Viitorul, august 1937 (Anul 29, nr. 8867-8892)

1937-08-01 / nr. 8867

ANUL XXIX No. 8867 ■ R Dire^or: H. MAXIM pagini Duminică 1 August 1937 ABONAMENTE REDACTIA si ADMINISTRAȚIA \ î In JAR­A I In STREINATATE — BUCURESTI — \ Uta­­n • « • • • 600 Lei Un QB • 1 • § 1 2400 Lei Strada R. Poincaré 17 Şase luni • « . 300 m Şase luni • • « 700 „ TELEFOANE Trei luni . , • • 150 • 11 Trei luni .... 350 „ Direcţia 3.79.69 — Redacţia şi Adm­inis. [ TTM­TM Insfitufiun! publice şi particulare Lei 1000 anual »Bl „Viitorul* Asociaţia pentru Poporului Român Sibiu lasfalS pfSfMS în numerar, conform aprobării Dir. G-rale a Poştelor No. 137.288/926 . „PE AICI NU SE TRECE“ IKR | IE FffiLSIF CA REALITĂŢILE POLITICE Oficiosul d-lui Maniu condus de nepoţii săi, comentând re­zultatele alegerilor judeţene din Ardeal, pretinde că s'ar fi creiat un zid pe care ar putea s­ă scrie „Pe aici nu se trec". Acest zid, ar fi voturile „masi­ve" obţinute de partidul naţio­­nal-ţărănesc. Dacă astfel de afirmaţiuni ar fi făcute numai pentru cine ştie ce colţ îndepărtat de sat, izo­lat în munţi sau lipsit de legă­turi mai intense cu oraşele, de­sigur că ar putea fi crezute. Care sunt însă realităţile e­­lectorale din Ardeal ? Partidul naţional-ţărănesc a înregistrat o catastrofală pră­buşire în opinia publică din Ardeal, datorită pe deoparte politicei negativiste a d-lui Ma­niu, iar pe de alta parte, scan­dalurilor provocate în viaţa noastrâ publică de unii dintre fruntaşii lui. Să nu se uite că nii foşti demnitari sunt şi azi clienţii cabinetelor de instrucţie pentru cea ce au înţeles să facă în timpul respectivelor guver­nări. La 1928, partidul naţional-ţă­­ănesc obţine o tumultoasă ma­joritate de voturi în provincia de peste munţi care însumează procente de 60-70 la sută din sufragiile exprimate. Se uitase activitatea consiliu­­ui dirigent şi se năucise spirt­ul maselor cu o demagogie de­şănţată. Abia după doi ani de guvernare, la 1931 acest formi­dabil procent de voturi scade sub 30 la sută. Nici chiar când naţional-ţârâniştii fac pentru a doua oară alegeri sub teroarea bandelor de voinici şi chemă­­rîşii, procentul abia este urcat intre 35-40 la sută. Nu mai vorbim de alegerile din 1933 când masa voturilor naţional-ţârăniste scade chiar sub 20 la sută, aşa că a fost nievoe de rezultate ţărăniste mai favorabile în vechiul regat pentru ca din jocul cifrelor să se poată alege şi câţiva naţional­­ţărănişti ardeleni. Azi, oficiosul monist pretin­de că alegerile din urmă ar fi dus la concluzia că „pe aici nu se trece". Dacă se cercetează însă re­zultatele se poate vedea că procentul de voturi e în multe cazuri sub 20 la sută din tota­lul voturilor exprimate. Cât despre provenienţa lor ? E într'adevâr trist să se mai precizeze că în acest procent se cuprind voturi social-demo­­crate, comuniste, maghiare, şvabe şi evreeşti. S'a mers până acolo încât în unele ju­deţe s’au încheiat şi „fronturi populare" iar în alte părţi s'a pus la cale împărţirea fonduri­lor comunale cu tovarăşii de alegeri. Dacă acestea sunt realităţile, atunci zidurile de care vorbeşte „România Nouă" oficiosul mo­nist, e în realitate o dărâmă­tură prăvălită de izbiturile date de conştiinţa românească. In­­tr'adevăr spiritul public din a­­ceastă provincie înţelege să reacţioneze şi împotriva com­promisurilor cu toate grupările extremiste şi iridentiste şi în contra „prestigiului moral" al fracţiunei moniste simbolizat prin personalităţile d-lor Boila, Sever Bocu şi Aurel Dobrescu. „Pe aici nu se trece" a fost deviza ostaşului român libera­tor de ţară. Această deviză is­torică nu poate fi trivializată de agentura electorală a unor inadaptabili la realităţile statu­lui naţional, care încearcă să creeze ziduri fanteziste din în­frângeri catastrofale în consul­tările electorale. Am relevat toate acestea nu pentru că cei care le pretind ar mai reprezintă o realitate politi­că, dar pentru a se vedea că și după două decenii se gă­sesc oameni care nu au renunțat la formule regionaliste fără sens. N OTF. Să nu mai citim în vacanţă ? Presupunând că în timpul anu­­lui, — atunci când ocupaţiile pen­tru existenţă te încolţesc, — încă mai găseşti, măcar din când în când, răgazul de a te întâni cu o carte şi de a-i gusta frumuseţile confinite, se naşte întrebarea dacă în timpul odihnei de vară, este nimerit a mai citi vreo operă literară... Se pare că foarte mulți s-au și pronunțat în chestiunea aceasta, răspunzând în sens negativ. Se aude doar foarte frecvent vorbin­­du-se în termeni de felul acesta: „De ar veni mai repede luna de concediu, să mă retrag undeva, în liniște, să nu mai văd nici ziare şi nici cărţi". Ințelegem nerăbdarea cu care se aşteaptă zilele de concediu. Ceea ce, însă, nu putem înţelege este motivul unei hotărâri de a trăi, în timpul vacanței, departe de orice lectură. Se face, cu prilejul acestei judecăţi, o regretabilă con­­fusie , ceea ce oboseşte nu este lectura unei scrieri literare, ci a­­glomerarea unor griji şi a unor o­­cupații ce se leagă, în mod firesc, de o existență omenească. Noi credem, dimpotrivă , anu­me că lectura unei cărţi oferă, — atunci, bineînțeles, când este cu talent scrisă, — delicii sufleteşti vrednice să reconforteze. Atunci când te simţi neliniştit de amultul vieţii, atunci când îţi pă­trunde în suflet vaerul necazurilor, câte sunt în stare zilele să­ fi pre­sare în cale, — ce refugiu mai bun, mai calm, mai odihnitor, poţi găsi decât aceia pe care ţi-l oferă, c­u o generozitate admirabilă, viste­­riile de frumuseţi ale cărfilor ? Şi cu atât mai prietenoasă şi mai mângâietoare îfi apare o carte bună, şi tât încerci să-i cunoşti conţinu­tul in zilele când te-ai retras oare­cum departe de freamătul oraşului, într'un coif de răcoare şi verdeaţă. O vacanţă petrecută în absența oricărei scrieri literare, nu este propriu zis, o vacanţă. Cartea îndeamnă la reculegere, la interiorizare, la adâncirea pro­priei cunoaşteri. Şi fără de acea­sta, fără de prietenia omului, care vrea să se recreeze, cu cartea, zi­lele de refacere a forţelor fizice pierd cel mai fericit prilej de a fi şi de reconfortare sufletească. INTERIM ■ ■ . PEISAGII PERIFERICE La marginea Capitale numai prin strânsă conlucrare, nu prin ură şi vrăşmăşie, se poate face ceva se­­rios într’o ţară ameninţată fie duşmani Ştirile ce vin din ţară arată că prima serie de premilitari şi-au făcut pe deplin datoria. Şapte mii de tineri au lucrat cu avânt şi stăruinţă la şosele, po­duri, plantaţii şi alte lucrări publice. Alţi şapte mii le vor lua in curând locul, desăvâr­şind aceste lucrări. Cot la cot, tineri de la oraşe şi sate, prove­nind din diverse clase sociale, din diverse şcoli, din diverse medii, lucrează şi îşi contopesc sforţările pentru binele obştesc. Ei învaţă că numai prin strân­să conlucrare, nu prin ură şi vrăjmăşie, se poate face ceva serios într'o ţară ameninţată de atâţia duşmani. Ei învaţă că, mai presus de interesele de clasă şi de acele ale urei unor falşi îndrumători, stau interesele superioare ale ţării cari pretind muncă şi unire. * Această operă de covârşitoa­re importanţă, complectând strejăria, trebue generalizată, spre binele ţării şi al neamului. Au făcut unele partide gărzile de „voinici", altele gărzi de di­verse culori şi metode. Parti­dul liberal a creiat organizaţia premilitarilor, pusă în serviciul obştesc şi-şi va face totdeauna o datorie de onoare să o com­­plecteze şi să o desvolte. Ea serveşte în timp de pace ci­­mentării sufletului unitar al Na­­ţiunei iar pentru războiul pre­găteşte soldaţi destoinici, prin exerciţiile zilnice ce se fac. Dorim însă ca în aceste orga­nizaţii să nu pătrundă sub nici o formă, preocupările politicia­niste. Acei cari voesc să spe­culeze acest tineret bine inten­ţionat, patriot şi muncitor, des­consideră vitresele ţării şi vor fi împiedicaţi în opera lor ne­fastă. Aceasta trebue să se ştie de către acei agenţi clandes­tini ai mişcărilor extremiste, cari voesc să mineze strejăria ca şi pe premilitari, îndepărtân­­du-i de la sacrul jurământ către Coroană, şi Ţară. Aceşti agenţi trebuesc pedepsiţi cu cea mai mare severitate şi expulzaţi din comunitatea reală, credincioa­să şi patriotă a străjerilor şi premilitarilor. Comandanţii au datoria să vegheze la aceasta şi să sfar­me viermii cari voesc să se strecoare în fructul atât de fru­mos al sforţărilor unor oameni de bine, cari pun Coroana şi Ţara mai presus de patimile mărunte şi sângeroase ale câ­torva neisprăviţi. •—......—­ IN PAGINA 6 CAMPANIA DE SVON­URI SI FANTEZII CU PRIVIRE LA SITUI­TIA POLITICA — CARI SUNT RE­PUT­A­BILE — IMPORTANTA ewrM losiro in­ firii! TlllfîilTTO ll1 n^iTMm Pentru anumite produse, România a cucerit 23 d­i­n întregul debuşeu Palestinian Politica de reorganizare a multora din statele Europei Cen­trale a avut o influenţă care nu poate fi ignorată asupra exportu­lui nostru agricol, aducându-i importante schimbări nu numai în ce priveşte debuşeurile dar şi în ce priveşte structura sa. înainte vreme Germania, Ce­hoslovacia şi Austria formau un mănunchi de state care ofereau un debuşeu permanent şi abun­dent pentru produsele noastre. încetul cu încetul însă politica de reorganizare dusă de toate a­­ceste state a îndepărtat multe din exporturile româneşti de pe a­­ceste pieţe. Atunci exportatorii români s-au îndreptat spre bazinul orien­tal Mediteranian unde puteau găsi debuşeuri noi cu preţuri bune, plătite în devize forte. Grecia, Palestina şi Egiptul joa­că în fiecare zi ce trece un rol tot mai mare în comerţul româ­nesc. In Palestina bunăoară expor­tul românesc, alcătuit în cea mai mare parte din cherestea şi ani­male vii, a luat o dezvoltare foarte mare. Exportul nostru Zootechnic, a­nul în 1931, — s’a ridicat în fie­care an cu cât o treaptă până a ajuns la maximum de 21000 ca­pete în 1936, contribuind astfel cu 64% din totalul importului de vite al Palestinei. România a cu­cerit prin urmare 2/3 din între­gul debuşeu Palestinian, ceea ce constitue un succes ce nu e de minimă importanţă. Exportul de cherestea a urmat deasemeni o curbă ascendentă în aceeaş pro­porţie. Dacă din punct de vedere economic exportul de cherestea şi cel zootechnic sunt egale ca importanţă, din punct de vedere politic aceste exporturi nu mai sunt comparabile. Din aceste categorii de produse cari au cucerit piaţa palestiniană prima nu este epuizabilă, cea de-a doua are însă limite bine de­terminate în exploatarea ei. Dacă exportul de lemn creşte la un ni­vel prea înalt, putem fi amenin­ţaţi cu despădurirea codrilor noş­tri Pentru o exploatare raţio­nală a masivilor noştri fores­tieri nu se poate depăşi un anu­mit procent de tăere care osci­lează între 20 — 3 metri cubi de ha. Dacă depăşim acest pro­cent, — şi a fost din nenorocire prea des în trecut, — vom fi a­­meninţaţi cu despădurirea mun­ţilor noştri. Exportul de animale poate fi dimpotrivă cât de mare, cu ur­mări din cele mai favorabile prin îndemnarea ţăranilor să se în­deletnicească cu o activitate nouă, cu creşterea vitelor. Cererile mari cari ne vin din străinătate sunt tot atâtea im­bolduri date sătenilor pentru o muncă mai intensă, pentru un câştig mai bun. Oridecâte ori exportul a fost intensificat, preţurile se îmbună­tăţesc în mod automat şi agricul­torul capătă o mai justă remune­raţie pentru munca lui. Din cele spuse mai sus rezultă că dintre cele două exporturi pe care le facem de preferinţă în ţările o­­rientului apropiat trebue să fa­cem o discriminare : să fim foarte precauţi la exportul lemnului pentru a nu ajunge, din sute de bani ,să despădurim munţii noş­tri şi în schimb să încurajăm prin toate mijloacele ce ne stau la îndemână exportul zootechnic, pentru a da astfel o încurajare massei rurale prin posibilităţile noi de muncă şi câştig. I. AR. ----------------.«.(ffi).«.-----------— Lacul Herăstrău O vidare a lacului după ce a fost asanat. Dintr’un isvor* da infecţii, azi lacul a devenit loc de agrement pentru cetăţenii Capitalei. (Continuare în pag. Cronica literară de N. MIHAESCU et mmommmmmmmmmm STEFAN STANESCU: ARCA LUI NOE, poeme. (Edit. fundatia Demni literatura si artă .Benele sarai­e“) Numele d-lui Ştefan Stănescu­­ torul volumului „Arca lui Noe”, nu-l întâlnim, pentru întâia oară desfăşurând în paginile publica­­te coperta cărţii de poeme „Arca­ţiilor pentru copii şi tineret, a lui Noe”, premiată, în manuscris, prodigioasă activitate literară, de acelaş juriu care decerne, sub j­of erau atât de noui, atât de auspiciile Fundaţiilor Regale dis- înviorătoare versurile, pe cari de fmncţiuni şi care cum spuneam , ştefan Ştefănescu le publica deunăzi, ocupându-ne de un alt tânăr şi talentat poet, d. Emil Botta, oricâte greşeli ar comite în planul judecăţilor critice, ră­mâne, totuşi, până la urmă un serios factor de promovare a poesiei româneşti. Cu mult înainte de a-i fi cetit, d-lui Ştefan Stănescu, atât de muzicalele poeme publicate în „Gândirea”, l’am întâlnit pe an­pentru a fi cetite de lumea copii­lor, încât — fără nici o exage­rare se poate afirma că dela pro­­ducţiunile sale artistice, începe în planul literaturii infantile, a­­devăratul ei ritm de înviorare. Ştim că acest autentic poet — cel mai timid şi mai sfios poet ce se poate închipui, — pune foarte puţin preţ pe cuprinzătorul ma­terial poetic aflat în nenumărate pagini de reviste. (Cele mai multe dintre admi­rabilele sale fabule şi poveşti în versuri au apărut sub pseudoni­mul Sandu Brusture-Viroagă, tocmai de teama de a nu i se des­coperi identitatea). Ştim, de asemenea, că solicitat, nu odată, de câţiva mari editori să-şi strângă într’un volum, parte din această fecundă activitate, scriitorul a refuzat categoric. Ştim toate acestea. Dar, cu riscul de a nu fi pe placul acestui mare autor de literatură pentru copii şi tineret — am numit pe d. Şte­fan Stănescu, — noi am ţinut de datoria noastră să consemnăm aci, înainte de a vorbi de „Arca lui Noe”, marele merite, strălu­citele daruri artistice, pe cari ani de zile, le-a dovedit, prin tot ceea ce a publicat în revistele pentru copii şi tineret. Dar, consemnarea acestor cali­tăţi pe cari puţini le vor fi ştiind, are şi o altă semnificaţie : ea vine să explice, într’o largă măsură, admirabila artă poetică a d-lui Ştefan Stănescu. In adevăr, d-sa este unul dintre foarte puţinii noştri poeţi ai generaţiei tinere de astăzi, care dispune, în chip iscusit, de uneltele atât de difi­cile, ale versificaţiei. Fără îndoială că nu puţin din perfecţiunea, cu care, astăzi, d. Ştefan Stănescu a ajuns să-şi rânduiască stihurile, trebue pus pe seama acelui îndelung exerci­ţiu, pe care d-sa l-a cultivat ani în şir în sfera versificaţiei. „Arca lui Noe” revelă, în ade­văr, un poet de mari potenţe li­rice, dublat de un neîntrecut ar­tizan. Nu se poate, — este drept, — reconstitui fizionomia artisti­că a poetului nostru, ţinând sea­ma numai de poemele cărţii premiate. Restrângeri — la fel de lumi­noase, dar cu alte semnificaţii— ale sensibilităţii sale, sunt deri­vate într’o întreagă colecţie de versuri publicate în revista „Gândirea”. Dar, cum rândurile de faţă nu vor să cuprindă întreg peisagiul­­ poetic al d-lui Ştefan Stănescu, să rămânem la „Arca lui Noe”. Preţul acestui ciclu închis — fiindcă versurile conturează, ro­tund, un univers de sentimente şi idei puse în legătură cu o rela­tare biblică — trebue căutat în arta poetului de a creia un în­treg şir de valori simbolice : „Atunci poetul tânăr s’asemăna cu Noe. Uitând pentru o clipă tovarăşii-i de joc, In propria lui uşă batea cerăndu-şi voe Să intre, să-şi ascută-o rândea, să schimbe un joc“. Arca lui Noe devine astfel sim­bolul artei poetice, însăşi — a­­dică al unei însingurări, în al cărei spaţiu artistul are de îm­plinit un destin . ...„Curg toate, dar Corăbiei sânt azi cârmaciul printre Atoli stelari, din care vulcanii fâl­­fâe steaguri. Toţi paşii ce-au urcat pe munţi vor fi, la praguri, Tăiaţi, şi­ aripi vor creşte, aleşii ’n rând, să intre ! Suflă ’n Aurul unei secunde nes­fârşite, Din lemn de chiparos, prin valul de mătase! Ochi slujitori aşteaptă perechile sfinţite, Cu ordine ce sunt poeme prea fru­moase. Aruncă ’n urmă restul oricărui vis impur, Doi câte doi m­ urcă să urce până sus. Piere un al treilea, veşnic iubit şi nesupus, De nu va umbla pe ape, de nu va sta ’n Azur. Zâmbea, blajin, poetul, privind de câte scrise : Perechi de rime blânde şi pure, dobitoace In formă ideală, trăind. Cât mai puţină Materie ’n ele. Ritmuri austere şi sărace, Ca să plutească patruzeci de zile prin lumină“. Din elemente strict anecdotice, poetul urzește un cântec de mari profunzimi lirice. Dacă poemele din „Arca lui Noe” închid în

Next