă guvernu­lui ? Numele lor pot fi găsite în co­lecţiile fiţuicilor apărute înainte de putem întâlni în registrele consilii­lor de război pentru atitudinea an­tipatriotică avută în timpul războiu­lui. Desigur că oricâte îndrăzneli ar fi posibile, dar anumite limite ar trebui respectate, lată de ce ar fi inutil să se răspundă la minciuni și intrigi pornite de la asemenea tarități morale". ,au- »­t VIAŢA şi SUFERINŢELE lui FREDERIC CHOPIN da Doctor DEN. PAULIAN S’a scris mult asupra vieţii şi ope­­rilor marelui compozitor, dar foarte puţin asupra boalei şi suferinţelor sale. Aceste suferinţe poate au im­primat operilor o nuanţă depresivă şi melancolică, oglindă firească a u­­nui suflet chinuit. D. Edouard Ganche, preşedintele societăţii „Frederic Chopin“ a dat de curând la iveală o lucrare asupra su­ferinţelor lui Chopin. Chiar de la în­ceputul lucrării caută să arate pe marele compozitor ca pe un debil morfologic, veşnic friguros şi ca moto al introducerii pune chiar fraza pe care acesta a pronunţat-o în Mai 1845: „Nu mă voiu încălzi decât nu­mai în mormânt“. Chopin a murit la etatea de trei­zeci şi nouă ani şi a produs atât de mult şi de ales, în plină suferinţă chiar. Ultimii săi 10 ani au fost ani de martir şi totuş a lucrat atâta ! In tabloul în uleiu executat lui TM 2,de nam­e,un' Cee!sCe făCeŞte Chokin' încă din timpul adolescen­­capitalul uman al unei ţări, lucru ce­r­tei sale, pictorul Antonin Miroszews­ky, ni-1 înfăţişează ca pe un tânăr cu pielea albă, cu gâtul lung şi sub­ţire, cu obrajii supţi, făcând să re­liefeze umerii obrajilor, cu urechile şi maxilarele proeminente. Este as­pectul tipului morfologic respirator şi al candidatului la tuberculoză. Mama sa Justina Krzyzanowska, când l-a născut avea 30 ani, şi ta­tăl său avea 39 ani. Tatăl său a mu­rit la 73 ani de fizie cronică şi e pro­babil că tot el a răspândit germenul boalei în întreaga familie. Din căsă­toria lui Nicolas Chopin cu Justina Krazyzanowska, s’au născut 4 copii: Luiza, Frederic, Isabela și Emilia, a­­ceasta din urmă murind la etatea de 14 ani de tuberculoză galopantă. încă de mic copil s’a distins prin 1) Prelucrare după lucrarea: Edouard Ganche: Souf france de Frédéric Chopin — Par­is ,— mercure de France MCMXXXV. Conferință la Radio, — 25 Aprilie, orele 20.45 seara. 6 Pagini­­. inam* 3 H S festricia arotei „Dreptatea“ pretinde că guvernul naţional-ţărănist de acum 6 ani — acel guvern de pomină sub care ţara a cunoscut cea mai cumplită trage­die — a soluţionat problema înzestră­­rei armatei, aşa încât guvernul actual a putut găsi o situaţie admirabilă pentru care n’ar mai fi fost nevoe de nici un efort, de nici un sacrifi­ciu. Inconştienţa este prea mare ca să n’o numim îndrăzneală. Activitatea guvernelor naţional-ţă­­răniste dela 1928 până la 1933 se leagă de amintirea celor mai scan­daloase operaţiuni în jurul contrac­telor de armament, cari, dacă n’au contribuit cu nimic la sporirea in­­ventariului armatei, au contribuit în schimb la îmbogăţirea unor partizani politici de care s’au ocupat şi anche­tele parlamentare şi organele justiţiei represive. Dacă aceasta este o soluţionare, „Dreptatea“ are dreptate. „ . . , , ., , Soluţionare prin Skoda, cu şperţuri razbo, cu fondurile destinate corup­ pentru nepoţi şi pentru rude până l a fiei inamice în România. Pe alţii, şi al douăzecilea grad inclusiv, soluţio­nare prin împrumuturi, făcute pentru nevoile armatei dar cheltuite pentru nevoile partidului naţional-ţărănesc, soluţionare prin impozite grele, cari in foc să meargă la destinaţia lor fi­rească au umplut buzunarele, până atunci goale, ale partizanilor şi case­tele cluburilor naţional-ţărăniste. — o asemenea soluţionare este prezen­tată ca fiind un merit pentru partidul în care d. dr. Lupu nu ştie cum să facă a se uita filipicele sale contra traficanţilor de atunci cu armamen­tul. Puţină cuviinţă n’ar strica nici măcar acelor cari mint cum mint naţional-ţărăniştii. geniul său muzical; la etatea de 19 ani era deja celebru. Era un idealist; în amor era timid şi în concepţia lui iubea mai mult cu imaginaţia. Era pudic dar şi pasio­nal în acelaş timp. Iubea cu un a­­mor platonic şi se înamora repede. Primul său amor a fost o elevă a con­servatorului de muzică din Varşovia, Constanţia Gladkowska. Sub inspira­ţia ei, Chopin scrise câteva bucăţi a­­lese. Depărtarea de ea l-a întristat enorm, ca şi vestea că iubita sa se mărită. Avea toate calităţile de a seduce, atât de distinsă era firea lui, şi înainte de toate era un sentimental, care se aprindea prea repede. Părăsind patria la 2 Noembrie 1830 în mod definitiv, se duse la Viena, a­­poi la Münich, Stuttgard și în Sep­tembrie 1831, ajunse la Paris. Avea pe atunci 21 ani CHOPIN lEDALIOllUL ZILEI ARHITECTUL GEORGE STERIAN A murit la Bacău — după cum a avut grija să ne înştiinţeze, d-l­­. Masolt, pentru care îi mulţumim aci — un om de bine, un iubitor de literatură şi un tehnician care, sunt câţi­va ani în urma celor de azi, era una din personalităţile active şi din numele ce circulau mult. Este arhitectul George Ste­­rian, care a tradus pentru prima oară la noi, „Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare, cu ocazia serbărei date la nunta Prinţului Ferdinand cu A. S. Principesa Maria. Apoi el, fiind membru în co­mitetul Teatrului Naţional, a dat impuls clădirilor din spatele Tea­trului — planurile fiind făcute de el — şi în care au încăput ate­lierele şi recuzita. Era pe vremea când Teatrul Na­tional avea uzină proprie elec­trică, In plină stradă, şi pe vremea când atelierele noi erau legate cu un fel „de ponte de sospiro", de clădirea principală, sub cari stau a­­deseori cei ce aveau timp de perdut ca să vadă cum trec gră­­dinele de carton şi castelele de pânză... Numele arhitectului Sterian, nu mai era pomenit de mult. Moar­tea sa reaminteşte de­ o figură a vechei noastre mişcări teatrale şi artistice. Bibliografii şi cataloage şi a afişelor, care este proectată, s’au făcut până acum două im­portante încercări bibliografice. Uneia dintre ele i se datorează „Catalogul presei“. Acesta mer­ge dela 1820 şi până la 1906 cu­prinzând indicaţii preţioase­ des­pre toţi redactorii, directorii, ti­pografii noştri, d­espre începutu­rile presei române, etc. Cea de a doua este referitoare la bibliografia românească ve­che, cuprinzând epoca dela 1508 şi până la 1817, lucrare datorită lui Ion Bianu şi Nerva Hodoş. Ea începând cu o frumoasă tipă­ritură slavonă de la Târgovişte şi cuprinde explicaţii şi detalii dres­­tul de ample pentru fiecare exem­plar în parte prezentând foto­­grafii după copertă, după fron­tispiciile mai interesante, dând extrase din prefaţă etc. * Este una din cele mai mari şi mai frumoase bibliografii di® lume, considerată a putea fi com­parabilă numai cu „Bibliografia­­ Suedeză“. In ce piveşte cataloagele pro­priu zise ale bibliotecei, adică a­­celea după care se poate orienta publicul, ele sunt făcute pe ma­terii şi pe autori, după modelul internaţional sau, mai exact, a fost adoptat sistemul decimal, su­pranumit ,, sistemul­­Ma Bru­xelles“ care oferă maximum de metodă atât în aranjarea biblio­­tecei şi a fişierului cât şi în­ cercetarea lor propriu zisă. A­­­cest sistem care este aproape ideal, din punct de vedere intelectuali şi metodic, necesită, în schimb ,bibliotecari care să fie adevăraţi­­enciclopedişti, să ne bucure pentru că atât A­­cademia Română, prin cercetă­rile ei care se îndreaptă în mod special asupra trecutului nostru şi asupra studiului limbii româ­neşti cât şi biblioteca ei, care a ajuns să fie astăzi una dintre celle mai mari din Europa în ori şi ce caz, cea mai mare din sud-estul European sunt de na­tură să ridice însăşi prestigiul ţărei noastre şi al culturei noa­stre în faţa popoarelor lumii, con­stituind un important element de mândrie naţională ALEXANDRU I. DRAGHICI BIBLIOTECA Academiei Române Prezintăm azi diverse date şi cifre, în legătură cu Biblioteca Academiei Române, asupra felu­lui în care se prezintă actual­mente construcţia noului local al bibliotecii şi, în fine, chestiunea fondurilor precum şi a proectelor de viitor. Sititorii Bibiotecei Academiei Biblioteca Academiei este la îndemâna aproape a tuturor ci­titorilor care pot justifica o anu­­mită îndreptăţire de a fi admişi să aibă accesul bibiliotecei. In general sunt mai mulţi pro­fesori universitari, titraţi şi stu­denţi mai cu seamă cei din ultimii ani. Este deschisă în tot cursul a­­nului. Sunt consultate aproximativ 20.000 volume pe an, ceia ce este extrem de puţin pentru o biblio­tecă aşa de mare. Se consultă circa 67.000 de vo­lume. Mai sunt de asemenea cam vreo 2.000 des persoane care au dreptul de a lua cărţi chiar şi acasă, cu excepţia justificată a cărţilor vechi şi a manuscriselor care nu pot fi consultate decât în localul bibiliotecei. Pentru ca biblioteca să-și poată muta absolut toate documentele,­­stampele, manuscrisele etc., din. Au fost astfel luate într’un an­ vechiul ei local într’un alt local _ _ — • ai, • v a/\a n ri ravivi n r „ niT A înnirS Y, Ottia t y n a de zile la domiciliu circa 5.000 volume. Explicaţia numărului mic de volume consulate în bibliotecă şi a numărului mic de cititori con­sistă desigur în însăşi greutatea pe care o pune biblioteca Acade­miei la acordarea permiselor de cititor. De altfel biblioteca are motive serioase să dea cu greu­tate aceste permise: lipsa de locuri, adecvat, este, însă, nevoie să se mai construiască încă mult d­e aici înainte. Localul de bibliotecă descris mai sus s’a făcut cu banii daţi de către răposatul­ Vintilă Brătianul care, împreună cu Ionel Brăti« anu, s’a, interesat foarte mult de biblioteca Academiei. Astfel Vintilă Brătianu a dati peste 10.000.000 pentru localul deja existent care totuși nu con-Tn adevăr, im eu nrinsul hibljjp­­jjfofo*6. aî*e£ ° P3*1 ® ^ d*11 teeei cu tot localul ei cel^ nou nu există decât 67 de locuri. Atât­­ ansamblul lucrărilor protejate. Academia Română speră ca la primăvară să înceapă instrucţia unei noui aripi a bibliotecei. Evident că toate înfăptuirile acestui înalt institut de cultură în afară de catalogarea manu­scriselor d­espre care deja am vor­,----------- .... . . bit și în afară de catalogarea până * al țârei noastre nu poate decât Proecte de viitor Biblioteca Academiei Române «Bie: Ecouri Z­iarul „Dreptatea“ socoteşte — şi bine socoteşte — că trebue a vorbi de Gheorghe Asaki, care în curând va fi sărbătorit. Dar ceia ce ne miră e faptul că adaogă cele mai nedrepte aprecieri faţă de A­­lecsandri, par’că nu s’ar fi putut elo­gia Asaki, fără a bârfi pe marele poet! Iată câteva aprecieri despre A­­lecsandri, scoase din foiletonul aces­tui ziar: „Alecsandri... nu e decât o inseilare de rime şi parafrazări ale poesiei populare“. „In opera lui se continuă viaţa de bonvivanţi a înaintaşilor lui, Văcăreşti, ocupaţi cu scrieri de sti­huri şi acrostihuri pentru prea ochioa­sele cucoane“. Bietul Alecsandri! Dacă în „statul­ ţărănesc“ se va face literatură de felul acesta, pre­ferăm să stăm în statul acesta „cio­coiesc“ ! C­hestia rasistă pasiona și unele cercuri franceze acum 50 de ani, — după cum aflăm din „Le Temps", — care ne arată cum d-na Juliette Adam, scriitoarea, a trebuit să facă dovada că tatăl său era catolic. A fost și un duel între Arthur Meyer, ziaristul și Drumont, a­utorul cărței „La France Juive". I"D­reptatea" ne dă o lecție de civilizată polemică : „Atunci pentru ce latră din nou cotoii dela sgarda partidului liberal". Ziarul se supără pentru că nu ve­dem în d. Mihai Popovici, pe eroul generației de sacrificiu. Dar ceiace nu înțelegem — căci mitocănia ex­presiilor, nare nevoe de explica­ţii — cum poate fi un „cotoi de la sgardă" ! C­u ocazia Lunei Bucureştilor va apare un ghid al capita­lei, care se va distinge prin importanţa ce-o va da descripţiei pitoreşti a vecinătăţilor oraşului, şi­ a colţurilor interesante. Ghidul va fi redactat în englezeşte, fran­ţuzeşte şi nemţeşte. i Trecu la Carlsbad unde făcu o cură, și apoi la Dresda, unde revăzu pe fosta sa logodnică și copiii ei. La Geneva dase câtva timp lec­­ţiuni de piano fraţilor Wodzinski şi sorei lor Maria de care se’namoră şi spera chiar s’o ia in căsătorie. In 1837 logodna fu desfăcută; n’avea par­te de durabilitatea sentimentelor ce le încerca cu o nespusă pasiune. Ca să explice aerul fascinant pe care-l exercita asupra tuturor şi mai ales asupra femeilor, Schumann scrie în 14 Septembrie 1836: „Este destul să-l vezi la piano, ca să fii emoţio­nat.“ După desfacerea logodnei de Ma­ria Wodzinska, Chopin plecă la Pa­ris. Balada în „sol minor“, a compus-o în timpul când era înamorat de Ma­ria Wodzinska. Sănătatea sa însă descreştea; sufle­tul său se mâhnea mai adânc, con­ştient de deperdiţia fizică. In această fază cunoscu pe George Sand, care îi aduse o alinare şi a su­fletului şi a simţirilor lui. O simpa­tie neînţeleasă îi uni; ea avea 34 ani şi trăise o viaţă aventuroasă şi cu­noscuse amanţi celebri, vreo şapte la număr în afară de soţul său. Chopin era al optulea. Geniul de­licat al lui Chopin însă o subjugă, ea care se jucase şi îşi bătuse joc de dragoste ! Iubirea ei pentru Chopin se schim­bă repede într’un amestec de alinta­re filială şi de protecţie. Era con­ştientă că Chopin, atât de debil şi bolnăvicios, avea nevoie de o protec­ţie mai mult decât a unei pasionate, de una chiar părintească ! In nenu­măratele sale scrisori către prietene, George Sand, descriind starea sufe­rinţelor lui Chopin, vorbeşte de el ca şi de copiii săi. In faţa tuberculozei cronice ce mergea cu paşi repezi, şi stingea viaţa marelui geniu muzical, George Sand deveni pentru el o ma­mă ideală şi proteguitoare. Când Chopin a întâlnit-o pentru prima oară în iarna anului 1830, el avea deabia 26 ani. Prima impresie fu o antipatie no­torie. Când se revăzură mai târziu în 1837, ea avea cu 7 ani mai mult ca Chopin și acesta era într’o mare des­­nădejde sufletească, — se desfăcuse de logodnica sa. Sufletul său avea ne­voie de o alinare şi George Sand ştiu să i se impună. Ea era celebră, scri­sese deja vreo 20 volume. Şi astfel se uniră aceste două mari personali­tăţi, o mare scriitoare şi un mare ge­niu muzical. George Sand avea deja soţul său, de care se despărţise din 1836, doi copii: un băiat Maurice de 15 ani, şi o fată de 10 ani, Solange. Copiii erau destul de mari, ca să nu reproşeze mamei noua sa adop­ţiune amoroasă, dar George Sand nu băgă în seamă nimic şi continuă să amestece alături de pasiune şi iubirea filială pentru Chopin. George Sand era o cerebrală, pentru care amorul pasiune era trecător şi intoxicat de literatură, un amor calculat, după cum reese din scrierile şi scrisorile sale literare. In „Lelia“, descrie pro­pria ei viaţă şi pe a lui Chopin; este rece şi calculată ca un matema­tician. Trecutul n’a interesat-o niciodată. „Viitorul este infinitul pentru că este necunoscutul!“ scrie George Sand în scrisoarea adresată contelui Albert Grzymala la Paris. Ea nu doreşte de­cât ca în anturajul ei să se poată simţi fericit­ fără să se intereseze ce zice Chopin. Pentru idealistul Cho­pin, amorul sub formă de poezie şi reverie, erau totul, avea nevoe de protecţie quasi maternelă în boala ce-l secătuia, şi era fericit de a fi putut-o găsi pe George Sand cu cali­tăţile şi defectele sale. In 25 iunie 1846, George Sand în­cepu publicare în „Le Courier Fran­cais“, a romanului său, Lucrezia Flo­­riani. Este vorba tot de Frederic Cho­pin, ce apare în roman sub figura prinţului Karol de Roswald; tot a­­morul lor şi sentimentele ce şi-au împărtăşit sunt analizate. Lucrezia Floriani, recte George Sand, îi apare în calea acestui gen (Continuare în pagina 3-a) Vineri 1 Mai 1936

Next