Viitorul, noiembrie 1937 (Anul 29, nr. 8945-8969)

1937-11-01 / nr. 8945

I­ NOTH I ON DUCA — Prietenul și omul la el acasă — Ion Duca. Un nume care resumă o epocă din istoria noastră contem­porană, — o epocă din istoria par­tidului nostru. Inteligentă ce mergea în adânc, descifra dificultățile și fă­cea cristaline problemele cele mai aride, talent de vorbă, în care fraza fugea de sentimentalism şi se des­făşura, în tonuri ample, ca o musică betoveniană, o urbanitate în comer­ţul lui cu oamenii, prieteni şi adver­ter bucurându-se la fel de­ o civili­zată afabilitate şi urbanitate şi boe­­rească şi occidentală. — Ion Duca era iubit de o potrivă de prieteni, şi de adversari. Dar ceea ce făcea farmecul ace­stui om, care n'a cunoscut suficienţa, mândria şi ,,plastonarea° erau plă­cerile nobile ale intimităţei lui, mo­destia căminului şi înclinarea spre literatură şi spre frumos artistic, care mergea până la pasiune. In cele mai grele momente politice, Ion Duca se delecta cu volumul de poesii, cel mai recent apărut, re­citea scumpele lui „Memorii" isto­rice, sau asculta — când nu o e­­xecuta el, — o bucată de musică. Cunoscător profund şi meticulos al diplomaţiei, el urmărea orice mişcare politică internaţională cu escujita comentarii, cu pricepute observaţii, şi această preocupare de pcaib­ă eternă, făcută din cele mai Pur,a Izvoare tj colora viaţa, nu nu­mai cănd o­re la guvern, dar şi când er/. îri oposiţie, precum se mani­­t'c.-’âge această înclinare spre cu­­noaşiftea predi să e diplomaţie­, încă din tinereţe,,,, de pe vemea câr­d Irudia la Paris. Ion Duca era astfel o figură ad­mirabilă, şi un om care cunoscut în intimitate, captiva cu desăvârşire, prin lipsa de orice „morgă", de orice emfază, prin modestia felului său de-a fi, şi prin acel aspect de­mocratic ce se desprindea din orice acţiune a acestui aristocratic al gân­dului şi al culturei politice româ­neşti. Moartea lui Ion Duca, a văduvit ţara de un mare român. A îndoliat profund şi pe toţi cei ce l-au cu­noscut, nu numai ca orator parla­mentar şi ca om politic, dar şi ca om blajin, prieten sincer și de aris­tocratică structură sufletească. PETRONIUS ANUL XXIX No. 8945 6 pagini 2 lei ABONAMENTE REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA In TARA In STREINATATE — BUCUREŞTI — Strada R. Poincaré 17 Şase luni­­ * • 300 „ Şase luni • • • 700 , TELEFOANE Trei luni • • • • 150 „ Trei luni • • • • 350 „ Direcţia 3.79.69 — Redacţia ţi Adminis.­­ 3'00’30 Institujiuni publice şi particulare Lei 1000 anual Dîrector: R MAXIM P. Luni 1 No­embrîe 1937 5. Taxa poștală plătită In numerar, conform aprobării Dir. G-rale a Poftelor No. 137.282/926 Oica Krâine se inaugurează la Iaşi statuia lui I. G. Sigasa drept omagiu adus de vechea cetate moldo­venească uneia dintre cele mai strălucite figuri a istoriei noastre politice. Legăturile dintre laşi şi Ion Duca au fost de­stul de strânse. In timpul refugiului, Ion Duca a stat la Iaşi îndeplinindu-şi funcţiunea de ministru al instrucţiunii. Mai multe prietenii îl apropiau deasemenea de acest oraş. Ceea ce îl ataşa însă mai mult pe Ion Duca de Iaşi era atmosfera spirituală, comuniunea inte­rioară cu ambianţa specifică a capitalei moldove­neşti. laşii au fost din timpuri vechi un oraş de cultură şi strălucire românească. A fost în acelaş timp un centru democratic. Pe aceste două direc­ţii de viaţă şi gândire, cari se concretizau în at­mosfera ieşană, s’a realizat afinitatea dintre ma­rele bărbat de stat şi reşedinţa voevozilor moldo­veni, încă din timpul când colabora la „Viaţa Ro­mânească“ prin pătrunzătoarele sale cronici de politică externă, mediul cultural al Iaşilor îl re­vendica. Exista o atracţiune naturală între omul­­ de cultură şi oraşul de cultură. Fiindcă personalita­tea lui Ion Duca era sensibilă prin excelenţă la manifestaţiunile inteligenţii. Toată viaţa a fost curios de faptul cultural, interesat în mişcarea gândirii şi a creaţiunii artistice. Ritmul intelec­tual al Iaşilor răsuna în această latură a perso­nalităţii lui Ion Duca. Preocupările acestuia gă­­siau spaţiul şi simpatia necesară acolo. Dar în afară de această comuniune intelectuală, o altă apropiere importantă a marcat legăturile ieşene ale lui Ion Duca. Spiritul democrat, care a animat generaţiile strălucite ale Moldovei, s-a cris­talizat în special în viaţa Iaşului. Ion Duca a fost atras puternic de aerul democrat al acestui ca­dru. Prietenia lui cu George Mârzescu era un produs al identităţii de idealuri democratice, după cum amiciţia cu care a înconjurat pe ceilalţi reprezen­tanţi străluciţi ai Iaşului provenia din cauze ase­mănătoare. Ion Duca deştepta ecou simpatizant în atmos­fera culturală şi democratică a laşului la fel cum laşul avea deschisă simpatia marelui român, ale cărei concepţii erau liberale şi democratice. Statuia ridicată în inima acestui centru al ro­mânismului concretizează sudura spirituală, pe care am indicat-o. Amintirea lui Ion Duca este chemată să stea în bronz, strajă pentru idealurile ce au fost comune cetăţii şi omului. Şi aceste idealuri trebuesc să se desprindă dea­supra solemnităţii ieşene. Spiritul liberal şi demo­crat, cultura şi naţionalismul cre­ator, Ion Duca le-a reprezentat cu strălucire şi le-a trăit cu pasiu­ne. Viaţa lui a fost închinată acestor adevăruri, pe cari tradiţiunea critică a istoriei româneşti le im­pune inteligenţelor clare. Iaşul va trăi mâine în a­­ceastă lumină pe care bronzul celui mort pentru o ţară o va face şi mai puternică și mai pătrunză­toare. spor de prestigii-spor le­an­iii Susţin unele ziare că întreaga viaţă a ţării e „întreruptă” în aş­teptarea schimbării regimului. Şi, cu lux de argumente, atacă regi­­mult democratic, pe acest motiv. In realitate viaţa ţării îşi ur­mează cursul normal iar neli­niştiţi sunt numai acei cari nu şi-au luat locul, în frontul de muncă şi realizări, al anilor din urmă. De aceea ei judecă regi­mul şi ţara prin prisma inactivi­tăţii lor. De aceia sunt neliştiţi şi aşteaptă... ceia ce nu se poate pro­duce. Dar această febrilă nelinişte se rezumă la o infimă minoritate. Ţara continuă să lucreze şi să producă în acelaş ritm viu. Iar guvernul, nu se ocupă de combi­­naţiile politicianiste ale unora sau altora, ci de ceia ce trebue să facă pentru organizarea, ridica­rea şi îmbogăţirea ţărei. Astfel, în timp ce d. preşedinte al Consiliului se află la Ankara, unde este primit cu atâta amici­ţie, iar România este sărbătorită cu atâta căldură,­­­ în ţară gu­vernul îşi continuă opera. Un decret de­ o covârşitoare importanţă, apărut ori în „Moni­torul Oficial”, fixează un pro­gram de zece ani, pentru reali­zarea unor lucrări de drumuri şi şosele, în valoare de 50 miliarde lei. Acest program este menit să schimbe faţa ţării în ce priveşte circulaţia, agricultura şi comer­ţul, sporindu-i totodată siguran­ţa în timp de războiu. Executa­rea lui este garantată prin stabi­lirea fondurilor necesare pentru întreaga perioadă a lucrărilor. In acelaş răstimp, delegaţia economică a guvernului, exami­­nează situaţia comerţului nos­tru, — constată că exportul nos­tru în primele trei trimestre ale anului reprezintă­­aproape 23 mi­liarde lei iar importul de 13 mi­liarde lei, astfel că avem un ex­cedent al balanţei comerciale de aproape 10 miliarde. Mai consta­­tă delegaţia guvernului că Uniu­nea generală a industriaşilor, de acord cu ministerul de industrie accelerează opera de promovare a muncii naţionale, constatându­­se progrese simţitoare şi pe a­­cest teren. Aşa­dar actualul regim, fără să se preocupe de politicianismul unora şi febrila nervositate a al­tora, — îşi urmează munca pen­tru sporirea prestigiului şi avu­ţiilor ţării, — obţinând rezultate traduse în cifre, ce nu pot fi ne­gate sau falsificate. Până în ultimul moment al ce­lor patru ani de guvernare de­mocratică,­­ partidul liberal s-a ocupat de refacerea şi siguranţa ţării. Ochii preşedintelui de con­siliu şi ai miniştrilor au fost pre­tutindeni : la fortificaţiile de la Tisa, la topitoriile de la Tg. Jiu, la instalaţiile din portul Cons­tanţa, la Cernăuţi, la Cluj, la Iaşi şi Chişinău, la Turnul Severin, Brăila şi Galaţi,­­ pretutindeni unde s’au făcut lucrări uriaşe de bine obştesc, care se desăvârşesc până în ultimile zile ale acestor patru ani de rodnică actualitate. Guvernul îşi continuă munca, împreună cu toţi cetăţenii conşti­enţi, lăsând factorilor constituţio­nali sarcina de­ a rezolvi o proble­mă, ale cărei necunoscute nu pot aduce surprize decât pentru acei cari scontează prea mult viitorul. ­­i « CRONICA DRAMATICA de N. MIHAESCU MB—————MBI TEATRUL COMEDIA: „ATENȚIE la VOPSEA", tBBtaaosbmmmmmmmumammm ■ sa» mbhmmmbmmbmbmbmmhmbmpbmmumbmbmbi comedie în 3 acte de René Fauchois Piesa reprezentată, pentru în­tâia oară aseară, pe scena Tea­trului Comedia face parte din lo­tul acelor opere dramatice, al că­ror conţinut, deşi urzit din mo­tive oarecum banale şi desuete, prezintă, totuşi, prin ingenioasa lui tratare, un deosebit interes pentru spectator. Şi meritul lui Fauchois este cu atât mai evident, cu cât tema piesei sale încăpută pe mâna u­­nu­i nepriceput ar fi ratat în cine ştie ce complicate şi inutile a­­venturi poliţieneşti. Două însuşiri esenţiale ale au­torului : bunul simţ şi perfecta sa abilitate dramatică au păzit ca subiectul să nu alunece spre atât de obişnuita manieră de tratare folosită, în asemenea cazuri, de majoritatea dramaturgilor cari vor să fie, neapărat, „ingenioşi“ — maniera unor subtilităţi, pre­sărate, frecvent, în desfăşurarea piesei. Subtilităţile acestea dove­desc, după două trei replici, o paupertate a simţului dramatic. Iată ce nu se poate spune des­pre piesa lui Fauchois. Fără pre­tenţie, cu o naturaleţe minunată, Fauchois prinde în unghiul de privire al ochiului său satiric o lume de burghezi, pe care­ ne-o înfăţişează cu toate micile ei pă­cate. Subiectul, — cum am spus — prin natura lui, era ameninţat să cadă într’o lamentabilă banalita­te. II salvează, însă, de la acest pericol, talentul autorului, care înnoadă acţiunea nu numai dupe normele unei excelente tehnice dramatice, dar şi în perspectiva strălucitelor privilegii ale unui talent de inedită şi interesantă creaţiune artistică. # Un pictor, care moare sărac şi părăsit, este decretat de posteri­tate, genial. O expoziţie postumă la Paris, îndeamnă ca toate pân­zele să fie căutate, nu numai de amatori, ci şi de acei speculanţi ai sărăciei artiştilor de geniu şi ai prostiei acelora cari nu ştiu a le preţui. Unul dintre aceşti necunoscă­tori în ale artei, d-rul Gadarin, are în casa sa, câteva tablouri ale unui pictor, pe care el îl îngri­jise şi care găsise în căminul me­dicului, un adăpost, de multe ori. De pânzele lui făceau haz cei din casă. Dintre toţi, Ursula, fe­­r­meca din casă, dacă nu ştia, ca şi ceilalţi aprecia talentul tânăru-­­ lui pictor sărac, îl ajutase în schimb, pe acesta, cu un cald de­votament, ceea ce făcuse să păs­treze, ca o amintire scumpă, câte­va tablouri dăruite de bietul ar­tist. Şi iată, că, după atâţia ani de uitare, pictorul atât de sărac şi, nepreţuit în viaţă, reînvie prin pânzele sale, în casa soţilor Ga­darin. Câţiva speculanţi ai artei vin să speculeze naivitatea doctoru­lui, luându-i câteva din valoroa­sele picturi — până când un pic­tor de artă îi deschide medicului ochii asupra comoarei, pe care o posedă şi aceasta numai prin gri­ja cu care Ursula a păstrat la loc bun, pânzele genialului pictor, rămânându-i și ei portretul ei, pictat de artistul, care îi apre­ciase atât de mult devotamentul. * Din aceste elemente simple, Fauchois izbutește să creieze o satiră admirabilă la adresa ace­lora cari, ignorând valorile ta­lentului, caută totuşi sâ le specu­leze, atunci când alţii vin să le arate ca atare. Fără să fi căutat efectele co­mice, acestea rees, totuşi din înlănţuirea unor situaţii, prin care Fauchois îşi poartă persona­­giile operei sale. Propriu zis, nu Fauchois, îi poartă pe eroii piesei „Atenţie la vopsea“, prin situaţii de un ire­zistibil humor, ci originala struc­tură psichologică a acestor per­sonagii. Şi aci stă marele merit al lui Fauchois , în arta de a fi ştiut să prezinte un mănunchiu de oa­meni, cu stări sufleteşti, a căror desfăşurare să intereseze şi să a­­muze, în acelaş timp. Ceea ce face să ridice valoarea acestei piese, este, necontestat, şi interpretarea măestrită, de care ea se bucură, pe scena Teatrului Comedia. In fruntea ansamblului d. V. Maximilian l-a creiat pe medicul Gadarin, cu o remarcabilă subti­litate sufletească — semn al ma­rilor sale disponibilităţi drama­tice. In rolul uneia dintre cele două fete ale doctorului Gadarin, d-ra Nora Piacentini a avut o adevă­rată creaţie. Mimică, gest, dicţiune, mişcare în scenă — totul a fost de mi­nune în jocul acestei artiste al cărei talent depăşeşte orice măr­turie admirativă din partea spec­tatorilor. D-na Maria Sandu în rolul Ur­­sulei, s-a dovedit a fi aceeaş ar­tistă inteligentă, care ştie să re­dea toate nuanţele sufleteşti ale personagiului încredinţat spre interpretare. In celelalte roluri, o bună con­tribuţie la desăvârşirea ansam­blului artistic, au adus-o : I. Ta­­lianu, Al. Finţi, A. Athanasescu, I. Cazaban, precum şi: Silvia Fulda, Elvira Petreanu şi Nutzi Dona. Direcţia de scenă aparţine d-nei Lucia Sturza-Bulandra, a cărei experienţă de mari succese dramatice, a fost, fără îndoială, de mare folos, pentru a da spec­tacolului nota impusă. | -------------------------------­ Ziua economiei Mâine se celebrează în toată lumea „Sărbătoarea Economiei“.­­E o veche virtute, care a dat roa­de bogate în toate vremurile şi in toate ţările. E o virtute care fereşte oo­enirea de vicii ca, şi de războae, de boală ca şi de­­foamete. E virtutea păcei şi rodniciei. Poporul nostru a cunoscut-o în trecut. In anii îmbelşugaţi, roadele erau adunate in hambare, pentru anii să­raci. In vremuri de pace, se adunau avuţiile,­­ ţăran şi orăşan, făcându-şi rezerve pentru anii de restrişte. Din nenorocire aceşti ani au fost prea numeroşi. Necontenit, dealungul veacurilor, avuţiile adunate prin e­­conomia devotată a înaintaşilor, s-au măcinat. Şi, încet, poporul românesc a început să piardă această virtute. E datoria noastră să o renaştem. Orice propagandă e bună, pentru a­­tingerea acestui scop. O face „Casa de Economii“ această minunată inst­i­­tuţie care a adunat douăsprezece mi­liarde într’un timp atât de scurt. O fac băncile, la care depunerile ating cifra de 12 miliarde, în ultimii ani. Dar mai ales economia rodnică şi salvatoare este înlesnită de un re­gim politic economic şi monetar sta­bil şi sigur. Când cetăţeanul ştie că banul care-l strânge azi, va avea mâine aceiaşi valoare, când ştie că nimeni nu va percepe un impozit a­­supra capitalului său, cu bucurie este dispus să pună ceva deoparte, pentru zile negre. Când însă se fac declaraţiuni şi se iau atitudini revoluţionare, când se jigneşte sau se terorizează economia şi finanţa unei naţiuni, micile capitaluri se risipesc iar cele mari trec graniţa. E o regulă generală, de care trebue să ne amintim în această zi a econo­miei,­­ pentru că adevărata economie, porneşte de sus, din birourile condu­cătorilor Ţărei. Acolo se creiază, în timpurile moderne, condiţiunile priel­nice economiei iar propaganda n’are alt scop decât de­ a răspândi în po­por convingerea că aceste condiţiuni sunt împlinite. Actualul regim a ajuns la atât de frumoase rezultate, respectând aceste adevăruri. In această zi a economiei, sărbă­toare de rodnicie şi de obştesc inte­res, dorim ca viitoarele regimuri să-şi înţeleagă tot atât de bine menirea, pentru a nu se irosi ceia ce s’a adu­nat în ultimii patru ani şi pentru a se progresa pe această cale. IN PAGINA 6 CUM SE VOR DESFĂŞURĂ SOLEMNIT­A­TI­LE DE MÂINE DE LA IAŞI In ţinuturile româneşti, foste odi­nioară sub stăpâniri străine, mai cu seamă în Transilvania şi în Bucovi­na, există o presă minoritară ce se tipăreşte în excelentele condiţiuni tehnice­ şi­ redacţionale, apar nume­roase ziare ce se colportează şi se vând chiar cu beneficii. Şi trebue să recunoaştem că, faţă de dificultăţile şi criza prin care trec ziarele româ­neşti din acele părţi ale Ţării, gaze­tele minoritare înregistrează succese incontestabile. , Problema­­ înfiinţării şi răspândirii ziarelor­­ noastre în­­ diferite regiuni a fost adeseori discutată. Ca de obi­­ceiu, s’au formulat diferite soluţii, s’au „propus măsuri“, s’au întocmit planuri grandioase, dar lucrurile au trecut curând din imperiul entusias­­mului în oceanul indiferenţii şi al uitării. In principalele oraşe din Transil­vania, apăreau înainte de război ziare româneşti ce erau căutate şi ce­tite cu mult interes nu numai de că­tre ardeleni, ci şi de către intelectua­lii din aşa zisul vechiu regat. Ani dea rândul, „Tribuna“, „Telegraful „Gazeta Transilvaniei“, pe lângă o mulţime de foi locale, au mărturisit şi au susţinut credinţa românească, servind in acelaş timp cetitorilor şi admirabile articole de interes gene­ral. Ziare şi reviste de altă dată La conducerea şi prin redacţiile a­­cestor ziare, au slujit luptători şi scriitori de elită, oameni, ale căror nume­­sânt pomenite cu toată pieta­tea şi recunoştinţa. Apăreau atunci, nu numai ziare, ci şi frumoase reviste româneşti. Or mai fi existând — poate — câţiva dintre cetitorii splendidei reviste „Luceafărul“, contimporan cu „Semă­nătorul“ ce apărea în Bucureşti. „Lu­ceafărul“ a fost nu numai unul din­tre cele mai selecţionate magazine literare româneşti, ci şi un foarte plăcut mesager al ideei naţionale. După război, o bună parte din ace­le ziare româneşti au încetat apari­ţia, iar foile ce au mai continuat să apară au fost transformate în gazete pur politice, în diverse gazetuţe ce abea îşi menţin simulacrul de exis­tenţă. Un fenomen straniu această indi­ferenţă a publicului din celelalte ţinu­turi, faţă de presa românească. In toate cuprinsurile Ţării, mai cu sea­mă în Transilvania se găsesc destu­le elemente capabile pentru exerci­tarea profesiunii de ziarist, sânt mul­ţi scriitori ce ar fi utilizaţi cu succes în acţiunea de propagare a gândirii şi cuvântului românesc. Lipsesc doar fondurile necesare întreprinderilor­­ jurnalistice. S-au făcut totuşi multe încercări pentru a se da viaţă gaze­telor româneşti. Păcat că, aceste ex­perienţe se fac numai în domeniul jurnalismului politic, de regulă, in­compatibil cu dispoziţiile marelui pu­blic. Tot după război, în domeniul strict cultural, au apărut într’adevăr, excelente ziare săptămânale, a căror redactare, de asemenea, nu era acce­sibilă unui număr mai mare de ceti­tori. Pentru a ţine piept vălmăşagului de tipărituri minoritare, este nevoie de o lucrare metodică şi cât se poa­te de bine organizată, trebue adică, să se dea fiinţă unor gazete întoc­mite pe gustul majorităţii cetitorilor dintr’o regiune sau altă regiune a ţârii­. Şi, e nevoie desigur, ca ,acele ziare să fie susţinute cu conştiinţă şi seriozitate. Altfel, mulţi dintre ziariştii români vor continua să şo­meze, vegetând prin cafenelele ora­şelor, iar publicul, tot mai nepăsător faţă de slova noastră tipărită va a­­junge să se aboneze la ziare sense în alt grai. Argumentul că, din moment ce în­tregirea patrimoniului etnic al Ro­mâniei a devenit o realitate veșnică, nu mai avem nevoie de gazete locale, nu, ni­ se pare valabil. Este absolut necesar ca românimea din diferit,13 regiuni ale țării, să opună ziarelor minoritare, o presă care din toate punctele de vedere, să se prezinte în condiţiuni superioare, o presă viabilă şi cât mai bine asigurată pentru longevitate. A. SA’I ■ MIZILEI D. A N CHEL Curând se vor împlini 23 de ani de la tragicul sfârşit al scriitorului D Anghel. Sunt privit­rm­are peste clară decenii de când gingaşul povestitor al „Fantomelor“, poetul florilor, al parfumurilor şi al duioaselor remi­niscenţe, zace uitat în „Eternitatea“ Iaşului, se odihneşte în aceiaşi împă­răţie a părăsirii unde sunt lăsaţi mulţi dintre visătorii ce şi-au închinat exis­tenţele gândirii şi poeziei româneşti. Pentru generaţia de astăzi, D. An­ghel (Mitif) este aproape un necunos­cut. Contimporanii săi, cetitorii de o­­dinioară ai paginilor publicate de a­­cest minunat maestru al cuvântului scris, îşi aduc aminte însă cu pietate de lucrările acestui bijutier al stilu­lui, lucrări ce mărturisesc o fabuloa­să pregătire intelectuală şi o extra­ordinară sensibilitate artistică. Un moment, câţiva dintre admira­torii lui D. Anghel s’au gândit la re­tipărirea operii sale. A fost doar o intenţie, frumoasă desigur, ca toate intenţiile. Atât. Cărţile subtilului scriitor nu se mai găsesc nici prin librării, nici la an­ticari. Iniţiativa retipăririi ar trebui reluată şi pusă pe calea înfăptuirii. Va fi nevoie atunci şi de cât mai în­tinsă şi perseverentă propagandă prin presă, reviste şi conferinţe pentru ca astfel, să se poată capta întreg inte­resul publicului faţă de opera lui D. Anghel. S-ar mai cuveni încă un lucru: ri­dicarea unui monument de pildă, la Iaşi, unde se găsesc deja bronzurile ce înfăţişează pe Creangă şi pe Emi­­nescu, unde este aşteptat bronzul care­ să arate chipul lui G. Topârceanu. Ar fi prea mult ? Păreri şi discuţiuni Presa regională Chestiunea răspândirii zarelor româ­­neşti în d­ferite ţ­ăuturi ale ţării

Next