Vremea Nouǎ, ianuarie-martie 1971 (Anul 4, nr. 888-962)

1971-01-03 / nr. 888

t PAGINA 2 Oameni in jurul bradului — oameni la datorie I­n noaptea aceea minunată a nou­lui an, nu se putea să nu prețuim ceea ce am realizat prin mun­ca noastră. Fiindcă totul, dar absolut to­tul este rezultatul strădaniei celor mulți și harnici din ju­dețul nostru, care, îndrumați necontenit de partid, nu și-au precupețit eforturile. Pe unii dintre ei i-am întîlnit, chiar în noap­tea Anului Nou, în jurul bradului feeric luminat, închinind pen­tru 1971 ce-și vestea, prin glasurile cristali­ne ale urătorilor, so­sirea. Gheorghe Sevastița este maistru la Fabri­ca de mobilă din Vas­lui și, totodată, șeful liniei I export. Apre­ciat de întregul colec­tiv, omul acesta nu prea volubil dar tot­deauna gata să-și a­­jute tovarășii de mun­că a sărbătorit sosirea anului nou în mijlo­cul familiei. Jru — Ce-ți dorești pen­1971, Gheorghe Sevastița ?­­ l-am în­trebat, cu numai cî­­teva clipe înainte de miezul nopții. — Același lucru pe care și-l doresc toți cetățenii patriei în noaptea aceasta i să­nătate, prosperitate­­ și belșug. 1971 este și anul aniversării semicente­narului partidului nos­tru. De aceea, acum, în prag de an nou, gîndurile mele se în­dreaptă spre ceea ce va trebui să înfăptu­im noi, cei de la Fa­brica de mobilă, ală­turi de toți oamenii muncii din județ. Pla­nul pe 1971 este spo­rit, dar,noi nu ne fa­cem o problemă din aceasta. Și vom rea­liza prevederile. Lu­mină și steag, partidul nostru ne călăuzește zi de zi. El Întruchi­pează virtuțile și ela­nurile noastre ale tu­turor. In lupta sa de cinci decenii sunt cu­prinse visele fierbinți ale poporului, năzuin­țele sale cele mai îna­ripate. De aceea eu îmi doresc putere și sănătate ca să pot în­făptui mult mai mult decit în anii anteri­ori. Și mai e ceva. în­ceputul noului an în­seamnă și începutul unui nou cincinal a cărui punte de tre­cere o constituie a­­ceastă noapte. Cuvinte simple, deo­sebit de semnificative. Noaptea anului nou. Orașul Vaslui trăia intens. Colindătorii ros­teau cu glasuri limpezi, urarea străbună. „S-a sculat moi­an / Bă­dica Troian ! (....). Mîine anul se-nnoieș­­te / Plugușorul se pot­­­e ciíida lipsei tradițio­nalului decor im­aculat cu­ zăpezii de Anul Nou, sărbătoarea Revelionu­lui s-a desfășurat la fel de plăcut și antrenant ca de obicei. La unitățile de alimen­tație publică, își dăduseră în­­tilnire colective de oameni ai muncii din întreprinderile și instituțiile municipiului, e­­levi și studenți. La complexul hotelier „Mol­dova“, celor 100 de meseni le-au fost oferite diferite sur­prize plăcute, bineînțeles nu numai culinare, ci și con­cursuri și jocuri distractive, in­iei și celor care și-au pe­trecut cea mai scurtă noapte a anului la restaurantele „ Mie­­lul Alb“ și „Moldova\ La Blocul tineretului, pes­te 280 de tineri, din toate întreprinderile și instituțiile Bîrladului, se bucurau de succesele obținute la locul de muncă sau ln viață. Vir­gil Qlușcă a ridicat paharul în sănătatea fiicei sale, Alina, care a Împlinit de cutind 7 luni; Remus Vartolorpet — pentru mutarea in casă nouă; Mircea Borș­­ și Vasile Mo­raru­ — pentru obținerea u­­nei altei Categorii de salari­zare ; Gheorghe Dumbravă și Ioan Boltu­ pentru cîștigarea titlului de fruntaș in pro­ducție, iar arbitrul internați­onal Nicolae Rainea — pen­tru succesul fotbaliștilor noș­tri în „Cupa Europei“ (vă­r­­sind o picătură pentru e­­șecuri), pentru eventuala tre­cere a bîrlădenilor în divi­zia C, măcar in... 72. In noaptea Revelionului, cidicind paharul pentru noi succese In muncă și în via­ță, nimeni n-a uitat pe cei a căror prezență la serviciu era indispensabilă. Cu mulți dintre ei am stat de vorbă imediat după ieși­rea din tură sau chiar in timpul serviciului. Mircea Nazarie, operator la Centrala telefonică automată, ne-a spus că noaptea Reve­lionului s-a Încheiat fără nici un deranjament, iar Victoria Cazacu, observatoare la Sta­ția de meteorologie, ne-a a­­sigurat că nici o alertă nu se anunță pentru nopțile ur­mătoare. Cu trei șoferi de la Autogara, care veneau din cursă de la cap de linie (Toa­­der Marin — de la Cirja, Ște­­fan Iordache — de la Găgești și Mihai Păpătoiu — de la­ Blăgești), am luat legătura te­­lefonic. Răspunsul lor a că­pătat o noțiune de simbol: „Nimic deosebit. Totul a de­curs normal". La fel, credem că ar fi răspuns și ceilalți 13 șoferi aliați in aceeași situa­ție, la capăt de linie, In noap­­tea tradiționalei despărțiri de anul vechi. Nici la autobază, unde echipa de serviciu, for­­mată din patru salariați, a stat de veghe pînă dimineața, nu s-a întîmplat nimic deose­bit. La unitățile spitalicești, în schimb, medicii de gardă au avut mai mult de lucru ca în oricare noapte. La secția chirurgie de la Spitalul de a­­dulți, l-am găsit in plină ac­tivitate pe medicul de gardă dr. Gregor Gregorovici. Re­zolvase nu mai puțin de 10 cazuri. Soția sa, dr. Otilia Gre­­gorovici, medic de gardă la Spitalul de copil, internase, pînă la orele 2,30 dimineața, 6 cazuri urgente. În această noapte de săr­bătoare, s-a născut cel de-al doilea copil al Eugeniei și al lui Ion Brașoveanu, muncitor la F.R.B., fiind al 2.800-lea Copil născut al Bîrladului. ... începutul de an și de cincinal a fost sărbătorit, la Bir­lad, ca pretutindeni în ju­deț și în țară, cu gîndul la viitor, la fericirea fiecărei.. fa­­milii, la progresul țării. , GH. ANGHEIACHE C. MIRCEA nește!,.." Pretutindeni era ve­selie și voie bună. To­tuși, în noaptea aceea, nu toți oamenii se a­­flau în jurul bradului feeric împodobit. Ora zero. Oamenii care supravegheau cir­cuitele noii centrale telefonice automate din orașul Vaslui nu cu­noșteau răgaz. Vești după vești porneau, pe căile firelor, se în­­tîlneau cu altele ve­nite din îndepărtate colțuri ale țării, erau recepționate de apa­ratele telefonice. La pupitrul sectorului te­legraf, operatoarea Ma­riana Turcu a marcat încheierea vechiului an și începutul lui 1971. Prima convorbire pe 1971 a pornit de la postul telefonic 1913 către București și a­a­nunța o mare bucu­rie : sosirea pe lume a unui nou cetățean al patriei. O altă co­legă a Marianei Tur­cu a înregistrat prima convorbire efectuată în zona orașului Vas­lui. Nicușor T, în vîrs­­t­ă de 7 ani a ținut să-și felicite bunicul la ora zero și un mi­nut. Oameni la datorie, medici, ingineri, meca­nizatori. Cuvintele nu sînt îndeajuns de e­­locvente ca să ilus­treze grijă pe care medicii, de pildă, au avut-o, în noaptea a­­ceasta, față de paci­enții lor. Cu cîteva minute mai înainte de sosirea lui 1971, tele­fonul doctorului Vasi­le Sepeniuc a prins a suna cu insistență. De la celălalt capăt al fi­rului i se aducea la cunoștință că în co­muna Munteni de Jos, Elena Moraru, mamă a trei copiii se afla în pericol. Fără să pregete, medicul și-a luat trusa și a plecat la datorie. Cînd a a­­juns la locuința paci­­entei, aceasta avea tensiunea zero. Calm, medicul a început lupta împotriva morții. Ore în șir a durat în­fruntarea. Zorile au găsit-o pe Elena Mo­raru în afară de pe­­ricol. in timp ce la Mun­teni, medicul V. S. salvă viața Unei ma­me, pe șoselele jude­țului autosalvări aler­gau prin noapte. De la Roșiești a fost a­­dusă, în stare foarte gravă, Anica Drago­­slav, în vîrstă de­ 31 de ani. Abia sosită la spital, autosalvarea 31-VI-422 a trebuit să pornească din nou prin noapte, spre Li­­povăț. De astă dată era vorba de viața u­­nui copil. La posturile lor, me­dicii Vili Hagier și I. Mihăilă vegheau la sănătatea pacienților. Cale liberă primului tren! L­a ora cînd ne strecuram printre ferestre aprinse și cupe ridicate „întru mulți ani!“, strada, a­­cest epicentru sonor al nopții de revelion, părea în ciuda întunericului o adevă­rată cale lactee. De pretutindeni, urările de bine și sănătate, răzbateau pi­na la noi, însoțite de clinche­tul cristalin al paharelor... de­ja, în acele clipe, milioane oameni închinau pentru fericire și sănătate, pentru no­ile succese în muncă, cé văr fi dobîndite, pentru rodnicia anului care își trăia alunei Ultimele minute. în fiecare colț al orașului, in fiecare casă, oamenii, dind la o parte coti­dienele preocupări, petreceau o dată cu țara ultimul capăt al anului, așteptînd la granița dintre noapte și zi, nașterea triumfală a celuilalt. Și to­tuși, din această atmosferă de generală efervescență. Un­ii dintre noi lipseau! Lipseau pentru că, acolo in spitale, oa­menii în alb, trebuiau să se aplece cu grijă asupra altora, pentru că in larg, vasele noas­tre spintecau maiestuos ocea­nele, pentru că, in mină, pik­­camerele sfredeleau adâncu­­rile, pentru că la Galați ori la Hunedoara se mai năștea o șarjă de metal... Ne-am hotărît, la numai 80 de minute, singurele „distan­țe" ce ne mai despărțeau de noul an, să vizităm la locul de muncă pe unul dintre cei care nu închinase încă, an­ pa­har, în sănătatea celor dragi. Cîteva clipe numai, și țătă­­ne în fața biroului de mișcare al stației C.F.R. Vaslui. Intrăm neobservați și fotoreporterul surprinde imaginea unui om concentrat, asupra tabloului de comandă (fotografia alăturată) „. ..închideți și raportați de e­­xecuție !“ — au fost ultimele cuvinte ale comenzii impiega­tului Victor Lefter! — Așadar, la datorie ! Zimbește ridicîndu-Se și în­­tinzîndu-ne totodată mina. — Așa a fost să fie, ce sa-i faci ? Serviciul e serviciu. Mi­­ne însă am tot timpul să închin un pahar cu familia, cu prietenii. — Pînă la ora „0“, mai sînt douăzeci și cinci de minute ... tre — Știu, dar trenurile noas­tu se opresc — Sînteți singur ?niciodată. —­ Am aici peste 10 co­laboratori, care veghează Că și mine la siguranța circulației feroviare. Ați mai petrecut aseme­nea nopți de revelion ? — tn cei 20 de ani de ser­viciu, 10 revelioane le-am pe­trecut la pupitrul de comandă. Un semnal de alarmă și in pîlnia climatului auzim: — Alo, mișcarea! Garnitu­rile de la liniile 2 și 3 au fost garate la 4, raportează șa­lul manevrei. Vasile Chimir I —• Bine ! In încăpere se lasă din nou tăcere. Undeva, tic-tăcul Cea­sornicului, răzbate pînă la noi. Mai sînt 10 minute ... impiegatul, Insă, n-are timp să observe. Ridică mereu, re­ceptor după receptor. Comen­zile țișhesc scurt și sigure ca in orice zi. Pentru el, pentru ceilalți, noaptea de revelion este o noapte obișnuită, o noapte de slujbă. Undeva sus, din multitudinea de clape magnetice se lansează un nou apel. — Da, liber la linia întîi... Apoi, către noi, — Crasna îmi cerea liber pentru trenul 610... între timp sunetul telefoa­nelor a contenit. Mai sunt doar 40 de secunde pînă la ora zero! Tăcere. Așteptăm și noi, noul an. Impiegatul Leiter pare concentrat. Numă­răm înapoi I 20 de secunde, 10 secunde, 5 secunde, 3, 2, 1 ,,, și, ca la un semnal, toate sirenele locomotivelor din sta­ție sfîșie prelung liniștea, u­­nindu-se cu acele ale fabrici­lor din oraș, într-un țipăt de eliberare. S-a născut 1071! „La mulți ani!“ — am fi vrut să ne spunem, dar în pîlnia difuzorului cineva ne-a luat-o înainte s­­— -am mulți ani, lucrători din siguranța circulației! Con­ducerea regională C.P.R., vă urează în noul an fericire, să­nătate, dumneavoastră și fami­liilor, precum și noi succese în muncă! L î vocea operato­rului de la serviciul regulato­rului de circulație a amuțit. Zîmbim, elberîndu-ne din sta­rea emoțională. In care ne aflam. Ne strîngem mîinile. N-au trecut decit 7 secun­de de la ora zero și impie­gatul de serviciu dă o nouă ■ cdftWlidd . * — Cabinele 1 și 2, n-auziți? „La mulți ani !“. Cale liberă trenului 60163, primul tren al noului an 1 C. PAUNESCU CĂLĂTORIE IN ȚARA DE BASM­ osit pe stropii unei­­ ploi de primăvară. Noul An ne-a bătut in gea­­m­­muri, In dimineața pri­mei lui zile, desenind in arabescurile florilor de gheață, formate de gerulețul din zori, o răsplată pentru cei care îi vor căuta chipul o dată cu primele raze ale lu­minii. L-am privit, urmărindu-i ghiduși­le în imaginea lui multiplicată — copiii — în Orașul Lor, țară de basm și de vise, din carton și hîrtie colorată, din lumini feerice și brazi împodobiți. L-am văzut acolo în roșul obrajilor îmbujorați, în ochii strălucitori și lacomi de a vedea totul, de a fi peste tot, într-o singură clipă dar fără de sfîrșit, stăpîni pe leagăne și Moș Gerilă, în sania lui ca și pe caii Feților-Frumoși. Am auzit hărmălaia și am văzut dulciurile dispărind ca înghi­țite de Un veritabil Flamin­­zilă, coborit parcă aevea din cărțile cu poze. L-am văzut zvîrlit înspre m­a­lul senin al cerului și în­tins pe burtă sau pe spate pe luciul ghețușurilor, l-am as­cultat sub ploaie de grîu ves­­tindu-ne „semnele bune" cu care sosise. Ascensiune în timp... (urmare din pag. 11 cel care răspunde de lucrările de la galeria de evacuare a apei din adine (șantierul bara­jului de la Pușcași) au căpătat valoare de simbol. L-am întil­­nit in­ cele dinții ore ale dimi­neții și îi am pus aceeași ste­reotipă întrebare: „Ce-ți do­rești în noul an?” — Dorințele se pot concre­tiza în puține cuvinte, fiindcă sunt aceleași cir ale tuturor tovarășilor mei de muncă, să executăm lucrări de foarte bu­nă calitate și mai ales să le terminăm intr-un timp record. Trebuie să arăt că oamenii noștri lucrează intens la cele trei camere de golire, in zona de adîncime a barajului. Fron­tul acesta de lucru are o im­portanță deosebită, lungimea camerelor depășind 90 de me­tri. In prima, cea dinspre șo­seaua națională, va fi monta­tă conducta de 600 mm pen­tru alimentarea cu apă. Cele­lalte două vor funcționa pen­tru golirea de fund, în scopul menținerii unui debit constant, de apă în aval de baraj. De remarcat că aceste încăperi au și rolul de regularizator de debite în avalul barajului. Și încă ceva. Deoarece s-a termi­nat turnarea dalelor la ca­nalul record-aval, noi ne stră­duim să efectuăm operații de bună calitate la fundarea ra­dierului disipatorului de ener­gie. Și, cum aici lucrează oa­meni cu foarte îndelungată ex­periență, ca maistrul Carol Burcă, ori Nicolae Spinu și Petre Mihail, nădăjduim să realizăm, cu succes, sarcinile de plan. Cuvinte simple dar deosebit de elocvente rostite de un tî­­năr specialist în primele ore ale dimineții acelei e­r­e an nou. VREMEA NOUĂ • S­trăbateam cartierul Co­­pou o dată cu u­­rătorii nopții de A­­nul nou. Era ora 21, și în acel moment, oa­menii începuseră deja petre­cerea de revelion. Pretutin­deni, urările de sănătate și fe­ricire se împleteau cu clin­chetul cristalin al Clopoțeilor. De sub ferestre, fără să vrem. Zăream vîrfuri de brazi împo­dobiți și cupe ridicate: „La mulți anii", „Ani mulți și fe­riciți!", „Sănătate și succe­se!"... O dătă cu larma copiilor, care nu conteniseră umbletele, o dată cu zgomotul surd al buhaielor am pătruns pe co­ridoarele unui bloc de locu­ințe. Căutam un nume, o fa­milie de fapt. Ei am găsit-o. Am găsit-o în jurul mesei îm­belșugate, străjuită de tradi­­ționalul pom de iarnă. Este vorba de Ionel și Teodora Di­ma, muncitori la Fabrica de confecții din Vaslui, vechi cu­noștințe ale noastre. — Poftiți — pofi iți, fiți bi­neveniți ! Clipele treceau ușor, discu­ția se lega repede. In aseme­nea ocazii, limbajul este co­mun tuturor : „Noroc, la mulți ani !". — Cum de ne-ați găsit 7 Sun­tem­ aici de aproape o oră. Prietenul nostru Vasile Ga­lan, șeful prodului, a ținut morțiș să facem revelionul la dînsul. De fapt noi alcătuim o adevărată familie. Ne cunoaș­tem de mult și cîte seri de revelion n-am petrecut împreu­nă! — ne spunea Ion Dima. — Lucrați de m<>"­i"—D­­in fabrică ? — De 20 de ani. In­ ani i-am petrecut la Bîrlari­a și de patru ani mă aflu la Vlaslui. E mult, nu ? Cînd am­­ venit prima oară în fabrică, av­eam 16 ani, întîi am fost ucenic, apoi lucrător la „prima cate­­­gorie" și, treptat-treptat, am avansat. Am­ avansat și în timp și în funcție. Acum sunt aju­tor de meșter. Conduc aici 80 de oameni și credeți-mă nu-i de loc puțin, nu-i de Ioc ușor. Costumele noastre trec dincolo­ de granițele țării, și de aici, poate, marea noastra fiinjă, pentru calitatea lucrărilor pe care le executăm. — V-ați petrecut o mare parte din timp la Bârlad. Ați rămas de acolo cu atîtea amintiri... — Da, amintirile legate de anii Cei mai frumoși, de tine­rețea mea. Acolo am cunos­cut-o pe Teodora, soția mea. Era și ea lu­crătoare, și, cul­mea !, eram amindoi din ju­dețul Galați și încă din co­mune învecinate, dar a trebuit să ajungem lucrători în a­­ceeași fabrică ca să ne cu­noaștem. Omul de lingă noi zimbește, încărcat parcă de nostalgia a­­mintirilor. — Să mai luăm, ne îndemna el. Ia și tu Teodora! Așa... „La mulți anii". Ciocnim și închinăm pentru sănătate, pen­tru fericire. — Avem doi copii. Un bă­iat și o fată. Ei sunt bucuria vieții noastre. Să-i vedeți... Băiatul e mai mic, are 9 ani, dar asta nu-l împiedică să evi­te la acordeon ca un profe­sionist. Dar ce bine învață!? Zece pe linie. Și fata merge !'sp'r­eam educat astfel, și ei știu ca muncind capătă­­ totul. * — Ce v-ați dorit în 76? ji întrebarea nu surprinde, da­r dimpotrivă, părea așteptată,­­ trădînd un om cumpătat, căre­­ gîndește la fericirea propriei .* vale familii, care dorește ca­­ totul să-i meargă, bine ,lui și­­ tuturor colegilor. — Foarte multe. Intii mi-am­­ dorit să obțin succese mari la­­ locul de muncă. Să devin frun­­­­taș ca și soția, care deține­a» împreună cu cele 40 de mun­­­­citoare u­i echipă steagul de­­ fruntaș pe fabrică de 3 ani. k Să-m­i perfectez cunoștințele­­ de specialitate, să-mi cumpăr­­ multe lucruri în casă, dar... I cine nu mi-am propus !? * — Și le-ați făcut? | — Pe toate. Am devenit și­­ eu fruntaș, îndeplinindu-mi și ■ depășindu-mi sarcinile de pro­­­­ducție. — Soția ? ! — Și ea. Are o îndeplinire­­ de 113,7 la sută. Și asta nu-i e deloc puțin. In noul an ? A­ I­celeași dorinți. In plus, cine­­ știe, poate ... . mașină. Este­­ visul nostru de ani de zile. * Cînd am plecat, nu fără a ras­­­­punde iarăși unor invitații ale­­ gazdelor, era ora 23! In oraș,­­ veselia se întețise și glasurile j­urătorilor se amplificaseră și i se uniseră cu toate glasurile­­ din oraș. Era noapte și noi • mai aveam încă de „co­­l­indat". Pelicula a surprins , pe amabilele noastre gaz­­­­de într-un moment de închi­­­­nare întru mulți ani! Le-o o­­i ferim acum, însoțită de cele­­ mai bune urări de sănătate și­­ fericire... P. CORIOLAN INTILNIRE CU VECHI CUNOȘTINȚE N. M-a făcut mama pleșuv și pleșuv am rămas în toată perioada pe care medicii o numes­­c sugarului. Văzînd o așa rară repartizare a podoabei capilare pe minuscula mea tărtăcuță, scumpul meu tată, căruia, la numai cîteva luni de la petrecerea evenimentului natal mai sus pomenit, mă adresam direct cu apelativul vocativ format dintr-o singură consoană ce era, de fapt, cea de a treia literă din alfabet insensibil la această jignire sau poate neavînd prejudecăți, mi-a dat suprema sa dovadă de dragoste și totodată o garanție a dezvoltă­rii mele ulterioare spunîndu-mi scurt și sin­cer : „Vulturașul talii". Care anume conside­rente ar fi stat la baza categoricei sale afir­mații n-aș putea să precizez, cert este însă că un sîmbure de adevăr a existat. Că geneza prezicerilor sale ce s-au dovedit ulterior reale a fi fost simpla întîmplare sau formidabila lui calitate de a fi de-a dreptul un oracol — lu­cru ce nu-i prea stătea în caracter lui taică­­meu, deși era păcătos din fire și ca atare grăia ceea ce îndeobște grăiește un astfel de om — iarăși n-aș putea să vă spun. Cert este că, deși la un moment dat — cam pînă la vîrsta pubertății — mai prinse­sem ceva păr pe cap — pe urmă am început să chelesc sau, cum se mai spune în termeni zootehnici­­— să năpîrlesc. Bumbulețul meu de nas stilcit de vreo cîteva ori în gardurile megieșilor și în încăierările cu prietenii de joacă, a căpătat, cam tot pe la aceeași fragedă vîrstă, o curbu­ră de lod estetică. Ceva în formă de coasă cu­ vîrful îndreptat amenințător spre buza cea de jos și cu minerul proptit solid undeva între deschizătura sprincenelor. Mă rog, eram eu fără păr în cap, nas acvilin aveam, și deși eram jigărit de mai mare dragul — înalt și osos — nu aveam nimic din aerul înălțimilor, nu semănăm nici pe departe cu un vultur ple­șuv, poate și pentru că nu știam să zbor și nici n-aș fi putut învăța deoarece n-aveam­­ 1*­ripi. Pînă într-o bună zi cînd părintele meu m-a chemat la el și mi-a zis cu duhul blînde­­ții : „Vulturașul tatii, e timpul să-ți iei zborul in lume". Și neținînd seama de nimic — nici de stropii grei și sărați care se prăvăleau de-a lungul versanților frumosului meu instru­ment acvilin și care se scurgeau, ca printr-un jgheab, direct în gura mea puțin căscată, din cauza prinsului, prin ulucul final, pomenitul vîrf al coasei care era nasul propriu — mi-a dat un impuls inițial foarte puternic și m-am­­­ezit îmbrînzit pe Ușă afară în lume, fără aripi, fără să știu să zbor, dar crezînd că sunt ditamai vulturul și încă din cel pleșuv. Treptat-treptat, m-am domesticit, ba auzind, și deseori pricepînd pe propriu-mi penaj (une­ori direct pe piele, pentru că mi se smulgea fără nici un fel de menajamente această po­doabă) conținutul textului cîntecului de viață „Lume-lume !“, am început să cobor (de unde, de fapt, nu mă aflam) din înaltul cerului cu picioarele pe pămînt. Cum natura mă înzestrase — ca pe toți frații mei — cu bunul obicei ca, din înaltul cerului să-mi aleg victima și să mă prăvălesc ca o săgeată asupra ei, am încercat să mă adaptez pe pămînt, în cadrul unor anumite condiții, cu limitele de rigoare, într-o postură oarecum asemănătoare. Cum să vă spun, țineam, ca orice vultur pleșuv ce se respectă, să fiu drept, să fiu o pasăre­ om principială, justă și să nu admit nici un fel de compromisuri. De aceea, am renunțat la clasificarea general re­cunoscută că vulturii, mai­ ales cei pleșuvi, sunt răpitoare și am început să operez pe pă­­mînt în conformitate cu ideile mele despre dreptate. Vedeam că unul mai mare il neco­jește pe unul mai mic, mă amestecam și eu în­treabă și-mi spuneam cuvîntul direct cu cio­cul, îmi dădeau unii în cap, dar nu mă lăsam, eram insistent pînă la vehemență și reușeam cel mai adesea să readuc lucrurile ieșite din comun în matca lor normală. Poate că de asta îmi spuneau unii, nițel în derîdere, că sunt un vultur pleșuv retrogradat pe post de ciocăni­­toare, că prea bateam oamenii la cap. Totul a mers cum a mers pînă am venit să fac reveli­onul la Vaslui. Aici, am picat, așa, cam pe înserate, cind începuseră buhaiele să urle și tălăngise să zdrăngănească, iar urătorii nu răgușiseră încă și nici nu-și umpluseră tolbele cu co­laci. Am­ nimerit pe niște străzi desfun­date și noroioase și pînă am ajuns la rudele mele, care stăteau undeva la periferia situată în partea dimpotrivă a gării, eram murdar din ghiară pînă-n cioc, încît toate nea­murile, pînă și un pui cu­ caș încă la plisc nu vroiau cu nici un preț să mă recunoască. N-a fost chip nici să mă spăl, să dau jos murdăria ca să fiu iarăși eu, pentru că nici măcar in acea noapte n-a curs apă, deși nu lucrau nici fabricile, nici brutăria. Am întrebat, firesc, cine-i primar, dar rudele mele, mai puțin vulturi și mai mult oameni cu frica administrației locale în singe, m­i-au spus că Vasluiul este un oraș in plină construcție și e firesc să fie așa și că primăria n-ar avea deci nici un amestec. Insistent cum Sínt — v-am spus că merg pînă la vehemență — ar» întrebat pentru a doua oară cine-i primar, le­­gînd interogația de faptul că nu erau pe acele străzi pe unde am colindat nici un fel de becuri. Din nou echivocuri și un răspuns in­sensibil din care reieșea că Uzina din Fieni una din principalele furnizoare de instrumente de iluminat electric la 40, 60 și 100 wați, sau mai precis directorul acesteia nu respectă un contract neîncheiat. Am mai în­trebat — de fapt repetînd întrebările unor bieți vasluieni care mi s-au destăinuit — de ce aprovizionarea orașului cu produse alimen­tare și industriale este deficitară. Mi s-a ripos­tat că nu-i spațiu comercial, deși eu întrebam de mărfuri. S-a dat Vina pe un oarecare obscur I.C.R.T.I. și nu s-a pomenit nimic de contracte și merceologi, iar numele mai marelui comer­țului vasluian a fost trecut și el sub tăcere, pentru că, vezi dumneata cititorule, se temeau și dînșii de repercusiuni — negative prin ex­­celență — din partea forurilor de resort. Și iar am întrebat de ce la dînșii, la Vaslui, căl­dura la blocuri nu-i caldă și scările rtu­dini măturate. Am auzit iar éChivoCuri și iarăși nume trecute în subsol unde „cheia de la chi­­ping e la apart. 18" (vezi afișul de la blocul B­1). Și, nițel cam enervat, am continuat să întreb de ce telefoanele merg cum nu mereu și iarăși n-am aflat nume de familie și nici prenume. Mi-a făcut impresia că cineva vrea sa mă retrogradeze din nou, fără motiv, de pe post de vultur retrogradat, în ciocănitoare pe post de ciocănitoare insistentă coboșită. De aceea, enervat, am scris prezentul memoriu, dorind să aflu numele și prenumele celor ce motivează astfel de anacronisme cu cauze „Obi­ective" și subțirele, ca gogoșile ce se vînd cu Un leu bucata în piața Centrală a orașului, din răspunsurile primite din partea forurilor în drept. Un vultur pleșuv Pentru conformitate și relații suplimentare poate fi găsit la redacție BENEDICT JELESCU FANTEZIE Vulturașul tatii retrogradat »

Next