Viitorul, noiembrie 1937 (Anul 29, nr. 8945-8969)
1937-11-01 / nr. 8945
I NOTH I ON DUCA — Prietenul și omul la el acasă — Ion Duca. Un nume care resumă o epocă din istoria noastră contemporană, — o epocă din istoria partidului nostru. Inteligentă ce mergea în adânc, descifra dificultățile și făcea cristaline problemele cele mai aride, talent de vorbă, în care fraza fugea de sentimentalism şi se desfăşura, în tonuri ample, ca o musică betoveniană, o urbanitate în comerţul lui cu oamenii, prieteni şi adverter bucurându-se la fel de o civilizată afabilitate şi urbanitate şi boerească şi occidentală. — Ion Duca era iubit de o potrivă de prieteni, şi de adversari. Dar ceea ce făcea farmecul acestui om, care n'a cunoscut suficienţa, mândria şi ,,plastonarea° erau plăcerile nobile ale intimităţei lui, modestia căminului şi înclinarea spre literatură şi spre frumos artistic, care mergea până la pasiune. In cele mai grele momente politice, Ion Duca se delecta cu volumul de poesii, cel mai recent apărut, recitea scumpele lui „Memorii" istorice, sau asculta — când nu o executa el, — o bucată de musică. Cunoscător profund şi meticulos al diplomaţiei, el urmărea orice mişcare politică internaţională cu escujita comentarii, cu pricepute observaţii, şi această preocupare de pcaibă eternă, făcută din cele mai Pur,a Izvoare tj colora viaţa, nu numai cănd ore la guvern, dar şi când er/. îri oposiţie, precum se manit'c.-’âge această înclinare spre cunoaşiftea predi să e diplomaţie, încă din tinereţe,,,, de pe vemea cârd Irudia la Paris. Ion Duca era astfel o figură admirabilă, şi un om care cunoscut în intimitate, captiva cu desăvârşire, prin lipsa de orice „morgă", de orice emfază, prin modestia felului său de-a fi, şi prin acel aspect democratic ce se desprindea din orice acţiune a acestui aristocratic al gândului şi al culturei politice româneşti. Moartea lui Ion Duca, a văduvit ţara de un mare român. A îndoliat profund şi pe toţi cei ce l-au cunoscut, nu numai ca orator parlamentar şi ca om politic, dar şi ca om blajin, prieten sincer și de aristocratică structură sufletească. PETRONIUS ANUL XXIX No. 8945 6 pagini 2 lei ABONAMENTE REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA In TARA In STREINATATE — BUCUREŞTI — Strada R. Poincaré 17 Şase luni * • 300 „ Şase luni • • • 700 , TELEFOANE Trei luni • • • • 150 „ Trei luni • • • • 350 „ Direcţia 3.79.69 — Redacţia ţi Adminis. 3'00’30 Institujiuni publice şi particulare Lei 1000 anual Dîrector: R MAXIM P. Luni 1 Noembrîe 1937 5. Taxa poștală plătită In numerar, conform aprobării Dir. G-rale a Poftelor No. 137.282/926 Oica Krâine se inaugurează la Iaşi statuia lui I. G. Sigasa drept omagiu adus de vechea cetate moldovenească uneia dintre cele mai strălucite figuri a istoriei noastre politice. Legăturile dintre laşi şi Ion Duca au fost destul de strânse. In timpul refugiului, Ion Duca a stat la Iaşi îndeplinindu-şi funcţiunea de ministru al instrucţiunii. Mai multe prietenii îl apropiau deasemenea de acest oraş. Ceea ce îl ataşa însă mai mult pe Ion Duca de Iaşi era atmosfera spirituală, comuniunea interioară cu ambianţa specifică a capitalei moldoveneşti. laşii au fost din timpuri vechi un oraş de cultură şi strălucire românească. A fost în acelaş timp un centru democratic. Pe aceste două direcţii de viaţă şi gândire, cari se concretizau în atmosfera ieşană, s’a realizat afinitatea dintre marele bărbat de stat şi reşedinţa voevozilor moldoveni, încă din timpul când colabora la „Viaţa Românească“ prin pătrunzătoarele sale cronici de politică externă, mediul cultural al Iaşilor îl revendica. Exista o atracţiune naturală între omul de cultură şi oraşul de cultură. Fiindcă personalitatea lui Ion Duca era sensibilă prin excelenţă la manifestaţiunile inteligenţii. Toată viaţa a fost curios de faptul cultural, interesat în mişcarea gândirii şi a creaţiunii artistice. Ritmul intelectual al Iaşilor răsuna în această latură a personalităţii lui Ion Duca. Preocupările acestuia găsiau spaţiul şi simpatia necesară acolo. Dar în afară de această comuniune intelectuală, o altă apropiere importantă a marcat legăturile ieşene ale lui Ion Duca. Spiritul democrat, care a animat generaţiile strălucite ale Moldovei, s-a cristalizat în special în viaţa Iaşului. Ion Duca a fost atras puternic de aerul democrat al acestui cadru. Prietenia lui cu George Mârzescu era un produs al identităţii de idealuri democratice, după cum amiciţia cu care a înconjurat pe ceilalţi reprezentanţi străluciţi ai Iaşului provenia din cauze asemănătoare. Ion Duca deştepta ecou simpatizant în atmosfera culturală şi democratică a laşului la fel cum laşul avea deschisă simpatia marelui român, ale cărei concepţii erau liberale şi democratice. Statuia ridicată în inima acestui centru al românismului concretizează sudura spirituală, pe care am indicat-o. Amintirea lui Ion Duca este chemată să stea în bronz, strajă pentru idealurile ce au fost comune cetăţii şi omului. Şi aceste idealuri trebuesc să se desprindă deasupra solemnităţii ieşene. Spiritul liberal şi democrat, cultura şi naţionalismul creator, Ion Duca le-a reprezentat cu strălucire şi le-a trăit cu pasiune. Viaţa lui a fost închinată acestor adevăruri, pe cari tradiţiunea critică a istoriei româneşti le impune inteligenţelor clare. Iaşul va trăi mâine în această lumină pe care bronzul celui mort pentru o ţară o va face şi mai puternică și mai pătrunzătoare. spor de prestigii-spor leaniii Susţin unele ziare că întreaga viaţă a ţării e „întreruptă” în aşteptarea schimbării regimului. Şi, cu lux de argumente, atacă regimult democratic, pe acest motiv. In realitate viaţa ţării îşi urmează cursul normal iar neliniştiţi sunt numai acei cari nu şi-au luat locul, în frontul de muncă şi realizări, al anilor din urmă. De aceea ei judecă regimul şi ţara prin prisma inactivităţii lor. De aceia sunt neliştiţi şi aşteaptă... ceia ce nu se poate produce. Dar această febrilă nelinişte se rezumă la o infimă minoritate. Ţara continuă să lucreze şi să producă în acelaş ritm viu. Iar guvernul, nu se ocupă de combinaţiile politicianiste ale unora sau altora, ci de ceia ce trebue să facă pentru organizarea, ridicarea şi îmbogăţirea ţărei. Astfel, în timp ce d. preşedinte al Consiliului se află la Ankara, unde este primit cu atâta amiciţie, iar România este sărbătorită cu atâta căldură, în ţară guvernul îşi continuă opera. Un decret de o covârşitoare importanţă, apărut ori în „Monitorul Oficial”, fixează un program de zece ani, pentru realizarea unor lucrări de drumuri şi şosele, în valoare de 50 miliarde lei. Acest program este menit să schimbe faţa ţării în ce priveşte circulaţia, agricultura şi comerţul, sporindu-i totodată siguranţa în timp de războiu. Executarea lui este garantată prin stabilirea fondurilor necesare pentru întreaga perioadă a lucrărilor. In acelaş răstimp, delegaţia economică a guvernului, examinează situaţia comerţului nostru, — constată că exportul nostru în primele trei trimestre ale anului reprezintăaproape 23 miliarde lei iar importul de 13 miliarde lei, astfel că avem un excedent al balanţei comerciale de aproape 10 miliarde. Mai constată delegaţia guvernului că Uniunea generală a industriaşilor, de acord cu ministerul de industrie accelerează opera de promovare a muncii naţionale, constatânduse progrese simţitoare şi pe acest teren. Aşadar actualul regim, fără să se preocupe de politicianismul unora şi febrila nervositate a altora, — îşi urmează munca pentru sporirea prestigiului şi avuţiilor ţării, — obţinând rezultate traduse în cifre, ce nu pot fi negate sau falsificate. Până în ultimul moment al celor patru ani de guvernare democratică, partidul liberal s-a ocupat de refacerea şi siguranţa ţării. Ochii preşedintelui de consiliu şi ai miniştrilor au fost pretutindeni : la fortificaţiile de la Tisa, la topitoriile de la Tg. Jiu, la instalaţiile din portul Constanţa, la Cernăuţi, la Cluj, la Iaşi şi Chişinău, la Turnul Severin, Brăila şi Galaţi, pretutindeni unde s’au făcut lucrări uriaşe de bine obştesc, care se desăvârşesc până în ultimile zile ale acestor patru ani de rodnică actualitate. Guvernul îşi continuă munca, împreună cu toţi cetăţenii conştienţi, lăsând factorilor constituţionali sarcina de a rezolvi o problemă, ale cărei necunoscute nu pot aduce surprize decât pentru acei cari scontează prea mult viitorul. i « CRONICA DRAMATICA de N. MIHAESCU MB—————MBI TEATRUL COMEDIA: „ATENȚIE la VOPSEA", tBBtaaosbmmmmmmmumammm ■ sa» mbhmmmbmmbmbmbmmhmbmpbmmumbmbmbi comedie în 3 acte de René Fauchois Piesa reprezentată, pentru întâia oară aseară, pe scena Teatrului Comedia face parte din lotul acelor opere dramatice, al căror conţinut, deşi urzit din motive oarecum banale şi desuete, prezintă, totuşi, prin ingenioasa lui tratare, un deosebit interes pentru spectator. Şi meritul lui Fauchois este cu atât mai evident, cu cât tema piesei sale încăpută pe mâna unui nepriceput ar fi ratat în cine ştie ce complicate şi inutile aventuri poliţieneşti. Două însuşiri esenţiale ale autorului : bunul simţ şi perfecta sa abilitate dramatică au păzit ca subiectul să nu alunece spre atât de obişnuita manieră de tratare folosită, în asemenea cazuri, de majoritatea dramaturgilor cari vor să fie, neapărat, „ingenioşi“ — maniera unor subtilităţi, presărate, frecvent, în desfăşurarea piesei. Subtilităţile acestea dovedesc, după două trei replici, o paupertate a simţului dramatic. Iată ce nu se poate spune despre piesa lui Fauchois. Fără pretenţie, cu o naturaleţe minunată, Fauchois prinde în unghiul de privire al ochiului său satiric o lume de burghezi, pe care ne-o înfăţişează cu toate micile ei păcate. Subiectul, — cum am spus — prin natura lui, era ameninţat să cadă într’o lamentabilă banalitate. II salvează, însă, de la acest pericol, talentul autorului, care înnoadă acţiunea nu numai dupe normele unei excelente tehnice dramatice, dar şi în perspectiva strălucitelor privilegii ale unui talent de inedită şi interesantă creaţiune artistică. # Un pictor, care moare sărac şi părăsit, este decretat de posteritate, genial. O expoziţie postumă la Paris, îndeamnă ca toate pânzele să fie căutate, nu numai de amatori, ci şi de acei speculanţi ai sărăciei artiştilor de geniu şi ai prostiei acelora cari nu ştiu a le preţui. Unul dintre aceşti necunoscători în ale artei, d-rul Gadarin, are în casa sa, câteva tablouri ale unui pictor, pe care el îl îngrijise şi care găsise în căminul medicului, un adăpost, de multe ori. De pânzele lui făceau haz cei din casă. Dintre toţi, Ursula, fermeca din casă, dacă nu ştia, ca şi ceilalţi aprecia talentul tânăru- lui pictor sărac, îl ajutase în schimb, pe acesta, cu un cald devotament, ceea ce făcuse să păstreze, ca o amintire scumpă, câteva tablouri dăruite de bietul artist. Şi iată, că, după atâţia ani de uitare, pictorul atât de sărac şi, nepreţuit în viaţă, reînvie prin pânzele sale, în casa soţilor Gadarin. Câţiva speculanţi ai artei vin să speculeze naivitatea doctorului, luându-i câteva din valoroasele picturi — până când un pictor de artă îi deschide medicului ochii asupra comoarei, pe care o posedă şi aceasta numai prin grija cu care Ursula a păstrat la loc bun, pânzele genialului pictor, rămânându-i și ei portretul ei, pictat de artistul, care îi apreciase atât de mult devotamentul. * Din aceste elemente simple, Fauchois izbutește să creieze o satiră admirabilă la adresa acelora cari, ignorând valorile talentului, caută totuşi sâ le speculeze, atunci când alţii vin să le arate ca atare. Fără să fi căutat efectele comice, acestea rees, totuşi din înlănţuirea unor situaţii, prin care Fauchois îşi poartă personagiile operei sale. Propriu zis, nu Fauchois, îi poartă pe eroii piesei „Atenţie la vopsea“, prin situaţii de un irezistibil humor, ci originala structură psichologică a acestor personagii. Şi aci stă marele merit al lui Fauchois , în arta de a fi ştiut să prezinte un mănunchiu de oameni, cu stări sufleteşti, a căror desfăşurare să intereseze şi să amuze, în acelaş timp. Ceea ce face să ridice valoarea acestei piese, este, necontestat, şi interpretarea măestrită, de care ea se bucură, pe scena Teatrului Comedia. In fruntea ansamblului d. V. Maximilian l-a creiat pe medicul Gadarin, cu o remarcabilă subtilitate sufletească — semn al marilor sale disponibilităţi dramatice. In rolul uneia dintre cele două fete ale doctorului Gadarin, d-ra Nora Piacentini a avut o adevărată creaţie. Mimică, gest, dicţiune, mişcare în scenă — totul a fost de minune în jocul acestei artiste al cărei talent depăşeşte orice mărturie admirativă din partea spectatorilor. D-na Maria Sandu în rolul Ursulei, s-a dovedit a fi aceeaş artistă inteligentă, care ştie să redea toate nuanţele sufleteşti ale personagiului încredinţat spre interpretare. In celelalte roluri, o bună contribuţie la desăvârşirea ansamblului artistic, au adus-o : I. Talianu, Al. Finţi, A. Athanasescu, I. Cazaban, precum şi: Silvia Fulda, Elvira Petreanu şi Nutzi Dona. Direcţia de scenă aparţine d-nei Lucia Sturza-Bulandra, a cărei experienţă de mari succese dramatice, a fost, fără îndoială, de mare folos, pentru a da spectacolului nota impusă. | ------------------------------- Ziua economiei Mâine se celebrează în toată lumea „Sărbătoarea Economiei“.E o veche virtute, care a dat roade bogate în toate vremurile şi in toate ţările. E o virtute care fereşte ooenirea de vicii ca, şi de războae, de boală ca şi defoamete. E virtutea păcei şi rodniciei. Poporul nostru a cunoscut-o în trecut. In anii îmbelşugaţi, roadele erau adunate in hambare, pentru anii săraci. In vremuri de pace, se adunau avuţiile, ţăran şi orăşan, făcându-şi rezerve pentru anii de restrişte. Din nenorocire aceşti ani au fost prea numeroşi. Necontenit, dealungul veacurilor, avuţiile adunate prin economia devotată a înaintaşilor, s-au măcinat. Şi, încet, poporul românesc a început să piardă această virtute. E datoria noastră să o renaştem. Orice propagandă e bună, pentru atingerea acestui scop. O face „Casa de Economii“ această minunată instituţie care a adunat douăsprezece miliarde într’un timp atât de scurt. O fac băncile, la care depunerile ating cifra de 12 miliarde, în ultimii ani. Dar mai ales economia rodnică şi salvatoare este înlesnită de un regim politic economic şi monetar stabil şi sigur. Când cetăţeanul ştie că banul care-l strânge azi, va avea mâine aceiaşi valoare, când ştie că nimeni nu va percepe un impozit asupra capitalului său, cu bucurie este dispus să pună ceva deoparte, pentru zile negre. Când însă se fac declaraţiuni şi se iau atitudini revoluţionare, când se jigneşte sau se terorizează economia şi finanţa unei naţiuni, micile capitaluri se risipesc iar cele mari trec graniţa. E o regulă generală, de care trebue să ne amintim în această zi a economiei, pentru că adevărata economie, porneşte de sus, din birourile conducătorilor Ţărei. Acolo se creiază, în timpurile moderne, condiţiunile prielnice economiei iar propaganda n’are alt scop decât de a răspândi în popor convingerea că aceste condiţiuni sunt împlinite. Actualul regim a ajuns la atât de frumoase rezultate, respectând aceste adevăruri. In această zi a economiei, sărbătoare de rodnicie şi de obştesc interes, dorim ca viitoarele regimuri să-şi înţeleagă tot atât de bine menirea, pentru a nu se irosi ceia ce s’a adunat în ultimii patru ani şi pentru a se progresa pe această cale. IN PAGINA 6 CUM SE VOR DESFĂŞURĂ SOLEMNITATILE DE MÂINE DE LA IAŞI In ţinuturile româneşti, foste odinioară sub stăpâniri străine, mai cu seamă în Transilvania şi în Bucovina, există o presă minoritară ce se tipăreşte în excelentele condiţiuni tehnice şi redacţionale, apar numeroase ziare ce se colportează şi se vând chiar cu beneficii. Şi trebue să recunoaştem că, faţă de dificultăţile şi criza prin care trec ziarele româneşti din acele părţi ale Ţării, gazetele minoritare înregistrează succese incontestabile. , Problema înfiinţării şi răspândirii ziarelor noastre în diferite regiuni a fost adeseori discutată. Ca de obiceiu, s’au formulat diferite soluţii, s’au „propus măsuri“, s’au întocmit planuri grandioase, dar lucrurile au trecut curând din imperiul entusiasmului în oceanul indiferenţii şi al uitării. In principalele oraşe din Transilvania, apăreau înainte de război ziare româneşti ce erau căutate şi cetite cu mult interes nu numai de către ardeleni, ci şi de către intelectualii din aşa zisul vechiu regat. Ani dea rândul, „Tribuna“, „Telegraful „Gazeta Transilvaniei“, pe lângă o mulţime de foi locale, au mărturisit şi au susţinut credinţa românească, servind in acelaş timp cetitorilor şi admirabile articole de interes general. Ziare şi reviste de altă dată La conducerea şi prin redacţiile acestor ziare, au slujit luptători şi scriitori de elită, oameni, ale căror numesânt pomenite cu toată pietatea şi recunoştinţa. Apăreau atunci, nu numai ziare, ci şi frumoase reviste româneşti. Or mai fi existând — poate — câţiva dintre cetitorii splendidei reviste „Luceafărul“, contimporan cu „Semănătorul“ ce apărea în Bucureşti. „Luceafărul“ a fost nu numai unul dintre cele mai selecţionate magazine literare româneşti, ci şi un foarte plăcut mesager al ideei naţionale. După război, o bună parte din acele ziare româneşti au încetat apariţia, iar foile ce au mai continuat să apară au fost transformate în gazete pur politice, în diverse gazetuţe ce abea îşi menţin simulacrul de existenţă. Un fenomen straniu această indiferenţă a publicului din celelalte ţinuturi, faţă de presa românească. In toate cuprinsurile Ţării, mai cu seamă în Transilvania se găsesc destule elemente capabile pentru exercitarea profesiunii de ziarist, sânt mulţi scriitori ce ar fi utilizaţi cu succes în acţiunea de propagare a gândirii şi cuvântului românesc. Lipsesc doar fondurile necesare întreprinderilor jurnalistice. S-au făcut totuşi multe încercări pentru a se da viaţă gazetelor româneşti. Păcat că, aceste experienţe se fac numai în domeniul jurnalismului politic, de regulă, incompatibil cu dispoziţiile marelui public. Tot după război, în domeniul strict cultural, au apărut într’adevăr, excelente ziare săptămânale, a căror redactare, de asemenea, nu era accesibilă unui număr mai mare de cetitori. Pentru a ţine piept vălmăşagului de tipărituri minoritare, este nevoie de o lucrare metodică şi cât se poate de bine organizată, trebue adică, să se dea fiinţă unor gazete întocmite pe gustul majorităţii cetitorilor dintr’o regiune sau altă regiune a ţârii. Şi, e nevoie desigur, ca ,acele ziare să fie susţinute cu conştiinţă şi seriozitate. Altfel, mulţi dintre ziariştii români vor continua să şomeze, vegetând prin cafenelele oraşelor, iar publicul, tot mai nepăsător faţă de slova noastră tipărită va ajunge să se aboneze la ziare sense în alt grai. Argumentul că, din moment ce întregirea patrimoniului etnic al României a devenit o realitate veșnică, nu mai avem nevoie de gazete locale, nu, ni se pare valabil. Este absolut necesar ca românimea din diferit,13 regiuni ale țării, să opună ziarelor minoritare, o presă care din toate punctele de vedere, să se prezinte în condiţiuni superioare, o presă viabilă şi cât mai bine asigurată pentru longevitate. A. SA’I ■ MIZILEI D. A N CHEL Curând se vor împlini 23 de ani de la tragicul sfârşit al scriitorului D Anghel. Sunt privitrmare peste clară decenii de când gingaşul povestitor al „Fantomelor“, poetul florilor, al parfumurilor şi al duioaselor reminiscenţe, zace uitat în „Eternitatea“ Iaşului, se odihneşte în aceiaşi împărăţie a părăsirii unde sunt lăsaţi mulţi dintre visătorii ce şi-au închinat existenţele gândirii şi poeziei româneşti. Pentru generaţia de astăzi, D. Anghel (Mitif) este aproape un necunoscut. Contimporanii săi, cetitorii de odinioară ai paginilor publicate de acest minunat maestru al cuvântului scris, îşi aduc aminte însă cu pietate de lucrările acestui bijutier al stilului, lucrări ce mărturisesc o fabuloasă pregătire intelectuală şi o extraordinară sensibilitate artistică. Un moment, câţiva dintre admiratorii lui D. Anghel s’au gândit la retipărirea operii sale. A fost doar o intenţie, frumoasă desigur, ca toate intenţiile. Atât. Cărţile subtilului scriitor nu se mai găsesc nici prin librării, nici la anticari. Iniţiativa retipăririi ar trebui reluată şi pusă pe calea înfăptuirii. Va fi nevoie atunci şi de cât mai întinsă şi perseverentă propagandă prin presă, reviste şi conferinţe pentru ca astfel, să se poată capta întreg interesul publicului faţă de opera lui D. Anghel. S-ar mai cuveni încă un lucru: ridicarea unui monument de pildă, la Iaşi, unde se găsesc deja bronzurile ce înfăţişează pe Creangă şi pe Eminescu, unde este aşteptat bronzul care să arate chipul lui G. Topârceanu. Ar fi prea mult ? Păreri şi discuţiuni Presa regională Chestiunea răspândirii zarelor româneşti în dferite ţăuturi ale ţării