Viitorul, octombrie 1937 (Anul 29, nr. 8919-8944)

1937-10-02 / nr. 8919

I NOTE „Săptămâna Caragiale“ Pe lângă atâtea „Săptămâni şi „Luni” cari au avut de obicei, în afară de acea a cărfei, mai mult o specificitate economică, iată acuma că lumea teatrală românească, se pregăteşte, ca într'un cadru de mai multe zile, să actualizeze şi să săr­bătorească pe marele Caragiale. Este un popas fericit în frămân­tarea măruntă, şi de multe ori atât de urâtă, a timpului nostru. E bine ca sufletele noastre să se purifice în recunoscătoarea admirație pentru acel creator spiritual, care a ilustrat prin verva, prin intuiția lui fină, prin marea ştiință a caricaturisărei, să picteze o viață şi să pună în per­vazul nemurire­, defecte ale noas­tre, dar şi ale sufletului uman. Şi după cum în fabulele lui La Fon­taine, criticii au văzut o istorie a vieței sociale a Franței, vom vedea in comediile lui Caragiale pictura unei societăți — societăţi româneşti — cu toate scăderile, cu toate inad­vertenţele şi readaptările ei, la­ un progres prea repede. Caragiale in opera lui comică pune pe planul artei, critica socială a lui Maiorescu, care vedea în defectele noastre exemplul neadaptărei la prea gră­bitele forme ale vieței publice îm­prumutate din afară. Dar ceea ce face din Caragiale un scriitor de eternă preţuire, este că a ştiut să redea până şi în „schi­jele" sale scurte, scrise pentru foi­letonul unui ziar sau altul, adân­cimi de suflet, aspecte inedite ale vieței interioare, conflicte cari tran­spuse pe planul realizărilor artis­tice, formează capodopere literare cu care orice popor se poate mândri. Caragiale, transcris și în alte limbi — deși satira sa s'ar părea că este atât de specific românească — își poate păstra toată valența sa, pentrucă în teatrul său, palpită o lume, care nu e numai cea româ­nească. Iată de ce sărbătoasa lui Cara­giale, de către organizaţiile ofi­ciale şi particulare ale teatrului ro­mânesc, este nu numai un semn de înaltă moralitate, dar şi un prilej fe­ricit de-a chema la frumuseţile e­­terne ale teatrului său, pe toţi , pe toţi cei cari, mai vârstnici au a­­pucat timpurile de glorie ale prime­lor interpretări scenice, şi pe cei ti­neri cari n'au cunoscut succesele răsunătoare ale teatrului caragialesc. Sărbătorirea lui Caragiale va fi şi-o ocazie de-a vedea cum o altă generaţie de actori, dau viață fi­gurilor nepieritoare ale pieselor lui, s punând astfel mirajul timpului in critica interpreţilor de azi, față de cei de eri. PETRONIUS ANUL XXIX No. 8919 6 pagini 2 lei Pe Sâmbătă 2 Octombrie 1 93? Director: N. MAXIM ABONAMENTE REDACTIA şl ADMINISTRAŢIA fe Tara In STREINATATE — BUCUREŞTI — Un ont * * 1 f • 600 LoI Un on • < • « • 1400 Lol Strada R. Poincaré 17 Şase luni t­­ , 300 „ Trai luni « , • • 150 . Şase luni • • • 700 m Trei luni • * • • 350 „ TELEFOANE Direcţia 3.79.69 — Redacţia şi Adminis.­­ Institufîuni publice şi particulare Lei 1000 anual Taxa poştali plătită in numerar, conform aprobării Dir. G-rale a Poştelor No. 137.282/926 România va fi în curând gaz­da unuia dintre cei mai mari ostaşi ai Franţei de astăzi , ge­neralul Gamelin. Răspunzând unei dorinţe a Suveranului, şeful marelui stat Continuarea unei tradiţii admiraţia tuturor competenţelor în această materie. D. Hoare Belisha, ministrul britanic, care a asistat la desfăşurarea mane­vrelor a declarat că armata franceză este invincibilă. Acest grad de perfecţiune organiza­toric se datoreşte în mare parte conducătorilor. Or în prima linie a acestora se găseşte generalul Gamelin. Iată valoarea omului. Dar alături de minunatele da­ruri ale acestei personalităţi trebue să vedem şi calitatea de sol al armatei franceze. Legă­turile cari s'au stabilit in timpul răsboiului între oştirea noastră şi cea franceză au întărit şi mai mult amiciţia firească din­tre cele două organizaţiuni mi­litare. Această legătură este de­sigur un reflex al relaţiunilor noastre cu Franţa. Vizita gene­ralului Gamelin se integrează într’o tradiţiune, care nu a fost niciodată desminţită. Cu idea­lurile civilizatorii şi umanitare ale Occidentului, pe cari Franţa le-a întrupat cu atâta strălucire în trecut şi le reprezintă cu a­­tâta forţă astăzi. România a fost totdauna solidară. Cu spi­ritul de justiţie şi de libertate, care caracterizează sufletul ma­rei noastre surori latine am sim­ţit permanent afinităţi adânci. Pe aceste baze puternice s'a cristalizat tradiţionala noastră prietenie cu Franţa. Istoria a în­tărit aceste inclinaţiuni natu­rale. In lumina tradiţiunii noastre politice vizita generalului Ga­melin apare deci ca o verigă într'un lanţ de îndelungate ra­porturi prieteneşti. Salutul de binevenit pentru înalta persona­litate a armatei franceze ii fa­cem astfel în numele unor sim­GENERALUL GAMELIN major francez vine pentru a ne cunoaşte ţara şi a asista la ma­nevrele armatei noastre. Acest eveniment constituie o adâncă bucurie atât pentru oştirea noa­stră cât şi pentru populaţiunea civilă, care a ştiut întotdauna să preţuiască gloriile strălucite ale marei noastre prietene de la Vest. Reprezentantul armatei franţeze este intr'adevăr una dintre valorile autentice ale Re­­publicei. Fără a expune cariera admi­rabilă a generalului Gamelin vom sublinia un singur lucru pentru a scoate în relief servi­ciile, pe cari le-a adus patriei sale şi prin care şi-a consacrat înalta sa capacitate militară. Este vorba anume de organi­zarea apărării naţionale fran­ceze. Manevrele, cad au avut t­oiminte nesdruncinate. loc recent în Franţa au stârnit­ a n "Si!“1 Durata legislaturilor Numărul bugetelor Teoria d-lui Armand Călinescu. Părerile lui Titu Maiorescu şi Anastasie Stolojan Ziarul „Dreptatea” în numărul său din 17 Septembrie ,1937, reproduce, insoţindu-l cu comentarii de actuali­tate, după revista „Aurora” de acum unsprezece ani, un articol al emi­nentului parlamentar şi om politic d. Armand Călinescu, relativ la durata legislaturilor noastre, — subiect de care m’am ocupat în coloanele „Vii­torului” ceea ce mă face,a redeschide discuţiunea şi­ a examina din nou chestiunea, în cadrul în care­­ o pune d. Armand Călinescu, acela al • dura­tei,­­ în raport cu dependinţa şi de numărul bugetelor de votat. D-sa susţine că termenul de patru ani, prevăzut formal fără­ nici o res­­tricţiune vizibilă, de Constituţiune şi de Legea electorală, este a­ se înţele­ge ca referindu-se nu la ani calenda­ristici ci la ani budgetari, el înche­­indu-se după votarea a 4 bugete „în preajma epocii” spune în mod foarte vag d. Armand Călinescu, când Par­lamentul „ar avea să se ocupe de cel de al cincilea budget”, — chiar­ prin urmare dacă cei patru ani nu se vor fi împlinit în întregime. Iin locul u­­nui termen constant mai dinainte ştiut, cum sunt toate termenele în general, excepţiunile, conform ele­mentarelor reguli juridice trebuind a fi formulate expres, se creiază prin simple deducţiuni, un altul elastic, micşorându-se cu mai mult sau mai puţin după fluctuaţiunile datelor des­chiderii legislaturilor şi ale aprobării bugetelor. Aceasta n’a putut fi evi­dent în intenţiunea Constituantului care a voit, într’un interes superior, să asigură în prima liniă Parlamentă­­lor certitudinea, stabilitatea funcţio­nării lor. De aceia nu împărtăşesc modul de a vădea a-i d-lui Armand Călinescu şi nici argumentarea sa. # D-sa ne aduce mai întâi un prece­dent, exemplul Camerelor liberale din 1884, dizolvată în 1887, după votarea a 4 budgete şi după trei ani şi o lu­nă numai, de existenţă.­Exemplu ab­solut inoperant, căci tocmai împre­jurarea că s’a recurs la disolvare, în­seamnă că termenul nu expirase încă şi că el a trebuit să fie scurtat tr’un act de voinţă, printr’un act de oportunitate politică. Astfel s’ar fi mers înainte. Precedentul adus stabi­leşte prin urmare just contrariul­ de Constantin Nicolaescu ■wiiiiiraiMi'ionwiiCTiMaaBaaMiPMMaB Senator. Fost Președinte al Senatului Timpul liber după cel din urmă bu­get până la împlinirea celor patru ani rămâne bine dobândit legislatu­­rei. * Se invoacă unele desbateri parla­mentare. D-l Armand Călinescu ne spune în articolul său, că Annastase Stolojan, membru marcant al­ parti­dului naţional-liberal şi Titu Maio­rescu s’au pronunţat, ca deputaţi, pentru soluţiunea anilor bugetari. Nu s’au reprodus părţile din discursurile lor cari precizează acest punct, spre a avea formularea exactă a ideii’şi a o analiza. S’a reprodus însă un pasaj din cuvântarea lui Maiorescu pe care îl reţin:­­ „Guvernul ar face bine să uzeze de dreptul de a dizolva Camerile, şi să dizolve Camera înainte de 15 No­­embrie al anului viitor, va să zică înălăuntrul termenului de patru ani şi, astfel scăpăm de lupta de consti­tuţionalism greu de deslegat, spre mulţumirea tuturor”. (Anul 1894). Va să zică, înlăuntrul termenului de pa­tru ani, tot dizolvare, fiindcă proble­ma constituţională era „greu de des­legat” — o mare îndoială. Şi atunci, într’un regim democratic, îndoiala nu se poate interpreta de­cât tot de­mocratic pentru Parlament în sensul lărgirii drepturilor sale constituţiona­le, iar nu al restrângerii lor. E de re­marcat că Lascăr Catargi la 1895, ca Preşedinte al Consiliului, nu a recurs nici chiar la dizolvare, ci s’a retras dela Guvern, rămânând ca dizolvarea să se datoreze în urmă acestei cauze. Şi de atunci până astăzi, o soluţiune directă a problemei, prin vot sau prin moţiune parlamentară, nu s’a produs încă la noi. * D-l ARMAND CĂLINESCU impută Constituantei din 1922 care a men­ţinut fără desbateri, nemodificat, art. 66 din vechea Constituţiune, cu ter­menul de patru ani, „ignorarea dis­­cuţiunilor de la 1894”, şi „uşurinţa cu care s’a întocmit noul aşezământ”.­­ Nici ignorare, nici uşurinţă. In Senat cel puţin, lucrul ar fi fost cu nepu­tinţă, cu un raportor de măsura lui Constantin Disescu, jurisconsult și profesor de drept constitutional, par­(Continuare în pag. II-a) încă unul dintre marii noştri in­telectuali, pe nedrept uitaţi, este şi profesorul C. Dimitrescu-Iaşi, fost rector al Universităţii din Capitală, care ani dearândul ţinu minunate cursuri la Facultatea de litere şi fi­lozofie. Ani dearândul, „rectorul“ — cum ii spuneau studenţii din seriile ce au avut norocul să-i asculte lecţiile in sala IV, — răspândi cu generozitatea unui adevarat filozof, luminile inte­ligenţii sale extraordinare şi învăţă­turile unui fabulos tezaur ştiinţific. Minte preocupată de ştiinţa univer­sului şi de complexele şi complicatele probleme ale­ vieţii, orele de cursuri ale lui C. Dimitrescu-Iaşi, prin im­portanţa şi varietatea cunoştinţelor, dar mai cu seamă prin acea putere de însufleţire şi desprindere către regiunile cele mai înflorite ale gân­dirii, prin eleganţa expunerii şi splen­dida distincţie cerebrală, amestecată discret cu sufletul curat al umanita­rismului, se transformau pentru as­cultători în adevărate delicii spiri­tuale. C. Dimitrescu-Iaşi trecu prin viaţă ca un adevărat filozof, stingăndu-se în tăcere şi uitare, departe, într’un oraş de provincie, un târg cu­ peisa­gii minunate, unde magistrul pen­sionar a contemplat desigur, respec­­tivele variate ale amurgurilor, me­ditând cu seninătate, la viaţa ce a trecut, la infinitul ce se apropia... Iar când simţi că lampadarul vieţii, se stinge, se apleacă spre veşnicie, Coco Dimitrescu-Iaşi, omul care practica ironia cu scăpărarea unei inteligenţe rafinate, ceru ca atunci când i se va compune anunţul mortuar să i se adaoge negreşit şi cuvintele: „înce­tat din viaţă după o lungă şi grea suferinţă“... Pentru prodigioasa personalitate a fostului rector,, pentru contribuţia ce Coco-Dimitrescu a adus-o învăţămân­tului nostru superior poate că, ar mai fi vreme să i se ridice un cât de modest monument. Biserica şi mausoleul din Florica ERI XENOFOBI -AZI „TRĂDĂTORICI Partidul naţional-liberal şi naţionalismul Opinia publică românească are mult bun simţ şi mult simţ politic. De aceia toţi acei­ cari voesc s'o păcălească­, se ba­zează numai pe lipsa ei de me­morie... Cu ocazia importantelor d­e­­claraţiuni ale d-lui C. I. C. Bră­­tianu, s'a evidenţiat încă odată acest adevăr. Căci, tocmai oa­menii politici cari­eri învinuiau partidul liberal de „xenofobie", îl învinuesc azi de... trădare a intereselor naţionale. Ar fi foarte uşor să punem pe două coloane pe aceşti domni. Cu atât mai uşor cu cât azi încă, n'au rupt anumite legă­turi financiare cu... minorităţile. N'o facem pentrucă n'avem nevoe să mergem atât de de­parte. Românul neaoş, nu naţiona­listul de ocazie spune : „Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba". Până ce se vor conforma acestui pro­verb, opinia publică românea­scă cu ponderaţia şi bunul ei simţ, ştie ce să creadă despre aceşti „naţionalişti". * Dar e bine să amintim opi­niei publice câteva fapte din trecut, reîmprospătând ceia ce aceşti domni voesc să se uite. Partidul naţional-liberal, în­vinuit de „xenofobie" şi denun­ţat streinătăţii, pentru această atitudine românească, a luptat cu succes împotriva capitalului strein „colonial", reuşind să promoveze munca şi capitalul românesc. El a creiat Banca Naţională, românizând finanţele publice şi dând un puternic sprijin econo­miei naţionale. A creiat apoi Banca Româ­nească şi peste două sute de întreprinderi importante, cu ca­pital şi personal în întregime românesc . Pe atunci mulţi dintre „naţio­naliştii" cari azi ne învinuesc de „trădare", erau purtătorii de cuvânt ai capitalurilor streine, fie în procesele împotriva Sta­tului român, fie în parlament sau în presă. Mai mult, partidul naţional­­liberal a desfiinţat prin­­legile şi măsurile sale administrative, arendăşia şi camăta la sate,­­păstrând acestora caracterul etnic, ca un rezervor de viaţă românească pentru întreaga naţiune. Acesta e adevărul. De aceia privim cu dispreţ a­­ceste acuzaţii. Oamenii cari le fac, azi spe­culează naţionalismul, cum eri au speculat internaţionalismul. Partidul naţional-liberal ră­mâne însă azi, ca şi eri, neclin­tit la datoria sa. El salvgardează interesele superioare ale ţării, dispreţuind declaraţiile sforăitoare ale uno­ra, insultele altora şi demago­gia tuturor. El rămâne la dato­rie, spunând adevărul şi coor­donând toate interesele Statu­lui, şi ale Naţiunei, într'un tot armonic. Ura pe care unii voesc s’o samene, nu-l atinge azi, cum nu l-a atins nici eri. Cine are un program de în­făptuit şi reuşeşte să-l înfăp­tuiască, fără perturbări, prin legea protecţiei muncei naţio­nale şi atâtea alte legiuiri, —­­într'un ritm atât de viu, — cine are un program de înfăptuit şi rămâne neclintit la datone, nu poate fi tulburat de calomnii. CE ESTE STRĂJERIA ? Cu începere de LUNI 4 OCT., ziarul „Viitorul" va pu­blica o sere de anchete, însoţite de ilustraţii, cu privire la marea mişcare patriotică, educativă şi morală a STRĂJERIEI creiată şi ocrotită de Suveranul Ţării. Cititorii ziarului „VIITORUL“ vor putea urmări organizaţia, în amănunt, a STRĂJERIEI şi legăturile ei cu Biserica, Armata, Şcoala, cu viaţa sate­lor, cu sănătatea publică. Vor lua cunoştinţă de tot ce s'a făcut, până în prezent pentru a creia TINERETULUI ROMÂN un suflet plin de avânt şi credinţă pentru Ţară şi Tron. ­Continuare în Daa* II-al 1­ 0 ediţie estetică A LUI EMINESCU de GR. TAUŞAN Titlul acestei cronici literare cere mai mult de­cât oricare altul o ex­plicare, şi­ o definiţie, căci dat fiind vorba de un poet, de un mare poet ca Eminescu, s’ar părea că cuvântul de „estetic", adaos, „editurei“, este inutil. Cum ar fi posibilă o ediţie — adică o strângere la un loc a poesii­­lor, — fără gândul întocmirei unei colecţii inspirate, de pasiunea frumo­sului­­ artistic ? Totuşi deşi, implicit norma estetică, este acea care ar tre­bui să fie urmată de editori poesiilor­­lui Eminescu, totuşi au intervenit în cursul anilor, şi alte directive, ori alte norme,­­ alte criterii sau atitu­dini, cari au dat colecţiilor de poesii eminesciene, un caracter altul, decât acela al intuiţii pur estetice. Şi ceea ce se întâmplă cu Eminescu, s’a întâmplat şi cu alţi poeţi, cari au fost, după moarte, editaţi, şi cari au suferit dacă nu alterări (căci aceasta ar fi prea grav !) dar cel puţin aran­jări felurite, după­­ vârsta în care poesiile au fost compuse, după ge­nul în care au fost scrise, după va­riantele feluri descoperite în biblio­teci şi arhive, etc. Eminescu a avut şi 'la noi parte de multe ediţii, ca umil din cei mai ce­tiţi scriitori ce i-am avut noi, căci'— şi aceasta ‘ e un­ lucru ştiut, dar e bine să fie repetat — geniul lui Emi­nescu a făcut minunea, ca intr'o fată in care se citeşte atâta- de- pu~­ -ţin,­şi mai ales atât de.-puţină poesie, el să se menţină pe piaţa librăriei, cu­ o vogă, cu­ un avânt de actualitate pe care poate niciun alt creator ro­mân, pe planuri spirituale, nu l-a­­cunoscut. S’au făcut astfel multe ediţii,­­ începând dela cea a lui Maiorescu, care adaogă la genialitatea poetului, un nume el însuşi de o atât de pu­ternică rezonanţă literară, cum e a­­cea a marelui critic, până în zilele noastre. Unii din nouii editori,­­ ne­mulţumiţi cu ediţia princeps, — a­­ranjată, stăpânită de bunul gust al lui­ Titu Maiorescu — au scos alte ediţii în care postume şi variante, găsite prin biblioteci, au venit să în­groaşe, numărul primelor poesii emi­­nesciane. S’a aplicat asupra lui Emi­nescu, strădania şoarecilor de biblio­tecă, munca profesorilor pasionaţi de amănunt, erudiţia filosofilor, scrupu­lele istorice, şi avem astfel o adevă­rată bibliotecă de ediţii felurite­­ ale lui Eminescu. Cea din urmă ediţie — ca timp de apariţie, — este acea oferită, după o muncă îndelungată şi ca fruct al os­tenelilor de la Institutul de literatură, de către d. profesor Mihail Drago­mirescu (în ediţia tipografică a „Uni­versului"). * Care este scopul nouei reviste, şi norma ce-a fost urmată de către noua ediţie ? Este estetismul, atitudinea este­tică şi valorificarea poesiilor, nu prin data apariţiei, nu prin variante necunoscute şi dibuite ca adevărate trouvailles în rafturi prăfuite de ar­hive­, ci prin sentimentul­ de frumu­seţe,­­ prin gradaţia admirativă a ce­lui ce înţelege, farmecul unei poesii, şi prin perfecţiunea realizărei. .Ur­mând acest­­criteriu estetic, în pre­zentarea poesiilor lui Mihail Emines­cu, d-nul M. Dragomirescu, ne-a pu­tut da într’un volum impunător o colecţie de poesii, în care selecţiunea şi­ clasificarea s’a făcut sub semnul perfecţiunei artistice, luate ca îndru­mare şi ca suprem criteriu. . Poesiile eminisciane sunt astfel a­­şezate în mari capitole. Astfel, divi­ziunea Capodopere, cu subdiviziu­nile : poesii intime şi poesii de dra­goste, poesii filozofice, balade ,şi poe­me. Apoi altă­­ divisiune : „Opere de talent", şi „opere de virtuozitate". Volumul e i completat prin interesante, personale şi originale „Note critice", şi critici mai ample, constituind studii de sine stătătoare asupra poesiilor de tinereţe ale marelui poet. Clasificarea d-lui Mih. Dragomi­rescu, trece dincolo de filologie şi erudiţie, de compulsare de texte şi de compunere pur cărturărească, pen­tru a ne oferi un Eminescu, văzut de­ o fire de estet şi de un tempera­ment care a pus selecţionarea poe­siilor sub condiţia înţelegerei pur artistice a lor. * Pentru a exemplifica felul cum d. Mihail Dragomirescu înţelege să lă­murească şi să simtă, personal fru­museţea lui Eminescu, — cu­ toată impulsivitatea temperamentului său — dăm observaţiile asupra poesiei „La Steaua". „Este o poesie primită, ca­ şi Sora pe deal", târziu, în ediţiile lui Emi­nescu. Dar e o poesie care de critici nătângi a fost criticată de cuvânt că este aproape tradusă după poesia „der Stern" ■ a lui Godfriedd Keller­. De fapt, poesia poetului strein are­­o valoare mediocră. E o pagină mai mult de virtuozitate decât de talent Pentru-că ea ■re i-o mam­­ă mai mult prin conţinut de­cât prin formă. Fondul e de o stângăcie rară. Poe­tul arată iubitei sale, o stea care de abia sclipeşte... O primă greşeală, pentru că sclipi­rea nedesluşită a unei stele nu arată nici­decum depărtarea ei reală. După ce-i arată steaua, poetul continuă: „Dragă, lumina aceea e poate a unei stele care s-a stins în cer de mii­ de ani şi de-abia acuma a ajuns la o­­chiul nostru". Şi sfârşeşte zicând : „Când vei­ muri tu, aşa vei rămâne în mintea mea, luminoasă ca şi steaua care a perit". Este o afabulaţie interesantă, dar lipsită de delicateţe, şi reală, şi este­tică, şi din pricina aceasta, ese din sfera creaţiunilor poetice. A doua greşeală e poetului german. Ce face Eminescu ? O creiază din nou. Schimbă mai întâi concepţia ab­stractă a lui Keller într’o idee ge­neratoare : Ce-a fiinţat odată ca dra­goste, va fiinţa totdeauna ca amin­tire. La Eminescu nu mai e vorba ca 1? Keller, de o Gretchen oarecare, căruia poetul îi prezice nedelicat că

Next