Vremea, ianuarie-iunie 1932 (Anul 5, nr. 219-243)
1932-06-26 / nr. 243
LITERATURA Cecil DeLisle Burns si ideile sale democratice Auto-Saxonii activează atât cât este necesar vieții. Spiritul lor empiric cercetează, dinamic și spontan, posibilitățile vieții, organizându-le in forme naturale pe care societatea le respectă și le prelungește ca tradiții dealungul experiențelor ei. Spiritul de organizare englez este practic, spontan, firesc. Astfel fiind, el nu poate neglija pe individ, dar nici lăsa pe individ să schimbe prea radical tradiția moștenită de secole. Din această pricină Englezul procedează gradual și sintetic, în loc de a se repezi la reforme și schimbări pripite. Anglia este țara progresului lent, a extremelor sintetizate cu prudență și măsură. Nu este ca Franța, țara criticismului individualist și nici ca America, țara pragmatismului exagerat. Anglia nu este nici țara rațiunii și nici a voinții, pe cât este țara bunului simț. Acolo unde Neamțul apelează la o reflecție metafizică sau la o soluție raționalistă, Englezul recurge la simț, care procedează mai întotdeauna realist și măsurat, respectând starea de fapt, dar și posibilitățile ei de schimbare. Viața socială engleză nu este condusă de principii intelectualiste, ca în Franța sau de imperative metafizice ca în Germania. Viața socială engleză pornește de la individ, pentru că el este singurul factor activ, singura unitate eficientă care realizează ideile, faptele și tendințele societății. Pentru această pricină, individul este principial respectat în Anglia și chiar individul necunoscut, „omul de pe stradă“, nu este apriori nesocotit, ca î n țările latine. Omul de pe stradă are în favoarea lui această calitate că e individ, că poate lucra, că poate însufleți realitatea socială, instituțiile și atitudinele ei. In Franța, omul necunoscut trebue să lupte cu prejudecățile unei societăți căreia intelectualul i-a dat prea multă siguranță și suficiență. In Germania omul necunoscut trebue să lupte cu impersonalitatea instituțiilor, care fac abstracție de individ. In Anglia, individul are inițial un drept de a trăi, a se manifesta, a arăta ce este și ce poate. Paradoxal, poate, dar cea mai tradiționalistă țară de lume, este cea mai liberală în privința individului. Cu toată timiditatea și privatismul său. Englezul închizându-se în sine păstrează conștiința că el este numai o parte a realității și că așa fiind el nu poate nici face, nici ști totul. In asemenea condiții, în care individualismul nu este anarhic și nici suficient, ci discret și specializat, democratismul înseamnă cu totul altceva decât în Franța sau în Balcani. Precum parlamentarismul englez, această „opoziție constructivă“ sau cum o numește Madariaga „conlucrare prin opoziție" înseamnă cu totul altceva în Anglia decât în țările bunului plac. Anglia este țara „bunului simț" pe când România este țara „bunului plac“. In această semnalizare, însă, nu neam propus nimic altceva decât a schița, pe scurt, ideile unui mare gânditor englez. Cecil DeLisle Burns, care în numeroase cărți de politică, economie și critică a culturii occidentale, promovează un spirit cu totul valoros și util pentru propășirea lumii de azi. In special cartea sa , Democracy, Its Defects and Advantages“, accentuiază, cu o claritate și o evidență neobișnuită, ideia că în guvernământ, industrie și cultura socială este nevoe de o pozitivă contribuție a gândirii și acțiunii fiecărui membru al comunității. „Common men“ înseamnă abilități neîntrebuințate, care ar trebui puse la contribuție. Cooperația este mai naturală omului de mijloc decât celui excepțional și majoritatea oamenilor, fără a prejudicia pe nimeni, are nevoe de cooperație, de democrație. Democrația, pentru Cecil DeLise Burns, nu este decât o metodă, cea mai sigură și mai dreaptă, de a selecta pe oamenii care să ne conducă în politică, economie, cultură socială. Democrația nu înseamnă, pentru el, nivelare, mediocrizare, ci din contra ridicare, promovare a valorilor înzestrate de la natură. Tocmai pentru că oamenii nu sunt egali de la natură, uniii fiind mai inteligenți și mai energici decât alții, cei buni trebue să ajungă în frunte, societatea având datoria să egalizeze șansele ca toți să poată fi selectați, nemaipunând bariere în calea valorilor naturale. Democrația ar însemna, deci, respectul pentru dotația naturală, metoda prin care cei buni pot ajunge în frunte, nerespingând pe nimeni de la această cursă de întrecere socială, pe motivul că e încă necunoscut, neștiut, plebeu sau urât la figură. Profesor la catedra de „cetățenie“ de la Universitatea din Glasgow, unde dealtfel a și ținut un curs foarte interesant tocmai despre democrație, Cecil DeLisle Burns este unul din acele spirite strălucitoare, pline de humor și adânc spirit de observație, inimos și pentru un Englez, chiar pasionat. Posedând deopotrivă putința de abstracție filosofică, precum și cunoștințele tehnice ale unui economist și industriaș, Burns concepe guvernământul ca o cooperație inteligentă a oamenilor comuni, obișnuiți. Bizuindu-se pe avantagiile metodei științifice, el preferă amatorului pe expert și crede în puterile nelimitate ale educației. In domeniul economic el include nu numai obligația de a produce lucruri de calitate bună și utile la cât mai mulți, dar și responsabilitatea morală a capitalismului față de sine însuși și de societate. Cu bunul său simț, Burns merge exact până acolo unde trebue, respectînd libertatea și calitatea individuală, inițiativa privată, inteligența personală, dar pretinzând un spirit cooperativ, moral, echitabil în afaceri și întreprinderile sociale și economice. Aici nu putem desvolta ideile și sistemul său de gândire asupra relațiilor dintre industrie și democrație, tratate amplu într'o altă carte, nici aprecierile sale favorabile culturii occidentale, în aceste vremuri cînd occidentul este criticat atât de vehement din toate părțile. Spiritualist în democratismul său, Burns crede că autoritatea își schimbă, din ce în ce mai mult, caracterul, apreciind în primul rând inteligența și apoi ascultarea. Această prețuire a inteligenții înaintea ascultării deosebește democratismul anglo-saxon de celelalte democratisme și îi evidențiază noblețea, tendința lui aristocratică. Cât de consequent este autorul cu metoda lui s'a putut, poate, deduce și din aceste rânduri, imperfectă prezentare a unei personalități necunoscute la noi. Dar cât de relevant poate fi pentru viitorul omenirii democratismul, în felul cum îl concep englezii, nu se poate înțelege decât cetind pe acest autor de-o neobișnuită valoare. Una din dorințele noastre aprige a celor de la „Vremea“ ar fi să traducem măcar cartea sa despre defectele și avantagiile democrației , pentru a prezenta publicului de la noi o carte pe cât de strălucit scrisă, pe atât de utilă și adevărată viitorului lumii. PETRU COMARNESCU SEMNALIZARI Nu sau Este o națiune rezultatul unei succesiuni de fenomene mecanice și fortuite, sau opera unei voinți lucide și active, nu numai din partea șefilor acelei națiuni dar și din partea populației ? Mai mult, opera Națiunei însăși, considerată transcendent, deosebită de componenții ei însăși ? Cred că este una din chestiunile cele mai pasionante ce se pot pune: răspunsul nu angajează numai o simplă opinie, ci implică o întreagă concepție asupra istoriei, asupra organismului social, în sfârșit, o convingere asupra sufletului omenesc, a posibilităților și a limitelor sale-Cred că o națiune este în părți egale, rezultatul Fatalităței, a unei Voinți inconștiente de care componenții ei și-au dat rareori seama și numai în momentele cele mai grave, în sfârșit, a unei elite conducătoare care prin perseverență și tenacitate a reușit să imprime întregului conglomerat, caracteristicele și punctul de vedere care îi erau proprii. E necontestabil, că Destinul, adică jocul orb al unor forțe necunoscute, împărțirea injustă a norocului Și a suferinței, are și pe lângă Națiuni, un rol tot așa de însemnat ca și pe lângă oameni. O panică într-o bătălie, o călătorie princiară, firul de nisip din bășica lui Cromwall, nasul Cleopatrei, au schimbat fața pământului mai mult decât evenimente grave și prelungi care ocupă atâtea pagini de istorie, și pe care le găsești, cu uimire, așa puțin importante, când cercetezi urmările și influența lor. E evident deasemenea, oricât de puțin înclinat ai fi spre metafizică și transcendent, că există in orice Națiune o voință de existență, care în ultimă analiză este o voință de putere, de care își dă foarte vag și foarte rar seama, dar care există totuși, având rolul exact pe care îl are la om suflul vital; cu alte cuvinte fără el, națiunea nu ar da al unei putea exista. Dar așa e de puțin conștientă, așa de puțin realizată, încât e bine să nu ne exagerăm rolul ei, ca mijloc de acțiune. Voința unei națiuni e mai degrabă un metal în fuziune, pastă moale pe care o poate frământa o și turna în forme definitive, energia unei minorități conducătoare sau chiar a unui singur om. Acesta este al treilea element și în definitiv cele mai important, în formațiunea unei națiuni. Căci fatalitatea e o lege imanentă a întregului Cosmos, inevitabilă deci. Voința de a fi, este firește o condiție de Viață; e un da sau nu ; este sau nu este. Dar dacă e da, Voința devine un lucru de la sine înțeles și pe care îl accepți ca o dată primordială și firească. Atunci tot punctul de gravitate a problemei basculează, și chestiunea importantă, actuală, devine aceia a elitelor conducătoare. E o simplă constatare că, s’au arătat mediocre, nu la înălțime, lipsite de luciditatea și prevederea care singure le justifică existența. In marea lor majoritate, popoarele au fost conduse de răi păstori. In nici o altă istorie ca în aceia a Franței nu se observă mai lămurit aceste trei elemente formatoare a unei Națiuni. Cauzele sunt multiple și ușoare de înțeles: istoria Franței e cea mai densă, cea mai egală cu sine însăși; la nici un alt popor nu există mai puține soluțiuni de continuitate, mai puține hiaturi ca la acel francez,. Apoi claritatea și inteligibilitatea spiritului galic fac mai evidente unele tendințe care la celelalte popoare au rămas mai cufundate în adâncul lor. Această rasă, cea mai puțin fatalistă din câte există, care împinge încrederea în rațiune și inteligibil până la absurditate, și-a plătit totuși cu prisosință ca și restul lumei, tributul său Destinului. In istoria cea mai logică din lume, Soarta și-a pus totuși punctația care i-a plăcut ei: în ceia ce privește evenimentele importante, de vreo două trei ori numai. E mai mult decât suficient... De ce, de exemplu, Carol cel Gros a Felele zilei națiunii a avut trei fii și nu doi sau patru ? Cel mai simplu cel mai neprevăzut hazard. E adevărat, dar un hazard care a făcut ca imperiul lui Carol cel Mare să fie împărțit în trei părți, Franța, Lotaringia și Germania; acest partaj de familie a apăsat asupra a o mie de ani de istorie europeană, căci lupta dintre Franța și Germania pentru ținutul renan e pivotul în jurul căruia se învârtesc toate evenimentele din restul Europei. Las închipuitei fiecăruia să imagineze ce ar fi fost soarta lumei acum, dacă împărțeala dela Verdun s’ar fi făcut numai în două și nu în trei. Tot așa, dacă Ludovic al XI, in loc să incorporeze Burgundia la regatul francez, printr un fapt de la moștenitoarea ei legitimă, după moartea lui Carol Temerarul, ar fi făcut acelaș lucru, însă prin căsătoria Dauphinului, viitorul Carol al VIII, cu Maria de Burgundia, ar fi luat și Flandra iar două sute de ani de rivalitate între Casa de Franța și Casa de Austria nu ar fi putut lua forma acută de sub Carol Quintul și urmașii lui. Și aceasta nu pentru că ar fi dispărut dușmănia lor latentă, pentru că împăratul german nu ar fi înddrăznit să atace o Franță fortificată pe Rin și intrată în stăpânirea Țărilor de Jos și a Burgundiei, în mod pașnic și legitim. a E evident că voința Francezilor de fi o națiune nu datează de la 1789 cum o spun demagogii. In realitate ea e manifestă deja cele dintâi sforțări de unificare a Capețienilor. Dacă opera lor de centralizare a avut un așa extraordinar succes față de încercarea similară a Liebenstaufenilor în Germania, cauza e că regii Franței au avut de partea lor întregul popor și întreaga burghezie franceză. Când energia și tenacitatea conducătorilor au avut eclipse, ca în timpul minorității lui Carol al VII-lea, voința poporului s-a arătat cu o incomparabilă tărie în apariția Ioanei d' Arc. Această voință de a exista ca națiune era mai mult in stare latentă de postulat, de năzuință. Deși o aveau, pentru imensa majoritate a francezilor ea nu era lămurită, și atunci a intervenit cel de al treilea element în formațiunea Franței contimporane și anume acțiunea unei elite energice și cu vederi îndepărtate grupată în jurul dinastiei naționale a Capețienilor. Acești Capețieni n- au dat oameni de geniu, nici monștrii însă. Au fost întotdeauna mijlocii. Cum s’a spus foarte bine, dorința lor de a-și mări țara, era aceia a unui fermier care-și rotunjește țarina. Tocmai de aceia au reușit. Acțiunea lor, prin tenacitate, continuitate a fost așa de decisivă, încât cei mai considerabili istorici francezi, văd în ea principalul și hotârîtorul element a formațiunei statului francez modern. Ne-a surprins să vedem pe Julien Benda, scoborând de pe înălțimea unde a scris ,,La traiison des ciores", pentru ca să publice o „Esquisse d’une histoire des frangais, dans leur volonté d’être une nation". Vorbind limba d-lui Julien Benda ca „trădare" nu se poate imagina ceva mai bine... Mai ales că noua carte e un pamflet deghizat. In adevăr în ciuda tonului abstract și pedant, se simte sufletul unui demagog sectar care își distilează, cu voluptăți de impotent, veninul. In cele patru capitole în care arată acțiunea acelei voințe, fie în problema unității, fie in raporturile cu străinătatea, fie în ceiace privește autoritatea, se lovește mereu un perfid „parti-pris" de a vedea în formațiunea poporului francez ca element dominant și decisiv, voința acestui popor însăși, voința unei Franțe transcendente. Am arătat mai sus importanța capitală a voinței în formațiunea unui popor. Dar să afirmi că această voință a fost în Franța, limpede, clară, continuă și mai ales conștientă ? Cu tot patriotismul ei radical, sfârșitul cărței lui Benda îți pui întreba barea : de ce se simte așa bine că această schiță e scrisă de un metec ? VASILE LOVINESCU 1) Julien Benda: Esquisse d’une histoire des franțais dans lem- volonté d’etre line Nation, N. R. F. Erotica mistică in Bengal Femeia și Valoarea intensiei In primul articol pomeneam de cele două feluri ale dragostei cu parakiya : una cu o femeie în carne și oase (gaima bahya), cealaltă cu o femeie ideală, cu o femeie care e mai mult prezentă decât obiect (mukhya, marma). Cele ce-am scris până acum despre Sahajiya nu se referă decât la prima specie de dragoste, aceia împlinită ceremonial cu ga'una parakiya sau bakiya parakia-Cu tot planul său nedesmințit carnal, am observat în riturile gauna o robustă plutire către fantastic. Am remarcat în etapele maithunei, o interiorizare rituală din ce în ce mai accentuată, conducând la identificarea partenerei cu o zeiță, cu imaginea ei iconică. Nimic orgiastic, nimic inert și scabros în maithunarit care se desfășoară în fantastic și în carne totdeodată. Sahajiya nu are nimic de a face, cu obiceiurile degenerate ale altor culturi indiene (cum sunt unele secte derivate din Baladeva, sau toate sectele vamahari, sau acei Baul. ..nebuni“, din Bengal; toate acestea practică cele mai fără delegi orgii, incesturi, bestialități, așa cum nici imaginația celui mai bolnav erotoman modern n’ar putea născoci; credincioșii lor sunt recrutați din familii degenerate, dintre nebuni, pervertiți, criminali, lepădători ale societății și neurastenici ai misticei exaltate). Atitudinea sahariei se găsește perfect exprimată în opera Premabhakti-Candirka : „Ideile comune și banale ale datoriei de a lucra, a religiei, a durerii și suferință .— trebuiesc părăsite”. Dar în locul acestor legi nu se instaurează anarhia și viciul, ci libertatea. India are o nostalgie și concepție absolută a libertății pe care anevoie o întâlnim în Occident. Aceasta se înțelege lesne , numai în țara celor mai riguroase cadre sociale, celor mai complicate teologii și celei mai intransigente ortodoxii — se putea naște o asemenea violentă sete pentru libertate. Ca să se înțeleagă metoda sahariei de a se libera de păcat prin acțiuni în aparență păcătoase, sunt necesare câteva citații, culese din opere streine acestei secte. Sutralambara cap. XIII, v. 11 — 13) spune : Klesata era Klesanihsaranam, adică „tocmai prin Klesa (patimă, pângărire) se poate ieși din Klesa". Iar Joranasiddhi (ed. sanskrită, p. 32. Sloka 15) ne asigură că: „prin exact acele acțiuni cari fac pe oameni ordinari să putrezească la Iad sute de milioane de ani, yoghinii obțin liberarea finală”. In sfârșit, un citat din Cittavisuddhiprakarana a lui Aryadeva, păstrat într-o compilație tantrikă numită Subhasita-Samgraha (editată de Betidall în „Museon“) spune: „prin acele fapte ticăloase cari robesc oamenii ordinari, el obține liberarea. Virtutea și păcatul trebuiesc judecate prin spiritul dragostea în cari sunt îndeplinite, nu prin ele înșiși (p. 38 a textului Sanskrit editat). Tot Aryadeva (unul dintre cei mai pătrunzători autori ai buddhismului tantrik) scrie : „Pofta senzuală trebuie zdrobită tot prin poftă senzuală... Fă cu toată puterea ta ceiace nebunii osândesc... Femei agitate de focul veninos al dragostei dăruiesc pe iubiții lor, asceți cu mintea pură, cu toate roadele dragostei... Bucură-te de toate plăcerile dragostei fără teamă. Nu-ți fie teamă , tu nu păcătuiești“. Am putea înmulți după voie asemenea extrase din cărțile tantrice, dar nu voim să complicăm o expunere prin însăși firea ei destul de complicată. S’a înțeles că actul în sine nu înseamnă nimic în concepția indiană, ci numai intenția actului. Dacă această intenție e egoistă, dacă se îndreaptă către o satisfacere personală, limitată, dacă e elementată de ceia ce indienii numesc „setea fructului“ phalatrishna — atunci actul e păcătos, în sensul că se integrează legilor Karmei, și individul va avea să-i sufere consecințele, acum sau într’o existență viitoare. Dacă, dimpotrivă, omul făptuiește fără „setea fructului” actului său, dacă e de o senină indiferență față de rezultatele — sau dacă activează pur altruist, nu atât față de oameni cât față de Dumnezeu prin propria lui bucurie — atunci actele sale nu sunt nici vicioase nici virtuoase. Pur și simplu nu există, sunt în afara Karmei, au transcendat legile firii și legile societății. Prezența fantastică a lem cei Sahajiya cunoaște și o disciplină de perfecțiune spirituală fără o parteneră în carne și oase. Marma parakiya e acea tovarășă ireală, fantastică, necesară ascensiunii spirituale numai prin prezența ei în sufletul omului. Căci feminitatea e indispensabilă perfecțiunii, dar femeia nu e. Feminitatea ei un dinam nesfârșit de dragoste, și în martna parakiya singurul drum e beatitudinea prin dragoste către Krishna, dragoste fără nici o dorință egoistă, dragoste de sacrificiu, fără speranțe. Ori, dacă sufletul e entuziasmat de atâta și atât de adâncă dragoste, numai atunci se poate apropia de Krishna. Femeia prezentă prin evocarea ei mentală ■— e Katalizatorul unirii dintre sufletul omului și sufletul lui Krishna. Femeia se poate sacrifica pe sine mai lesne decât bărbatul. Deaceia feminitatea trebuie făcută stăpână în suflet. Orice urmă de egoism, de dorință limitată, trebuie smulsă. „Fixează-ți mintea în Krishna și socotește că tot ce se întâmplă îi aparține. Nu te gândi la propria ta plăcere și durere, și atunci vei fi întotdeauna fericit“ (Ananda-Bhairava). E renunțarea completă la individualism, o pierdere în celălalt, în Amantul ceresc, Krishna. Pentru a obține această supremă despersonalizare, e nevoie de marma parakiya. Devotatul lui Krishna trebue să se transforme el însuși în Radha, în iubita pământeană a zeului. Trebuie să treacă prin purgatoriul durerii acesteia ca să ajungă beatitudinea finală, pierderea în sufletul lui Krishna. Se observă lesne că această înarma parakiya, adică „disciplină spirituală în tovărășia unei femei ireale”— posedă mult mai accentuate potențe mistice decât riturile descrise până acum. Sufletul care se mobilează prin prezența subtilă a femeiei, și ajunge astfel aproape de Dumnezeu printr’o dragoste de femeie — e însă substanța misticei medievale indiene, ceia ce se numește Vaishnavism, adică religia care socotește pe Vishnu, în cel mai perfect avatar al său, Krishna, Singurul mare Dumnezeu. Vaishnavismul e prin excelență o religie a dragostei, prezentând în marele sale experiențe mistice (un Chaitaniya, de exemplu) surprinzătoare corespondențe cu mistica creștină. Și în Sahajiya adică prin „dragoste pură”. Nici cunoașterea, nici munca — nu pot egala dragostea, ca instrument al apropierii de Divinitate. Dragoste care cere înainte de toate, anihilarea egoismului. Condiția e „să fie nebun de dragoste”, să îi fie insuportabilă despărțirea de Creatorul său. Idealul e transformarea sa într-o femeie, suferind de absența iubitului, tânjind de unirea cu el. Acesta e caracterul general al întregei mistici indiene medievale. Există, însă, fie în Sahajiya propriu zisă fie în alte școli secrete strâns legate de ea — o altă concepție a „femeiei ireale“. Aici femeia nu mai e o temtă pe care trebuie să o asimileze conștiința ca să poată oglindi pe Krishna — ci o construcție mentală, un decor fantastic, de neînchipuită frumusețe. Aici intervine și așa numitul „limbagiu secret” sau „limbagiu de intenții”. Despre asemenea școli, în articolul următor, MIRCEA ELIADE