Viitorul, noiembrie 1938 (Anul 30, nr. 9248-9272)

1938-11-02 / nr. 9248

ANUL XXX No. 9248 4 pagini 2 lei P. Miercuri 2 Noembrie K38 Redactor responsabil: ft FĂRCĂȘANIOI ABONAMENTE h TARA “ U In STREINATATf 01 ten...............MM I On n ..... 1400 t« ţoia Inai f « • S00 a I Sase Ioni • • • 700 m Trai lnal « ■ • • ISO • | Trai Inai • • • « 154 • InstitufTun! publice fi particulare Lei 1000 anual REDACŢIA ţi ADMINISTRAŢIA — BUCUREŞTI — Strada R. Poincaré ÎS TELEFOANE ««reeda «9.0» — Redacția şi Adminis. înscris Trib. Ilfov Registrul publicafiilor periodice sub Nr. 98/938 Taxa portal! plant! în numerar, conform aprobiri Dir. G-rale a Poştelor Nr. 137.282/926 O mare problemă Tinerimea in cadrul Statului nostru implinindu-se patru ani de când s’a organizat „Pregătirea premintară“, este momentul nemerit de-a înregistra frumoasele rezultate pe care această mobilizare a energiilor tinere, le-au dat. S’a creiat o nouă mentalitate și un alt suflet al generaţiei tinere dintre 18—21 de ani, încadrând-o în directivele unei ocupaţii în care domină respectul ordinei, în iubirea de ţară. In locul dezordinei sufleteşti, a haosului de gânduri, pe care lipsa de ocupaţie o dau totdeauna, s’a inaugurat o muncă organizată, voie bună şi entuziasm pentru cele bune. Bisericele pustii altădată, sunt acum pline de credincioşi ; sectele religioase — aceste periculoase forme parazitare ale adevăratei credinţe — dispar, sau sunt pe cale a dispare cu desăvârşire ; şcoala devine o fericită tovarăşe a Bisericei, şi o instituţie in care nu mai e nevoe de corectivul amenzilor pentru ca să fie socotită de părinţi, ca o binefacere. Satele capătă, astfel, prin această organizare a energiilor tinere, cari sunt strânse în cadrul disciplinei militare, altă viaţă, şi alte orizonturi de gândire şi de înfăptuire. Premilitarismul, de altfel, în afară de această latură de progres social, şi oarecum local, pentru viaţa satelor, are şi marele rol de-a fi anticamera fericită a oştirei, care va primi de acum încolo, elemente bine pregătite ceea ce va uşura mult învăţătura ostăşească. Premilitarismul merge apoi mână înmână, cu „străjeria“ , cu această entuziastă mobilizare a tineretului şcolar, chemat la o nouă viaţă şcolară, în care se înfrăţesc studiile teoretice ale cărţei, cu destoiniciile muncei libere, cu modelarea sufletelor, spre iubirea de Tron şi ţară, creiându-se o generaţie pregătită la jertfe şi la o perfectă solidaritate naţională. In şcoala românească a intrat, astfel, prin „străjerie“ un nou suflu de viaţă şi o altă orientare a sufletelor, mai bine adaptată la necesităţile vremei, ca şi la necesităţile statului şi neamului românesc. Aceste aspecte noui ale educaţiei tinerimei, sunt menite a purifica şi înălţa sufletele, infusându-le sentimentele de ordine, de disciplină, de respect şi de iubire pentru ţară şi Tron. Această educaţie la care sunt chemate a activa forţele cele mai curate ale sufletului tineresc, va curăţi viaţa românească de toate misticele neinteligente, de toate pornirile anarhice ce se puteau altoi, în minţi nepregătite, şi în vieţile desordonate ale unei tinerimi, fără conducere şi fără ideal. Suntem astfel, fericiţi de-a fi contemporani unei noui vieţi sufleteşti a tinerimei noastre asupra căreia stă de veghe permanent, îndemnător şi ocrotitor supremul conducător al neamului nostru, marele înţelegător al tuturor nevoilor de azi şi de mâine ale neamului nostru, M. S. Regele Carol al ll-lea. O nouă tinerime, cu alt suflet, se creiază astfel prin voinţa, prin mintea şi prin entuziasmul marilor înfăptuiri, care caracteriză personalitatea Aceluia care ne conduce pe căile mântuirei. NOTE O figură remarcabilă a culture! noastre Din Inițiativa Fundațiilor Regale — filiala Craiova — și în prezența reprezentantului ministerului educației, d. D. V. Toni, s'a sărbătorit într'un cadru de regionalism oltenesc, în Craiova, domnul C. Rădulescu-Motru, fiu al Olteniei el însuși. Personalitatea, sărbătorită oarecum într'un cadru familial sau regional, este, de fapt, una din acelea care a imprimat culturei noastre, directive noui și a fost o forță animatoare, de o valoare socială, necontestabilă. D. Rădulescu-Motru, a ilustrat producția noastră filosofică, prin crearea unui fel al său personal de a descifra marile enigme, scumpe metafizicei, desfăşurând, concepţia unui idealism, în care personalitatea umană, nu mai apare ca un epifenomen alurnei, ci ca un isvor propriu şi distinct în cosmosul întreg. Personalitatea e o energie nouă, care adaugă printr'un dinamism specific, ceva nou în complexul lumei. Apoi, d. Motru, a știut ca timp de aproape 40 de ani, să fie pe primul plan al promovarea culturei noastre, fie ca director al importantei „Nouei reviste române", fie ca conferențiar, ilustru profesor, și scriitor fecund în direcția orientărilor de care neamul nostru are nevoe pentru ca progresul lui să fie, nu de aparență, ci de fond, nu subiect de retorism, ci realitate vie. Sărbătorirea marelui nostru profitor de filosofie a fost astfel o fericită inițiativă, care e menită să dea exemplul remarcabil al datoriei ce avem cu toții de a cunoaşte, a prețui, şi a admira pe aceia, cari prin daruri fireşti, şi prin puteri excepţionale de muncă, ştiu să fie creatori de cultură şi eminenţi factori de răspândire a ei. PETRONIUS Specula cu medicamentele O speculă ce scapă vigilenţei autorităţilor este acea cu medicamentele. Această speculă a existat totdeauna la noi. Ea se manifestă sub două forme: medicamente falsificate şi medicamente scumpe. In provincie, în special, cele mai multe medicamente ce se prezintă în prafuri sau porţiuni prescrise de medic, sunt falsificate. Nu se pune nici jumătate din cantităţile prescrise în reţetă şi de aceia, medicamentele nu au efect Medicii sunt siliţi să recurgă la preparatele streine. Acestea sunt extrem de scumpe , se plăteşte ambalajul şi vama. Farmaciştii se plâng că la aceste „specialităţi“, nu se câştigă destul. Dar pe de altă parte, cele preparate de ei n’au efect... Azi, situaţia se complică : la farmacii şi drogherii a început să se simte lipsă de multe articole medicinale, ce au fost declarate indisponibile de către autorităţile militare. Farmaciştii sunt siliţi să se uite la aceste stocuri fără a putea servi pe bolnavii civili, chiar în cazuri de forţă majoră. E de la sine înţeles că, acei cari mai au stocuri disponibile, profită de această situaţie spre a scumpi preţul medicamentelor. Se ştie ce înseamnă pentru un funcţionar sărac, o boală în familie , doctor, medicamente, ce absorb leafa pe mai multe luni. De aceia mulţi renunţă de a se mai căuta. Asigurările sociale funcţionează, până acum defectos. Ajutorul este minim iar căutarea medicală superficială. Totodată nu,meroşi slujbaşi nu intră în cadrul acestor asigurări. Trebue deci să le dăm putinţa unei căutări bune, în condiţii modeste. Medicii, — trebue s’o recunoaştem spre cinstea lor, — ţin seamă în majoritatea cazurilor de situaţia materială a bolnavului şi nu au pretenţii exagerate. In schimb farmaciile sunt la înălţimea expresiei „scump ca la farmacie“. Aşadar, trebue să se aducă o ameliorare a situaţiei, în special acum, în pragul iernei, când bolile se răspândesc mai uşor. Şi singura măsură, este o bogată aprovizionare cu medicamente. * Ea se poate fce, lăsându-se libere stocurile declarate indisponibile dar obligându-se farmaciștii să-și procure, într’un termen dat, altele în cantitate egală. Totodată trebue să se dea valuta necesară acestor comenzi, de primă necesitate. Fără o bogată aprovizionare cu medicamente, populaţia va suferi mult în iarna aceasta. Vor avea de suferit chiar instituţiile de asistenţă, sanatoriile, dispensarele, etc. Trebue să ne gândim din vreme să facem aceste aprovizionări, organizând importul de articole farmaceutice într’un tempo mai viu. Ministerul sănătăţii ar putea studia această chestiune, cu atât mai mult, cu cât, ofensiva sanitară, necesită o cantitate mare de medicamente. Nu e destul să învăţăm pe ţăran ce medicament să ia împotriva diverselor boale sociale şi a diverselor epidemii. Trebue să-i punem la dispoziţie, la cea mai apropiată farmacie, medicamentele trebuitoare, cu preţuri abordabile. Aceasta nu se poate face decât printr’o bogată aprovizionare, care să ia putinţa preţurilor de speculă, printr’o concurenţă cât mai vie. Rolul presei In cuvântarea rostită ori la Sibiu d. Eugen Titeanu, subsecretar de stat al presei şi propagandei a definit rolul presei în împrejurările de acum şi a fixat cadrul în care această a patra putere urmează să activeze spre a aduce cât mai multe foloase operei noui ce este in curs de realizare cu atâta vigoare. Ziaristul căruia i s’a încredinţat conducerea presei şi propagandei, a putut vorbi în plină cunoştinţă de cauză. A vorbit ca un om care este stăpân pe elementele problemei, care, ca profesionist al scrisului zilnic s’a identificat cu nevoile şi aspiraţiunile presei în slujba cărora a pus toate însuşirile şi netăgăduita lui putere de muncă şi de informare. A putut spune deci, cu drept cuvânt că în împrejurările de astăzi se cere a se da presei ceea ce i se cuvine şi că, spre a se satisface această cerinţă, d-sa a purces la o acţiune în interesul şi pentru desvoltarea presei. Astăzi, când s’a pornit acţiunea de organizare colectivă a ţării, presei ii revine sarcina de a rev'ibui la reuşita acestei opere şi de a se încadra ea însăşi în ritmul cel nou cu puteri sporite, aşa cum cere imperativul naţional, etic şi social şi aşa cum dictează conştiinţa marilor răspunderi ale prezentului şi ale viitorului. Crezul acesta trebue să însufleţească pe profesioniştii scrisului zilnic, pentru că numai aşa se va putea verifica utilitatea funcţiunei presei. D. Eugen Titeanu a ştiut să pue accente calde pe cuvântarea ce a rostit-o iar această căldură venea din convingerea adâncă a ziaristului că politicul nu-şi găseşte reazim decât într’o acţiune de presă care, în ultimă esenţă este o acţiune de luminare a opiniei publice asupra senzului şi aspiraţiunilor colective in interesul superior al statului şi al naţiunei. D-l EUGEN TITEANU PE DRUMUL CEL d din Preşedinţia de Consiliu pentru a-şi construi un palat propriu şi încăpător, a solicitat primăriei Capitalei, un teren de lângă Arcul de Triumf. Vom avea astfel, în Capitala ţării o nouă clădire monumentală, pentru serviciile Preşedinţiei de Consiliu, înfăptuirea aceasta, ce urmează să se desăvârşească, se integrează în acea admirabilă serie de construcţii, cari sunt vrednice să pună instituţiile autorităţii, la adăpostul acelor peregrinări din loc în loc, atât de dăunătoare. Fiindcă, nu este prea departe vremea, în care diferitele compartimente ale funcţionării aparatului de stat, erau obligate, de vitrege împrejurării să plătească chirii şi să fie, de cele mai multe ori, adăpostite în localuri cu adevărat insalubre. Răul era dublu: pe de o parte Statul se afla în situaţia de a cheltui sume enorme cu plata chiriilor, iar pe de altă parte, ideia aceasta că serviciul respectiv este supus necazurilor mutatului şi este forţat să îndure condiţiile unei clădiri adesea dăunătoare sănătăţii, scădea însăşi autoritatea statului. Acesta a fost motivul care a determinat pe fostul ministru de finanţe d-l Victor Slăvescu, să alcătuiască un program şi să purceadă imediat la realizarea lui, înzestrând ministerul de finanţe cu cele mai frumoase clădiri pe care le are azi Capitala — percepţiile şi administraţiile financiare. Cine nu-şi aminteşte de dără(Continuare In pag. II-a) Monumentul primului erou căzut la Predeal „Opera lui Ion Creangă“ de Cora Valescu ■ Hurmuz Privită în lumina criticei compe-’ tinte şi obiective, opera lui Ion Creangă, apare în frumuseţea multiplelor ei resurse, în acest studiu datorit doamnei doctor Cora Velescu- Hurmuz. Scriitor de reputaţie universală, ne spune autoarea, Creangă manifestă în opera sa acea puternică originalitate, care este emblema adevăratului artist. Cea mai reprezentativă parte a operei sale o formează : „Amintirile“, un scurt roman de aventuri copilărești, dar cu ocazia căruia Creangă apare ca un novator în epică. Cu „Amintiri“, el a creat într’adevăr în acest gen, o specie nouă : amintirea poetică. Până la Creangă, amintirea era o naraţiune prozaică, ce relata întâmplări veridice din viaţa oricui; sub pana lui Creangă, amintirea pătrunde în sfera frumosului. Povestind întâmplări din viaţa unui simplu copil de ţăran, Creangă transfigurează materialul său, prin magia artei. Traiul ludaică a lui Ştefan a Petrei din Humuleşti, devine astfel viaţa copilului in genere, iar mediul înconjurător reprezintă o frescă eternă a lumei rurale. Neîntrecut povestitor, Creangă relatează evenimentele într’o limbă curgătoare şi limpede, utilizând toate nuanţele dialectului moldovenesc. Sentimentul iubirei de natură, de familie şi de patrie colorează poetic descrierile, ce se desfăşoară în minunatul Humuleşti şi împrejurimile sale. Dialogul viciu susţine acţiunea şi motivează caracterele. Capa d’operă a poeziei realiste, amintirile, clasice prin olimpianismul lor, se pot compara cu câteva din marile producţii ale lumii. Jean Jacques Rousseau în „Confessions“ şi Ernest Renan în „Souvenirs d’enfance et de jeunesse“ au realizat scrieri interesante documentar asupra propriei lor vieţi. Chateaubriand în „René“ şi Dickens în „David Copperfield“, au creat cape de opere ale romanului liric, sau autobiografie, inspirându-se din amintiri personale. In deosebire de aceşti scriitori culţi, Creangă a introdus definitiv în domeniul artei, lumea de la ţară cu tipurile ei caracteristice, cu obiceiurile străvechi şi poezia specifică a naturei. Bonomia lui particulară şi humorul profund original, filosofia sa optimistă înmuiată în duioşia caldă, cu care priveşte rostul omenesc, explică * artă, scoțând în relief prin eroii săi, ideia filosofică despre atotputernicia întâmplării, locul, pe care opera acestui primitiv genial l-a cucerit dintr’odată în literatura universală. * In epică Ion Creangă a mai realizat încă o capo d’operă : nuvela umoristică Moş Nichifor Coţcariul. Utilizând cu pătrundere psichologică şi o mare fineţe, peripeţiile unei simple aventuri de iubire, Creangă a arătat cu mult humor, desfăşurarea unei întâmplări, ce izvorăşte din caracterul eroilor, sub oblăduirea inconştientă a frumoasei naturi. Arta lui se manifestă în veselia amplă, dar discretă, cu care povesteşte amănuntele, omiţând tot ce ar impresiona neplăcut şi în simţirea profundă a omului de la ţară, ce admiră natura, ale cărei splendori le redă cu o sinceră emoţie. Creangă priveşte aci defectele umane cu o indulgenţă uşor ironică şi află într’însele un prilej de glumă şi de povestire. In ,,Moş Nichifor Coţcariul“ Creangă arată cum poate preface realitatea brută şi cotidianul în operă de deriogen rătăcitor în epoca primiînclinarea de a caracteriza oamenii ce cunoscuse, îndeamnă pe Creangă să schiţeze silueta lui „Popa Duhu“, una din fantomele trecutului, ce se prezintă închipuirei sale, când deapănă amintirile. In această schiţă umoristică de caracter, originala figură a lui Popa Duhu apare impresionantă, veselă şi dramatică totdeodată, simpatică prin alesele însuşiri, cu care-i dăruise natura , inteligenţa şi dorul aprig de cultură, precum şi principalul său defect: inadaptabilitatea la mediu. Creangă prezintă de la început în trăsături definitive personagiul său, apoi descrie sărăcăcioasa odăiţă, în care ca sărmanul Dionis, el pătimeşte şi studiază. # Slujindu-se de multiple dialoguri, autorul arată însuşirile de suprafaţă şi realizează parţial acest caracter. Fizionomia lui Popa Duhu, un feltivă a lui Creangă, se întregeşte cu imaginile mult mai plastice, presărate de Creangă despre el, in cuprinsul „Amintirilor“. Ocupându-se de opera lui Creangă. Doamna Doctor Cora Valescu- Hurmuz ne-a înfăţişat acele creaţiuni, în care autorul s’a inspirat dintr’un mediu real şi cunoscut, din care a ales numai ceia ce era necesar inspiraţiei sale. Din acest material, prefăcut prin mijloacele unei arte incomparabile, Creangă a realizat două cape d’opere: „Amintiri“ şi „Moş Nichifor Coţcariul“ şi o operă, în care talentul său se manifestă parţial: „Popa Duhu‘‘. Fixând această erarchizare de valori pe imuabile principii estetice. Doamna Doctor Cora Valescu-Hurmuz aduce o preţioasă contribuţie în critica contemporană. Prin seriozitatea discernământului, prin gustul literar şi vasta cultură de specialitate, de care autoarea dă dovadă, acest volum poarte fi socotit ca un model de cercetare esteticoliterară. D. R. Fr Franţa coloniile Revendicările coloniale ger, că în ulumuri asemenea condiţiuni mane pun în discuţiune proble-1 Franţa crede că nu poate ceda una imperiilor coloniale subt nimic din coloniile ei, pentru că ipostaza necesităţii sau a misiunii civilizatorii. De obiceiu aceste creaţiuni politice sunt produsul concepţiunilor imperialiste, concretizate în politica de stat mai ales în secolul XIX. Ele nu reprezintă la origină o proecţiune a necesităţilor imediate ale statului. Cu timpul însă coloniile au devenit indispensabile ţărilor supra-industrializate, cari au nevoe de materii prime şi de alimente. Este cazul Angliei, care din punct de vedere economic a fost strâns legată de soarta teritoriilor coloniale. Un alt aspect al problemei este şi cel politic. Statul care economiceşte îşi caută echilibrul în acest domeniu va găsi la un moment dat acolo şi un sprijin politic. Echilibrul de forţe, când nu se poate stabili în sfera originară a statelor caută suport în colonii. Intre Anglia şi Germania de ex. balansul nu ar putea există fără acel hinterland de posesiuni coloniale, care compensează minusul de populaţie. La fel se situiază problema pentru Franţa. _______ De unde la început chestia partiţiei materilor prime "şi nea imperiului colonial francez s'a pus ca o problemă de prestigiu şi de hegemonie politică — lupta între Anglia şi Franţa — astăzi ea apare ca o absolută necesitate politică şi militară. Raportul de forţe între Franţa şi Germania nu poate fi echilibrat decât prin plusul de oameni şi subsidii economice, pe care imperiul colonial francez îl asigură Republicei. De aceea d. Daladier a spus că teritoriile ce se află în posesiunea Franţei sunt zone de securitate iar în timp de răsboi constituesc rezervorii de oameni şi puncte de sprijin pentru aprovizionare. Este deci clar in acest caz special cesiunea ar însemna abdicare de la imperativul conservării naţionale. A facilita pentru alte state accesul la materile prime este o problemă deosebită. A abandona însă punctele de sprijin şi rezistenţă în mâini străine ar echivala cu o îngenuchere a statului. Pentru acest motiv primul ministru francez s'a considerat dator să spulbere oricei echivoc în direcţiunea problemei coloniale şi să arate limpede atitudinea Franţei. Anumite încercări ale diplomaţiei britanice sau germane, de a câştiga o acceptare principială a Franţei în chestiunea colonială nu puteau duce la niciun rezultat pozitiv. Fiindcă atâta timp cât Franţa vrea să-şi păstreze locul de primă linie, pe care-l are în Europa ea nu poate renunţa la colonii. Chestiunea se va pune deci in mod forţat pe alt teren. Sau se va relua planul schiţat în 1937 la Londra, excluzându-se revendicările de teritorii şi discutându-se numai problema rea participării în administraţia colonială sau Marea Britanie va trebui să renunţe ea însăşi la câteva colonii or să convingă alte puteri mai mici la un atare gest. După cum se vede chestiunea este extrem de greu de soluţionat şi va da naştere la noi dificultăţi internaţionale. Un punct câştigat în discuţiune este deocamdată precizarea poziţiei franceze. Şi trebue să recunoaştem că acest punct de vedere este perfect raţional.