Vremea Nouǎ, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 581-654)

1970-01-04 / nr. 581

r 44 4 4444444444444444*44I 4 PAGINA 2 Laudă Clipocește vinul roșu în pahare Ca izvorul muntelui cel mare, Spicu-l greu în aur și avut Și bogat cum omul și l-a vrut. Lăudat să fie cel ce le-a cules, Lăudat partidul, flacăra mea vie, Lăudată mina care le-a ales — Anul nostru Nou, lăudat să fie, Lăudați să fie mirii, trandafirii, Nunta ca arama, pruncul și cimpia, Lăudată stema, pieptul de Luceafăr Care luminează-n România! OVIDIU GENARU 4 \ De strajă vremii Tot prin­ iu­bira-i maree vindecare... Acolo unde vorbele-ncetează Din neguri triste izvorăște-o rază Și peste-o clipă soarele răsare. Există sori și-ai nopții, depărtați Ori dorm în tine, ori așteaptă ora Din ape să-i înalțe aurora De strajă vremii, neclintiți Carpați. In hora constelațiilor pure Aprinde-ți nimbul fără șovăire încrederea ce nimeni n-o s-o fure © am intri iarna-n magica pădure. FLORIN MIHAI PETRESCU Artă poetică Drumu-i lung și calea-i grea , Vai, săraca inima, Cum mai trag lupii de ea ! Drumu-i greu, popasu-i lung , Cu pegas bătrîn și ciung Cine știe de-am s-ajung! Cine știe de-am să sui Pe poteci și cărărui Pină-n cerul nimănui Mă-nconvoaie vămi și fum Și aud cîntînd în drum Cucuvăi cu glas molcum Pentru mine ? Pentru ei ? Pasu-i scurt, dar cu temei. Rid sau pling în ușă chei ? BOGDAN SIRETEANU Vîntul Bunicul spunea că vîntul A fost cindva un flăcău Voinic și frumos ca un cerb, Căruia zmeii i-au furat iubita Și au dus-o cu ei un loc neștiut și pustiu. De aceea — spunea bunicul — Cînd afară se stârnește furtună, înseamnă că flăcăul a pornit iar în căutarea iubitei furate Și iar răscolește pădurile. Și rupe copacii cei slabi. Dar — zicea bunicul — Noi n-avem de ce ne teme de furtună, Chiar dacă uneori ne-nspăimintă, Căci flăcăul prefăcut în vînt E furios doar pe zmei Și pe ei îi caută : Să-i sugrume Și să-și recapete iubita furată. V. FILIP Caii Ascultați caii sunt legați de noapte cum pasc liniștea cîmpiei și-și cresc mînjii la marginea lumii. Ascultați caii galopînd prin inima cîmpiei din copite aruncînd nesfîrșitul și stelele veșniciei. MIHAI OGRINJ1 4­4 4 ____________________________________________________ E­mil Gîrleanu a trăit o parte din cei mai rod­nici ani ai activității sale literare la Bîrlad. In 1904, îl găsim pe tî­­nărul ofițer ieșean, în garni­zoana Bîrlad, mutat — se spu­ne — disciplinar. Nu insistăm asupra motivelor acestei schimbări de climat, pentru că, în definitiv, militar fiind, instabilitatea domiciliului con­stituia un atribut caracteristic meseriei. S-au insinuat, însă, și alte motive, unul din ele fiind pus în legătură cu acti­vitatea publicistică a tînăru­­lui Sublocotenent, pe timpul cît a stat la Iași, activitate adesea agrementată cu epigra­me acidului satirice. Cert este că, odată venit la Bîrlad, Gîr­leanu nu renunță la literatură, ci își intensifică preocupările în acest domeniu, devenind conducător de revistă. Cola­borarea bogată la Arhiva lui Xenopol constituia un atu, care îl recomanda suficient. In afara epigramelor buclu­cașe și a unor recenzii, Gîr­leanu publicase, în Arhiva, nuvelele Dragul mamei, Drep­tate cerească, Mama Catrina, Mihai, semnate cu pseudoni­mul Emilgar. Ajutat de un grup de scrii­tori locali (Nanu, Tutoveanu și alții foarte tineri — Mîn­­dru, C. Moldovanu), Gîrlea­nu scoate, în Bîrlad, la 15 martie 1904, primul număr al revistei de orientare semănă­­toristă, Făt-Frumos. Nu intră în obiectul acestor rînduri problema șefului grupării de la Făt-Frumos, asupra căreia sînt mai multe păreri. Ne limi­tăm, aici, a-l considera pe Gîrleanu scriitorul cu inițiati­va întreprinderii și redactorul cu cuvîntul hotărîtor. Vom susține, poate, cu alt prilej, documentar, această convin­­gere. Revista Făt-Frumos a apărut de la 15 martie 1904 pînă la 1 februarie 1906, bilunar, cu o întrerupere de la 15 februa­rie — 4 iunie 1905, bucurîn­­du-se de sprijinul moral, câte­odată și material, Iorga. Grupul de la al lui N. Făt-Fru­mos, prin exponentul lor, Gîr­leanu, își exprimă direct, clar și răspicat adeziunea la ori­entarea iorghistă a Semănăto­rului, cît și admirația față de personalitatea lui N. Iorga. In scrisoarea din 21/7. 904, adre­sată lui Iorga, Gîrleanu spu­ne : .,Vă expediez azi, reco­mandat, 2 numere din revis­ta. . . Toți cei din jurul revis­tei „Făt-Frumos", dimpreună , cu­ mine, vă rugăm a primi asigurarea adîncului respect și întregului devotament re­l vă purtăm" (Apud I. E. Toron­­țiu, St. și doc. lit., vol. VII, Buc. 1036, p. 370). Gîrleanu îl asigură pe Iorga că va face tot ce îi stă în putință pentru răspîndirea Sămănătorului, considerat publicație „mumă". In scrisoarea din 28/8, 904, Gîrleanu se angajează: „Voi face totul pentru a vă aduce cîți mai mulți abonați, siguri, la revista mnumă „Sămănăto­­rul". Chiar în Iași cred că voi putea căpăta mai mulți, unde cunosc multă lume". (loc. cit., 371). Că Iorga este mentorul spiritual și moral al revistei bîrlădene reiese, foarte clar, din următoarele două frag­­mente selectate din corespon­dența Gîrleanu—Iorga (din mai multe puncte de vedere interesantă). Primul fragment atestă faptul că însăși viața revistei „Făt-Frumos" se dato­­rește cuvîntului marelui în­vățat : „Toți acei Frumos, încrezători de la Făt­­în sfatul și în îndemnul D-voastră, cu adînc respect vă rugăm a ne face cinstea să ne dați un ar­ticol pentru Revista care-și datorește viața cuvîntului Dv. (subl. n.) atît de ascultat de către tot ce e românesc", (loc. cit., 372). Al doilea fragment arată puternica înrîurire exer­citată de către ideile lui Ior­ga asupra omului și literatu­lui Gîrleanu, din această peri­oadă : ,,Vă încredințez că de mult am înțeles că acela că­tre care trebuie să-și întoarcă fața tot neamul românesc sîn­­teți D-tră, și din acel moment am lăsat „Arhiva" și m-am pregătit spre a vă fi un demn și credincios soldat" (loc. cit., 374). Iorga­ răspunde dovezilor de afecțiune și devotament date de Gîrleanu prin trimi­terea de colaborări, care fac din Făt-Frumos o revistă tot mai solicitată. Consemnăm doar articolele Curentul Nou (an. I, nr. 15) și Două biserici bucureștene (1905, 289—291). In P. S. scrisorii din 17/5, 904, Gîrleanu notează: „Dacă dă D-zeu clipe de fericire lui Fau­r Frumos, dați-i cît mai des apa de viață (în lupta cu ba­laurii), prin articolele D-voas­tră" (loc. cit., 379). Gîrleanu se leagă, sufle­tește, din ce în ce mai mult de marele istoric. Dar și Ior­ga simte, în Gîrleanu, un tî­­năr entuziast, animat de sin­cere sentimente. In ceea ce-l privește, Gîrleanu face, ade­sea, solemne mărturisiri de credință, ca aceasta : „Nicio­dată nu mă voi putea îndoi de prietenia cu care mă cin­stește cel mai loial1 om dintre români și­ devotamentul meu, va rămîne pentru asta, ne-tră­­mutat ca stânca" (loc. ..cit., 389). Iorga, la rîndu-i, 'l ajută­­­pe Gîrleanu, în mai multe rînduri, să-și editeze unele scrieri, îl publică, fără rezer­ve, în Sămănătorul, mijloce­ște sprijin material pentru Făt-Frumos, cînd de la Bîrlad, prin pana lui Gîrleanu, sosesc insistente S.O.S.-uri. In mo­mentul în care Iorga se retra­ge de la Sămănătorul și, în aprilie 1906, înființează Nea­mul românesc, Gîrleanu este chemat ca secretar al noii publicații. El renunță a mai scoate revista Făt-Frumos, de­misionează din armată și se stabilește la București. Și, totuși, relațiile dintre Gîrleanu și Iorga încep să cu­noască unele umbre. Iorga se plînge, undeva, de neglijență din partea lui Gîrleanu. Aces­ta este nemulțumit de remu­nerația cu totul sub nivelul greutăților far­nliei sale (între timp, se căsătorise), într-o scrisoare datată 28 oct. 1906, Gîrleanu solicită lui Iorga re­munerație mai consistentă, în­cheind astfel: „Dacă credeți însă că cer prea mult, nu lu­ați în seamă cele ce v-am scris. Eu am învățat, în viața mea de ofițer, să înțeleg fără să discut. Vă rog să primiți încredințarea devotamentului meu", (loc. cit., 399). Uneori, umbrele sînt chiar groase. In aceste situații, Gîrleanu este demn, intransigent față de ma­rele său prieten, nu însă laș. El își păstrează admirația față de ilustrul cărturar, după cum se poate vedea dn următoa­rele rînduri: „Astăzi îndrăz­nesc să vă spun că dintre noi doi, cel cu inima largă sînt eu... D­ tră care mu ați silit să calc peste linia mea de pur­tare, alungîndu-mă în mijlocul iernii pe drumuri, sînteți le­gat față de mine, prin acea datorie care vă obligă să ui­tați că trăiesc. Prin aceasta veți scăpa de rîndurile mele care totuși păstrează și vor păstra respectul ce vă dato­rez" (loc. cit., 1402). Se pare, însă, că petele în­­tunecate survenite în relațiile dintre cei doi scriitori nu se datoresc numai nerespectării unor promisiuni, ci unor cau­ze mai profunde, n-a împărtășit integral Gîrleanu și cu entuziasm orientarea Neamu­lui românesc, ceea ce îl de­termină să se retragă și să se orienteze spre alte publicații (Convorbiri critice). Dar chiar și în aceste condiții, Gîrleanu continuă a nutri față d­e Iorga sentimente de stimă și prețu­ire. Devenit, ceva mai tirziu, director al Teatrului National din Craiova, Gîrleanu ține, cu orice preț, în octombrie 1911, ca N. Iorga să asiste la pre­miera de deschidere a stagi­unii. In 1913, Gîrleanu ajută la editarea revistei Ramuri. Intr-o scrisoare din 27/11. 1913, el solicită colaborarea lui Iorga, motivînd: „de fapt re­vista urmează calea pe care i­tră, o arătase”i în trecut „Să­­mănătorului" și lui „Făt- Frumos" (loc. cit., 405). La 2 iulie 1914, Gîrleanu moare, curmîndu-se, astfel, firul sinuos al unei prietenii sincere, luminată de multe do­vezi de reciprocă prețuire și devotament. CONSTANTIN PARFENE Fișe de istorie literară GÎRLEANU ȘI IORGA 0 super orgă La fabrica de instrumente muzi­cale din orașul Krnov (Cehoslova­cia) a fost constru­ită o orgă pentru filarmonica din E­­revan, a cărei re­alizare a durat un an. Ea are 56 de registre, lățimea de 13 m, este e­­lectrificată, iar tu­burile acustice au amplificatoare. 11—11—11—I 1=3 o [• Numai gînduri bune în acest început de An Nou pentru ziarul „Vremea nouă", din par­tea celui plecat din fragedă copilărie de pe meleagurile orașului Huși. Al. Giugaru artist al poporului Mircea Radu Iacoban „O mască în plus“ T­alent precoce avantajat, de darul unei penițe a­­lerte și îndrăznețe cu care și-a semnat debu­tul încă acum zece ani în urmă, aproape concomitent, în paginile revistelor „Iașul literar" și „Luceafărul", anga­­jîndu-se ambițios și cu teme­rară luciditate la cultivarea pasionată a unei proze artis­tice neconformist­e, Mircea Radu Iacoban se află în pre­zent la , reg­.jla . cg.lui •_ de-al treilea volum al sau. Apărund­ la Editura pentru Literatură, lucrarea O mască in plus îi atestă­ cu autoritate vocația și virtuțile scriitoricești,“ chiar dacă deși situîndu-se valoric la o apreciabilă și cîștigătoa­­re distanță față de aparițiile anterioare marcate de culege­rile de povestiri Estudianlina și Nedumerit in Atlantida (de care totuși, pe undeva, este legată printr-o anume gene­roasă comunitate a ideilor de­tectate în omenescul mediului social și existențial explorat de autor) nu va găsi, poate, chiar de la bun început, o ra­pidă și mai ales, o facilă au­diență la cititorul mai puțin avizat. E adevărat că la o pri­mă impresie, microromanul lui M. R. Iacoban, alcătuit din 26 de secvențe proiectate, în aparență, derutant și totuși fluent, pe ecranul a mai puțin de 150 de pagini, nu se poate lesne rezuma și povesti. De­­altminteri, subiectul, în speci­al, așa cum se însăilează a­­cesta în partea introductivă a cărții, este stufos și complex, sau , mai degrabă, nici nu-l preocupă decât cu totul exte­rior chiar pe autorul însuși. Acesta, cu bună intenție, ig­norează conflictul propriu-zis văzut în accepția lui tradițio­nală, deși derulajul narațiu­nii acționate cu penetrantă a­­cuitate, adesea psihanalitică, dinlăuntrul personajelor care întrețin monologul lor interi­or, beneficiază, îndeosebi spre final, unde cadența trăirilor sufletești atinge un dramatism crud și impresionant, de un intens ritm cinematografic. Adversar declarat al uzanțe­lor și canoanelor clasice de­suete, prozatorul este, în a­­ceastă nouă ipostază a afir­mării sale editoriale, un îndră­gostit de modernitatea creati­vă și, recurgînd la novatoare, izbutește a tentative se de­tașa de eventuala ispită a lecturilor, și prezentul interferînd trecutul eroilor săi ale raror tare etice, ale căror a­dinei­culpabilități și drame gvasi-intelectuale sunt desci­frate cu o inventivă și neobo­sită minuție, și, în particular, cu o justițiară intransigență. Priceput în a utiliza, în mod inspirat și cu persiflantă, aci­ditatea satirei și suculența u­­morului, ca și calambururile, ascuțișurile ironice cu adresă precisă, M. R. Iacoban ne prezintă evoluția succesivă, dusă , pînă la limita ei tragică, a unor ființe sferto-docte, es­tropiate de orice podoabe morale, și pe care o confrun­tă sugestiv cu schițarea sem­nificativă a unor figuri de oa­meni simpli, scutiți de orice fel de malformații psihice și înavuțite virtual cu energii latente și­­ motive de rară re­zistență. Cercetate radiogra­fie de la stereotipiile verbale ale acestora și de la refle­xele și tropismele lor elemen­tare pînă la stadiul paroxistic în care devin rebuturi soci­ale, respectivele fantoșe uma­ne ne apar în grotesca și in­­­tima lor înfățișare, ca niște măști amăgitoare de carnaval burlesc. In acest microunivers amețitor și împătimat de liba­ții, de exaltare, pe alocuri tragi-comică, a simțurilor și de o artificială întreținere cu alcool a viselor searbăde în care eroii săi mai cred, nu­mind iluzia parcurgerii proce­sului unor profunde și nealte­rate satisfacții para sau extra intelectuale, autorul, cu multi­plicitatea dotației sale crea­toare, se dovedește a fi un inteligent regizor. El posedă astfel reale aptitudini în a mînui sforile spre a pune în mișcare macabrele marionete ce populează narația și în a le smulge de pe fete măștile de orgie parcă walpurgică, ca și în a sfărîma oglinzile min­cinoase spre a-și detrona ast­fel eroii de pe improvizatele, șubredele și falsele lor pie­­destaluri. O singură „mască în plus”, cea a conștiinței neier­tătoare care veghează și care învinge, domină scena finală a cărții realizată de astfel de autor la voltajul superior al unei puternice tensiuni în stare ca, la incandescența emoțională pe care o declan­șează simbolic, să ardă și să prefacă totul în cenușă și să aducă purificarea. In acest context, rămîn memorabile și credem că ar fi avut dreptul la mai multă amploare, pagi­nile care zugrăvesc încleșta­rea cumplită cu stihiile iernii apocaliptice dezlănțuite spre sfîrșit și din vacarmul căreia răzbat halucinant, la o tempe­ratură extremă, glasurile unor sentimente explozive ce se contopesc la focul unei iu­biri păgîne. Dar, spre a-i sur­prinde în totalitate mesajul discret exprimat și a-i dez­ghioca tîlcul elocvent cu care este înzestrat, ca și pentru a releva capacitatea analitică și compozițională a scriitorului M. R. Iacoban și celelalte certe însușiri întregitoare ce conferă densitate și substanță scrisului său, microromanul se cuvine și, mai cu seamă, me­rită cu prisosință a fi citit, el înscriindu-se ca un autentic succes literar. ION ISTRATI = 11=11 11=11=31 dată cu Bădica in sală pătrun­se un val de frig și cristale de ■zăpadă. După ce noul venit Își agăță cojocul in cuier și-și deschise caietul, lecția continuă. Bădica notă citeva rinduri, apoi mina i se mișcă tot mai încet, pe foaia li­niară, pînă cind i se opri. „Vezi, am avut dreptate cînd am susținut să nu o facem cu intrarea direct din drum. La vară, de-aș ajunge sănătos, tot săvirșim noi lucrul cum trebuie”! Afară viscolul se întețea. Geamurile Înghețau, pe la streșini sunau parcă sirene. Privirea tânărului blond și cu ochi albaștri se plimba pe pereți, gindul pe aiurea. Ii reveni în minte discuția aprigă datorită căreia întir­­ziase, după ce tot el fusese pe la alții și ii sfătuise să nu intirzie ori absenteze in seara aceasta. Și se În­furie. Acolo, de fată cu Leahu și cu Bostană, se abținuse. Nu îndrăznise să le strige fără ocol că ei nu ac­ceptă balul pentru tineri, nu de tea­mă că s-ar deteriora sala, ci, fiind petrecere în sat, nu mai pot să par­ticipe la banchetul din Suhărie. Ieri, toată ziua cercase și el, fară succes, a-i convinge pe tineri să amine acți­unea. Il întrebaseră — și îi părea bine că întîmpinase rezistența lor: nici acum, după ce cu propriile mîini și-au ridicat o casă pe care să și-o știe a lor, după ce a căzut și omăt de un metru, tot nu pot să se dis­treze ? Și sugeraseră­ primarul, Antonică Leahu nu au decis, și directo­rul căminului cultural, Șurubei Bos­tană, dacă nu pot să renunțe la săr­bătorirea unui coleg, să tacă ce-or ști, dar să nu se pună de-a curmezi­șul inițiativelor tineretului! „Ce să mă fac, mă cap care-mi stai degeaba pe umeri, cum să-i conving pe cei doi că sîmbătă seara trebuie să aibă loc programul anunțat ? Stoarce o idee, ce mama dracului mă lași să mă zbat ca creanga aceea de afară 11=31 din dreptul ferestrei închise ochii și îi st tvise atât de tare nicit îl du­rură. Zadarnic. Renunță să se mai gindească. Redeveni atent la ce se intimp în împrejurul său. Intre timp, tabla se umpluse cu desene și for­mule. Nu­ înțelegea nimic. Vrei să întrebe ceva, nici el nu știa ce anu­me să întrebe, ca să poată pricepe vre-o iată și se răzgîndi curînd. In momentul cînd se hotărî să fie atent, măcar de aici Înainte, o idee ii lu­Horă trupul. Să apeleze la ajutor din afară. „Phin­ ! Cum nu m-am gîndit mai de mult la asta ? Păi dacă-ți spu­ne tată-tău, băi frate Bădică Suru, că ai un cap care gîndește ca melcu și tu nu crezi, de!". Se apucă să scrie, in caietul pe care-l avea desfăcut pe mesura de dinainte. „Știu că aveți treabă, nu v-aș deranja dacă am găsi înțelegere la tovarășii de aici, dar nu găsim. Secretarul comitetului nostru de partid este dus ln concediu, si tine locul cineva, dar i-1 tine, înțele­­ge-ți dv. cum vine asta. N-are omul timp și pentru noi, ce să-i facem, și noi suntem­ tineri, și trebuie să ne dis­trăm. Ați vorbit o dată cu noi, pe vară, dacă vă mai aduceți aminte, cînd ne ridicam, cu muncă voluntar­­patriotică, casa din care vă scriu a­­cum. După ce am terminat-o, tovară­șii de la primărie și de la coopera­tiva agricolă ne-au rugat să le-o îm­prumutăm, pînă la vară, ca să funcțio­neze în ea casa laborator. Noi am fost de acord, nu puteam refuza, dar cu condiția ca joia, sîmbăta și dumi­nica să nu ne deranjeze nimeni. Ei au zis da, insă după ce au apucat cheia și au mutat aici niște materiale, nu ne mai lasă pe noi deloc. Eu sunt neliniștit, nu pot să mă concentrez asupra nici unui lucru. Nu vreau altceva, decit, pînă la vară, să fim lăsați la noi în casă cele trei zile pe săptămină“. Ușa s-a deschis pe neașteptate, și, aducînd vilăuuntru ceva din atmosfera iernii de stepă, a intrat însuși cel că­ruia Bădică Suru i se adresase. Înso­țit de către primar, directorul cămi­nului cultural și președintele coope­rativei agricole. Gazdele se ridicară în picioare, pe urmă se reașezară. Musafirului îi răspundea la întrebări cind lectorul, cinci unul dintre înso­țitori. Cu totii se lăudară, pe rind, că, la Capu Codrului, învățăm­intul agrozootehnic de masă decurge in bune conditiurni, dovezi fiind prezența de sută la sută, cit și faptul că fie­care cursant își notează pe larg no­țiunile ce se predau. Oaspetele vrei să vadă ce anume și-au notat cursan­ții in ora care tocmai se terminase. Adresă, deci, feciorului, rugămintea de a-l numi pe cursantul care consi­deră el de cuviință. Amintindu-și că cel mai mult scria, de obicei, Bădica Suru, bătrîriul inginer se apropie de acesta I­ îndemnă. Luat prin surprin­dere, I'mărul se ridică, se așeză, se ridică iar, Își dese cu balista pe obraz, apoi rosti hotăril : urmei, ce am scris aici nu „La urma este se­cret, și nici minciună“. Cînd termină de citit, in încăpere nu se auzea o suflare. însoțitorii pri­veau in podele. Bădică îl scruta pe bărbosul din mijloc. Văzind că tace pe gînduri. Întrebă : — Acuma, cu cele trei zile, cum rămîne ? — Dumneata cum ai crede ? — Cum ne-am­ Înțeles. —■ Cuvinul e bine să fe respectat de către oricine se consideră om. — Păi?! — Ți-aș propune, totuși, dacă poți, mîine de dimineață să treci pe la ga­mbeiul comunal de partid. — Cum să nu pot ? Da-mi la­ timp și o jumătate de zi, dacă trebuieI — încă ceva. Sâmbătă seara... Ia distracția dumneavoastră, a tineri­lor... o să ne primiți și pe noi? — Vai de mine, vă primim, cum nu, avem o muzică, să știți, nici unul nu este împăcat, cu toții sunt băieți de-ai noștri... Pentru inu­ia oară, de la căderea zăpezii, târziu, către miezul nopții, Bădica Suru se întorcea acasă, fluie­­rind: —..... ................. aaaaoaaaa c=3 c=3 c=j c=31=> 1=31= 1=31=3 i=j NELINIȘTE Schiță de C. Slavic VREMEA NOUĂ m Pe lingă Casa de cul­tură a municipiului Bîrlad funcționează ur­­mătoarele cercuri artis­tice : vioară rațiu Neacșu­,­­prof. Ho­­ncorde­­on-pian (prof Nicolau Mencicov), artă plas­tică (prof. Aurel Istra­­te). In perspectivă, se preconizează înființarea cercurilor de dans mo­dern și de chitară. • In comuna Munteni de Jos, biblioteca atra­­ge tot mai mulți citi­tori. Numai la centrul comunei sînt înscriși peste 650 de cititori, din rîndul cărora se e­­vidențiază Ana Cotara, Marioara Sîrbu, Aurora Leuștean, Ștefan Istrate In sprijinul difuzării cărții sînt organizate manifestări de masă cu cititorii, recenzii, seri literare, medalioane. • Pentru răspindirea cu­noștințelor cultural-ști­­ințifice în rîndul oame­nilor muncii, Casa de cultură din Huși a or­ganizat două cicluri de expuneri ce vor fi pre­zentate în cadrul filia­lelor sale din cartierele Corni și Plopeni. Expu­nerile se referă la origi­nea și apariția vieții pe pămint, probleme de e­­tică și estetică etc. Premiul criticii inter­naționale a fost acordat anul trecut la Cannes filmului sovietic „Andrei Rubliov", creație a re­gizorului Andrei Tarkov­ski. Autorul prezintă aspecte ale vieții din Rusia secolului al XV- lea. Figura pictorului iconograf Rubliov a fost excepțional inter­pretată de A. Solnițîv. • „Adalen—31” în regia lui Bo Widerberg (Sue­dia) care evocă un mo­ment din viața munci­torimii suedeze, a fost distins la Cannes cu premiul special al ju­riului și foarte elogios apreciat de specialiștii prezenți la festival. O adevărată revelație a Festivalului de la Ve­neția din anul 1969 au constituit-o filmele lati­­no-americane: „Prima șarjă cu macheta" al re­gizorului cubanez Ma­nuel Gomez — un po­em al spiritului revolu­ționar cubanez, „Urma­șii" al brazilianului Car­los Diegues — consa­crat tinerei generații—și „Macunamia" al regizo­rului Joaquim de 'An­drade — o fabulă cu accente picarești. »­ „O actriță delicată, inteligentă, în viitorul căreia am încredere" a spus A. Batalov despre Irina Petrescu, protago­nista filmului „Răutăcio­sul adolescent", cîștigă­­toarea premiului de in­terpretare feminină la Festivalul al filmului internațional de la Mos­cova.

Next