Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-10-23 / nr. 260

Preludiu la­­ eatcul german de azi In constelația noastră teatrală, marii dregători ai destinelor vitrege, au acor­dat totdeauna o largă ospitalitate dra­maturgiei pseudo-latine, în d­etrimentu­l biruințelor despicate prin învelișul ste­lar și abrupt al gândului. Fidel până la crasă ignorantă și îngenunchiat de o vasalitate sistematică repertoriilor fran­­cezo-bulevardiere, teatrul românesc duce în cârcă de amar de ani toată po­vara dubioaselor biruinți scontate mer­cantil de o reclamă deșănțată, anume pregătită pentru epatarea snobismului inept de pretutindeni. Arar și cu grele cumpăniri, afișele neaerisitelor noastre scene, geloase de emanciparea celor de aiurea, au primit când și când vizitele puține ale pieselor rusești — infam tăl­măcite interpretativ— și cele ale odras­lelor Albionului, grefate stângei unei mentalități ruginite autohtone. Teatrul german, atât de divers în zigzagările sale, a fost uitat cu totul sau i s-a smuls din izbândirile sale, latura cea mai ne­volnică, sorocită bunei sieste a burghe­ziei procopsite. Teatrul italian, plin de cercetări sufletești, bogat în aspecte, a descălecat cu două-trei lucrări mai va­loroase pe calea cunoscută a exporturi­lor pariziene. De celelalte literaturi dra­matice, ar fi temerar să mai amintim. Vom căuta totuși, într’o succesiune de articole, să vorbim la vreme de multe din aspectele acestor viziuni teatrale, atât de diverse și de viabile în struc­tura lor scenică. Dinamismul lor, d­e­­năruit în acelaș orizont luminos, a șer­­puit năvalnic în sufletul spectatorilor cu obiceiuri deosebite și sensibilități bi­zare și s’a eternizat în amintire ca un prilej binevenit de reculegere amplă. De vastitatea acestor climate, de fru­moasa înțelegere pe care o oferă lumea aceasta a­proape necunoscută multora, fixată la atâtea latitudini și învăluită de nebulozități căutate, de către ilus­­trissimele ficive pleșuvite, vom încerca desghiocări chiar din clipa de față. In prezintarea multor aspecte, teatrul ger­man contimporan nu se dovedește plin de tâlc pentru începere. Drama modernă teutonică, cu obârșii adânci în arta lui Hebbel și Ibsen, urcat culmi nebănuite prin teatrul lui­­ Gerhard Hauptmann. Ajungând nota dominantă a tragicului căutat — atât U­N N$0­0 De trei zile „Chat noir“ local de noa­pte, pulpe minoritare și Pipper Heit­­zi­g autohton, geme sub loviturile de târnăcop cari fac loc noului teatru Fan­tasio. Ion Iancovescu a parvenit, pe criza a­sta, să facă un nou efort : a găsit bani și Iancovescu când are bani, face teatru, de frecvent în majoritatea pieselor pre­mergătoare revoluționarelor sale detur­nări — nălucile sale dramatice, expri­mând tendințe felurite, fundamental controversate, își făuresc din proprii a­­liaje conștiințe noui, psihologii inedite. Personagiile sale, refuzând să se su­pună acțiunei — expresie oarbă a in­stinctelor — se ferecă în chinuitoarea postură a analizelor continue spre tăl­măcirea cât mai luminoasă a adevăru­lui; înțelegând astfel axa tragediei pro­priei lor vieți morale, ele înlătură dure­rile și asprimele urei, luptele nemoti­vate și suferința care gâtuie ființele dragi, plasate prin jocul mașter al idei­lor în unghiuri umbrite. Drama aceasta pesimistă, presupune totdeauna o spiri­tualitate matură, reflexivă, îngăduitoa­re, o stare sufletească deosebită care să poată înlătura oricari posibilități de acționare ireflexivă. Ea face parte din atitudinea predilectă a câtorva nume ilustre ale scenei și înscrie în istoria ei triumfurile lui Gerhard­ Hauptmann, Artur Schnitzler, Hugo von Hoffman­­nsthal și Beer Hoffmann. Cu preface­rile numeroase ale vremii, generațiile proaspete aveau să-și dureze în întreg sbuciumul lor aprins. Războindu-se cu vechile așezări lumești, cu lașitatea, mi­zeriile și nedreptățile vieții sociale, le­giunile acestea nu se puteau răsplăti din înțelepciunea resemnată, din spiritul oarecum abstract și tolerant care fu suprapus teatrului epocii precedente prin scrisul celor maturi. Tinerețea a­­ceasta fremătătoare, începu să-și afir­me valorile absolute. Scuzând atitudi­­nele tari printr’o impetuoasă zugră­vire a subsolurilor existenței mizere, pleiada abe­a descălecată, defini vechea mișcare morală ca burgheză, meschină și goală de avânturi integrate organic veacului cel­abea început. Astfel, prin spiritul combativ al nouilor generații scriitoricești, se îndeplinea din punct de vedere istorico-artistic o reîntoar­cere la drama schilleriană, în ideologia sa fundamentală. Faptul, bizar în ple­nitudinea sa, avea aspecte pitorești și se integra aceluiaș mare adevăr care tălmăcește totdeauna statornicirea stră­vechiului Nimic nou sub soare. FOCIONI MICIACIO Desenul de mai sus reprezintă inte­riorul teatrului Fantasio împărțit în par­ter și balcon.. Sala va avea 300 de locuri, scena o deschideere de 8 metri pe 9 în adânci­me. Pentru antracte directorul Iancove­­scu va amenaja un Bar, ținut de Gam­­brinus. Deschiderea în prima jumătate a lui Decembrie. T­EATRU ! iHT«».r­o. Artii­kt :1­­? OCT. »3? Teatrul Maria Ventura : „PASĂREA DE FOC“ tablouri­ de L Zilahy Soră bună cu marele succes popu­lar „Procesul Mary Dugan", atât prin subiect cât și prin perfecta realizare, „Pasărea de foc“ piesă prin excelență polițistă, se clasează ca un exemplu de virtuozitate în meșteșugul dramatic. Meritul autorului este cu atât mai mare cu cât nu s’a abătut de pe drumul bătătorit al genului și totuși a parvenit să țină încordată atenția unui public familiarizat, prin romane și filme, cu cele mai reușite lucrări ale genului sen­­sațional. In „Pasărea de foc“, procedeul de a prezenta un pseudo autor al crimei care își însușește toate acuzațiile, prin ițele cu care este țesut, apare înoit deși, în fond, este atât de cunoscut încât poate primi denumirea de clasic. Un actor este ucis în apartamentul său iar bănuelile cad asupra unei fe­mei a cărei bună reputație face să ezite acuzarea. Femeia mărturisește că în a­­devăr ea a ucis. Ultimul tablou aduce deslegarea : crima a fost făcută de fata victimei care, temperament exaltat și de patologică temeritate e prezentată de autor ca tip reprezentativ al generației născute în nevroza războiului, din acest punct de vedere piesa Dacă cade într-un arbitrar care, puțin adâncit, se poate dovedi defectuos prin generali­zarea unor întregi generații la tipul pa­tologic al eroinei, restul lucrării, adică tot, afară de ultimul tablou, prezintă o acțiune crescândă și prin aceasta cap­tivantă. Teatrul Ventura a prezintat această abilă dramatizare de fapt divers, cu conștiinciozitatea cuvenită atât în dis­tribuire cât și în montare. D -na Maria Filoti în realizarea ro­lului tinerei mame, care vrea să se sa­­­crifice pentru a-și salva copilul, a pus o detaliere de frumoase nuanțe și, cu un fizic mai apropiat de cel cerut de rol ar fi interpreta ideală. D-l Ciprian și George Vraca (în­ piesă în 3 acte (cinci tr’un rol de bătrân), secondați de d-nii Mih. Popescu, V. Lăzărescu, Ronea, Scărlătescu și d-nele Silvia Demetrescu și Silvia Fulda au întregit excelentul ansamblu. T­eatrul Ventura ne-a oferit debutul, pe scena sa, al d-rei Tanți Cocea, de­ment care s­a afirmat foarte frumos încă de anul trecut, în acea masacrare a capodoperei lui Gantilion „Maya­“, a arătat în rolul tinerei crimanle o în­țelegere și o nuanțare cari întregesc succesul pomenit. In reușita acestui foarte bun specta­col trebuie înscris regisorul Haig Arte­mian, care nu a desmințit speranțele ce le-a creeat montând „Călătoria din ur­mă“, acum doi ani la Teatrul Regina Maria. Decoruri în notă a semnat d-nni pic­tori scenografi Victor Feodorov și Alexandrescu Caramanlău. Traducere corectă, d. Soare Z. Soare. ;v ANDRE CHENIER, opera în 4 acte de Umberto Giordano După „Parsifal“, Opera a prezintat publicului o lucrare de opusă școală muzicală. Libretul extras de Luigi Illica din drama lui Storico Scritto este un frag­ment al marei revoluții franceze și are ca punct central pe poetul Andre Che­­nier. Compozitorul Giordano a brodat, acum 36 de ani pe acest libret, de e­­sență franceză, o muzică specific italia­nă, ușoară și chiar frizând banalul. Orchestra ni s’a părut mult prea tare deoarece, pe alocuri, acoperea glasu­rile. D. Mircea Lazăr, în rolul titular, în voce și mult mai sigur ca altădată, D-na Dora Mașini care este o exce­lentă soprană lirico-spinto, dar ar tre­bui să-și lucreze mai mult pronunția a avut în rolul Madeleinei de Coigny o frumoasă apariție și joc adecuat. Ba­ritonul Jean Athanasiu a împrumutat glasul său de anvergură revoluționaru­lui Gerard. In roluri episodice au adus contribuția de frumoasă calitate păs­­trându-se în nota rolurilor, d-nele și d-nii : Eugenia Babad (în mulatră) V. Miciora (bătrâna Madelon), Oprișan (într’un pitoresc bețiv) Marinescu, Nanu­ca și restul ansamblului. Bătrâna Contesă de Coigny reprezintă în lu­crare aristocrația împinsă, prin excesul de bune manieri, până la ridicul dar un ridicul plin de finețe pe care inter­preta nu l'a realizat. In reușita spectacolului nu trebue uitat aportul d-lui Zaleski în montare Decorurile au fost făcute de talent­atul­­ scenograf Victor Feodorov iar conducerea baletului de către d. Roma­­novski. Traducerea ne-a impresionat prin defectuositatea cu care a fost realizată. Astfel Thiers Etats a fost tradus cu... „al treilea Stat“ iar ca mostră de text dăm acest fragment (act. I, final, Con­tesa de Coigny, trezindu-se din leșin). „Ast Gerard, amintit e din cetire, și eu care, zilnic, dădeam de pomenire. Și ca să nu roșească de dânsa sărăcimea, mi-am făcut special o rochie de sărac“. Fără îndoială că în operă ceia ce primează este muzica, dar asta nu în­seamnă ca textul să fie prea neglijat. interim CONCERT I. L. Intr’o sală minunată a fundației Dal­les — ce surprinzătoare apariție în tim­purile aceste așa de grele! — asociația Pro Arte a organizat o serie de concer­te închinate câtorva muzicanți celebri, și s’a început cu Bach. Mai întâi, d. George Cocea a spus câteva cuvinte despre muzică în general. Fervoarei il-lu­i Cocea i se datorește în mare parte reușita asociației, și odată cu mărturisi­rea tuturor încântărilor, nu-i vom face decât o imputare: pronunția numelui M-me de Stael. Dar poate supărarea pe care fi-o pricinuește pronunția greșită a unui cuvânt franțuze­sc (și numai franțu­zesc) e un obicei strict românesc, în Franța, auzi chiar pe profesorii univer­sitari, la Sorbona, spunând lui Heinrich Heine, Henri Ene. A urmat conferința d-lui Em. Ciomac, și aș vrea la începu­tul cronicii mele muzicale, să-i spun d-lui Ciomac cu ce emoție i-am urmărit totdeauna rândurile, și cum, adolescent, la toate concertele, unde pătrundeam după clasuri întregi ascuns­­e după sta­tuile din incinta Ateneului, i-am cerce­tat, de la distanță impresiile. Ce mult mi-a plăcut studiul său asupra lui Gus­tav Mahler și ce rău îmi pare că nu s’a mai repetat unul în felul acesta! (căci conferințele, plac dar apoi, după un timp, ce mai rămâne din ele?) D. Cio­mac a spus câteva cuvinte despre Bach, și oricât ai spune pare puțin, față de su­biectul inepuizabil. A vorbit, de pildă, de construcțiile imense de sunete, ase­muitoare bisericilor gotice, și cu această ocazie a amintit despre asemănarea din­tre muzică și arhitectură arătată cu a­­tâta subtilitate în Eupolinos al lui Paul Valéri­. Sau de circumstanța ce-a jucat, un rol­­ hotărîtor în creația lui Bach, care era, înainte de toate, un mare meșteșu­gar, și in depinzând de capriciile ins­pirației. (Paul Valéry nu-și face o glo­rie din asta?). In definirea lui Bach, d. Ciomac a întrebuințat și termenul de „artă obiectivă", după cum se obicinueș­­te: T­er­me­nul, dacă corespunde logicei interioare care susține această muzică, totuși întotdeaana mi s’a părut nepotri­vit pentru farmecul de ordin strict su­fletesc ce se degajează. Mă gândesc la cataclismele preludiu­lui executat așa de bine, de curând la radio, de d-ra Madeleine Cocărăscu. Sau la bucuria imensă, parcă ar fi scri­să de romanticul Beethoven, al lui Res­­surexti din celebra Misă m­ si minor. Sau chiar la nostalgia care se împrăș­tie din andantele sonatei în re major pentru violoncel și piano, executată de d-na Cella Delavrancea-Lahovary și d. George Cocea (ce minunat s’au urmă­rit aceste instrumente in allegro din pri­ma parte!). Ca și Bach, Racine în limite bine pre­cizate, își permite toate freneziile. A urmat un program, preludiu și fuga în la minor, executat magistral de d-na Cella Delavrancea-Lahovary, reînoin­­du-ne părerea de rău că avem așa de rar prilejul s’o auzim. Și apoi fenome­nalul concert în re minor pentru două violine și orchestră. Cum să găsești cu­vinte destul de expresive că să-ți arăți admirația pentru acest concert ? Și ce fericire mai mare, decât dacă ai avut norocul să-l auzi cu Kreisler și cu Zim­­balist ? In vivace se repetă o temă la in­finit, mereu cu noi variații și curgând neistovit ca o apă. In largo divin vioara primă este inepuisabilă să facă minuni. Și mai presus decât toate, mărturisesc că am preferat ultima parte și mai ales, o frază muzicală de acolo, sinuoasă și BACH nostalgică, vibrând obsedant cu toate că era reținută, preparată cu neînchipuită fineță, și repetată de mai multe ori. As­­cultând-o, întotdeauna am crezut (in orice caz, perfect se potrivește, cu toa­te că s’a vorbit de Saint Saëns) că ea ar fi pricinuit obsesia lui Swann ascul­tând sonata lui Wintelâs, în celebrele pagini de Proust. Ii sugerez d-lui Em. Ciomac această obsesie. ANTON HOLBAN CUL Ruy-Blas de Victor Hugo se repetă pe scena Tea­trului Național cu d-l A. Pop Marțian în rolul titular, d-l Calboreanu în Don Cesar de Bazan și d-ra M. Anca în Re­­gina. Regia d-l E. Nottara, litanie Vals comedia d-lui Teodor Mușetescu și Găgăuză actul d-lui Val. Mugur se repetă la Teatrul Național. Filarmonica insfârșit, a redus prețul de intrare. Oricare ar fi fost pretextul, biletele costau ridicol de mult pentru timpurile actuale. D. Em. Ciomac, la conferința asociației muzicale Pro Arte, ironiza pe cei cari se duc mai degrabă la box de­cât la un concert. Dar cine pu­tea să cheltuiască săptămânal 180 lei pentru ultimul loc ? Din nenorocire, Ateneul este o sală elegantă, care nare locuri și pentru cei mai săraci, începând cu toți funcționarii statului. La Paris găsești pretutindeni locuri începând de la trei franci. Poți asculta muzică (concert și operă) in f­ecare zi. Iar pe program, de multe ori ai, Strawinsky sau Cortot. Premiere ȘARPELE CASEI de Vasile Leon­escu la Teatrul Naț­io­­nal Luni 24 Oct. TOT O comedie de Bruno Frank la Teatrul Regina Maria Miercuri 26 Oct. LUCIA DE LAMERMOOR de Donizetti la Opera Română Joi 27 Octombrie. FLORAREASA comedie de G. B. Shaw la teatrul Ven­tura Vineri 28 Oct. Teatrul National a luat măsura, foarte bine venită din punct de vedere artistic, de a face tur­nee oficiale cu piesele cari s’au bucurat de succes cu aceiași distribuție și mon­tare. Provincia va avea deci pe viitor oca­zia de­ a vedea spectacolele mari în for­ma lor exactă. dl. Al. Kirițescu a sfârșit piesa sa „Borgia“ dar, se pare că evaluarea momtărei ar fi fost atât de impresionantă încât fixarea trecerii pe scenă a piesei a fost stabilită ad calen­­dos grecos. Cu timpul, când cei ce conduc des­tinele investite ale teatrului de Stat vor afla că există un lux simplu, fără hibi­­turi și infinit mai puțin costisitor. In ziua când vor afla acest lucru, nu vor mai confunda montarea de teatru cu parada finalurilor de revistă și nici pie­sa cu scenariile de cinematograf. Teattrul Alhambra care a parvenit să obție concursul lui Ion Sârbul, alături de ansamblul său bine cunoscut, va deschide stagiunea de revistă Miercuri 27 Octombrie. ISE mm .

Next