Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-10-30 / nr. 261

30 OCTOMBRIE 1932 VREMEA 6 LITERATURA BIZU (Paginele de introducere la roman) de E. LOVINESCU Pentru a nu știu a câtea oară pe timp de vară, în fața brazilor casei natale. Acum ca și anul trecut, ca și anii trecuți, mulți, suprapuși, dezi individualizați, topiți într’o panglică punctată de momente muzicale... ... In drum spre Fălticeni, de pe la Pașcani, a și început freamătul emotiv, obișnuit apropierii șesului Siretului, care de astădată mustește de apa smârcurilor putrede în mijlocul vegetației bogate , pe terasamentul măcinat de șuvițele izvoarelor, pentru a nu se prăvăli, râma trenului se tîrăște cu șovăiri de balerină pe funia de sârmă ; sub mersu-i nesigur, pietricele și fire de nisip lunecă la vale în goană de furnici speriate ; din bălți improvizate, din însuși elementul lor de viață, broaștele trîmbițează mai reluarea apropiată prăpădului inundațiilor. Căldură și sub țire, seara se lasă în notele de vioară ale unei octave urcate peste țărani încovoiați prin porumbiști. Cînd mă scobor la Dolhasca, mi se pare că am și ajuns ; moale și bleg, hamalul îmi zîmbește cu umilință moștenită ; mișcînduse greoi șeful de tren se sfiește să reînceapă conversația din anul trecut în privința unei mutări; numai tînărul impiegat, svelt, nostim, deși duhnind a nespălat, cu șapca ștrengărește pe o ureche, cu zîmbetul încadrat de doi dinți de aur, mă primește cu bucurie familiară, și, pe lingă inundație, știe atinge chestii generale. Sub umbrarul din fața gării, bere rece servită de un tînăr patron, orășănizat, numai în vestă, cu globurile feselor evidențiate, cu o conversație ce lunecă dela prăpădul recent la noutatea unei drezine, pe care, gros, masiv, dominat de steagul roș al șepcei, șeful stației o conduce, experimentînd-o, «de-a călare, ca pe o bicicletă ... In jur, pometuri gârbovite de frunzișul gros ; căsuțe proptite într’o lână; solemni cocostârci, ce privesc doctorul prin ochelari, din înălțimea picioroangelor înfipte în smîrcuri spre rimele umflate și broscoii cuprinși de panică ; tălpi negre, uscate, late, tîrșite de femei cu vaste foi de brustur pline de frăguțele rumenite de seva pământului învecinat al Probotei, în care mustit carnea doamnei Oltea, mama lui Ștefan cel mare, soldați sdrențuiți ai patriei și țărani necăjiți dar nepăsători, printre care și Ștrul, samsarul de cereale, burtos dar elastic în mișcări, ager la minte, frate strecurat șerpește pe tivul acelorași orizonturi, cu inima îngenunchiată sub goarnele îndepărtate, înăbușite, ale aceleiaș naturi, ce-și stinge sonoritățile sfîșiate în sufletul omului de sub umbrarul gării, scufundat în apele apropiatului peisagiu natal... ... Peisagiul se precizează acum sub forma unei gări arhaice, prăvălită, din nu știu ce socoteli locale, la poala unui deal trist, rîpos, lutos pe alocuri sau acoperit cu o iarbă săracă, păscută cu încăpățânare de cai împiedicați d e dealul, pe platoul căruia, într’o scurtă epocă a verii, freamătă viața convulsivă a unui «bîlciu, rămas azi doar o slabă amintire inutil stimulată de larma panoramelor și de bubuitul terii“ pe prăjina înălțată „încercării puca un uriaș termometru. De la gară, urcarea se face lăturalnic, prin locuri acoperite de cherestea, pentru a se îndrepta apoi, pieptiș, pe drumul tăiat bărbătește în coastă , debuturi penibile, din care nu văd, la cotitură, decît bătrînii copaci ai grădinii liceului, aceiași ca pe vremea răposatului Hărtularu, ca spuzanul buzdugănit de însăși mîna lui Mihai Sturdza. Paragina curților mă impresiona, de copil, prin măreția ruinilor și frumusețea pereților zugrăviți, cuib de vedenii și de vagabonzi, de unde, din dragostea Sevastiței, nebuna orașului, și a lui Matei Călăul, spaima cînilor, s’a ivit printre zimții zidurilor mugurul tărmuitor al unei larve omenești. Rase mai tîrziu pînă la pămînt, s’a astupat clipă și zvonul strașnicelor legende voievodale, cu haznale de bani de aur, cu fantome ce rânjeau noaptea printre ferestrele vraiște și zoreau pasul micului trecător. Alte ziduri mari au început să se ridice apoi în loc, zidurile liceului nou, cu sgomot de meșteri nemți și de țigani gălăgioși ; dintre dînșii mi-a rămas și acum în amintire figura lungă, tristă, crucificată a lui „Bibescu“, care, convingîndu-mă că o astfel de clădire nu se putea înălța decît cu jertfă omenească, reușise să-mi împlânte în inimă Cuțitul unei noi spaime; cum, în imaginația mea, meșterii stăteau la pîndă ca să-mi desprindă umbra pentru a o zidi, pale de vînt mă împingeau din spate și aripi îmi creșteau la picioare pe dinaintea binalei uriașe. Locul rămînea destinat nu numai legendelor ci și pricina altei emoții, într'o duminică, aruncînd cu pietre în bătrînul evrei nebun, după care se țineau copiii, strigîndu-i „Hîrlă ! Hîrlă !“, fui gonit de omul înarmat cu o bâtă. Strîmtorat, schela clădirii îmi apăru ca un liman , deoarece lucrul încetase «din pricina sărbătorii, nici nu știu cum am ajuns sus, urmărit de bombănitul răgușit al nebunului, care urca greoi lovindu-și bîta de schelă. In față, mi se deschise întunerecul «podului străbătut de nervurile alburii ale lemnăriei și cu respirația unei călduri stătute; nu mai aveam altă scăpare decît să mă arunci în el, de unde, cu spaima Grecilor la intrarea lui Polifem în peșteră, văzui apariția formei uriașe a lui Hîrlă-hîrlă încadrîndu-se în chenarul ușei. Omul gîfîia ca un zeu marin și amenința într'un idiș neînțeles; îi simțeam acum suflarea și-i auziam vîrful bîtei cercetând ascunzișurile ; spînzurat sus pe o bîrnă, am rămas mult acolo, înghețat de spaimă, chiar după ce nebunul plecase cu o înjurătură guturală. Deși părea că nu se mai isprăvește, clădirea sa isprăvit totuși, amestecând în chiagul varului «emoția mea speriată de eresurile babelor și ale țiganilor. întâmplarea a făcut însă, ca după cîtva timp, să locuesc multă vreme între zidurile legendei și ale spaimei și să stăpînesc grădina revărsată pînă de vale în ulița Botoșanilor, de unde, trecând acum cu trăsura recunosc toți copacii copilăriei, iată și bătrânul prun, scorburos, încărcat cu mari prune cărnoase și negre, pe «care mi le arunca ispita unei trupe de fete, culcat în iarbă cu fața în sus, străbătut de «premature furnici, primeam în pumni prunele svîrlite din copac, cu toate că, înfrigurați, ochii cătau numai spre sesamul fermecat al femeii. Crescut strîmb, prunul se înclina spre zăplazul vecinului, modest funcționar la Casierie, scund, smead, slab și poate tuberculos, care, cînd se urca în birjă, știa totuși să se destindă deșurubîndu-se și, picior ,peste picior, să porunciască birjarului cu glas categoric : „mișcă, mă, la casierie“. Ca vecin, d. Gheorghiu își atribuia «privilegii; prins odată în vîrful prunului, el a susținut că grădina aparținând de fapt statului, fiind și el „om al statului“, avea aceleași drepturi. Iată și mărul, rotund, cu o coroană vastă de nuc, înfoiat, tutelar, de unde, printr’o ciudată perversitate a răului, ademeneam copiii vagabonzi de pe uliță, în căutare fructe, pentru a le distribui apoi o justiție discreționară... ...Numai scurta trecere a trăsurii cu arcuri slăbite, sdrențuită, trasă de o pereche de cai costelivi, îndemnați aprig de un birjar rugos, -pe o uliță nestropită de mult, mi-a deșteptat imaginile trecutului: boevi buzdugăniți, ruini misterioase, ziduri însetate de sînge omenesc, grădini pline de sensualitate mirîndă și de perversitate justițiară, — în realitate, mărunte fapte, amplificate în cutia sonoră a copilăriei. Dela prima primblare, chiar în seara sosirii, pe ulița domnească a Sucevei, ochiul mi s’a deschis tîmp peste niște ziduri înegrite de fum, cu gîturile de cocoare a două coșuri golașe: în răstimpul anului a ars „berăria de devale“, veche de șaptezeci de ani, fabrică odinioară, din marginea orașului, punct suprem al micilor excursii copilărești ; îl văd și acum pe bătrînul Elenhogen, drept ca o lumânare de paști, cu barba pînă ’n brîu, cu zulufi de moda veche, în poarta grădinii fermecate, cu umbrare de liliac, cu chioșc cu iederă, și cu joc de popier. Bătrînul cu caftan n’a făcut, probabil, afaceri; fabrica s‘a închis de mult, devenind o circiumă cu bere adusă de aiurea, de departe, la care mă opriam uneori, primit de zîmbetul blajin al domnului Haim, om voinic cu pieptul păros, dar potolit, oriental, indolent și melancolic; știa, se vede, de ce, fiindcă într'o vară aflai că a murit subit de o boală de inimă, ce-i lipise de timpuriu pe față masca ireală a lumii de dincolo; de atunci, din pragul grădinii, mă primia, totdeauna în vestă, dar ceremonios, bătrânul lui tată. Și iată că pe o noapte de ploaie și furtună, „berăria de devale“ a ars ca un rug. Cu strîngere de inimă am intrat în grădina răvășită, cu jocul de «popier calcinat, cu chioșcul prăbușit, cu tufele de liliac frământate în picioare, în ruina cărora mi-a apărut din balconul din fund, vedenia de odinioară «a bătrînului cu zulufi învârtiți pe luminare... In loc de a se întinde, rigid, pe masă, după ce s a melleit, ca un smocabil aruncat, în barba lui de patriarh, amintirea a luat-o rasna în marea grădină de alături, cu zaplaz de stâlpi albi de zid, cu straturi de flori străjuite de o femeie de granit, fantezie rară a boerului Diaconovici, proprietarul din vremi vechi al vilei normande, cu turnuleț și balcoane inutile, învelite în giulgiu de iederă, din care acum, în timpul copilăriei, porneau zilnic spre oraș, la distanță de cîțiva metri, dealungul șanțului, noii proprietari: tatăl, un ovrei deșirat, ușor adus din spate, cu figura lungă și tristă a tristului cavaler, încadrată de o barbă rară, sură, tăcut și lug«ubru, deși socotit om învățat și cu tîlc la vorbă ; în urmă, nevasta, femeie scundă, plinuță, brună, cu ochi bulbucați; și mai în urmă, înclinat la vînt, lujerul «svelt al fetei,pe pantofi cu tocuri înalte, cu vastă pălărie de pae cu bride. Perspectiva de a o vedea ondulîndu-se elastic dealungul șanțului aproape rural ne ademenia și mai mult pe drumul „berăriei de devale“, unde ne mai aștepta și emoția casei domnișoarei Niki, fata colonelului, la care cu urcarea și consolidarea cu vremea a uliței, rămasă în vale, se ajungea scoborînd cîteva trepte și străbătînd un coridor de geamuri colorate ; pitorească, înflorită, dar întunecoasă, ea trăia prin viața concentrată în dosul perdelei, îndărătul căreia se sbătea nerăbdarea fetei , mai mare decît noi, prin nu știu ce prospețime de gesturi copilărești, prin nu știu ce feminitate spontană ea ne solicita omagiul reveriilor. Fără să fie frumoasă, izbutia să ne oprească din drum prin zîmbetul ștrengăresc încadrat în glastrele ferestrei, și să ne ațâțe imaginația prin pînza legendelor țesute de timpuriu în jurul ființei sale, la care lucra și iglița harnică a «prietenului nostru mai mare, Tuli Goi, «negustorul ambulant de cărți, flăcău în toată puterea cuvântului, meridional, svelt, cu verva meseriei lui, care, azi, dacă nu putrezește în cimitirul evreesc al New- York-ului, trebue să poseadă un sfîrie nori în Broadway și un Lincoln la scara vilei sale din Oster Bay; cu ajutorul unui coș de cărți, în vremea aceia, se introducea prin casele tîrgului, din care ochiul lui lubric culegea amănunte mustoase pentru lăcomia noastră sensuală ; prin povestirile lui colorate, trupul mic al domnișoarei Niki s’a lăsat, astfel, iscodit în toate alunițele precis determinate, în toate gropițele geografiei lui și în ritmul piciorușelor atît de agile în mecanica amorului , chiar și «după ce s’a măritat cu un «bărbat vrîstnic, scund, rotund», cu un ochi totdeauna închis, mare prețuitor de femei, a continuat să ne zîmbească echivoc de pe înălțimea docarului tras de doi cai cafenii, de o asemănare de nuanță, de coardă și de mișcări de adevărați cai de circ ... . .. Fără a fi atras în mod excluziv de împrejurări familiare sau de viață socială, vin cu o regularitate nedesmințită de mai bine de un sfert de veac în orășelul natal, în care nu caut decît locurile în aspectul lor imutabil, întrețesut cu fibrele încă vii ale vieții de odinioară. Cum fiecare e bucuros de a se regăsi în ambianța de altădată și de a-și consolida, astfel, unitatea sufletească a prezentului prin totalitatea momentelor trecutului, cu variații și degradări firești, sentimentul e obștesc. Cînd, depășind viața și experiența personală, se înfige și mai adînc în trecutul îndepărtat, sentimentul continuității psihologice constitue solidaritatea istorică a conștiinței naționale. Nu despre o astfel de formă tradiționalistă este vorba aici, ci de întoarcerea pașilor pînă la obsesie în spre trecut, în orbitele evenimentelor revolute, în circuitul închis al acelorași sentimente amplificate în cutia de rezonanță a amintirii. Retrăirea perpetuă nu poate fi consirma aceasta, revistele au publicat cel puțin trei autori de jurnale intime, dintre care doi de cea mai proaspătă generație literară (d-nii Eugen Ionescu și Arșavir Acterian în „Ulysse“). Dacă jurnalele au fost scrise pentru a fi publicate, sau scrise numai pentru lămurirea critică sau sufletească a autorilor — nu știu. Interesant e însăși faptul apariției lor, care dovedește o încercare de evadare din literatură, din construcție (fantastică sau realistă, nu importă)— și «exploatarea unei autenticități «revelate cotidian, instantaneu și discontinuu. Scriam altădată că setea de document — viu, personal inedit — e o caracteristică a acestor ani din urmă, care explică tot atât de bine voga jurnalelor intime și a scrisorilor, pe cât explică succesul romanelor de aventuri, a romanelor maritime, exotice și a literaturii de război) (memoriile secrete, Intelligence Service, spionajul etc. Problemele de critică ce se leagă de acest gen literar — documentul intim — sunt foarte delicate. Dar mai interesante sunt problemele de geneză și psihologie. Când e valabil un jurnal intim și din punct de vedere literar ? Și în ce constă superioritatea unui jurnal «asupra altuia, scris tot atât ie sincer, dar destăinuind experiențe minore, sensibilitate neprovocată «de împrejurări, gândire «cursivă, ritm monoton ? Pentru că, atât scriitorul de meserie cât și amatorul autor de jurnal, stau mai întotdeauna în funcțiune de mediul lor imediat și direct. Jurnalul nu e decât înregistrarea emotivă sau reflectată a reacțiunilor față de cotidian. Și dacă stimulii nu sunt efectivi și diverși — reacțiunile vor fi minore, sărace, oneste. Vei întâlni în Jurnal un suflet, un vis, o inteligență — fără îndoială. Dar cât nu ți-ar plăcea să citești jurnalul aceluiaș vis strămutat în alte împrejurări de viață, «dacă nu mai eroice, cel derată ca o împrospătare de forțe active ci ca un deficit și o spaimă de viață, un refuz al riscului și al experienței, o limitare instinctivă a liberului exercițiu al funcțiilor sufletești. In loc de «a-și tăia drumul prin sforțări continui spre inedit, spiritul se retrage în sine din lene și din lipsă de vitalitate ... ... Regăsirea obsedantă în trecut mai înseamnă însă din fericire, și o izolare de prezent, operație esențială în mecanica creației artistice : viața evoluiază într’un cerc fără noutate ; cei trei brazi dela fereastră «au încremenit în alinierea lor ; flocosul dulău din curte e tot atît de primejdios în dragostea lui bădărană pe cît e de inofensiv în dușmănia î inoperantă; ulița aleargă neostenit spre podul de piatră, punctul obișnuit al primblărilor serale ; oamenii sunt aceiași iar pălăriile li se ridică la fel în binețe tradiționale; vitele vin de la islaz; femeile își spală cânepa în pîrău ; morișca domnului plutonier Marin răsbufnește egal și netulburat; ori plouă prea mult, ori nu plouă de loc, omizile au mîncat ,anul acesta frunzele pomilor; grădinile Rădășenilor sunt pustii de roadă ; vaca Simulesei s’a înecat cu un măr și a murit; «un Rumîn duce de-a călare spre tîrg, ca ispasă, o iapă prinsă în lan ; din spate o femeie se svîrcolește, se ceartă, țipă, «pentru că, la Urmă, brusc resemnată, cu mîinile în șolduri să declare cu mândrie : „las’ s’o ducă; ei ș’apoi ce-i de oi pierde o iapă, parcă n’am de unde!“ ; un țăran intervine pe lîngâ Rumîn, care refuză «dârz, pentru ca la urmă, ștergîndu-se pe frunte de sudoare, sâ-i «răspundă și el: „las' să-mi mai treacă năcazul, că i-o dau eu mai apoi“. Fiecare își face „gustul”. . . Și atît. .. Dar «pe cărările dintre chilimurile ogoarelor, în care reflexele soarelui și ale norilor văpsesc zeci de nuanțe de verde, în pacea iazurilor abia înfiorate de lopata bărcilor și de năvoadele oamenilor, în care, bulgărași mobili de argint, se sbat cîțiva peștișori, în liniștea înserărilor scăpătate molcom de pe scripetele dealurilor învecinate și al liniei violete a Carpaților trasă distinct la orizont, în totala lipsă de «preocupări străine și izolate de întregul univers, firul «ascuns al ideei poetice se țese lent și inconștient, s«porți de latența forțelor înconjurătoare... In ceasurile de noapte petrecute în balconul casei «din fundul curții cu o freamăt fin de brazi, după ce Isac, copilul vecinului, a țipat ’ ascuțit „mi-e somn, mamă", după ce a încetat și hămăitul inutil al flocosului Ursu și s’a stins viața uliței «punctată rar de becuri electrice, din văzduhul înălțat parcă se lasă plasa răcorii stelare și armonia cerească se țese în jocul încremenit al înălțimilor. Lumea a dispărut,dar, neadormit, gîndul se întoarce asupra lui însăși, se scurmă singur, se exaltă, se intensifică, se încălzește în vâlvătaia febrei lăuntrice, din combustiunea căreia, după scurgerea verei, rămîne pe vechiul birou scrumul unui morman de hârtie înegrită... E. LOVINESCU «puțin mai diverse, «mai «bogate, unde pasiunile lui s’ar fi putut destinde în voie, iar inteligența «lui pătrunde mai adânc. Mihail Sebastian, într'un foileton intitulat „Note despre literatură și voiaj” (Cuvântul, No. 2602) crede că voiajul descoperă antene noi spiritului de observație exterioară în timp ce potențează viața interioară, facilitând o reculegere firească și rodnică. („Cele mai active ceasuri interioare nu le-ați petrecut la o fereastră de tren ?“). Cu alte cuvinte, călătoria deschide fereștri și în afara și înlăuntrul tău, așa că dacă un jurnal e scris într’o țară streină, are șansa să fie și mai personal (relevând mai mult din tine) și mai obiectiv decât unul scris în patrie. „In lumea ta de totdeauna ești condamnat la un fel de insensibilitate cronică, ce se datorează nu unei deficiențe specifice ție, ci unei legi care te obligă ca lucrurile pe care le vezi prea des, să nu le mai vezi deloc. S’ar putea ca în jurul tău să abunde figuri interesante, să se grupeze tragedii și farse, să se pregătească lucruri mari — și pe lângă toate acestea tu să «treci impenetrabil, cu simțurile îngropate, cu fantezia opacă“. Fără îndoială că schimbarea decorului potențează și curiozitatea și sensibilitatea. Iar oamenii ,noi și întâmplările neașteptate au șansa să stimuleze alte emoții, alte lucidități decât acelea ale mediului ,neutralizat de atâtea experiențe. Două cărți, despre care mă voi ocupa în alt articol, amândouă jurnale intime (al lui Paul Gauguin și Rockwell Kent), sunt scrise pe tărâmuri dea dreptul exotice (Tahiti și Alaska) — și sunt admirabil scrise. Dar, ceia ce e remarcabil, autorii nu sunt scriitori de meserie — ci pictori. Amănuntul acesta e mai mult decât un incident. Am citit rareori pagini bune semnate de un scriitor și cari să fi fost scrise în țări exotice, în ritm cotidian, participând la ceia ce se numește „literatură de călătorii“ sau „Jurnal de călătorie“. Cele mai desăvârșite platitudini, cele mai ipocrite extazuri, cele mai livrești „impresii“ — nu le întâlnești decât în jurnalele de călătorie exotică. Pentru că decorul fascinează aici prea brusc, și scrii sub impresia beției imediate, crezând că ai scris lucruri magnifice; aceiași iluzie ca a scrisului sub influența muzicei; momentan socoti creația desăvârșită, pentru că nu te emoționează ceiace scrii, ci ceiace auzi. In călătorie, ți se pare că sugerezi perfect emoția — pentru că ești încă impresionat de la retină până la amintire. Sau dacă decorul nu te fascinează, inventezi pur și simplu , inventezi decorul, inventezi emoția. Am verificat și eu cel puțin o jumătate «duzină cărți de impresii și jurnale de călătorie din India — și cred că se cunosc la toate sursa; care e o carte, nu o emoție. Dar, firește, cată să distingem literatura de călătorie cu jurnalul intim pe care îl «poți scrie într’o călătorie sau în«tr’o țară streină. Mi se pare că jurnalul ținut anume ca să scoți o carte după ce s’a încheiat călătoria — e ceva odios (vezi Blasco Ibanez, Condiescu, etc.). Ceea ce a făcut Gide în Africa nu putea face decât el, pentru că a rămas și acolo așa cum ar fi fost într’un hotel din Elveția sau un han din Bretania. Gide citea în Congo pe Goethe, și reflectă asupra tragediei franceze clasice. Să ne întoarcem iară la jurnalul scris într’un mediu strein. Mă întreb dacă o bună parte din «farmecul lui nu constă în partea de iluzie pe care «o cuprinde, în contribuția inconștientă a autorului la înfrumusețarea decorului, în voința lui de a fi altfel și mai frumos. E problemă prea coimplicată, aceasta, căci poate însăși funcțiunea jurnalului ar fi de a nutri o anumită feerie (interioară, firește) și de a regisa un anumit decor. Ceiace se poate spune,e numai potențarea surprinzătoare a vieții interioare și a spiritului de observație optimist,’prin experiențe într'o țară streină. Acelaș om apare aproape cu desăvârșire schimbat în notația lui exotică. Parcă însăși viața s’a rotunjit, s’a ameliorat, aproape a ajuns solemnă. Cetiți paginile lui Gauguin din insulele Pacificului, «mai ales acele pagini scrise în Marquesas, când ochiul se obișnuise deja cu decorul. La început, în surpriza primelor întâlniri și primelor șocuri, notația e oarecum palpitantă, exagerată și de o iluzorie autenticitate. Mai întotdeauna redai prost frumusețea unui mediu despre care știai de mult că e frumos și ai fost tot timpul conștient și «de frumusețea lui și de obligativitatea emoției tale MIRCEA ELIADE *» . Yoga jurnalului infim D-nii E. Lovinescu și Anton Hulban în parcul familiar de la Fălticeni H. BANCEU C. L. FLAVIAN LADA impresii i CU NĂLUCI dhr^heuicas (poezii) PO DITURA „VREMEA“ ^