Vremea, ianuarie-iunie 1932 (Anul 5, nr. 219-243)

1932-06-26 / nr. 243

LITERATURA Cecil DeLisle Burns si ideile sale democratice Auto-Saxonii activează atât cât este necesar vieții. Spiritul lor empiric cer­cetează, dinamic și spontan, posibilită­țile vieții, organizându-le in forme na­turale pe care societatea le respectă și le prelungește ca tradiții dealungul ex­periențelor ei. Spiritul de organizare englez este practic, spontan, firesc. Ast­fel fiind, el nu poate neglija pe individ, dar nici lăsa pe individ să schimbe prea radical tradiția moștenită de secole. Din această pricină Englezul proce­dează gradual și sintetic, în loc de a se repezi la reforme și schimbări pri­pite. Anglia este țara progresului lent, a extremelor sintetizate cu prudență și măsură. Nu este ca Franța, țara criti­cismului individualist și nici ca Ameri­ca, țara pragmatismului exagerat. An­glia nu este nici țara rațiunii și nici a voinții, pe cât este țara bunului simț. Acolo unde Neamțul apelează la o re­flecție metafizică sau la o soluție ra­­ționalistă, Englezul recurge la simț, care procedează mai întotdeauna rea­list și măsurat, respectând starea de fapt, dar și posibilitățile ei de schim­bare. Viața socială engleză nu este con­dusă de principii intelectualiste, ca în Franța sau de imperative metafizice ca în Germania. Viața socială engleză pornește de la individ, pentru că el este singurul factor activ, singura unitate eficientă care realizează ideile, faptele și tendințele societății. Pentru această pricină, individul este principial respec­tat în Anglia și chiar individul necu­noscut, „omul de pe stradă“, nu este apriori nesocotit, ca î n țările latine. Omul de pe stradă are în favoarea lui această calitate că e individ, că poate lucra, că poate însufleți realitatea so­cială,­­ instituțiile și atitudinele ei. In Franța, omul necunoscut trebue să lup­te cu prejudecățile unei societăți căreia intelectualul i-a dat prea multă sigu­ranță și suficiență. In Germania omul necunoscut trebue să lupte cu imper­sonalitatea instituțiilor, care fac ab­stracție de individ. In Anglia, indivi­dul are inițial un drept de a trăi, a se manifesta, a arăta ce este și ce poa­te. Paradoxal, poate, dar cea mai tra­diționalistă țară de lume, este cea mai liberală în privința individului. Cu toată timiditatea și privatismul său. Englezul închizându-se în sine păstrea­ză conștiința că el este numai o parte a realității și că așa fiind el nu poate nici face, nici ști totul. In asemenea condiții, în care indivi­dualismul nu este anarhic și nici sufi­cient, ci discret și specializat, democra­tismul înseamnă cu totul altceva decât în Franța sau în Balcani. Precum parlamentarismul englez, a­­ceastă „opoziție constructivă“ sau cum o numește Madariaga „conlucrare prin opoziție" înseamnă cu totul altceva în Anglia decât în țările­­ bunului plac. An­glia este țara „bunului simț" pe când România este țara „bunului plac“. In această semnalizare, însă, nu ne­am propus nimic altceva decât a schi­ța, pe scurt, ideile unui mare gânditor englez. Cecil DeLisle Burns, care în numeroase cărți de politică, economie și critică a culturii occidentale, promo­vează un spirit cu totul valoros și util pentru propășirea­ lumii de azi. In spe­cial cartea sa , Democracy, Its Defects and Advantages“, accentuiază, cu o claritate și o evidență neobișnuită, ideia că în guvernământ, industrie și cultura socială este nevoe de o pozitivă con­tribuție a gândirii și acțiunii fiecărui membru al comunității. „Common men“ înseamnă abilități neîntrebuințate, care ar trebui puse la contribuție. Coopera­ția este mai naturală omului de mijloc decât celui excepțional și majoritatea oamenilor, fără a prejudicia pe nimeni, are nevoe de cooperație, de democrație. Democrația, pentru Cecil DeLise Burns, nu este decât o metodă, cea mai sigură și mai dreaptă, de a selecta pe oamenii care să ne conducă în politică, economie, cultură socială. Democrația nu înseamnă, pentru el, nivelare, me­­diocrizare, ci din contra ridicare, pro­movare a valorilor înzestrate de la na­tură. Tocmai pentru că oamenii nu sunt egali de la natură, uniii fiind mai inteli­genți și mai energici decât alții,­­ cei buni trebue să­ ajungă în frunte, socie­tatea având datoria să egalizeze șanse­le ca toți să poată fi selectați, nemai­­punând bariere în calea valorilor natu­rale. Democrația ar însemna, deci, res­pectul pentru dotația naturală, meto­da prin care cei buni pot ajunge în frunte, nerespingând pe nimeni de la această cursă de întrecere socială, pe motivul că e încă necunoscut, neștiut, plebeu sau urât la figură. Profesor la catedra de „cetățenie“ de la Universitatea din Glasgow, unde dealtfel a și ținut un curs foarte in­teresant tocmai despre democrație, Ce­cil DeLisle Burns este unul din acele spirite strălucitoare, pline de humor și adânc spirit de observație, inimos și pentru un Englez, chiar pasionat. Po­sedând deopotrivă putința de abstrac­ție filosofică, precum și cunoștințele tehnice ale unui economist și industriaș, Burns concepe guvernământul ca o cooperație inteligentă a oamenilor co­muni, obișnuiți. Bizuindu-se pe avanta­­giile metodei științifice, el preferă a­­matorului pe expert și crede în puterile nelimitate ale educației. In domeniul e­­conomic el include nu numai obligația de a produce lucruri de calitate bună și utile la cât mai mulți, dar și respon­sabilitatea morală a capitalismului fa­ță de sine însuși și de societate. Cu bunul său simț, Burns merge exact pâ­nă acolo unde trebue, respectînd liber­tatea și calitatea individuală, inițiativa privată, inteligența personală, dar pre­tinzând un spirit cooperativ, moral, echitabil în afaceri și întreprinderile sociale și economice. Aici nu putem desvolta ideile și sis­temul său de gândire asupra relațiilor dintre industrie și democrație, tratate amplu într'o altă carte, nici aprecierile sale favorabile culturii occidentale, în aceste vremuri cînd occidentul este cri­ticat atât de vehement din toate păr­țile. Spiritualist în democratismul său, Burns crede că autoritatea își schimbă, din ce în ce mai mult, caracterul, apre­ciind în primul rând inteligența și apoi ascultarea. Această prețuire a inteli­genții înaintea ascultării­ deosebește de­mocratismul anglo-saxon de celelalte democratisme și îi evidențiază noble­țea, tendința lui aristocratică. Cât de consequent este autorul cu metoda lui s'a putut, poate, deduce și din aceste rânduri, imperfectă prezentare a unei personalități necunoscute la noi. Dar cât de relevant poate fi pentru viitorul omenirii democratismul, în felul cum îl concep englezii, nu se poate înțelege decât cetind pe acest autor de-o ne­obișnuită valoare. Una din dorințele noastre aprige a celor de la „Vremea“ ar fi să traducem măcar cartea sa des­pre defectele și avantagiile democra­ției , pentru a prezenta publicului de la noi o carte pe cât de strălucit scrisă, pe atât de utilă și adevărată viitorului lumii. PETRU COMARNESCU­ SEMN­ALIZ­ARI Nu sau Este o națiune rezultatul unei suc­cesiuni de fenomene mecanice și for­tuite, sau opera unei voinți lucide și active, nu numai din partea șefilor a­­celei națiuni dar și din partea popula­ției ? Mai mult, opera Națiunei însăși, considerată transcendent, deosebită de componenții ei însăși ? Cred că este una din chestiunile cele mai pasionante ce se pot pune: răspunsul nu anga­jează numai o simplă opinie, ci implică o întreagă concepție asupra istoriei, asupra organismului social, în sfârșit, o convingere asupra sufletului ome­nesc, a posibilităților și a limitelor sale-Cred că o națiune este în părți egale, rezultatul Fatalităței, a unei Voinți in­conștiente de care componenții ei și-au dat rareori seama și numai în momen­tele cele mai grave, în sfârșit, a unei elite conducătoare care prin perseve­rență și tenacitate a reușit să imprime întregului conglomerat, caracteristicele și punctul de vedere care îi erau pro­prii. E necontestabil, că Destinul, adică jocul orb al unor forțe necunoscute, împărțirea injustă a norocului Și a su­ferinței, are și pe lângă Națiuni, un rol tot așa de însemnat ca și pe lângă oameni. O panică într-o bătălie, o călă­torie princiară, firul de nisip din bă­șica lui Crom­wall, nasul Cleopatrei, au schimbat fața pământului mai mult de­cât evenimente grave și prelungi care ocupă atâtea­ pagini de istorie, și pe care le găsești, cu uimire, așa puțin importante, când cercetezi urmările și influența lor. E evident deasemenea, oricât de pu­țin înclinat ai fi spre metafizică și transcendent, că există in orice Națiune o voință de existență, care în ultimă a­­naliză este o voință de putere, de care își dă foarte vag și foarte rar seama, dar care există totuși, având rolul exact pe care îl are la om suflul vital; cu alte cuvinte fără el, națiunea nu ar da al unei putea exista. Dar așa e de puțin conș­tientă, așa de puțin realizată, încât e bine să nu ne exagerăm rolul ei, ca mijloc de acțiune. Voința unei națiuni e mai degrabă un metal în fuziune, pastă moale pe care o poate frământa o și turna în forme definitive, energia u­­nei minorități conducătoare sau chiar a unui singur om. Acesta este al treilea element și în definitiv cele mai important, în forma­țiunea unei națiuni. Căci fatalitatea e o lege imanentă a întregului Cosmos, ine­vitabilă deci. Voința de a fi, este fi­rește o condiție de Viață; e un da sau nu ; este sau nu este. Dar dacă e da, Voința devine un lucru de la sine în­țeles și pe care îl accepți ca o dată primordială și firească. Atunci tot punc­tul de gravitate a problemei basculează, și chestiunea importantă, actuală, de­vine aceia a elitelor conducătoare. E o simplă constatare că, s’au ară­tat mediocre, nu la înălțime, lipsite de luciditatea și prevederea care singure le justifică existența. In marea lor majo­ritate, popoarele au fost conduse de răi păstori. In nici o altă istorie ca în aceia a Franței nu se observă mai lămurit a­­ceste trei elemente formatoare a unei Națiuni. Cauzele sunt multiple și ușoa­re de înțeles: istoria Franței e cea mai densă, cea mai egală cu sine însăși; la nici un alt popor nu există mai puține soluțiuni de continuitate, mai puține hiaturi ca la acel francez,­. Apoi clari­tatea și inteligibilitatea spiritului galic fac mai evidente unele tendințe care la celelalte popoare au rămas mai cu­fundate în adâncul lor. Această rasă, cea mai puțin fatalistă din câte există, care împinge încrederea în rațiune și inteligibil până la absur­ditate, și-a plătit totuși cu prisosință ca și restul lumei, tri­butul său Destinu­lui. In istoria cea mai logică din lume, Soarta și-a pus totuși punctația care i-a plăcut ei: în ceia ce privește eveni­mentele importante, de vreo două trei ori numai. E mai mult decât suficient... De ce, de exemplu, Carol cel Gros a Felele zilei națiunii a avut trei fii și nu doi sau patru ? Cel mai simplu cel mai neprevăzut hazard. E adevărat, dar un hazard care a fă­cut ca imperiul lui Carol cel Mare să fie împărțit în trei părți, Franța, Lo­­taringia și Germania; acest partaj de familie a apăsat asupra a o mie de ani de istorie europeană, căci lupta dintre Franța și Germania pentru ținutul re­nan e pivotul în jurul căruia se învâr­tesc toate evenimentele din restul Eu­ropei. Las închipuitei fiecăruia să ima­gineze ce ar fi fost soarta lumei acum, dacă împărțeala dela Verdun s’ar fi făcut numai în două și nu în trei. Tot așa, dacă Ludovic al XI, in loc să in­corporeze Burgundia la regatul fran­cez, printr un fapt de la moștenitoarea ei legitimă, după moartea lui Carol Te­merarul, ar fi făcut acelaș lucru, însă prin căsătoria Dauphinului, viitorul Ca­rol al VIII, cu Maria de Burgundia, ar fi luat și Flandra iar două sute de ani de rivalitate între Casa de Franța și Casa de Austria nu ar fi putut lua forma acută de sub Carol Quintul și urmașii lui. Și aceasta nu pentru că ar fi dispărut dușmănia lor latentă, pentru că împăratul german nu ar fi în­d­­drăznit să atace o Franță fortificată pe Rin și intrată în stăpânirea Țărilor de Jos și a Burgundiei, în mod pașnic și legitim. a E evident că voința Francezilor de fi o națiune nu datează de la 1789 cum o spun demagogii. In realitate ea e manifestă deja cele dintâi sforțări de unificare a Capețienilor. Dacă opera lor de centralizare a avut un așa extraor­dinar succes față de încercarea simi­lară a Liebenstaufenilor în Germania, cauza e că regii Franței au avut de partea lor­ întregul popor și întreaga burghezie franceză. Când energia și te­nacitatea conducătorilor au avut e­­clipse, ca în timpul minorității lui Ca­rol al VII-lea, voința poporului s-a a­­rătat cu o incomparabilă tărie în apa­riția Ioanei d' Arc. Această voință de a exista ca națiune era mai mult in stare latentă de postu­lat, de năzuință. Deși o aveau, pentru imensa majoritate a francezilor ea nu era lămurită, și atunci a intervenit cel de al treilea element în formațiunea Franței contimporane și anume acțiu­nea unei elite energice și cu vederi în­depărtate grupată în jurul dinastiei na­ționale a Capețienilor. Acești Capețieni n- au dat oameni de geniu, nici monștrii însă. Au fost întotdeauna mijlocii. Cum s’a spus foarte bine, dorința lor de a-și mări țara, era aceia a unui fermier ca­­re-și rotunjește țarina. Tocmai de aceia au reușit. Acțiunea lor, prin tenacitate, continuitate a fost așa de decisivă, în­cât cei mai considerabili istorici fran­cezi, văd în ea principalul și ho­târî­to­rul element a formațiunei statului fran­cez modern. Ne-a surprins să vedem pe Julien Benda, scoborând de pe înălțimea unde a scris ,,La traiison des ciores", pen­­tru ca să publice o „Esquisse d’une his­toire des frangais, dans leur volonté d’être une nation". Vorbind limba d-lui­ Julien Benda ca „trădare" nu se poate imagina ceva mai bine... Mai ales că noua carte e un pamflet deghizat. In adevăr în ciuda tonului abstract și pe­dant, se simte sufletul unui demagog sectar care își distilează, cu voluptăți de impotent, veninul. In cele patru capi­tole în care arată acțiunea acelei voin­țe, fie în problema unității, fie in rapor­turile cu străinătatea, fie în ceiace pri­vește autoritatea, se lovește mereu un perfid „parti-pris" de a vedea în­ for­mațiunea poporului francez ca element dominant și decisiv, voința acestui po­por însăși, voința unei Franțe transcen­dente. Am arătat mai sus importanța capitală a voinței în formațiunea unui popor. Dar să afirmi că această voință a fost în Franța, limpede, clară, con­tinuă și mai ales conștientă ? Cu tot patriotismul ei radical, sfârșitul cărței lui Benda îți pui între­ba barea : de ce se simte așa bine că a­­ceastă schiță e scrisă de un metec ? VASILE LOVINESCU 1) Julien Benda: Esquisse d’une histoire des franțais dans lem- volonté d’etre line Nation, N. R. F. Erotica mistică in Bengal Femeia și Valoarea intensiei In primul articol pomeneam de cele două feluri ale dragostei cu parakiya : una cu o femeie în carne și oase (gaim­­­a bahya), cealaltă cu o femeie ideală, cu o femeie care e mai mult prezentă decât obiect (m­ukhya, marma). Cele ce-am scris până acum despre Sahajiya nu se referă decât la prima specie de dragoste, aceia împlinită ceremonial cu ga'una parakiya sau bakiya parakia-Cu tot planul său nedesmințit carnal, am observat în riturile gauna o robustă plutire către fantastic. Am remarcat în etapele maithunei, o interiorizare rituală din ce în ce mai accentuată, conducând la identificarea partenerei cu o zeiță, cu imaginea ei iconică. Nimic orgiastic, nimic inert și scabros în maithuna­­­rit care se desfășoară în fantastic și în car­ne totdeodată. Sahajiya nu are nimic de a face, cu obi­ceiurile degenerate ale altor culturi in­diene (cum sunt unele secte derivate din Baladeva, sau toate sectele vama­­h­ari, sau acei Baul. ..nebuni“, din Ben­gal; toate acestea practică cele mai fără de­legi orgii, incesturi, bestialități, așa cum nici imaginația celui­­ mai bolnav ero­toman modern n’ar putea născoci; cre­dincioșii lor sunt recrutați din familii de­generate, dintre nebuni, pervertiți, cri­minali, lepădători ale societății și neu­rastenici ai misticei exaltate). Atitudinea sahariei se găsește perfect exprimată în opera Premabhakti-Can­­dirka : „Ideile comune și banale ale da­toriei de a lucra, a religiei, a durerii și suferință .—­ trebuiesc părăsite”. Dar în locul acestor legi nu se instaurează a­­narhia și viciul, ci libertatea. India are o nostalgie și concepție absolută a liber­tății pe care anevoie o întâlnim în Occi­dent. Aceasta se înțelege lesne , numai în țara celor mai riguroase cadre socia­le, celor mai complicate teologii și celei mai intransigente ortodoxii — se putea naște o asemenea violentă sete pentru libertate. Ca să se înțeleagă metoda sahariei de a se libera de păcat prin acțiuni în a­­parență păcătoase, sunt necesare câteva citații, culese din opere streine acestei secte. Sutralambara cap. XIII, v. 11 — 13) spun­e : Klesata era Klesanihsara­­nam, adică „tocmai prin Klesa (patimă, pângărire) se poate ieși din Klesa". Iar Joranasiddhi (ed. sanskrită, p. 32. Sloka 15) ne asigură că: „prin exact acele acțiuni cari fac pe oameni ordi­nari să putrezească la Iad sute de mili­oane de ani, yoghinii obțin liberarea finală”. In sfârșit, un citat din Cittavi­­suddhipr­akar­ana a lui Aryadeva, păs­trat într-o compilație tantrikă numită Subhasita-Samgraha (editată de Beti­­dall în „Museon“) spune: „prin acele fapte ticăloase cari robesc oamenii or­dinari, el obține liberarea. Virtutea și păcatul trebuiesc judecate prin spiritul dragostea în cari sunt îndeplinite, nu prin ele în­șiși (p. 38 a textului Sanskrit editat). Tot Aryadeva (unul dintre cei mai pătrunzători autori ai buddhismului tantrik) scrie : „Pofta senzuală trebuie zdrobită tot prin poftă senzuală... Fă cu toată pute­rea ta ceiace nebunii osândesc... Femei agitate de focul veninos al dragostei dă­ruiesc pe iubiții lor, asceți cu mintea pură, cu toate roadele dragostei... Bu­­cură-te de toate plăcerile dragostei fără teamă. Nu-ți fie teamă , tu nu păcă­­tuiești“. Am putea înmulți după voie aseme­nea extrase din cărțile tantrice, dar nu­­ voim să complicăm o expunere prin însă­și firea ei destul de complicată. S’a înțeles că actul în sine nu înseamnă ni­mic în concepția indiană, ci numai in­tenția actului. Dacă această intenție e egoistă, dacă se îndreaptă către o satis­facere personală, limitată, dacă e ele­­mentată de ceia ce indienii n­umesc „se­tea fructului“ phalatrishna — atunci actul e păcătos, în sensul că se integrea­ză legilor Karmei, și individul va avea să-i sufere consecințele, acum sau într’o existență viitoare. Dacă, dimpotrivă, o­­mul făptuiește fără „setea fructului” ac­tului său, dacă e de o senină indiferență față de rezultatele — sau dacă activează pur altruist, nu atât față de oameni cât față de Dumnezeu prin propria lui bu­curie — atunci actele sale nu sunt nici vicioase nici virtuoase. Pur și simplu nu există, sunt în afara Karmei, au trans­­cendat legile firii și legile societății. Prezența fantastică a lem cei Sahajiya cunoaște și o disciplină de perfecțiune spirituală fără o parteneră în carne și oase. Marma parakiya e a­­cea tovarășă ireală, fantastică, necesară ascensiunii spirituale numai prin prezen­ța ei în sufletul omului. Căci feminitatea e indispensabilă perfecțiunii, dar fe­meia nu e. Feminitatea e­i un dinam ne­sfârșit de dragoste, și în martna para­kiya singurul drum e beatitudinea prin dragoste către Krishna, dragoste fără nici o dorință egoistă, dragoste de sa­crificiu, fără speranțe. Ori, dacă sufletul e entuziasmat de atâta și atât de adâncă dragoste, nu­mai atunci se poate apropia de Krishna. Femeia prezentă prin evocarea ei men­tală ■— e Katalizatorul unirii dintre su­fletul omului și sufletul lui Krishna. Femeia se poate sacrifica pe sine mai lesne decât bărbatul. Deaceia feminita­tea trebuie făcută stăpână în suflet. Ori­ce urmă de egoism, de dorință limitată, trebuie smulsă. „Fixează-ți mintea în Krishna și socotește că tot ce se întâm­plă îi aparține. Nu te gândi la propria ta plăcere și durere, și atunci vei fi în­totdeauna fericit“ (Ananda-Bhairava). E renunțarea completă la individua­lism, o pierdere în celălalt, în Amantul ceresc, Krishna. Pentru a obține această supremă despersonalizare, e nevoie de marma parakiya. Devotatul lui Krishna trebue să se transforme el însu­și în Radha, în iubita pământeană a zeului. Trebuie să treacă prin purgatoriul du­rerii acesteia ca să ajungă beatitudinea finală, pierderea în sufletul lui Krishna. Se observă lesne că această înarma parakiya, adică „disciplină spirituală în tovărășia unei femei ireale”­­— posedă mult mai accentuate potențe mistice de­cât riturile descrise până acum. Sufletul care se mobilează prin prezența subtilă a femeiei, și ajunge astfel aproape de Dumnezeu printr’o dragoste de femeie — e însă substanța misticei medievale indiene, ceia ce se numește Vaishna­­vism, adică religia care socotește pe Vishnu, în cel mai perfect avatar al său, Krishna, Singurul mare D­umnezeu. Vaishnavismul e prin excelență o reli­gie a dragostei, prezentând în marele sale experiențe mistice (un Chaitaniya, de exemplu) surprinzătoare corespon­dențe cu mistica creștină. Și în Sahajiya adică prin „dragoste pură”. Nici cunoașterea, nici munca — nu pot egala dragostea, ca instrument al apropierii de Divinitate. Dragoste care cere înainte de toate, anihilarea e­­goismului. Condiția e „să fie nebun de dragoste”, să îi fie insuportabilă des­părțirea de Creatorul său. Idealul e transformarea sa într-o femeie, suferind de absența iubitului, tânjind de unirea cu el. Acesta e caracterul general al în­­tregei mistici indiene medievale. Există, însă, fie în Sahajiya propriu zisă fie în alte școli secrete strâns legate de ea — o altă concepție a „femeiei i­­reale“. Aici femeia nu mai e o tem­tă pe care trebuie să o asimileze conștiința ca să poată oglindi pe Krishna — ci o con­strucție mentală, un decor fantastic, de neînchipuită frumusețe. Aici intervine și așa numitul „limbagiu secret” sau „limbagiu de intenții”. Despre asemenea școli, în articolul următor, MIRCEA ELIADE

Next