Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)
1932-10-23 / nr. 260
Preludiu la eatcul german de azi In constelația noastră teatrală, marii dregători ai destinelor vitrege, au acordat totdeauna o largă ospitalitate dramaturgiei pseudo-latine, în detrimentul biruințelor despicate prin învelișul stelar și abrupt al gândului. Fidel până la crasă ignorantă și îngenunchiat de o vasalitate sistematică repertoriilor francezo-bulevardiere, teatrul românesc duce în cârcă de amar de ani toată povara dubioaselor biruinți scontate mercantil de o reclamă deșănțată, anume pregătită pentru epatarea snobismului inept de pretutindeni. Arar și cu grele cumpăniri, afișele neaerisitelor noastre scene, geloase de emanciparea celor de aiurea, au primit când și când vizitele puține ale pieselor rusești — infam tălmăcite interpretativ— și cele ale odraslelor Albionului, grefate stângei unei mentalități ruginite autohtone. Teatrul german, atât de divers în zigzagările sale, a fost uitat cu totul sau i s-a smuls din izbândirile sale, latura cea mai nevolnică, sorocită bunei sieste a burgheziei procopsite. Teatrul italian, plin de cercetări sufletești, bogat în aspecte, a descălecat cu două-trei lucrări mai valoroase pe calea cunoscută a exporturilor pariziene. De celelalte literaturi dramatice, ar fi temerar să mai amintim. Vom căuta totuși, într’o succesiune de articole, să vorbim la vreme de multe din aspectele acestor viziuni teatrale, atât de diverse și de viabile în structura lor scenică. Dinamismul lor, denăruit în acelaș orizont luminos, a șerpuit năvalnic în sufletul spectatorilor cu obiceiuri deosebite și sensibilități bizare și s’a eternizat în amintire ca un prilej binevenit de reculegere amplă. De vastitatea acestor climate, de frumoasa înțelegere pe care o oferă lumea aceasta aproape necunoscută multora, fixată la atâtea latitudini și învăluită de nebulozități căutate, de către ilustrissimele ficive pleșuvite, vom încerca desghiocări chiar din clipa de față. In prezintarea multor aspecte, teatrul german contimporan nu se dovedește plin de tâlc pentru începere. Drama modernă teutonică, cu obârșii adânci în arta lui Hebbel și Ibsen, urcat culmi nebănuite prin teatrul lui Gerhard Hauptmann. Ajungând nota dominantă a tragicului căutat — atât UN N$00 De trei zile „Chat noir“ local de noapte, pulpe minoritare și Pipper Heitzig autohton, geme sub loviturile de târnăcop cari fac loc noului teatru Fantasio. Ion Iancovescu a parvenit, pe criza asta, să facă un nou efort : a găsit bani și Iancovescu când are bani, face teatru, de frecvent în majoritatea pieselor premergătoare revoluționarelor sale deturnări — nălucile sale dramatice, exprimând tendințe felurite, fundamental controversate, își făuresc din proprii aliaje conștiințe noui, psihologii inedite. Personagiile sale, refuzând să se supună acțiunei — expresie oarbă a instinctelor — se ferecă în chinuitoarea postură a analizelor continue spre tălmăcirea cât mai luminoasă a adevărului; înțelegând astfel axa tragediei propriei lor vieți morale, ele înlătură durerile și asprimele urei, luptele nemotivate și suferința care gâtuie ființele dragi, plasate prin jocul mașter al ideilor în unghiuri umbrite. Drama aceasta pesimistă, presupune totdeauna o spiritualitate matură, reflexivă, îngăduitoare, o stare sufletească deosebită care să poată înlătura oricari posibilități de acționare ireflexivă. Ea face parte din atitudinea predilectă a câtorva nume ilustre ale scenei și înscrie în istoria ei triumfurile lui Gerhard Hauptmann, Artur Schnitzler, Hugo von Hoffmannsthal și Beer Hoffmann. Cu prefacerile numeroase ale vremii, generațiile proaspete aveau să-și dureze în întreg sbuciumul lor aprins. Războindu-se cu vechile așezări lumești, cu lașitatea, mizeriile și nedreptățile vieții sociale, legiunile acestea nu se puteau răsplăti din înțelepciunea resemnată, din spiritul oarecum abstract și tolerant care fu suprapus teatrului epocii precedente prin scrisul celor maturi. Tinerețea aceasta fremătătoare, începu să-și afirme valorile absolute. Scuzând atitudinele tari printr’o impetuoasă zugrăvire a subsolurilor existenței mizere, pleiada abea descălecată, defini vechea mișcare morală ca burgheză, meschină și goală de avânturi integrate organic veacului celabea început. Astfel, prin spiritul combativ al nouilor generații scriitoricești, se îndeplinea din punct de vedere istorico-artistic o reîntoarcere la drama schilleriană, în ideologia sa fundamentală. Faptul, bizar în plenitudinea sa, avea aspecte pitorești și se integra aceluiaș mare adevăr care tălmăcește totdeauna statornicirea străvechiului Nimic nou sub soare. FOCIONI MICIACIO Desenul de mai sus reprezintă interiorul teatrului Fantasio împărțit în parter și balcon.. Sala va avea 300 de locuri, scena o deschideere de 8 metri pe 9 în adâncime. Pentru antracte directorul Iancovescu va amenaja un Bar, ținut de Gambrinus. Deschiderea în prima jumătate a lui Decembrie. TEATRU ! iHT«».ro. Artiikt :1? OCT. »3? Teatrul Maria Ventura : „PASĂREA DE FOC“ tablouri de L Zilahy Soră bună cu marele succes popular „Procesul Mary Dugan", atât prin subiect cât și prin perfecta realizare, „Pasărea de foc“ piesă prin excelență polițistă, se clasează ca un exemplu de virtuozitate în meșteșugul dramatic. Meritul autorului este cu atât mai mare cu cât nu s’a abătut de pe drumul bătătorit al genului și totuși a parvenit să țină încordată atenția unui public familiarizat, prin romane și filme, cu cele mai reușite lucrări ale genului sensațional. In „Pasărea de foc“, procedeul de a prezenta un pseudo autor al crimei care își însușește toate acuzațiile, prin ițele cu care este țesut, apare înoit deși, în fond, este atât de cunoscut încât poate primi denumirea de clasic. Un actor este ucis în apartamentul său iar bănuelile cad asupra unei femei a cărei bună reputație face să ezite acuzarea. Femeia mărturisește că în adevăr ea a ucis. Ultimul tablou aduce deslegarea : crima a fost făcută de fata victimei care, temperament exaltat și de patologică temeritate e prezentată de autor ca tip reprezentativ al generației născute în nevroza războiului, din acest punct de vedere piesa Dacă cade într-un arbitrar care, puțin adâncit, se poate dovedi defectuos prin generalizarea unor întregi generații la tipul patologic al eroinei, restul lucrării, adică tot, afară de ultimul tablou, prezintă o acțiune crescândă și prin aceasta captivantă. Teatrul Ventura a prezintat această abilă dramatizare de fapt divers, cu conștiinciozitatea cuvenită atât în distribuire cât și în montare. D -na Maria Filoti în realizarea rolului tinerei mame, care vrea să se sacrifice pentru a-și salva copilul, a pus o detaliere de frumoase nuanțe și, cu un fizic mai apropiat de cel cerut de rol ar fi interpreta ideală. D-l Ciprian și George Vraca (în piesă în 3 acte (cinci tr’un rol de bătrân), secondați de d-nii Mih. Popescu, V. Lăzărescu, Ronea, Scărlătescu și d-nele Silvia Demetrescu și Silvia Fulda au întregit excelentul ansamblu. Teatrul Ventura ne-a oferit debutul, pe scena sa, al d-rei Tanți Cocea, dement care sa afirmat foarte frumos încă de anul trecut, în acea masacrare a capodoperei lui Gantilion „Maya“, a arătat în rolul tinerei crimanle o înțelegere și o nuanțare cari întregesc succesul pomenit. In reușita acestui foarte bun spectacol trebuie înscris regisorul Haig Artemian, care nu a desmințit speranțele ce le-a creeat montând „Călătoria din urmă“, acum doi ani la Teatrul Regina Maria. Decoruri în notă a semnat d-nni pictori scenografi Victor Feodorov și Alexandrescu Caramanlău. Traducere corectă, d. Soare Z. Soare. ;v ANDRE CHENIER, opera în 4 acte de Umberto Giordano După „Parsifal“, Opera a prezintat publicului o lucrare de opusă școală muzicală. Libretul extras de Luigi Illica din drama lui Storico Scritto este un fragment al marei revoluții franceze și are ca punct central pe poetul Andre Chenier. Compozitorul Giordano a brodat, acum 36 de ani pe acest libret, de esență franceză, o muzică specific italiană, ușoară și chiar frizând banalul. Orchestra ni s’a părut mult prea tare deoarece, pe alocuri, acoperea glasurile. D. Mircea Lazăr, în rolul titular, în voce și mult mai sigur ca altădată, D-na Dora Mașini care este o excelentă soprană lirico-spinto, dar ar trebui să-și lucreze mai mult pronunția a avut în rolul Madeleinei de Coigny o frumoasă apariție și joc adecuat. Baritonul Jean Athanasiu a împrumutat glasul său de anvergură revoluționarului Gerard. In roluri episodice au adus contribuția de frumoasă calitate păstrându-se în nota rolurilor, d-nele și d-nii : Eugenia Babad (în mulatră) V. Miciora (bătrâna Madelon), Oprișan (într’un pitoresc bețiv) Marinescu, Nanuca și restul ansamblului. Bătrâna Contesă de Coigny reprezintă în lucrare aristocrația împinsă, prin excesul de bune manieri, până la ridicul dar un ridicul plin de finețe pe care interpreta nu l'a realizat. In reușita spectacolului nu trebue uitat aportul d-lui Zaleski în montare Decorurile au fost făcute de talentatul scenograf Victor Feodorov iar conducerea baletului de către d. Romanovski. Traducerea ne-a impresionat prin defectuositatea cu care a fost realizată. Astfel Thiers Etats a fost tradus cu... „al treilea Stat“ iar ca mostră de text dăm acest fragment (act. I, final, Contesa de Coigny, trezindu-se din leșin). „Ast Gerard, amintit e din cetire, și eu care, zilnic, dădeam de pomenire. Și ca să nu roșească de dânsa sărăcimea, mi-am făcut special o rochie de sărac“. Fără îndoială că în operă ceia ce primează este muzica, dar asta nu înseamnă ca textul să fie prea neglijat. interim CONCERT I. L. Intr’o sală minunată a fundației Dalles — ce surprinzătoare apariție în timpurile aceste așa de grele! — asociația Pro Arte a organizat o serie de concerte închinate câtorva muzicanți celebri, și s’a început cu Bach. Mai întâi, d. George Cocea a spus câteva cuvinte despre muzică în general. Fervoarei il-lui Cocea i se datorește în mare parte reușita asociației, și odată cu mărturisirea tuturor încântărilor, nu-i vom face decât o imputare: pronunția numelui M-me de Stael. Dar poate supărarea pe care fi-o pricinuește pronunția greșită a unui cuvânt franțuzesc (și numai franțuzesc) e un obicei strict românesc, în Franța, auzi chiar pe profesorii universitari, la Sorbona, spunând lui Heinrich Heine, Henri Ene. A urmat conferința d-lui Em. Ciomac, și aș vrea la începutul cronicii mele muzicale, să-i spun d-lui Ciomac cu ce emoție i-am urmărit totdeauna rândurile, și cum, adolescent, la toate concertele, unde pătrundeam după clasuri întregi ascunse după statuile din incinta Ateneului, i-am cercetat, de la distanță impresiile. Ce mult mi-a plăcut studiul său asupra lui Gustav Mahler și ce rău îmi pare că nu s’a mai repetat unul în felul acesta! (căci conferințele, plac dar apoi, după un timp, ce mai rămâne din ele?) D. Ciomac a spus câteva cuvinte despre Bach, și oricât ai spune pare puțin, față de subiectul inepuizabil. A vorbit, de pildă, de construcțiile imense de sunete, asemuitoare bisericilor gotice, și cu această ocazie a amintit despre asemănarea dintre muzică și arhitectură arătată cu atâta subtilitate în Eupolinos al lui Paul Valéri. Sau de circumstanța ce-a jucat, un rol hotărîtor în creația lui Bach, care era, înainte de toate, un mare meșteșugar, și in depinzând de capriciile inspirației. (Paul Valéry nu-și face o glorie din asta?). In definirea lui Bach, d. Ciomac a întrebuințat și termenul de „artă obiectivă", după cum se obicinuește: Termenul, dacă corespunde logicei interioare care susține această muzică, totuși întotdeaana mi s’a părut nepotrivit pentru farmecul de ordin strict sufletesc ce se degajează. Mă gândesc la cataclismele preludiului executat așa de bine, de curând la radio, de d-ra Madeleine Cocărăscu. Sau la bucuria imensă, parcă ar fi scrisă de romanticul Beethoven, al lui Ressurexti din celebra Misă m si minor. Sau chiar la nostalgia care se împrăștie din andantele sonatei în re major pentru violoncel și piano, executată de d-na Cella Delavrancea-Lahovary și d. George Cocea (ce minunat s’au urmărit aceste instrumente in allegro din prima parte!). Ca și Bach, Racine în limite bine precizate, își permite toate freneziile. A urmat un program, preludiu și fuga în la minor, executat magistral de d-na Cella Delavrancea-Lahovary, reînoindu-ne părerea de rău că avem așa de rar prilejul s’o auzim. Și apoi fenomenalul concert în re minor pentru două violine și orchestră. Cum să găsești cuvinte destul de expresive că să-ți arăți admirația pentru acest concert ? Și ce fericire mai mare, decât dacă ai avut norocul să-l auzi cu Kreisler și cu Zimbalist ? In vivace se repetă o temă la infinit, mereu cu noi variații și curgând neistovit ca o apă. In largo divin vioara primă este inepuisabilă să facă minuni. Și mai presus decât toate, mărturisesc că am preferat ultima parte și mai ales, o frază muzicală de acolo, sinuoasă și BACH nostalgică, vibrând obsedant cu toate că era reținută, preparată cu neînchipuită fineță, și repetată de mai multe ori. Ascultând-o, întotdeauna am crezut (in orice caz, perfect se potrivește, cu toate că s’a vorbit de Saint Saëns) că ea ar fi pricinuit obsesia lui Swann ascultând sonata lui Wintelâs, în celebrele pagini de Proust. Ii sugerez d-lui Em. Ciomac această obsesie. ANTON HOLBAN CUL Ruy-Blas de Victor Hugo se repetă pe scena Teatrului Național cu d-l A. Pop Marțian în rolul titular, d-l Calboreanu în Don Cesar de Bazan și d-ra M. Anca în Regina. Regia d-l E. Nottara, litanie Vals comedia d-lui Teodor Mușetescu și Găgăuză actul d-lui Val. Mugur se repetă la Teatrul Național. Filarmonica insfârșit, a redus prețul de intrare. Oricare ar fi fost pretextul, biletele costau ridicol de mult pentru timpurile actuale. D. Em. Ciomac, la conferința asociației muzicale Pro Arte, ironiza pe cei cari se duc mai degrabă la box decât la un concert. Dar cine putea să cheltuiască săptămânal 180 lei pentru ultimul loc ? Din nenorocire, Ateneul este o sală elegantă, care nare locuri și pentru cei mai săraci, începând cu toți funcționarii statului. La Paris găsești pretutindeni locuri începând de la trei franci. Poți asculta muzică (concert și operă) in fecare zi. Iar pe program, de multe ori ai, Strawinsky sau Cortot. Premiere ȘARPELE CASEI de Vasile Leonescu la Teatrul Național Luni 24 Oct. TOT O comedie de Bruno Frank la Teatrul Regina Maria Miercuri 26 Oct. LUCIA DE LAMERMOOR de Donizetti la Opera Română Joi 27 Octombrie. FLORAREASA comedie de G. B. Shaw la teatrul Ventura Vineri 28 Oct. Teatrul National a luat măsura, foarte bine venită din punct de vedere artistic, de a face turnee oficiale cu piesele cari s’au bucurat de succes cu aceiași distribuție și montare. Provincia va avea deci pe viitor ocazia de a vedea spectacolele mari în forma lor exactă. dl. Al. Kirițescu a sfârșit piesa sa „Borgia“ dar, se pare că evaluarea momtărei ar fi fost atât de impresionantă încât fixarea trecerii pe scenă a piesei a fost stabilită ad calendos grecos. Cu timpul, când cei ce conduc destinele investite ale teatrului de Stat vor afla că există un lux simplu, fără hibituri și infinit mai puțin costisitor. In ziua când vor afla acest lucru, nu vor mai confunda montarea de teatru cu parada finalurilor de revistă și nici piesa cu scenariile de cinematograf. Teattrul Alhambra care a parvenit să obție concursul lui Ion Sârbul, alături de ansamblul său bine cunoscut, va deschide stagiunea de revistă Miercuri 27 Octombrie. ISE mm .