Vremea Nouǎ, octombrie-decembrie 1972 (Anul 5, nr. 1430-1508)
1972-10-01 / nr. 1430
PARTIDUL Nu oaibă dragoste așez în suflet, nici idol nu-mi cioplesc pentru ascuns folos. Te recunosc lumina descătușării mele, făgăduitul bine, nu dincolo, aici. Măsurez om mă măsor și eu deopotrivă, înțelepciunea Ta mi-aruncă în cale curcubee și le supun cu gîndul ori fapta bărbătească să las și eu în urmă o dîtă c-am trăit. ȘTEFAN BUCEVSCHI M EUGEN POPA: „Cocseria Hunedoara' * VREMEA NOUĂ lemea mma literară si artistica Concursul republican de creație și interpretare a poeziei patriotice Slăvim Republica — sunt intitulate marile manifestări ale artei noastre amatoare, concursurile și festivalurile republicane consacrate zilei de 30 Decembrie, împlinirii unui sfert de veac de la proclamarea Republicii. Intre aceste concursuri, Concursul republican de creație și interpretare a poeziei patriotice este deschis tuturor membrilor cenaclurilor și cercurilor literare de la orașe și sate, precum și altor creatori și interpreți amatori de poezie. La concurs se pot trimite: poezii, poeme, montaje literare (numai pe versuri originale), programe complete de brigăzi artistice de agitație, scenarii de filme de scurt metraj pentru cinecluburi etc. Se recomandă creatorilor amatori să reflecte în versurile lor aspecte semnificative ale vieții și muncii omului contemporan, angrenat în uriașa operă colectivă de edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră, să evoce trecutul glorios al poporului și partidului nostru, să cînte frumusețile și bogățiile patriei. Fiecare concurent poate trimite una sau mai multe lucrări dintre genurile și speciile menționate. ooooooooooooooo IN CINSTEA ZILEI DE 30 DECEMBRIE ooooooooooooooo Lucrările trebuie să fie inedite și vor mai cuprinde numele autorului, adresa, profesia. Aceste lucrări vor fi înaintate pînă la data de 15 octombrie 1972 la Centrul județean de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă Vaslui, cu mențiunea „Pentru concursul de creație literară". La centrul de județ aceste lucrări vor fi triate de către o comisie constituită în acest scop, cele mai valoroase dintre ele fiind apoi înaintate Comisiei centrale, pînă la data de 1 decembrie 1972. Comisia centrală va propune pentru premiere cele mai valoroase lucrări literare. Membrii Uniunii Scriitorilor și ai Fondului literar nu pot participa la concurs. Concursul de interpretare constă din interpretarea în cadrul spectacolelor sau a altor manifestări cultural-educative, (recitaluri, șezători literare, montaje, spectacole de teatru, de brigăzi artistice de agitație etc.), a unor creații din patrimoniul poeziei noastre patriotice și revoluționare sau a unor creații originale. Se pot prezenta și concurenți o dublă calitate, de creatori și interpreți. O comisie județeană de vizionare va fi constituită în vederea selecționării și premierii celor mai valoroși concurenți. Selecția concurenților se va face cu prilejul etapei intercomunale a Concursului județean de teatru „V. I. Popa". Agatha Grigorescu-Bacovia. Poezie sau f 4incă din anii liceului, zăream pe stradă, în apropierea unui institut de fete din vecinătate, o figură de profesoară secundară, șatenă, energică care avea să fie transferată în curînd „la stat" . Agatha Grigorescu- Bacovia. Nu știam pe atunci că soția poetului, care vestise în versuri apusul unei ere și răsăritul alteia, era de fapt în război cu lumea, pentru existența materială a familiei, că ea a fost decenii de-a rîndul zidul de care se izbeau vicisitudinile destinului, ce urmau să ajungă surdinitate la poet. Personal am cunoscut-o abia după război, cînd atenția concentrîndu-se mea, în primul rînd asupra autorului Plumbului, respectul pentru tovarășa lui de viață îl nutream aproape exclusiv în funcție de el... pă Am fost, apoi, desăvîrșirea din viață a poetului, impresionată firesc de tenacitatea desfășurată de Agatha Grigorescu-Bacovia, pentru organizarea casei memoriale, păstrătoare fidelă a atmosferei în care a trăit ultimul sfert de veac Bacovia și în care l-am auzit și eu în zilele grele pentru el, cîntînd la vioară, acel neuitat „plîns intern" al materiei. Pe ea însăși am descoperit-o în cărțile sale: un „Bacovia“ — o viață a poetului care a înmănuncheat, cu fidelitate, toată iconografia și bibliografia în montura unei evocări calde; cîteva culegeri succesive de versuri proprii, ultimul volum apărut la aniversarea ei de 75 de ani: în fine, o carte de memorialistică, intitulată Poezie sau destin, prima dintr-o trilogie, a cărei parte centrală fusese însă Viața poetului. La o vîrstă venerabilă, ea lasă să se perinde în fața ochilor o întreagă vreme, mai precis epoca își trimite reflexele sale în existența fetei orfane, sfielnică la început, îndărătnică pe măsură ce se lovea de vicisitudinile vieții, aprigă la învățătura mai tîrziu terminată și în slujbele ocupate, dar romantică, hiper-romantică, la primele întîlniri sau semi-întîlniri sentimentale, primele idile sau logodna curmată brusc de primul război. Pe ecranul memoriilor trec cîte o clipă sau un an, necunoscuți admiratori, dar și figuri cunoscute, de fondatori de reviste provinciale, precum Al. Ștefănescu, profesori universitari : Mihail Dragomirescu, Ovid Densușianu, Rădulescu-Motru, Tudor Vianu și încă fugar, încă în fundal, marea figură a celui mai timid și mai solitar dintre poeți, Bacovia. Amintiri întrețesute cu epoca dificilă a curbelor de sacrificii care au izbit atît de dureros corpul didactic, a luptei aproape de decenii pentru un transfer drept și legal la o catedră bucureșteană, epocă însîngerată, în ’40, de crime incredibile ... Unul dintre cele mai memorabile momente e tocmai înmormîntarea lui Iorga și Madgearu la care autoarea, venită la cimitir la mormîntul sorei sale, a asistat incidental. E. Lovinescu, Titulescu, Barthau, atîția și atîția, se perindă în acest joc de umbre al ultimei sale cărți, o suită de memorii, pe care memoriile nu au terminat încă să o clarifice. VERONICA PORUMBACU Fizionomia lui Vasile Pârvan este una eminamente renascentistă : acel „de omni serbili" (despre tot ce se poate ști) al lui Pico della Mirandola, i-a fost imperativ major în scurta și înflăcărata-i viață, de numai patruzeci și cinci de ani (1882-1927). Istoric și arheolog, profesor universitar și rector, poet și filozof al culturii, cunoscător al limbilor clasice și al mai multor limbi moderne, prin erudiția lui covîrșitoare, prin patriotismul lui fierbinte, dar, mai ales, prin felul acela prob și științific, pios și sfielnic, totodată, cu care se apropia de scriptele neamului, Vasile Pârvan ocupă un binemeritat loc în sanctuarul culturii noastre naționale, în imediata vecinătate a lui Dimitrie Cantemir și Petru Maior, Eliade Rădulescu și Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu și Titu Maiorescu, Nicolae Iorga și George Călinescu, Blaga și Brâncuși. Vrednic pe deplin de acea sacră spusă a lui Samuil Micu : „Mult este a fi născut român". Eroismul vivace al întregii sale existențe, cultul latin pentru valorile muncii umane („Nihil sine labore"), luciditatea creatoare ne îndrituiesc să vedem în Vasile Pârvan un pionier al secolului douăzeci, contemporan și conviv al lui Camil Petrescu și Giovani Papini, Albert Camus și Miguel Unamuno. S-a născut la 28 septembrie 1882 in comuna Huruiești, fostul județ Tutova. Sub supravegherea atentă a părintelui său, care era învățător, termină cele patru clase primare, după care se înscrie la Liceul clasic din Bîrlad. înrudirea dinspre mamă, cu filozoful Vasile Conta îl determină pe adolescentul Pârvan să acorde o atenție deosebită studiului filozofiei, alături de inițierea în greacă și latină. Citește cu nesaț și admirație pe înțelepții Eladei, devine, cu alte cuvinte, un adevărat filoelen, dar, în același timp, savurează limba veche și dulce „ca un fagure de miere" a cronicarilor, a lui Cantemir și Neagoe Basarab, ca și tot ceea ce apărea pe atunci ca „direcțiune nouă" în cultura noastră : Titu Maiorescu, Rădulescu-Motru, Ioan Petrovici, A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Grigore Tocilescu. Înscriindu-se la Facultatea de litere și filozofie din București, pe care o termină în 1904, el se va întreține afectuos cu unele din aceste personalități ale culturii românești de la începutul secolului. Elev și discipol al lui Iorga și Onciul, pleacă în Germania, pentru studii, ca bursier. Aici își va da doctoratul, și va scrie primele sale articole, concepute din țară, dintre care amintim : „Cîteva date nouă cu privire la familia Cuza" (1904), „Alexandru-Vodă Bogdan-Vodă : șapte ani din isitoria Moldovei - 1449-1455" (1904), „Un vechi monument de limbă literară românească - 1639-1668“ (1904) etc. Adevărata vocație, însă, și-o află Vasile Pârvan în studiul meticulos, cu numeroase dovezi arheologice, al trecutului nostru istoric din epoca romană și cea după „retragerea aureliană". Publică, începînd din 1906, în revista „Convorbiri literare" articolele : „Cîteva cuvinte cu privire la organizația provinciei Dacia Traiană" și „Străji romane la gurile Dunării" (fragment din proiectata lucrare „Vieața română la Dunărea de jos", în două părți : „Autohtonii" și „Cultura română", din care Pârvan scrie integral prima parte și introducerea la cea de-a doua). In vara anului 1911, întreprinde primele săpături și cercetări la Ulmetum, în Dobrogea ; aici el rămîne trei ani, iar rodul trudei sale de istoric și arheolog îl comunică în Analele Academiei Române (1912-1914). Cu noi puteri și inițiative, entuziastul Pârvan începe săpăturile la vestita cetate Histria (1914-1916), cetate care va rămîne pururea legată de numele său, nu înainte de a prezenta Academiei Române, al cărei membru fusese ales de curînd, un „Memoriu asupra săpăturilor arheologice în România", prin care cerea înființarea unui Institut arheologic român, ideea cea mai scumpă a vieții lui. O chintensență a tuturor rezultatelor cercetărilor sale arheologice este lucrarea „Gînduri despre lume și vieață la Greco-Romanii din Pontul Sting" (Analele Academiei Române, 1920), dar mai ales lucrarea „Probleme de arheologie în România" (rev. „Transilvania", 1921), impresionantă prin exactitate și observațiuni foarte ascuțite cu privire la viața românilor, așa cum este ea mărturisită de osemintele arheologice conservate, începînd cu perioada arhaică și terminînd cu epoca „descălecatelor". Nu putem pomeni aici tot ceea ce a scris Vasile Pârvan în domeniul istoriei, putem însă spune că, în tot ceea ce a scris, el s-a străduit să dovedească cu argumente puternice, viabile, întemeiate pe dovezi materiale, continuitatea și unitatea spirituală a neamului românesc în străvechea Dacie, că noi, românii, sîntem „o insulă latină într-o mare slavă". In calitate de director al Școlii Române din Roma, Pârvan înființează două reviste de mare răsunet : „Ephemeris daco-romana" și „Diplomatorium italicum", unde cultivă aceeași suverană idee : latinitatea românilor, dreptul lor de-a fi stăpîni în Dacia. La fel de importantă, la fel de copleșitoare prin multiple semnificațiuni este activitatea sa de profesor universitar. O parte din cursurile sale le găsim strînse în două excepționale volume de magică erudiție și poezie : „Idei și forme istorice" și „Memoriale", florilegii de imnuri sublime întru proslăvirea virtuților strămoșilor noștri daco-romani, a eroismului celor căzuți pentru apărarea moișiei străbune la Podul Înalt și Călugăreni, Mărășești și Oituz. Descoperim în ele verbul de aur al lui Bălcescu și Alecu Russo, aceeași pură dragoste de țarina strămoșească : „Viteji au fost flăcăii tăi, o Patria mea frumoasă, pretutindeni unde ți-au apărat moșia de năvala dușmană. Dar nicăieri sufletele lor n-au ars de un foc mai mistuitor ca la Mărășești și Tîrgul Ocnei. Aici ei n-au mai avut nici speranța înaintării, nici credința rămînerii pe loc. Căci zi de zi hamul care le era tovarăș de luptă îl mina tot mai înapoi, descoperindu-le prin fuga lor perfidäi coasta înspre dușman. Și totuși iilăcăii tăi n-au dat îna pricini picurați s-au despresurat . Cunînați înapoi s-btr întors îndărăt. Ca făt-Frumos cu Smeul Slugilor, eii au luptat lupta dreapta a viHspei și avînd în ei voința nestrămutată de a învinge, sau de ajuuri,i-au învins. Au învins, pentru că, a muri nu puteau , căci în sufletele lor era acum puterea tuturor strămoșilor, era viața nemuritoare a rasei daco-romane, era voința de a birui a Romei eterne (...). Neclătinat, senin, fără ură și răzbunare, privești, p Geniu al națiunii mele, amurgul zeilor care ți-au fost dușmani". („Rosalia", în „Memoriale"). Decebal și Traian sunt întemeietorii acestui neam de viteji, ocrotit, în devenirea-i, de amintirea Romei. Pârvan înalță amîndorura un elogiu care ne umple sufletele cu adîncă venerație pentru obîrșia noastră , urmașii de drept ai acestor doi uriași : Decebal e „Cel dinții la sîngerarea pentru patrie, cel de pe urmă la mintuirea întru eterna libertate. Cîntă Melpomene, moartea regelui Decebal", zice Pârvan. Pentru Traian are aceste cununi de vorbe : „... nu pentru că ai trăit distrugînd glorios, ci pentru că ai trăit înțelept, (...) pentru că viața ta a fost numai credință, muncă, iubire, bunătate, (...) pentru că în Dacia regelui Decebal, biruită de armele tale, tu n-ai lăsat jalea și pustiul, că ai adus tot prisosul vieții romane, în largă dărnicie de bucuros sămănător, îngropînd în brazdele Patriei nemuritoarea sămință roamană, pentru că zidirea ta aici fost veșnică construire cu blocuri de stîncă de mina ta însăși cioplite, pentru că ai fost nou întemeietor de țară romană, eu, preotul culturii Romei, îți ridic azi elogiul, îți aduc închinare, Părinte" („Parentalia", în „Memoriale"). Pârvan, istoricul și filozoful, Pârvan, profesorul și cetățeanul, Pârvan, patriotul și moralistul, educatorul și poetul, tot atîtea ipostaze ale unei complexe personalități, plenar ancorate în realitățile social-politice ale vremii sale, în tradițiile acestui pămint. Mai cu seamă morala lui eroică, expresie a sufletului românesc, încrezător în viață, în viața liberă și creatoare, îl așează temeinic în inimile noastre, în Istoria spiritualității noastre. Norma existenței sale era munca prometeică, unicul izvod al fericirii, virtuții și-al vieții însăși, viața demnă, viața adevărată : „Fiece neglijență, fiece slăbiciune, fiece îndoială înseamnă lașitate, fiece nesuprefie tine creare, e dezertarea de da , demnitatea umană. Oamenii care vin sprijină viața in ei înșiși și în aproapele lor sunt apostați și ei otrăvesc societatea, trădează "viața, sprijinesc moartea" („immoriale"). .. Dincolo de unele limite ale gindirii sale filozofice și istorice, prin ceea ce este încă viabil în opera sa. Pârvan - savantul de renume internațional, creatorul școlii arheologice românești - trebuie să fie privit ca unul din ctitorii de cultură românească. DANIEL LASCU RAW /var\lA/vaA\n/VlX\n/\AAAA/VVVVA VWia/WMA MV WW/1 /WVV\ VWVX 90 de ani de la naștere Personalitatea lui lasile Pârvan WWV Wl/W VYWV VWW VWW WWt VWW wwv WWV tv\ vww vvwv • m © Q • • 41, ntr-unul din eseurile sale, Cesare Pavese vorbește despre faptul că poetul inventează, înțelege și pășește mai departe. Insă oricît s-ar strădui el să născocească, nu poate ieși din propria arie de investigație și de simțire. Din acest punct de vedere, poezia Ninei Cassian rămîne credincioasă sieși pe întinderea cea mai mare a activității scriitoarei. Pentru că de la volumul de debut, La scara 1/1, și pînă la Loto-poeme (Editura Albatros, 1972) marile sale propensiuni spre poezie dau, cel mai adesea, piese ce se înscriu în sferele unei arte poetice unice. Sentimentul ludic traversează activitatea poetei, menținindu-se prezent și in momentele de gravă notație ori de „gîlceavă“ cu lumea. Un poem cum ar fi Casa cu două cazuri, prezent în volumul de început, poate figura tot atît de bine și in cartea supusă aici comentariului: „Pînă la marginea frigului / Pînă la pagina verde / Cresc nisipoasele digului./ Scuturi de steme incerte.// Fetele grele cu ceștile / Vechi înecate-n monete, / Scutură împărăteștile /Lacăte negre de plete. / / Valul cu lînce de rame, / Trage pe maluri obloane / Cind seara se-nchide in sat / Tătară cu obraz hașurat". întrebarea este dacă în actualul volum poezia se reduce la joc, roadele fiind rezultatul hazardului. Or, tocmai precizarea insidioasă din capul volumului ne pune pe gînduri: „aș spune că în aceste pagini încerc caricarea unor deformări“. Lucrurile stau întocmai așa. Jocul devine de o mare seriozitate, metamorozîndu-se încet încet în simbol al actului de creație: „Vine (cînd vine) ora de joc. / Mîna-i o fundă. Ochii — pisici. / Sfinții martirii, se fac iarăși mici / și-n azime blinde se coc". Prin parodie, cele „Trei compuneri de nota zece“ sugerează cum nu poate fi poezia : „Iar o lună plină. Cerul e senin. / Mii de luminițe pe cărare vin. / Ei sînt Licuricii. Vara e în toi. / Au în trupuri fosfor luminînd vioi“. Ca și Urmuz, Nina Cassian este un „homo ludens". „Pescuitul miraculos“ devine un pescuit în apele fabulei Cronicari: „In strîmtoarea Skagerak I ieri am pescuit un rac. / In strimtoarea Kategat, / era pește, dar sărat. / In strimtoarea Beltul Mare, / un homar cinci homare. / In strimșitoarea Beltul Mic, / o plătică și un plătic" etc. Se știe că o anume poezie „este“ în măsura în care știm să investim ceva din trăirea noastră în ea. Uzînd de acest adevăr, putem conferi piesei lirice Arme cu două tăișuri misiunea descifrării obligației poeziei cetățenești: „Dragă Adame, / mi-e foame. / Dragă Pandele, / mi-e s,is de rele. / Aș putea în aceste veri patriarhale / să ucid oameni și animale / — Cum ? întreabă Pândele. — Cum ? întreabă Adam. / — Cu singurul cuțit pe care-l am. / E un cuțit de blană / cu minerul de miere. / e un cuțit care n-are putere“. Pe ansamblu, poezia acestui volum, cultivă „locul comun". Insă intenția nu e de a face antiliteratură. Ocolind drumul unor Jarry, Morgenstern ori Becket — toți producînd literatură din „moartea literaturii“ — Nina Cassian nu arborează gestul dinamitard. Ea rămîne un poet al jocului, fără ca „infantilismul" să fie acceptat ca metodă pînă la capăt. Prin urmare nu ne miră cînd alături de excelentele poeme în „limba spargă“ (copilării ale unei inteligențe lucide dornică de limbajul muzicii) întilnim o piesă antologică precum Cerber prognatus pe care ne permitem să o cităm în „Am un covor întregimea cu gușteri. Ce idee / Cum calc pe el, cum sare și zvicnește / o virgulă de fiere. E un chin să calci pe ornamente de venin, / / Nici patul nu e mai odihnitor. / In loc de cuvertură am un tigru. / Stă toată noaptea ochi în ochi cu mine / și, dacă nu-i e foame, se abține ! / Odaia asta plină de făpturi / e un tățim al pîndei și al teroarei. / Dacă deschid fereastra, vine un corb / și-mi tatuează nevermore pe corp / / Iar dacă vreau să ies, să fug în lume, / mă așteaptă, stînd la ușă, un anume / Cerber Prognatus. Și-i o culmecă, / in loc să mă sfîșie, mă adulmecă“. In locul unei lumi de carton, iată o lume hof [UNK]fmannescă ! Durerea unei asemenea faceri e o durere perfect creatoare. ION ALEX. ANGHELUȘ Nina Cassian : „Loto—poeme“ « r încotro duci... Lasă-mă să-ți dezvelesc pieptul vastă pînză sfîșiată de vînturi potrivnice. •. In tipare antice se închide noutatea făpturii tale O, statuia ta vie sarcofag plutitor spre o necontenită sămință a timpului cit de fără seamăn s-a populat bobul s-a făcut lan și ghinda pădure șivine înfrigurate puiază la nesfîrșit, încotro duci, în derivă, viață ci pentru un întreg continent. . . Ce timp, ca o limbă de clopote scufundate, sună către ce viitor, trupul tău, miracol sonor. NI aud cum se usucă ca de un incendiu interior și cum se deschide, păstaie împrăștiind ca pe o sămință acel captiv fluture roșu cu vulvătaia înaltă a aripilor. Aud și cum lovește arca-n țărmul pădurii cu eucalipți... De neclintire liniștea s-a închegat în sloiuri ș-atins de frigul ei pînă-n rărunchi din cind în cînd tot cade cîte-un trunchi. A. CRISTIAN i La Bîrlad PRIMUL GONG AL STAGIUNII 1972-1973 Teatrul de stat: „V. I. Popa" din Birlad anunță — pentru joi, 5 octombrie, ora 19,30 — premiera de deschidere a stagiunii 1972—1973: „Fata morgana" de Dumitru Solomon. Regia spectacolului este semnată de Cristian Nacu, iar scenografia de Al. Olian. Din distribuție Decebal Curta, Dana fac parte: Tomiță, Gheorghe Gheorghiu, Valy Mihalache, Duduța Olian, Ligia Dumitrescu, Dan Moldovean, Mihai Stoicescu, Marius Petrache și Ștefan Tivodaru. -------,----- 1