Viitorul, octombrie 1937 (Anul 29, nr. 8919-8944)
1937-10-02 / nr. 8919
I NOTE „Săptămâna Caragiale“ Pe lângă atâtea „Săptămâni şi „Luni” cari au avut de obicei, în afară de acea a cărfei, mai mult o specificitate economică, iată acuma că lumea teatrală românească, se pregăteşte, ca într'un cadru de mai multe zile, să actualizeze şi să sărbătorească pe marele Caragiale. Este un popas fericit în frământarea măruntă, şi de multe ori atât de urâtă, a timpului nostru. E bine ca sufletele noastre să se purifice în recunoscătoarea admirație pentru acel creator spiritual, care a ilustrat prin verva, prin intuiția lui fină, prin marea ştiință a caricaturisărei, să picteze o viață şi să pună în pervazul nemurire, defecte ale noastre, dar şi ale sufletului uman. Şi după cum în fabulele lui La Fontaine, criticii au văzut o istorie a vieței sociale a Franței, vom vedea in comediile lui Caragiale pictura unei societăți — societăţi româneşti — cu toate scăderile, cu toate inadvertenţele şi readaptările ei, la un progres prea repede. Caragiale in opera lui comică pune pe planul artei, critica socială a lui Maiorescu, care vedea în defectele noastre exemplul neadaptărei la prea grăbitele forme ale vieței publice împrumutate din afară. Dar ceea ce face din Caragiale un scriitor de eternă preţuire, este că a ştiut să redea până şi în „schijele" sale scurte, scrise pentru foiletonul unui ziar sau altul, adâncimi de suflet, aspecte inedite ale vieței interioare, conflicte cari transpuse pe planul realizărilor artistice, formează capodopere literare cu care orice popor se poate mândri. Caragiale, transcris și în alte limbi — deși satira sa s'ar părea că este atât de specific românească — își poate păstra toată valența sa, pentrucă în teatrul său, palpită o lume, care nu e numai cea românească. Iată de ce sărbătoasa lui Caragiale, de către organizaţiile oficiale şi particulare ale teatrului românesc, este nu numai un semn de înaltă moralitate, dar şi un prilej fericit de-a chema la frumuseţile eterne ale teatrului său, pe toţi , pe toţi cei cari, mai vârstnici au apucat timpurile de glorie ale primelor interpretări scenice, şi pe cei tineri cari n'au cunoscut succesele răsunătoare ale teatrului caragialesc. Sărbătorirea lui Caragiale va fi şi-o ocazie de-a vedea cum o altă generaţie de actori, dau viață figurilor nepieritoare ale pieselor lui, s punând astfel mirajul timpului in critica interpreţilor de azi, față de cei de eri. PETRONIUS ANUL XXIX No. 8919 6 pagini 2 lei Pe Sâmbătă 2 Octombrie 1 93? Director: N. MAXIM ABONAMENTE REDACTIA şl ADMINISTRAŢIA fe Tara In STREINATATE — BUCUREŞTI — Un ont * * 1 f • 600 LoI Un on • < • « • 1400 Lol Strada R. Poincaré 17 Şase luni t , 300 „ Trai luni « , • • 150 . Şase luni • • • 700 m Trei luni • * • • 350 „ TELEFOANE Direcţia 3.79.69 — Redacţia şi Adminis. Institufîuni publice şi particulare Lei 1000 anual Taxa poştali plătită in numerar, conform aprobării Dir. G-rale a Poştelor No. 137.282/926 România va fi în curând gazda unuia dintre cei mai mari ostaşi ai Franţei de astăzi , generalul Gamelin. Răspunzând unei dorinţe a Suveranului, şeful marelui stat Continuarea unei tradiţii admiraţia tuturor competenţelor în această materie. D. Hoare Belisha, ministrul britanic, care a asistat la desfăşurarea manevrelor a declarat că armata franceză este invincibilă. Acest grad de perfecţiune organizatoric se datoreşte în mare parte conducătorilor. Or în prima linie a acestora se găseşte generalul Gamelin. Iată valoarea omului. Dar alături de minunatele daruri ale acestei personalităţi trebue să vedem şi calitatea de sol al armatei franceze. Legăturile cari s'au stabilit in timpul răsboiului între oştirea noastră şi cea franceză au întărit şi mai mult amiciţia firească dintre cele două organizaţiuni militare. Această legătură este desigur un reflex al relaţiunilor noastre cu Franţa. Vizita generalului Gamelin se integrează într’o tradiţiune, care nu a fost niciodată desminţită. Cu idealurile civilizatorii şi umanitare ale Occidentului, pe cari Franţa le-a întrupat cu atâta strălucire în trecut şi le reprezintă cu atâta forţă astăzi. România a fost totdauna solidară. Cu spiritul de justiţie şi de libertate, care caracterizează sufletul marei noastre surori latine am simţit permanent afinităţi adânci. Pe aceste baze puternice s'a cristalizat tradiţionala noastră prietenie cu Franţa. Istoria a întărit aceste inclinaţiuni naturale. In lumina tradiţiunii noastre politice vizita generalului Gamelin apare deci ca o verigă într'un lanţ de îndelungate raporturi prieteneşti. Salutul de binevenit pentru înalta personalitate a armatei franceze ii facem astfel în numele unor simGENERALUL GAMELIN major francez vine pentru a ne cunoaşte ţara şi a asista la manevrele armatei noastre. Acest eveniment constituie o adâncă bucurie atât pentru oştirea noastră cât şi pentru populaţiunea civilă, care a ştiut întotdauna să preţuiască gloriile strălucite ale marei noastre prietene de la Vest. Reprezentantul armatei franţeze este intr'adevăr una dintre valorile autentice ale Republicei. Fără a expune cariera admirabilă a generalului Gamelin vom sublinia un singur lucru pentru a scoate în relief serviciile, pe cari le-a adus patriei sale şi prin care şi-a consacrat înalta sa capacitate militară. Este vorba anume de organizarea apărării naţionale franceze. Manevrele, cad au avut toiminte nesdruncinate. loc recent în Franţa au stârnit a n "Si!“1 Durata legislaturilor Numărul bugetelor Teoria d-lui Armand Călinescu. Părerile lui Titu Maiorescu şi Anastasie Stolojan Ziarul „Dreptatea” în numărul său din 17 Septembrie ,1937, reproduce, insoţindu-l cu comentarii de actualitate, după revista „Aurora” de acum unsprezece ani, un articol al eminentului parlamentar şi om politic d. Armand Călinescu, relativ la durata legislaturilor noastre, — subiect de care m’am ocupat în coloanele „Viitorului” ceea ce mă face,a redeschide discuţiunea şi a examina din nou chestiunea, în cadrul în care o pune d. Armand Călinescu, acela al • duratei, în raport cu dependinţa şi de numărul bugetelor de votat. D-sa susţine că termenul de patru ani, prevăzut formal fără nici o restricţiune vizibilă, de Constituţiune şi de Legea electorală, este a se înţelege ca referindu-se nu la ani calendaristici ci la ani budgetari, el încheindu-se după votarea a 4 bugete „în preajma epocii” spune în mod foarte vag d. Armand Călinescu, când Parlamentul „ar avea să se ocupe de cel de al cincilea budget”, — chiar prin urmare dacă cei patru ani nu se vor fi împlinit în întregime. Iin locul unui termen constant mai dinainte ştiut, cum sunt toate termenele în general, excepţiunile, conform elementarelor reguli juridice trebuind a fi formulate expres, se creiază prin simple deducţiuni, un altul elastic, micşorându-se cu mai mult sau mai puţin după fluctuaţiunile datelor deschiderii legislaturilor şi ale aprobării bugetelor. Aceasta n’a putut fi evident în intenţiunea Constituantului care a voit, într’un interes superior, să asigură în prima liniă Parlamentălor certitudinea, stabilitatea funcţionării lor. De aceia nu împărtăşesc modul de a vădea a-i d-lui Armand Călinescu şi nici argumentarea sa. # D-sa ne aduce mai întâi un precedent, exemplul Camerelor liberale din 1884, dizolvată în 1887, după votarea a 4 budgete şi după trei ani şi o lună numai, de existenţă.Exemplu absolut inoperant, căci tocmai împrejurarea că s’a recurs la disolvare, înseamnă că termenul nu expirase încă şi că el a trebuit să fie scurtat tr’un act de voinţă, printr’un act de oportunitate politică. Astfel s’ar fi mers înainte. Precedentul adus stabileşte prin urmare just contrariul de Constantin Nicolaescu ■wiiiiiraiMi'ionwiiCTiMaaBaaMiPMMaB Senator. Fost Președinte al Senatului Timpul liber după cel din urmă buget până la împlinirea celor patru ani rămâne bine dobândit legislaturei. * Se invoacă unele desbateri parlamentare. D-l Armand Călinescu ne spune în articolul său, că Annastase Stolojan, membru marcant al partidului naţional-liberal şi Titu Maiorescu s’au pronunţat, ca deputaţi, pentru soluţiunea anilor bugetari. Nu s’au reprodus părţile din discursurile lor cari precizează acest punct, spre a avea formularea exactă a ideii’şi a o analiza. S’a reprodus însă un pasaj din cuvântarea lui Maiorescu pe care îl reţin: „Guvernul ar face bine să uzeze de dreptul de a dizolva Camerile, şi să dizolve Camera înainte de 15 Noembrie al anului viitor, va să zică înălăuntrul termenului de patru ani şi, astfel scăpăm de lupta de constituţionalism greu de deslegat, spre mulţumirea tuturor”. (Anul 1894). Va să zică, înlăuntrul termenului de patru ani, tot dizolvare, fiindcă problema constituţională era „greu de deslegat” — o mare îndoială. Şi atunci, într’un regim democratic, îndoiala nu se poate interpreta decât tot democratic pentru Parlament în sensul lărgirii drepturilor sale constituţionale, iar nu al restrângerii lor. E de remarcat că Lascăr Catargi la 1895, ca Preşedinte al Consiliului, nu a recurs nici chiar la dizolvare, ci s’a retras dela Guvern, rămânând ca dizolvarea să se datoreze în urmă acestei cauze. Şi de atunci până astăzi, o soluţiune directă a problemei, prin vot sau prin moţiune parlamentară, nu s’a produs încă la noi. * D-l ARMAND CĂLINESCU impută Constituantei din 1922 care a menţinut fără desbateri, nemodificat, art. 66 din vechea Constituţiune, cu termenul de patru ani, „ignorarea discuţiunilor de la 1894”, şi „uşurinţa cu care s’a întocmit noul aşezământ”. Nici ignorare, nici uşurinţă. In Senat cel puţin, lucrul ar fi fost cu neputinţă, cu un raportor de măsura lui Constantin Disescu, jurisconsult și profesor de drept constitutional, par(Continuare în pag. II-a) încă unul dintre marii noştri intelectuali, pe nedrept uitaţi, este şi profesorul C. Dimitrescu-Iaşi, fost rector al Universităţii din Capitală, care ani dearândul ţinu minunate cursuri la Facultatea de litere şi filozofie. Ani dearândul, „rectorul“ — cum ii spuneau studenţii din seriile ce au avut norocul să-i asculte lecţiile in sala IV, — răspândi cu generozitatea unui adevarat filozof, luminile inteligenţii sale extraordinare şi învăţăturile unui fabulos tezaur ştiinţific. Minte preocupată de ştiinţa universului şi de complexele şi complicatele probleme ale vieţii, orele de cursuri ale lui C. Dimitrescu-Iaşi, prin importanţa şi varietatea cunoştinţelor, dar mai cu seamă prin acea putere de însufleţire şi desprindere către regiunile cele mai înflorite ale gândirii, prin eleganţa expunerii şi splendida distincţie cerebrală, amestecată discret cu sufletul curat al umanitarismului, se transformau pentru ascultători în adevărate delicii spirituale. C. Dimitrescu-Iaşi trecu prin viaţă ca un adevărat filozof, stingăndu-se în tăcere şi uitare, departe, într’un oraş de provincie, un târg cu peisagii minunate, unde magistrul pensionar a contemplat desigur, respectivele variate ale amurgurilor, meditând cu seninătate, la viaţa ce a trecut, la infinitul ce se apropia... Iar când simţi că lampadarul vieţii, se stinge, se apleacă spre veşnicie, Coco Dimitrescu-Iaşi, omul care practica ironia cu scăpărarea unei inteligenţe rafinate, ceru ca atunci când i se va compune anunţul mortuar să i se adaoge negreşit şi cuvintele: „încetat din viaţă după o lungă şi grea suferinţă“... Pentru prodigioasa personalitate a fostului rector,, pentru contribuţia ce Coco-Dimitrescu a adus-o învăţământului nostru superior poate că, ar mai fi vreme să i se ridice un cât de modest monument. Biserica şi mausoleul din Florica ERI XENOFOBI -AZI „TRĂDĂTORICI Partidul naţional-liberal şi naţionalismul Opinia publică românească are mult bun simţ şi mult simţ politic. De aceia toţi acei cari voesc s'o păcălească, se bazează numai pe lipsa ei de memorie... Cu ocazia importantelor declaraţiuni ale d-lui C. I. C. Brătianu, s'a evidenţiat încă odată acest adevăr. Căci, tocmai oamenii politici carieri învinuiau partidul liberal de „xenofobie", îl învinuesc azi de... trădare a intereselor naţionale. Ar fi foarte uşor să punem pe două coloane pe aceşti domni. Cu atât mai uşor cu cât azi încă, n'au rupt anumite legături financiare cu... minorităţile. N'o facem pentrucă n'avem nevoe să mergem atât de departe. Românul neaoş, nu naţionalistul de ocazie spune : „Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba". Până ce se vor conforma acestui proverb, opinia publică românească cu ponderaţia şi bunul ei simţ, ştie ce să creadă despre aceşti „naţionalişti". * Dar e bine să amintim opiniei publice câteva fapte din trecut, reîmprospătând ceia ce aceşti domni voesc să se uite. Partidul naţional-liberal, învinuit de „xenofobie" şi denunţat streinătăţii, pentru această atitudine românească, a luptat cu succes împotriva capitalului strein „colonial", reuşind să promoveze munca şi capitalul românesc. El a creiat Banca Naţională, românizând finanţele publice şi dând un puternic sprijin economiei naţionale. A creiat apoi Banca Românească şi peste două sute de întreprinderi importante, cu capital şi personal în întregime românesc . Pe atunci mulţi dintre „naţionaliştii" cari azi ne învinuesc de „trădare", erau purtătorii de cuvânt ai capitalurilor streine, fie în procesele împotriva Statului român, fie în parlament sau în presă. Mai mult, partidul naţionalliberal a desfiinţat prinlegile şi măsurile sale administrative, arendăşia şi camăta la sate,păstrând acestora caracterul etnic, ca un rezervor de viaţă românească pentru întreaga naţiune. Acesta e adevărul. De aceia privim cu dispreţ aceste acuzaţii. Oamenii cari le fac, azi speculează naţionalismul, cum eri au speculat internaţionalismul. Partidul naţional-liberal rămâne însă azi, ca şi eri, neclintit la datoria sa. El salvgardează interesele superioare ale ţării, dispreţuind declaraţiile sforăitoare ale unora, insultele altora şi demagogia tuturor. El rămâne la datorie, spunând adevărul şi coordonând toate interesele Statului, şi ale Naţiunei, într'un tot armonic. Ura pe care unii voesc s’o samene, nu-l atinge azi, cum nu l-a atins nici eri. Cine are un program de înfăptuit şi reuşeşte să-l înfăptuiască, fără perturbări, prin legea protecţiei muncei naţionale şi atâtea alte legiuiri, —într'un ritm atât de viu, — cine are un program de înfăptuit şi rămâne neclintit la datone, nu poate fi tulburat de calomnii. CE ESTE STRĂJERIA ? Cu începere de LUNI 4 OCT., ziarul „Viitorul" va publica o sere de anchete, însoţite de ilustraţii, cu privire la marea mişcare patriotică, educativă şi morală a STRĂJERIEI creiată şi ocrotită de Suveranul Ţării. Cititorii ziarului „VIITORUL“ vor putea urmări organizaţia, în amănunt, a STRĂJERIEI şi legăturile ei cu Biserica, Armata, Şcoala, cu viaţa satelor, cu sănătatea publică. Vor lua cunoştinţă de tot ce s'a făcut, până în prezent pentru a creia TINERETULUI ROMÂN un suflet plin de avânt şi credinţă pentru Ţară şi Tron. Continuare în Daa* II-al 1 0 ediţie estetică A LUI EMINESCU de GR. TAUŞAN Titlul acestei cronici literare cere mai mult decât oricare altul o explicare, şi o definiţie, căci dat fiind vorba de un poet, de un mare poet ca Eminescu, s’ar părea că cuvântul de „estetic", adaos, „editurei“, este inutil. Cum ar fi posibilă o ediţie — adică o strângere la un loc a poesiilor, — fără gândul întocmirei unei colecţii inspirate, de pasiunea frumosului artistic ? Totuşi deşi, implicit norma estetică, este acea care ar trebui să fie urmată de editori poesiilorlui Eminescu, totuşi au intervenit în cursul anilor, şi alte directive, ori alte norme, alte criterii sau atitudini, cari au dat colecţiilor de poesii eminesciene, un caracter altul, decât acela al intuiţii pur estetice. Şi ceea ce se întâmplă cu Eminescu, s’a întâmplat şi cu alţi poeţi, cari au fost, după moarte, editaţi, şi cari au suferit dacă nu alterări (căci aceasta ar fi prea grav !) dar cel puţin aranjări felurite, după vârsta în care poesiile au fost compuse, după genul în care au fost scrise, după variantele feluri descoperite în biblioteci şi arhive, etc. Eminescu a avut şi 'la noi parte de multe ediţii, ca umil din cei mai cetiţi scriitori ce i-am avut noi, căci'— şi aceasta ‘ e un lucru ştiut, dar e bine să fie repetat — geniul lui Eminescu a făcut minunea, ca intr'o fată in care se citeşte atâta- de- pu~ -ţin,şi mai ales atât de.-puţină poesie, el să se menţină pe piaţa librăriei, cu o vogă, cu un avânt de actualitate pe care poate niciun alt creator român, pe planuri spirituale, nu l-acunoscut. S’au făcut astfel multe ediţii, începând dela cea a lui Maiorescu, care adaogă la genialitatea poetului, un nume el însuşi de o atât de puternică rezonanţă literară, cum e acea a marelui critic, până în zilele noastre. Unii din nouii editori, nemulţumiţi cu ediţia princeps, — aranjată, stăpânită de bunul gust al lui Titu Maiorescu — au scos alte ediţii în care postume şi variante, găsite prin biblioteci, au venit să îngroaşe, numărul primelor poesii eminesciane. S’a aplicat asupra lui Eminescu, strădania şoarecilor de bibliotecă, munca profesorilor pasionaţi de amănunt, erudiţia filosofilor, scrupulele istorice, şi avem astfel o adevărată bibliotecă de ediţii felurite ale lui Eminescu. Cea din urmă ediţie — ca timp de apariţie, — este acea oferită, după o muncă îndelungată şi ca fruct al ostenelilor de la Institutul de literatură, de către d. profesor Mihail Dragomirescu (în ediţia tipografică a „Universului"). * Care este scopul nouei reviste, şi norma ce-a fost urmată de către noua ediţie ? Este estetismul, atitudinea estetică şi valorificarea poesiilor, nu prin data apariţiei, nu prin variante necunoscute şi dibuite ca adevărate trouvailles în rafturi prăfuite de arhive, ci prin sentimentul de frumuseţe, prin gradaţia admirativă a celui ce înţelege, farmecul unei poesii, şi prin perfecţiunea realizărei. .Urmând acestcriteriu estetic, în prezentarea poesiilor lui Mihail Eminescu, d-nul M. Dragomirescu, ne-a putut da într’un volum impunător o colecţie de poesii, în care selecţiunea şi clasificarea s’a făcut sub semnul perfecţiunei artistice, luate ca îndrumare şi ca suprem criteriu. . Poesiile eminisciane sunt astfel aşezate în mari capitole. Astfel, diviziunea Capodopere, cu subdiviziunile : poesii intime şi poesii de dragoste, poesii filozofice, balade ,şi poeme. Apoi altă divisiune : „Opere de talent", şi „opere de virtuozitate". Volumul e i completat prin interesante, personale şi originale „Note critice", şi critici mai ample, constituind studii de sine stătătoare asupra poesiilor de tinereţe ale marelui poet. Clasificarea d-lui Mih. Dragomirescu, trece dincolo de filologie şi erudiţie, de compulsare de texte şi de compunere pur cărturărească, pentru a ne oferi un Eminescu, văzut de o fire de estet şi de un temperament care a pus selecţionarea poesiilor sub condiţia înţelegerei pur artistice a lor. * Pentru a exemplifica felul cum d. Mihail Dragomirescu înţelege să lămurească şi să simtă, personal frumuseţea lui Eminescu, — cu toată impulsivitatea temperamentului său — dăm observaţiile asupra poesiei „La Steaua". „Este o poesie primită, ca şi Sora pe deal", târziu, în ediţiile lui Eminescu. Dar e o poesie care de critici nătângi a fost criticată de cuvânt că este aproape tradusă după poesia „der Stern" ■ a lui Godfriedd Keller. De fapt, poesia poetului strein areo valoare mediocră. E o pagină mai mult de virtuozitate decât de talent Pentru-că ea ■re i-o mamă mai mult prin conţinut decât prin formă. Fondul e de o stângăcie rară. Poetul arată iubitei sale, o stea care de abia sclipeşte... O primă greşeală, pentru că sclipirea nedesluşită a unei stele nu arată nicidecum depărtarea ei reală. După ce-i arată steaua, poetul continuă: „Dragă, lumina aceea e poate a unei stele care s-a stins în cer de mii de ani şi de-abia acuma a ajuns la ochiul nostru". Şi sfârşeşte zicând : „Când vei muri tu, aşa vei rămâne în mintea mea, luminoasă ca şi steaua care a perit". Este o afabulaţie interesantă, dar lipsită de delicateţe, şi reală, şi estetică, şi din pricina aceasta, ese din sfera creaţiunilor poetice. A doua greşeală e poetului german. Ce face Eminescu ? O creiază din nou. Schimbă mai întâi concepţia abstractă a lui Keller într’o idee generatoare : Ce-a fiinţat odată ca dragoste, va fiinţa totdeauna ca amintire. La Eminescu nu mai e vorba ca 1? Keller, de o Gretchen oarecare, căruia poetul îi prezice nedelicat că